Viziuni si abordari noi in psihologia dezvoltarii

In ultimii ani ai secolului XX in Psihologia dezvoltarii se punea accentul pe formarea

serviciului psihologic, indreptat spre acordarea ajutorului practic multidirectional
copiilor, parintilor, profesorilor si altor persoane legate de problemele dezvoltarii,
educatiei si instruirii copiilor. Ca rezultat in aceasta sfera s-a produs un progres, care
poate fi caracterizat ca un pas important in domeniul psihologiei, satisfacind cerintele
practicii reale. Un exemplu poate fi aparitia si formarea ca disciplina aplicata
individuala Psihologia aplicata a instruirii (Dubrovina, 1991; Psihologia aplicata
1997).
Insa incercarile de a folosi Psihologia Dezvoltarii ca baza stiintifica pentru
organizarea unei largi practici de consultatie s-a lovit de unele greutati. Apelarea
nemijlocita a psihologilor la problemele practice ale copiilor in toata diversitatea lor
si complexitatea concreta n-a putut sa nu gaseasca neajunsuri in cunostintele
existente. Si daca la inceputul anilor 1970-1980 greutatile se simteau mai intii de
toate in instrumentariul de diagnosticare si lucrul de corectie, atunci in masura
elaborarii si acumularii intensive a mijloacelor metodice corespunzatoare tot mai
evidenta devenea existenta insuficientei propriei baze teoretice.
Astfel din punct de vedere a Psihologiei dezvoltarii voi mentiona doar unele aspecte ale acestei
probleme. Se simte foarte mult, dupa parerea mea, lipsa unei periodizari detaliate privind dezvoltarea copilului
a unui model sistemic, care sa dea nu numai un tablou general al consecutivitatii stadiilor ontogenetice (aceasta
sarcina fiind rezolvata de periodizarea lui Vigotski, Elconin, s.a.), dar si o prezentare mai desfasurata a etapelor
normative importante, la fel dinamica si interdependenta liniilor de baza a formarii personalitatii copilului. Insa intro mai mare masura cele spuse se atribuie la necesitatea reflectarii varietatii enorme, diversitatii si specificul
formelor dezvoltarii individuale in ontogeneza.
Intr-adevar, in decursul multor ani obiectivul de baza in Psihologia dezvoltarii se considera stabilirea
legitatilor generale ale ontogenezei. In centrul atentiei a fost studierea caracteristicilor perioadelor de virsta si
mecanismelor de trecere, existente la majoritatea copiilor, ce se dezvolta normal. Totodata si in psihologia de
peste hotare si la noi concentrarea cercetarilor in cautarea legitatilor era insotita, dupa propria lor declaratie, la
abaterea constienta de la variatiile individuale a acelor forme concrete, in care de fapt si pot sa se realizeze orice
legaturi naturale, firesti conform legilor (Kagan, 1984; Scaar 1992). Utilizind categoriile filosofice general-specificunic, putem spune ca in analiza stiintifica a mersului dezvoltarii a dominat polul universalului. Printre altele,
jumatate de secol in urma asa o stare a disciplinei stiintifice se aprecia ca ceva temporar: strict spunind, nici un
domeniu al psihologiei nu trebuie sa se abata de la intrebarea despre diferentele individuale; asa o distragere
este posibila ca o autolimitare temporara, naturala in orice cercetare stiintifica (Teplov, 1985).
Cu toate astea, datorita unor anumite cauze autolimitarea temporara in domeniul psihologiei
dezvoltarii s-a prelungit, fiind sustinuta si de introducerea activa in viata a consultatiei psihologice. Este interesant
faptul ca analizind starea psihologiei dezvoltarii in ultima si marea sa lucrare teoretica, V.V. Davidov recunoaste,
subliniind o oarecare unilateralitate in psihologie, in legatura cu faptul ca noi nu luam in considerare variantele
individuale de dezvoltare(1996).

Dupa toate acestea astazi in prim plan apar intrebari despre mecanismele si
conditiile formarii celor mai importante diferente psihologice in copilarie, despre
dinamica schimbarii particularitatilor induviduale in timp stabilitatea si flexibilitatea
lor, caracterul stabil sau trecator. Cu toate ca aceste intrebari au o importanta
teoretica independenta in psihologia dezvoltarii (Ragan 1984), totusi ele obtin ceva
specific in situatiile consultarii psihologice, deoarece orice incercare de diagnosticare
(mai mult ca atit incercarea de prognozare) are nevoie nu numai de logica generala
de dezvoltare, dar si de multe particularitati concrete specifice copilului sau

preadolescentului. Nu e secret, ca in timpul de fata prognozarea dezvoltarii care in

