Sunteți pe pagina 1din 257

Uniunea Europeană

, încotro?

GeoPolitica

®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie

(recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul

Superior - CNCSIS)

Bucureşti 2005

ASOCIAŢIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC academician Dan BERINDEI

prof. univ. dr. Lucian CULDA

prof. univ. dr. Nicholas DIMA

prof. univ. dr. George ERDELI

prof. univ. dr. Ioan IANOŞ

prof. univ. dr. George Cristian MAIOR

prof. univ. dr. Vasile MARIN

prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ

prof. univ. dr. Gheorghe NICOLAESCU

prof. univ. dr. Radu Ştefan VERGATTI

conf. univ. dr. Silviu COSTACHIE

dr. Ion PETRESCU

NOTĂ

Autorii sunt responsabili atât de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, cât şi de

opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi

nu angajează în nici un fel redacţia revistei GeoPolitica.

Formulările şi prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica, în

ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în

privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor.

Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie

este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

COLEGIUL DE REDACŢIE AL REVISTEI „GeoPolitica”

DIRECTOR

Vasile SIMILEANU

REDACTOR ŞEF

Cristina GEORGESCU

SECRETAR DE REDACŢIE

Cristina IONESCU

REDACTOR COORDONATOR:

Silviu NEGUŢ

Documentare:

Ioan Mihail OPRIŢESCU

Dănuţ Radu SĂGEATĂ

Redactori:

Dan DUNGACIU

Veronica ILIOSU

Marius LAZĂR

Roxana MANEA

Coperta şi grafica

Radu MOLDOVAN

Vasile SIMILEANU

Editura TOP FORM

tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617; Email: simi@b.astral.ro

Anul III, nr. 13 (3 / 2005)

SUMAR

EDITORIAL

 

Radu MOLDOVAN

Quo vadis UE?

1

EVENIMENT

Loredana TIFINIUC

Gestionarea crizelor – între necesitate şi artă

5

RESTITUIRI

Emmanuel de MARTONNE

Noua Românie în noua Europa

7

GEOPOLITICĂ

Vasile MARIN

Europa unită şi moştenirea naţiunilor

15

Mihail OPRIŢESCU, Liviu Bogdan VLAD

Planul Marshall, Planul Shuman şi unitatea vest-europeană

40

Stan PETRESCU

Cadrul geopolitic şi geostrategic global şi european

45

Cosmin FURDUI

Evoluţia instituţionalizării politicilor regionale

în Uniunea Europeană

49

Nicolae BOAR

Contribuţii la definirea regiunilor frontaliere,

regiunilor transfrontaliere şi euroregiunilor

63

Radu SĂGEATĂ

Zonele transfrontaliere şi euroregiunile

în procesul globalizării

67

Marcela NEDEA

Un model de integrare europeană: sistemul de euroregiuni

de la graniţa estică a Germaniei

75

Ionuţ MIRCEA

Spaţiul economic unic (EEP) şi criza Uniunii Europene

83

GEOSTRATEGIE

Vasile SIMILEANU Securitate-stabilitate în Europa unită

89

Tiberiu TRONCOTĂ Measuring the success of the OSCE 3rd party intervention in the Georgian-South Ossetian conflict Maria I. DIMITRIU Modelul European de guvernare şi noua ordine mondială Mihai HOTEA

101

107

Noi atitudini europene în materie de securitate şi apărare

121

Alina Buzăianu

European Union after May 2005:Revival or Collapse?

129

Marius LAZĂR

Strategiile Uniunii Europene în Orientul Mijlociu

139

Cristian BARNA

Parteneriatul euro-mediteranean:

Uniunea Europeană şi Orientul Mijlociu extins

147

GEOGRAFIE POLITICĂ

Vasile NAZARE

Proiectul european şi suveranitatea naţională

153

Mădălina Virginia ANTONESCU

La nature impériale de l`Union Européenne:

entre modèle étatique et réseau transnational

165

Alexandra MATEESCU

Uniunea Europeană – realităţi şi perspective

183

Sorin PAVEL

Europenizarea spaţiului urban românesc:

un capitol rămas deschis

187

PUNCTE DE VEDERE

Radu-Ştefan VERGATTI

Priviri retrospective şi frământări actuale

195

Florina BADEA

España en la Unión Europea: sueño y realidad

201

Cosmin LOTREANU

UE, Turcia şi Cipru

207

Dan PEREŢIANU

Strategii în reforma din sănătate

225

SEMNAL EDITORIAL

QUO VADIS, UE? Radu MOLDOVAN O astfel de temă care la prima vedere pare interesantă

QUO VADIS, UE?

Radu MOLDOVAN

O astfel de temă care la prima vedere pare interesantă sau, mai degrabă, inedită

pentru zeloşii susţinători ai integrării României în Uniunea Europeană, semnifică, în

fond, ample şi sinuoase analize sau dezbateri despre cum se desfăşoară un proces

generator al unei realităţi ce stă sub auspiciile sintagmei “ european”. Acest proces

în care este angrenată şi ţara noastră cuprinde o paletă multiplă de simboluri, instituţii,

organizaţii, activităţi, etc. ce prefigurează calitatea de viitor actor cert al UE în

cadrul ansamblului relaţiilor internaţionale, cu personalitate juridică internaţională.

Aş porni la drum prin a face referire la o reclamă comercială ce tot mai des

se întâlneşte pe micul ecran: “Eurolines - Europa fără frontiere”. Faptic avem în faţa

ochilor un simbol care certifică o nouă identitate - euro de la Europa şi/sau european - ce

se concretizează prin dinamism, angajament, putere de persuasiune. Totul în spiritul

depăşirii oricăror frontiere, obstacole, probleme; totul în spiritul proiecţiei ideii şi

realităţii de unitate în diversitate. La scară redusă, fiecare stat-membru al UE întruchipează

acest principiu. Să luăm spre exemplu, Grecia polisurilor din Attica, Peloponez,

Macedonia care au reprezentat idealul frumosului şi binelui prin politică, economie,

cultură şi artă şi care s-au diferenţiat între ele, din antichitate, printr-un mod de viaţă

care s-a pretat în funcţie de aspectul geografic al fiecărei zone în parte. Attica deschisă

către explorare, cunoaştere de noi orizonturi; Peloponezul închistat, rigid, urmărindu-şi

cu multă osârdie utopia în a o realiza şi pune în practică şi Macedonia cea convulsivă,

agresivă, expansionistă şi decadentă. Toate însă au glorificat spiritul grec ce le-a unit

şi le-a reprezentat peste mări şi ţări. Altfel spus, nucleul civilizaţiei europene.