esenta are un caracter conventional, cu mai multe variante posibile de dezvoltare in
dependenta de caracterul conditiilor ce se vor forma, intr-o mare masura se
determina de experienta practica si intuitia psihologului, deoarece fundamentul
necesar, pentru ea in forma unui tablou de variante concrete ale dezvoltarii copilului
in ontogeneza real lipseste (mai concret, ea este schitata doar in unele domenii). Cu
toate acestea astazi psihologii in multe cazuri nu au repere sigure (mai intii de toate
consistente, dar nu normative cantitative in diferite tipuri de teste) pentru aprecierea
etapelor intermediare de formare a neoformatiunilor importante in limitele unei sau
altei perioade de dezvoltare. Schema existenta de periodizare contine in sine destule
pete albe, care psihologii practicieni deseori sunt nevoiti , cu mai mult sau mai putin
succes, sa le depaseasca cu experienta si intuitia sa. De fapt practica consultatiei
psihologice pe virste s-a ciocnit de problema imbinarii tratarii nomotetice si
ideografice, cu toata complexitatea ei, cu parere de rau nereflectata in limitele
psihologiei noastre de dezvoltare (in psihologia de peste hotare problema aceasta
este activ discutata si analizata Ter Laack, 1996).
In asa mod, actualitatea studierii diferentilor individual-psihologice in ontogeneza
este dictata, mai intii de toate, de necesitatile interioare ale activitatii multor
psihologi, care lucreaza in scoli si centre consultative, gradinite si spitale. In acelasi
timp, calitatea nesatisfacatoare a problemei aparitiei si dinamicii diferentilor
individuale in limitele psihologiei dezvoltarii se simte si in psihologia generala si in
cea pedagogica (Asmolov, 1990). Ea retine si cercetarile in domeniul psihologiei
genetice. (Mariutina, 1990).
Toate acestea ne impun sa anlizam mai concret si problema ontogenezei diferentelor
individuale in timpul de fata si posibilele perspective de cercetare a ei.
Trebuie de subliniat, ca necatind la lipsa de atentie in aspectul diferential al
dezvoltarii, putem gasi multe exemple de cercetari ale particularitatilor individuale ale
copiilor. In lucrarile clasice ale lui D.B. Elconin (1967), L.L. Bojovici (1997) si
colaboratorii ei; M.I. Lisina (1974), I.V. Dubrovina (1975). N.S. Leitas (1971) si a
multor altor psihologi, problema corelatiei dintre particularitatile individuale si de
virsta a fost pusa ca una dintre cele mai principale in intelegerea dezvoltarii copilului.
Cercetarile concrete in aceasta directie, efectuate in anii 1960-1990, au atins asa
sfere de dezvoltare ca activitatea de cunoastere si comunicare, precum si unele laturi
ale dezvoltarii personalitatii copiilor. Cu putin inainte s-a inceput studierea dezvoltarii
gindirii si personalitatii, a grupelor de copii cu probleme (de exemplu, copiilor cu
probleme in instruire. (Slavina 1958, 1966). Chiar si in asa probleme atentia
psihologilor era concentrata spre gasirea caracteristicilor generale de virsta.
Atentia psihologilor la particularitatile individuale a inceput sa creasca in anii 19801990. In timpul de fata se poate constata cum sub influienta practicii pedagogice si
consultative pe prim plan apare obiectivul: intelegerea individualitatii copilului,
directiei lui unicale de dezvoltare. De la inceput aceasta tendinta a fost orientata spre
copiii problematici copiii neglijati pedagogic, cu nereusita scolara, cu accentuari de
caracter, cu comportament delicvent etc. Mai tirziu ea a inceput sa se extinda si la
dezvoltarea normala, care dupa cum stim nu exclude greutati si probleme.

Inseamna oare aceasta , ca problema ontogenezei diferentelor individuale isi

gaseste rezolvare? Necatind la activizarea cercetarilor, multe probleme se pastreaza
si astazi. Una dintre cele mai importante, dupa parerea noastra, consta in largirea
cercetarilor asupra diferentelor individuale si de grup deseori dictata exclusiv de
scopurile practice (in special de probleme concrete, care apar in practica de
consultatie), iar rezultatele cercetarilor sunt in esenta doar descrieri empirice ale unor
sau altor calitati psihologice. Particularitatile individuale se cerceteaza ca
simptomocomplexe, relativ de sine statatoare, iar corelatia lor cu particularitatile de
virsta practic nu apare. Ca rezultat, datele obtinute ramin in mare masura
fragmentare, si nu se incadreaza in tabloul general al dezvoltarii, fapt necesar in
calitate de baza conceptuala pentru activitatea practica a psihologilor. Cu toate
acestea intrebarile despre o metodologie unica de cercetare a diferentelor
individuale ca manifestare a legitatilor de dezvoltare ramin deschise. In legatura cu
aceasta trebuie sa mentionam, ca principiile psihologiei diferentiale clasice dau
anumite repere pentru construirea cercetarilor ontogenezei diferentelor individuale,
dar, fireste nu pot sa dea o temelie cu continut bogat pentru analizarea variantelor de
dezvoltare pe virste. Obiectivul de baza a abordarii stiintifice nu e numai in a descrie
empiric fenomenele (diferentele individuale in acest caz), dar si de a le putea
exprima in sistemul adecvat de notiuni.
Dispune oare psihologia dezvoltarii de asa un sistem de notiuni? In ce mod se pune
astazi problema corelatiei dintre particularitatile individuale si de virsta in dezvoltarea
psihica?
Raspunsul la prima intrebare este putin probabil sa fie pozitiv. Noi deseori nu avem la
dispozitia noastra termeni adecvati chiar si pentru marcarea multimii de forme si
tipuri de dezvoltare. Exista discutii privind faptul ca dezvoltarea decurge in mai multe
variante, la fel au loc neintelegeri in utilizarea formularilor contradictorii. De exemplu,
se utilizeaza activ asa expresii contradictorii ca: abateri nepatologice ale dezvoltarii
sau devierea formarii personalitatii, fiind intelese ca diferite tipuri de dezvoltare
problematica, care nu atinge gradul patologiei. Si aici dezvoltarea se determina prin
doua negatii nici ca norma si nici ca patologie. Determinarea prin negatie cu toate
ca este corecta, nu este suficienta, deoarece insasi norma include in sine o multime
de variatii si forme de dezvoltare diferite calitativ.
Formularile propuse sunt de un caracter mai degraba orientativ-aplicativ, decit de
continut si cred ca servesc drept manifestare a calitatii insuficiente de cercetare a
insasi bazei de notiuni in psihologia de dezvoltare diferentiala.
Ni se pare mai adecvat termenul varianta de dezvoltare, cu toate ca nu elimina
toate greutatile si care poate fi completat cu notiuni corespunzatoare, ca de
exemplu: varianta normativa, subnormativa sau suboptimala, problematica,
varianta complicata etc. Dar trebuie sa mai notam odata ca greutatile cu
termenologia sunt doar o reflectare, rezultatul gradului insuficient de cercetare
teoretica a problemelor, care apar la cercetarea particularitatilor individuale ale
dezvoltarii copiilor. Este necesar un model teoretic, care sa dea cheia cautarii si
oglindirii multimii de variante si forme concrete, in care real se intruchipeaza legile
dezvoltarii pe virsta. Dar cum sa trecem real de la recunoasterea adevarului la
descoperirea relatiilor dintre individual si de virsta, daca caracteristicele de

personalitate la diferite etape de virsta exista legitim in forma variantelor individuale

de dezvoltare ?
Reiesind din metodologia abordarii sistemice si bazindu-ne pe notiunea de virsta
psihologica ca unitate de analiza a ontogenezei (Vigotski, 1984) este logic sa primim
in calitate de moment initial schema periodizarii dezvoltarii elaborata in psihologia exsovetica, pentru ca in ea sunt marcate momentele de baza ale dezvoltarii
neoformatiuni psihologice de virsta cu scopul determinarii acelor forme calitativ
specifice, in care ele apar. Cu alte cuvinte esenta abordarii se bazeaza pe aceea ca
neoformatiunile de virsta se formeaza tipic-individual. Anume determinarea unor asa
forme poate, dupa parerea noastra, sa devina acea veriga, care va lega legitatile
abstracte de virsta cu specificul dezvoltarii in fiecare caz concret, individual. Aceasta
idee ne arata ca psihologia dezvoltarii va fi incompleta pina cind nu vor fi descrise
formele, tipurile, variantele de dezvoltare de baza ale tuturor neoformatiunilor
psihologice importante, iar pe baza lor si multimea particularitatilor individuale.
Trebuie sa constientizam clar, ca in timpul de fata intre legitatile dezvoltarii, reflectate
in periodizare, pe de o parte si tabloul dezvoltarii unui copil concret, pe de alta parte
exista o fractura enorma. Aceasta rupere, dupa cum ne arata experienta psihologiei
diferentiale, psihologiei personalitatii precum si a altor domenii (Corscova, Micadze,
Balasova, 1997; Homscaia si altii, 1997), trebuie sa fie impluta cu tabloul tipologic
al variantelor individuale de dezvoltare in ontogeneza. E vorba despre formarea unei
tipologii a variantelor de baza a dezvoltarii pe virste.
Este clar ca intr-o forma generala ideia analizei tipologice a varietatii de dezvoltare
individuala in ontogeneza nu este noua. Asa o sarcina a fost pusa inca de L.S.
Vigotski, care in lucrarea sa din 1931 Diagnosticarea dezvoltarii si clinica
pedagogica a copilariei grele scria: In fata pedagogiei contemporane apare sarcina
urmatoare in loc de tipologia statistica, abstracta sa formam o tipologie dinamica a
copilului greu educabil, o tipologie bazata pe studierea formelor si mecanismelor
reale ale dezvoltarii copilului, care pot fi gasite in unele sau altele
simptomocomplexe (1983). Dupa Vigotski, a forma clinica pedagogica, inseamna
sa evidentieze si sa descrie empiric si teoretic bogatia legaturilor cauzal-dinamice, in
determinarea lor conditional-genetica, tipurile de baza, mecanismele si formele de
dezvoltare a copilului normal si anormal (1983).