Un alt exemplu ar fi Italia celor o mie de vise, cu ale sale capodopere antice

romane care deşi s-au concretizat în funcţie de fiecare etapă pe care Roma antică

le-a traversat (principat, republică, imperiu), au asigurat continuitate decizional-

organizatorică, culturală şi artistică din care mai târziu s-au desprins reprezentanţi ai

stilurilor renascentist şi baroc ce-au împodobit fiecare oraş al Italiei cu frumuseţi inegalabile.

Deşi Italia a reprezentat modelul de inspiraţie al multor şcoli de gândire ale Europei,

lombarzii, piemontezii, liguricii, toscanii, veneţienii, latialii, napolitanii, appulii, sicilienii,

sardinii şi cei din Umbria sunt mândri că spiritul cezaric-italian stă la baza construcţiei

pan-regiunilor culturale ale Europei unite. Astfel, multe asperităţi, neînţelegeri între

popoarele europene vor fi diminuate sau anihilate, căci noul spirit european înlesneşte

întrepătrunderea şi interacţiunea elementelor simbolice naţionale şi sub auspiciile sale

le dă o nouă turnură competitivă, maleabilă, flexibilă, charismatică şi globalizatoare.

Aşadar, aceste două exemple concludente ale simbolisticii europene, alături de restul, stau la baza formării a ceva nou şi modern şi care se va numi pe de-a-ntregul, Europa şi se vor a fi unul dintre răspunsurile la întrebarea: “Quo vadis UE?”

Evenimentele tumultuoase care au decurs după 1945, în plan politico-militar, au scindat suprafaţa geografică a continentului european în două. Una susţinută de Washington şi alta de Moscova. Se năştea o nouă eră, o nouă ordine mondială, iar Europa părea intrată în legendă, fiindcă nu se regăsea în procesul

decizional la nivelul mapamondului. Europa se află în criză de identitate, sub toate

aspectele. De fapt, Europa părea că nu există, lucru care a condus la generarea

de proiecte şi iniţiative ale reprezentanţilor de seamă vest-europeni care începând

cu 1952 au fondat organisme legiferate ce-au stat la baza semnării Tratatului de la

Roma din 1957 prin care s-a instituţionalizat cooperarea celor şapte state cu politici

şi economii oarecum stabile şi securitare. Deşi planul Schuman-Monnet a cuprins

sinteza pe larg a viitoarei Europe, o dată cu Comunitatea Economică a Cărbunelui

şi Oţelului (CECO) şi mai târziu Comunitatea Economică Europeană (CEE) putem

să ne punem cu fermitate întrebarea: “Quo vadis UE?”

Aceasta, în virtutea faptului că factorii decizionali care asigură mecanismele

de funcţionare ale comunităţii europene au înregistrat o schimbare fără precedent.

Economicul primează în faţa politicului şi militarului, încadrând astfel Europa în

zona actorilor dinamici, în plină creştere şi afirmare ideologică şi doctrinară. Cu alte

cuvinte, Europa devine un pion geopolitic pe harta lumii. În ciuda faptului că spre

început este divizată şi cu rol de zonă-tampon între SUA şi ex-URSS, ea îşi pierde

treptat calitatea de regiune-marionetă (vestul european) şi-şi dezvoltă o incipientă

personalitate juridică internaţională. În sprijinul acesteia, sunt create principalele

instituţii comunitare cu rol de coagulare a strategiilor comune a celor ce formează o

parte din viitoarea Europă unită şi reprezentarea lor sub o formă unică, deci unificată

în plan economic şi politico-diplomatic.

Comunitatea europeană se conservă până la 1989 într-o formă geografică şi

geopolitică în cadrul unor frontiere ce cuprind teritorii de la Atlantic, Mediterană şi

Marea Nordului înspre centrul şi estul continentului, sud-estul rămânând până azi

într-o stare de convulsie şi insecuritate accentuate. O dată cu înglobarea primelor

zone (mai puţin România şi Bulgaria), Uniunea Europeană conştientizează şi îşi

augmentează capabilităţile de pol de putere în raport cu ceilalţi.

Aşadar, aplicând principiul uman al succesiunii generaţiilor, vorbim despre o nouă

ordine mondială într-o eră a globalizării; o societate politică dinamică şi agresivă, interesată

de asigurarea progresului, a satisfacerii intereselor proprii prin uzitarea mijloacelor ce

contravin “bunele maniere”. Trăim într-o lume multipolară, cu noi actori politici, cu noi

centre de decizie, cu un climat competiţional acerb ce-aduce cu sine provocări pentru

testarea abilităţilor celor ce doresc să acceseze statutul suprem de putere mondială.

Uniunea Europeană se remarcă printr-o dezinvoltură cu care îşi gestionează

proiectele de autoinserţie în situaţii speciale care să-i ateste importanţa rolului.

Deşi la 1989 şi după, Uniunea şi-a definit agenda de lucru, în mare parte, o dată cu

Summit-ul de la Nisa, construcţia europeană s-a confruntat cu probleme interne de

organizare instituţională, de aderare a noi state-membre şi a problemelor pe care le

aduc şi creează, iar marea dilemă a reliefat-o proiectul constituţional care s-a soldat

cu un eşec imens sub raport social care la rându-i a influenţat ceilalţi factori, exemplul grăitor confirmându-l alegerile din Germania. În ciuda faptului că mulţi eurosceptici marşează pe adâncirea crizei identitare a Uniunii, în urma recentelor evoluţii ce-şi au rădăcinile în jumătate de secol de existenţă, important este că Europa este capabilă

să se autoredreseze prin propria-i flexibilitate ce are la bază factorul economic esenţial în perioada globalizării. Sigur că uşoara notă de instabilitate care planează asupra continentului aproape unit aruncă conducerea bicefală a Uniunii (Franţa şi Germania) sub peniţa unor analize maliţioase şi deşi unii comentatori anunţă începutul sfârşitului, o dată cu integrarea

noilor membri, s-au creat nişe şi debuşee prin care proiectele europene stau la baza

remodelării marii table de şah.

Demantelarea imperiului sovietic a însemnat accesul proaspătului actor

internaţional, Uniunea Europeană, la nişte zone şi arealuri ce păreau de mult timp ieşite

din calculul Bruxelles-ului. Aş începe cu relaţia cu Rusia, una de parteneriat

economic, comercial şi investiţional. Colapsul Kremlinului în primii ani ai lui ’90 se

datorează şi azi lipsei de democratizare. Rusia este păstrătoarea unei imagini ţariste,

sovietice de cotropire şi spoliere a popoarelor subjugate, a aplicării realismului politic

de tip “divide et impera”. Contactul frontalier al ex-statelor sovietice cu Uniunea

care la rându-i şi-a păstrat atributele principalelor case imperiale, este unul diferit. Deşi

unele regiuni ale unor state au făcut parte cândva din fostele imperii central-europene

(Silezia în Imperiul Austriac şi Prusac sau vestul-ucrainean din cel Habsburgic),

piaţa de valori cu care au interacţionat acestea a lăsat cicatrici mental-ideologice

care azi recidivează sub aspecte mult mai complexe, specifice erei globalizării.

Astfel, o Ucraină care nu demult (până la revoluţia portocalie) era pivot al

Rusiei în relaţia cu UE, devine, după refuzul diplomatic de a mai face parte din

construcţia economică la care era afiliată împreună cu Kazahstanul şi Belarusul,

sub patronajul Rusiei, atât pivot cât şi iniţiator al proiectelor şi principiilor europene.

Vorbim, deci, despre o mutare a conceptului cultural şi politico-ideologic “mitteleuropean”

către est. Geografic şi geopolitic, el reuneşte trei state: Ucraina, Moldova şi România şi

consolidează raporturile de colaborare între ele şi de soluţionare paşnică a

conflictului activ transnistrean de care nici unul dintre cele trei state nu este străin şi a

celor pasive dintre ele (problema minorităţilor naţionale). În consecinţă, apariţia sau

profilarea pe fundalul acţiunilor a Bruxelles-ului, în detrimentul Moscovei, reprezintă

o nouă abordare a Uniunii Europene, cea asupra statutului Mării Negre.

Marea Neagră, ca şi spaţiu maritim, devine asemeni teritoriului ucrainean, în

relaţia cu Rusia şi cu lumea Imamului o punte de legătură, de tranziţie şi de export a

valorilor europene şi import a zăcămintelor naturale şi intelectuale ale statelor central-

asiatice şi caucaziene. În felul acesta, UE devine arbitru în disputa dintre Rusia şi

Turcia vizavi de acest spaţiu, asupra controlului de exercitat asupra-i, prin racordarea

mentalului central-asiatic şi caucazian la ideea europeană. Statele din acest areal

vast percep în modul de acţiune al Bruxelles-ului o democratizare a drepturilor şi libertăţilor

omului, a interacţiunilor cultural-artistice, ele fiind susţinute de politici publice şi o

administrare a patrimoniilor naţionale în aşa măsură încât elementele lor de marcă să

germineze nucleul formării unei societăţi aparte, în cadrul căreia conflictele şi asperităţile

indirect alimentate de teoria dominoului să dispară şi să se instaureze climatul de

colaborare, încredere şi respect reciproc. Proiectul Uniunii Europene devine aşadar

exportabil, reluându-şi sub o nouă formă charisma şi etalonul pierdute după 1945. Se spune de multe ori că istoria se repetă sub diverse moduri. Se pare că şi în privinţa Uniunii se poate afirma acelaşi lucru. Atât primul, cât şi cel de-al doilea război mondial au internaţionalizat conflictele dintre Marile Puteri ale vremurilor

respective. Nu numai metropola intră în conflict armat cu alta. Ea tracta în urmă-i şi

coloniile, lăsându-le pradă, ulterior, dictaturilor, tiraniilor şi neconcordanţelor dintre ele; de cele mai multe ori exacerbarea naţionalismului şi rasismului fiind cauzele principalele ale derulării războaielor. Dialogul mediteranean este un alt proiect iniţiat şi derulat de Uniune, tocmai pentru a apropia şi reface configuraţia de altădată, dar perspectiva

este una culturală, acest element putând fi utilizat cu mai multă facilitate în democratizarea

societăţilor africane şi vest-asiatice.

Relaţia cu SUA este una a orgoliilor, dar şi a prinosului de recunoştinţă adus

societăţii americane care a salvat Europa de la “moartea roşie” şi de a o fi inspirat

în metamorfozarea ei politică, economică, militară, socială şi culturală. Altfel spus,

SUA este azi, social-perceptual vorbind, continentul bătrân, iar Europa cel nou. Iar,

dacă doctrina Monroe a însemnat pentru America şovăiala de a intra pe scena

armată internaţională, euro pentru europeni a reprezentat scutul de apărare în faţa

tuturor vicisitudinilor vremii şi “parola” profeţiilor huntingtoniene.

În final, conchid cu opinia că viitoarea Uniune Europeană “dodoloaţă” se

configurează ca un pol regional de putere şi care cu reprezentanţi însemnaţi în

Consiliul de Securitate al ONU sau în NATO ori G8 va putea într-un viitor apropiat

să decidă soarta Terrei. “Quo vadis UE?” pare să călăuzească construcţia europeană

către limpezimea cerului albastru presărat cu steluţe aurii.

GESTIONAREA CRIZELOR - ÎNTRE NECESITATE ŞI ARTĂ Loredana TIFINIUC Pe data de 6 septembrie a.c.,

GESTIONAREA CRIZELOR - ÎNTRE NECESITATE ŞI ARTĂ

Loredana TIFINIUC

Pe data de 6 septembrie a.c., la Palatul Cercului Militar Naţional din Bucureşti, s-a

desfăşurat sesiunea de comunicări ştiinţifice „Gestionarea crizelor politico-militare şi

umanitare”, eveniment organizat de Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, revista

„GeoPolitica” şi S.C. S&T România.

Manifestarea a fost structurată pe două secţiuni - „Concepte teoretice de gestionare.

Aspecte concrete de rezolvare a crizelor în plan naţional” şi „Constituirea celulelor de

criză şi capacitatea de implementare a acestora”, iar invitaţii au reprezentat atât instituţii

guvernamentale şi de învăţământ, cât şi firme din domeniul tehnologiei informaţiei.

În cadrul societăţii contemporane, informaţia este o realitate, un fenomen pe

care îl preluăm în starea în care există, este un teritoriu generativ şi autogenerativ.

Relaţia dintre societate, organizaţie şi informaţie este indisolubilă, iar schimbul de

informaţii este esenţial în existenţa oricărei societăţi, fiind chiar una dintre caracteristicile

ei, în orice perioadă de evoluţie. Dar atunci când acest schimb este inoportun sau

inadecvat, când organizaţia nu este pregătită să ofere informaţiile solicitate, ori când în

activitatea ei intervin disfuncţionalităţi, se produce acel şoc, acea stare de blocaj -

cu alte cuvinte, CRIZA - fenomenul cu implicaţii majore în viaţa şi activitatea organizaţiei

şi a oamenilor, cu implicaţii şi consecinţe adeseori nedorite, evenimentul căruia

trebuie să i se ţină piept şi să i se facă faţă, momentul în care organizaţia trebuie

să aibă pregătit întregul „arsenal de atac", atât pentru a ţine sub control situaţia din

mediul intern, cât şi pentru a-şi menţine sau chiar reface imaginea şi credibilitatea

pe plan extern. Atunci, poate mai mult decât oricând, contează cu adevărat

obiectivul final - justificarea scopului pentru care este creată orice organizaţie.

“Termenul criză este unul dintre cele mai utilizate în abordarea a numeroase situaţii

de incertitudine şi discontinuitate ce se produc în diferite domenii ale socialului. Folosirea

acestuia se face în funcţie de circumstanţele create, atât de către specialişti, cât şi

de către nespecialişti, potrivit contextului producerii fenomenelor definite de către conţinutul

său. Desigur, având în vedere afirmaţia făcută, înţelesurile termenului criză sunt

multiple. Astfel, pentru fiecare domeniu în care se utilizează, conţinutul său capătă

contaţii şi semnificaţii specifice” 1 .

Plecând de la premisa că „organizaţia - ca sistem - este formată din totalitatea

elementelor componente ce se regăsesc într-o legătură logică, între care se stabilesc

relaţii dinamice, având proprietăţi specifice şi funcţii proprii, fiind o formaţie distinctă şi

relativ autonomă în raport cu mediul social” 2 , ea definindu-se „ca un sistem ierarhizat şi

specializat, în care elementele componente (de factură umană) au status-uri şi roluri

clar diferite” 3 , a fost evidenţiat şi rolul specialiştilor de relaţii publice care, chiar dacă

„nu pot anticipa cu certitudine un anume dezastru sau o criză, mai ales pe termen lung,

1 Vasile Marin, Criza ca fenomen geopolitic. Implicaţiile imaginii în planul crizei geopolitice”

2 Vasile Simileanu, Gestionarea imaginii organizaţiei - impact şi eficacitate în era societăţilor informatizate, 1999 3 Idem.

ei pot furniza semnale de alarmă preţioase şi, pentru aceasta, ei trebuie să determine tipurile posibile de crize, deoarece răspunsul depinde în parte de tipul şi durata posibilelor scenarii” 4 . Rolul consultantului de relaţii publice în prevenirea şi administrarea problemelor

şi crizelor curente este ceva ce nimeni nu prevăzuse în urmă cu 10-20 de ani. Deşi

este, în primul rând, un comunicator, practicianul de relaţii publice devine din ce în ce mai mult un moderator care încearcă să prevină scăparea problemelor şi crizelor de sub control.

Unele dintre instrumentele utilizate, cum ar fi contactele personale şi mijloacele de comunicare

în masă şi cele specializate, sunt aceleaşi. Totuşi, măsura performanţei este nu cât de

eficient trece mesajul clientului sau al organizaţiei, ci dacă poate fi evitată o criză

care poate stopa activitatea celor pentru care lucrează (client sau organizaţia proprie).

Una dintre obligaţiile majore este de a facilita continuarea activităţilor clientului sau organizaţiei

proprii într-un mod care să aibă cât mai mult în vedere noile cerinţe formulate de oamenii

de ştiinţă îngrijoraţi de sensul evoluţiilor tehnologice, de grupurile pentru protecţia mediului,

consumatorii, liderii minorităţilor, segmentele defavorizate ale societăţii şi proprii angajaţi.

Deşi nu pot fi prezise cu certitudine, crizele pot avea loc. Cea mai eficientă

metodă de minimalizare a efectelor lor este aceea de a planifica din timp, cât se

poate de obiectiv, acţiunile care vor fi întreprinse în situaţia producerii unei crize.

În acelaşi timp, nu trebuie ignorată sub nici o formă importanţa repetării prealabile

a activităţilor care urmează să fie desfăşurate în asemenea situaţii.

Specialiştii în relaţii publice trebuie să fie conştienţi de faptul că cea mai

importantă activitate de relaţii publice - şi cea mai apreciată - este activitatea

planificată de monitorizare a problemelor şi prevenire a crizelor sau, cel puţin,

de rezolvare a acestora, atât timp cât sunt de proporţii reduse.

De aceea este necesar ca orice organizaţie să-şi dezvolte o politică proprie de

comunicare proactivă (de preîntâmpinare a apariţiei crizelor), întrucât, la fel ca în medicină,

este mult mai uşor să previi decât să tratezi. Rezultatele sunt mai eficiente, iar

consecinţele sunt eliminate - măcar parţial, dacă nu definitiv!

În concluzie, aproape în orice domeniu al activităţii umane există preocupări

privind disfuncţionalităţile care pot să apară în interiorul lui şi, de aceea, se studiază

cauzele, modul de apariţie şi manifestare, consecinţele lor. Crizele sunt astfel de

disfuncţionalităţi. Ele au implicaţii majore în viaţa şi activitatea oamenilor, cu consecinţe şi

urmări aproape întotdeauna nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor ştiinţifice

şi-au elaborat propria lor concepţie despre crize. Esenţial este, însă, ca informarea

şi comunicarea să se afle în centrul oricărei strategii de relaţii publice, indiferent de locul

şi nivelul crizei, fapt care impune o relaţie nouă cu proprii angajaţi şi cu publicurile

externe, relaţie care reprezintă cheia succesului sau a eşecului. Comunicarea înaintea

şi în timpul crizei este, deci, o îndatorire (de transparenţă faţă de opinia publică), o

necesitate (a antrenării adeziunii personalului intern) şi, mai ales, o artă.

În societatea noastră, trebuie să ştii să informezi personalul pentru a-l motiva

mai bine, să explici rolul instituţiei, să ilustrezi şi să-i pui în valoare acţiunea - iar aceasta

este o artă bazată pe un profesionalism constant. Miza acestei abordări „publicitare" va

fi

cu atât mai puternică, cu cât „criza" va fi mai subtilă. Totodată, trebuie avut în vedere

şi

faptul că gestionarea comunicării în situaţii de criză diferă în funcţie de specificul

instituţiei, determinat, în principal, de: tipul instituţiei (publică sau privată, profit sau

non-profit); misiunea fundamentală; cultura organizaţională; scopurile propuse; obiectivele

urmărite; tipul de organizare; dimensiunea; categorii de public-ţintă; reglementările

interne etc. Toate aceste caracteristici fundamentale, care diferenţiază instituţiile şi le

acordă un loc bine definit în spaţiul public, generează proceduri specifice de gestionare

a comunicării în situaţii de criză.

4 Ibidem.

NOUA ROMÂNIE ÎN NOUA EUROPĂ Emmanuel de MARTONNE Sire, Alteţă regală, Doamnelor şi Domnilor, Primele

NOUA ROMÂNIE ÎN NOUA EUROPĂ

Emmanuel de MARTONNE

Sire,

Alteţă regală,

Doamnelor şi Domnilor,

Primele mele cuvinte trebuie să fie cuvinte de scuze. Într-adevăr, iată aproape

25 de ani de când am început a cunoaşte şi a studia România; iată deja un număr

destul de mare de ani de când sunt membru al S.R.R.G. şi este prima oară când iau

cuvântul în faţa acestei Societăţi. Pentru aceasta numai circumstanţele sunt de

vină. Sejururile mele în România erau aproape întotdeauna sejururi de vară, având

ca scop excursii în munţi, iar aceasta într-o perioadă când activitatea Societăţii dvs.

era închisă. Astăzi, la sugestia eminentului dvs. vicepreşedinte, am ales un subiect

care este mai degrabă unul de geografie politică, ce interesează pe toţi românii şi

ar putea probabil să mire că nu a fost încă abordat în această Societate atât de

activă, chiar dacă este uşor de înţeles că se preferă a fi abordat de un străin.

toate statele a căror configuraţie a fost profund modificată în urma marelui

război, spiritele chibzuite trebuie să-şi pună aceeaşi întrebare: care este poziţia

ţării noastre în Europa? Ce viitor aşteaptă patria noastră într-o situaţie în care totul

este nou? Pentru România, care şi-a văzut dublat teritoriul în timp ce statele vecine

se transformau, chestiune interesantă în mod deosebit.

Numai că una din acele chestiuni pe care eşti incapabil să le abordezi fără o

nuanţă de sentiment. La fel cum tatăl de familie, îngrijorat de viitorul fiului său se teme

să nu-i exagereze calităţile sau, dimpotrivă, defectele şi solicită judecata imparţială

a unei persoane străine de familie. Păstrând proporţiile, o părere de acest gen îmi

propun eu să vă comunic astăzi.

În

Trebuie să mă scuz încă o dată deoarece, consacrându-mi cea mai mare parte

a timpului petrecută aici unor cercetări de geografie fizică, vin să tratez în faţa dvs.

un subiect pur politic. Şi totuşi ştiţi probabil că am avut ocazia în cursul numeroaselor

mele călătorii în aproape toate ţările care constituie azi noua Românie, să fac observaţii

care şi-au arătat în ultimii ani o oarecare utilitate pentru stabilirea frontierelor. Iată ce

justifică îndrăzneala de a aborda subiectul amintit în faţa acestei strălucite adunări.

O voi face numai în termeni şi cu metode geografice; sunt, adică, fapte geografice

pe care îmi propun a le examina cu dvs.; sunt constatări pe care vom încerca să le

facem împreună.

Să aruncăm o privire mai întâi pe harta noii Europe şi să vedem care este

aici locul României

Diplomaţi, istorici, oameni politici privesc această hartă clătinând din cap şi murmură urmărind contururile noii Europe: „Nu, în mod clar nu e solidă“. Nu este treaba mea să examinez dacă au dreptate să regrete existenţa imperiilor imbatabile pe care ne obişnuisem a le considera necesare, şi dacă s-a. greşit remaniind

frontierele conform cu dorinţele popoarelor. Să luăm faptele aşa cum se prezintă ele astăzi. S-a vorbit de „balcanizarea Europei“. În realitate, dacă numărul statelor a crescut, dimensiunile lor s-au egalizat. Considerând numai contururile, o primă constatare se impune: statul cu forma cea mai raţională este România. Ceho-Slovacia se întinde pe 800 km de la vest la est, sugrumată în mijloc la

abia 200 km. Austria se alungeşte cu un vârf până aproape de lacul Constanţa.

Yugo-Slavia se întinde în lungul Adriaticii, Alpilor şi Macedoniei. Forma României

se apropie de aceea a unui cerc, adică de figura oferind cea mai mare suprafaţă cu

cel mai mic contur. Ori, conturul sunt frontierele. Cu cât ele sunt mai dezvoltate în

raport cu suprafaţa, cu atât sunt mai dificil şi mai costisitor de apărat.

Avantajul apare şi mai bine comparând hotarele actuale cu cele ale vechii

Românii. Forma sa în echer atrăgea atacuri convergente; s-au văzut în marele război

inconvenientele unei situaţii strategice periculoase ce a obligat ţara să se apere pe

două fronturi peste măsură de întinse.

În situaţia actuală, din contră, forţele pot fi aduse cu uşurinţă în toate punctele

de la periferie. Mai adăugaţi încă şi aceasta: mai mult de jumătate din frontierele actuale

ale României sunt frontiere naturale: cursul Dunării, ţărmul Mării Negre şi Nistrul.

Pentru a da cifre, aş spune că România se prezintă sub forma unei elipse având

axa mare de 700 km şi axa mică de 600 km, în consecinţă o elipsă foarte apropiată

de cerc. Suprafaţa sa rotunjită este de 293 000 km

decât de 2669 km din care 600 km îşi formează Dunărea - frontieră naturală minunată,

. Lungimea graniţelor nu este

2

400 km sunt formaţi de Marea Neagră şi 731 km de Nistru care, în cursul său inferior,

prezintă o vale mlăştinoasă extrem de dificil de trecut, iar în cursul său superior o

vale abruptă şi foarte adâncă (calculul suprafeţei exacte a României şi măsurarea

lungimii frontierelor s-au făcut după hărţile cele mai detaliate). Acestea sunt faptele!

Deci, considerând numai forma exterioară a statului, vedem un cadru aproape

ideal. Dar ce se află în acest cadru? Pentru a reconstitui noua Europă pe principiul

naţionalităţilor, s-au ivit foarte mari dificultăţi. Traseul graniţelor nu putea urmări cu

exactitate limitele grupurilor naţionale; acestea sunt cel mai adesea imprecise, iar

în cazul cel mai obişnuit este acela al zonelor de amestec. Astfel, cea mai mare

parte a noilor state care au pretenţia de a fi state naţionale cuprind într-o proporţie

destul de notabilă alogeni, ceea ce poate fi o cauză de dificultăţi interioare.

Pentru a ne apropia pe cât posibil de limita grupurilor naţionale, ne-am găsit adesea

antrenaţi în a trasa frontiere care, chiar dacă nu oferă dezavantaje strategice, ne respectă

relaţiile geografice naturale şi par a prezenta inconveniente economice mai mult

sau mai puţin grave.

Care este, din acest dublu punct de vedere, situaţia României?

Pentru a răspunde mai uşor la această întrebare vom examina harta: comparată

cu Ceho-Slovacia şi Yugo-Slavia, România apare ca statul cel mai întins şi cel mai

populat. Ceho-Slovacia, cu o suprafaţă foarte redusă, se apropie ca populaţie de

România, graţie densităţii foarte mari din districtele industriale; Jugo-Slavia oferă

aproape acelaşi raport între suprafaţă şi populaţie ca şi România.

Numărul alogenilor este criteriul cel mai important. Din acest punct de vedere, situaţia României este intermediară între cea a Jugo-Slaviei cu doar 3 mil. din 12,6 şi a Ceho-Slovaciei care numără 5,5 mil. din 13,6 cu aproape 4 mil. de germani. Statul român cuprinde, într-adevăr, 11 mil. români din 15 mil. de locuitori.

Este adevărat, aceste cifre sunt extrase din statistici dinainte de război, deoarece un recensământ al populaţiei noii Românii nu a fost încă făcut; deci din documente ungureşti, austriece şi ruseşti. Nu poate să existe o umbră de îndoială

că numărul românilor este inferior realităţii. Oricum, corecţiile posibile nu ar schimba considerabil proporţiile.

Important nu este atât să se ştie exact numărul alogenilor, cât calitatea şi,

mai ales, repartiţia lor. Blocul germanilor din Cehoslovacia, reprezentând singuri un

sfert din populaţia totală şi concentrat în jurul Boemiei, nu are analog în România.

Spre exemplificare, să ne aruncăm ochii pe o hartă, unde am încercat să le unim

un mare număr de fapte interesante pentru structura geografică a României. S-a

marcat cu prioritate limita blocului românesc, adică regiunile unde românii formează o

majoritate zdrobitoare. Vedem această limită depăşind uneori graniţele României, iar

alte ori păstrându-se în spatele lor sudul Basarabiei, Dobrogea, o parte din Banat.

Alogenii nu apar decât la periferie şi în grupe discontinue. O singură excepţie: pata

secuilor în estul Transilvaniei.

Germanii, după statisticile de care ne servim noi, sunt în jur de 800 000,

dispersaţi peste tot: în sudul Basarabiei sunt amestecaţi cu bulgarii, la fel în nordul

Dobrogei; mici nuclee există şi în Bucovina; dvs. ştiţi că grupurile cele mai importante

sunt cele de saxoni din Transilvania şi de şvabi din Banat.

Ungurii sunt în număr de 1 700 000 după statisticile lor. Ei formează singurul

grup alogen compact în Transilvania orientală, unde secuii s-au stabilit de două secole.

În rest sunt insuliţe sporadice, concentrate în oraşe sau în jurul oraşelor.

Este un fenomen foarte curios în Transilvania caracterul esenţialmente urban al

elementului unguresc, în orice caz unul din factorii care au cauzat cele mai multe

greutăţi pentru apărătorii drepturilor României. Noi am văzut străini greşit orientaţi

revenind dintr-un turneu rapid în Transilvania şi declarând că nu au văzut acolo

decât unul. Aceasta pentru că nu au vizitat decât oraşe. Compoziţia etnică a centrelor

urbane în regiunile cu populaţie mixtă este în realitate un fenomen artificial: el

depinde de naţionalitatea guvernării, care este cea a trupelor, administraţiei, a băncilor,

a comerţului, dacă adăugaţi o presiune deliberat exersată într-un sens determinat,

este uşor de înţeles că oraşele din Transilvania nu puteau să nu devină aproape în

întregime ungureşti. Este la fel de uşor de înţeles că aceasta nu mai poate

continua acum. În mod natural, prin chiar forţa lucrurilor, oraşele trebuie să capete

o fizionomie românească. Am cunoscut vechiul Cluj într-o epocă în care trebuia să

ciuleşti bine urechile pentru a prinde un cuvânt în româneşte; acum, pe străzi, în

Piaţa Unirii, se aude româneşte peste tot; şi am avut impresia, în timpul unui sejur

de numai două luni, că limba română făcuse progrese sensibile. Este vorba de un

fenomen natural şi oarecum necesar. Într-o ţară în care satele sunt în majoritate

româneşti şi unde guvernul este românesc, nu este posibil ca oraşele să nu devină

în mod natural româneşti.

Dacă germanii şi chiar ungurii nu reprezintă un pericol real pentru viaţa noii

Românii, cu atât mai mult se poate spune aceasta despre celelalte elemente alogene,

mult mai puţin importante numeric şi mai dispersate. Forţa blocului românesc rezidă nu numai în masa lui, dar şi în poziţia lui geografică.

Aş vrea să insist pe această poziţie care este, după părerea mea, de o importanţă excepţională. Nu numai că este o poziţie centrală, dar este o poziţie în raport cu trăsătura dominantă a geografiei fizice a României: Carpaţii. Atingem aici însuşi fondul subiectului, structura geografică a noii Românii. Am fost întotdeauna de părere că vechea Românie era însăşi un stat carpatic;

românii trebuiau să privească mai ales înspre Carpaţi. În prezent, chestiunea nu se mai

pune. Este suficient să-ţi arunci privirile pe harta pentru a-ţi da seama de aceasta.

Carpaţii, care formau hotarul vechii Românii, sunt acum centrul României

noi. Desfăşuraţi în arc de cerc, de la Porţile de Fier şi până la izvoarele Prutului, ei

înconjoară bazinul inferior al Transilvaniei cu masivul Bihorului. În jurul acestei

specii de citadelă muntoasă de dezvoltă glacisuri de câmpii şi dealuri, stropite de cursuri

de apă ce vin din munţi ca dintr-o fântână: Siret, Buzău, Olt, Jiu, Mureş, Someş

Ori, dacă trasăm limitele blocului românesc pe harta care sintetizează

trăsăturile esenţiale de geografie fizică, vedem că acestea acoperă peste tot masa

muntoasă centrală a Carpaţilor.

Pentru a da exemple precise ar trebui analizate în acelaşi timp compoziţia şi

densitatea populaţiei, aşa cum am făcut-o într-o hartă care este imposibil de

reprodus aici din cauza complexităţii figurilor în culori. Buletinul Societăţii dvs. a

publicat comentariul acestei hărţi, ale cărei puncte esenţiale îmi veţi permite să le

amintesc. În vecinătatea Carpaţilor, blocul românesc apare mai omogen; cu cât ne

despărţim de munte, cu atât elementele străine se multiplică. Toate mărturiile

istorice arată că este vorba de un fenomen foarte vechi: primele texte în care este

amintit numele de români se raportează la ţinuturile carpatice; primele principate

române s-au format la poalele sau chiar în interiorul Carpaţilor.

Oare nu aici găsim vechile capitale ale principatelor transportate progresiv

spre câmpie?

Dacă, pe de altă parte, luăm în considerare densitatea populaţiei, constatăm

că popularea cea mai densă se observă în vecinătatea muntelui, în dealurile

subcarpatice, şi nu aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, în acele câmpii pe

care le vedem acoperite de cele mai bogate recolte.

Realizând o hartă a densităţii populaţiei din Valahia pe regiunile naturale, am

găsit în câmpie 20-30 şi, în mod excepţional, 40 locuitori pe km

, câteodată 100

locuitori pe km

Fac apel la cei care au trăit atât în câmpie cât şi în zona dealurilor de lângă

Carpaţi: oare nu în apropierea munţilor aţi găsit satele cele mai bogate? Cele mai

frumoase costume nu sunt cele din Râmnic, din Câmpulung? Oare nu acolo aţi găsit

cele mai frumoase case ţărăneşti, cel mai bun gust în sculptura uşilor şi a porţilor?

Se pare că regiunea subcarpatică a fost întotdeauna o regiune pur românească:

2

2

, iar în câteva locuri 150 locuitori pe km , adică de trei ori media Franţei.

2

de aici au coborât românii în câmpie, atunci când liniştea li s-a părut asigurată

suficient. Motivul acestei concentrări în munţi trebuie să fie în mare parte unul de

refugiu; căci, de-a lungul secolelor, câmpia are un loc prea puţin atrăgător, în ciuda

fertilităţii sale; omul nu ştie ce va fi a doua zi, cine îi va arde holdele, cine îi va lua

vitele şi pe el însuşi ca sclav. Mai mult, ţăranul român are obiceiurile lui, care par să-l fi legat timp de secole de vecinătatea munţilor. În toată peninsula Balcanică, acolo unde găsim grupuri de români dispersaţi, ei se ocupă cu păstoritul; cuvântul „valah” este sinonim cu cioban.

Românul devine uşor agricultor la câmpie, dar el se cantonează cu plăcere în viaţa pastorală. El iubeşte cadrul colinelor împădurite, accidentate şi cu ploi bogate, mai degrabă decât pe cel al marilor spaţii descoperite; viaţa îi pare mai uşoară acolo

unde are la îndemână lemn pentru a-şi construi casa şi a se încălzi, izvoare şi ape

curgătoare, pante însorite, cu livezi bogate, văi umede cu păşuni pentru vite; aici

se simte la el acasă. Aproape peste tot există cuvinte speciale pentru a desemna

regiunile pe care românul le preferă. Acolo unde auziţi vorbindu-se de „podgorie”,

de „codru”, puteţi fi siguri că vă aflaţi într-un vechi ţinut românesc. Sudul Basarabiei,

câmpie de stepă pe cât de bogată, pe atât de monotonă, oferă un mozaic de popoare

diverse între care bulgari, germani şi chiar ruşi. Urcaţi spre „codrii” Chişinăului, ai

Corneştilor şi veţi găsi o populaţie pur românească. Şi în ce fel de situaţie? Absolut

aceeaşi cu aceea din dealurile subcarpatice ale Valahiei : sate mici stabilite la

poalele dealurilor împădurite cu viile lor, cu livezile lor, câmpurile lor, pajiştile lor şi

casele lor frumoase cu căpriori sculptaţi.

Graniţa de vest a Transilvaniei a fost trasată printr-o câmpie cu populaţie foarte

amestecată, unde străinii sunt pe alocuri preponderenţi. Apropiaţi-vă de munţii

Bihor şi veţi găsi dealuri înalte cu acelaşi nume de codru. Este ţinut pur românesc.

Nu putem deci să ne îndoim; din punct de vedere al vieţii naţionale, a

trecutului istoric şi al viitorului, Carpaţii reprezentând ceva vital pentru România.

Nu spun că o Românie care nu s-ar fi format în jurul Carpaţilor nu ar fi fost

viabilă, dar ea ar fi fost în mod sigur mult mai puţin solidă. O Românie, având ca

axă Carpaţii, un fel de coloană vertebrală, este din punctul de vedere al structurii

geografice un stat foarte echilibrat, al cărui centru de gravitaţie, este exact acolo

unde se află însăşi sursele vieţii naţionale. Este un stat ce se prezintă în condiţii de

viaţă sănătoasă.

Dar care sunt elementele economice ale acestei vieţi? Sunt ele suficiente

pentru dezvoltarea unui mare stat modern? Iată ultimul punct la care ne vom referi.

Un răspuns precis este dificil, căci actuala situaţie este absolut anormală. România, ca

tot restul Europei, a ieşit foarte sărăcită din război. În fostul regat, au fost luate vitele,

au fost dezorganizate mijloacele de transport; în noile provincii există pe alocuri un

surplus extraordinar de vite care supraîncarcă păşunile. Circulaţia produselor comerciale

nu se poate face normal. Totul este ieşit din comun. Este imposibil să nu se ajungă la

nici o concluzie din studiul condiţiilor actuale.

Pentru a-mi da seama de ceea ce pot reprezenta resursele economice ale noii

Românii, m-am oprit la un sistem pe care l-am aplicat şi altor câteva state noi, astfel

încât să pot face o comparaţie. Din calculele lungi şi delicate, vă voi da numai un rezumat,

prezentat sub formă de diagrame. Trebuie totodată să indic principiul utilizat.

S-au luat peste tot în considerare cifrele din 1910, care sunt uşor de găsit în

statisticile publicate. Din 1919 au existat progrese economice, astfel încât cifrele

sunt în mod cert inferioare celor de dinaintea războiului, dar probabil puţin diferite

de cele la care se poate spera a se reveni când ravagiile vor începe a fi reparate.

Cred deci, luând ca normă 1910, să ajung la totaluri reprezentând aproape condiţiile normale. Aceste totaluri sunt omogene şi pe cât sensibil exacte, calculele fiind făcute (pentru prima dată cred) pentru întinderea reală a teritoriului noii Românii.

De altfel, în aceleaşi condiţii au fost făcute calculele pentru suprafaţă, lungimea frontierelor, densitatea populaţiei, comunicate deja mai sus. Să examinăm din acest punct de vedere resursele agricole ale României, comparate cu ale celor două state noi despre care am vorbit, şi cu resursele Franţei Am ales Franţa, nu pentru că eu sunt francez, ci pentru că ţara mea este un

stat de mărime medie, a cărui producţie de cereale şi carne satisface aproape în

totalitate necesităţile interne. La noi, când recolta este bună, avem aproximativ destul

grâu pentru nevoile noastre. Dacă vedem deci în România sau într-un alt stat, o

proporţie mai mare de cereale în raport cu numărul locuitorilor, constatăm că există un

excedent, iar proporţia este inferioară celei a Franţei, putem spune că există un deficit.

Diagrama arată că Franţa produce aproape 4 quintale de cereale pe cap de

locuitor, România aproape 8, deci dublu; Ceho-Slovacia depăşeşte foarte puţin

Franţa, în timp de Jugo-Slavia se găseşte în uşoară inferioritate.

Astfel, România nouă dispune de excedente formidabile de cereale. Dacă

luăm în considerare grâul, situaţia este încă şi mai remarcabilă. Franţa produce 2

quintale pe cap de locuitor, Ceho-Slovacia nici măcar un quintal. Jugo-Slavia puţin

peste 2 quintale, România aproape 4. Excedentul de grâu din România este încă

mai mare decât îl indică o comparaţie cu Franţa, deoarece dvs. ştiţi că ţăranul

român nu se hrăneşte în general cu grâu, ci mai ales cu fiertură de porumb.

Examinând repartiţia bovinelor, vedem că Franţa şi România sunt aproape pe

acelaşi loc, între Ceho-Slovacia, puţin mai săracă, iar Jugo-Slavia, uşor mai bogată.

În ceea ce priveşte ovinele, Franţa nu are decât 40 capete la mia de locuitori,

România are aproape dublu; Jugo-Slavia este la fel de bogată, Ceho-Slovacia mult

mai săracă.

Din punct de vedere al cailor, situaţia României este şi mai favorabilă, superioară

celei a Franţei.

Aceste constatări ne duc la concluzia că noua Românie este într-o situaţie

economică nu foarte diferită de cea veche. Toată lumea ştie că vechea Românie

era o ţară agricolă al cărui export consta aproape în întregime din cereale, restul fiind

format aproape exclusiv din petrol. Nu există schimbări notabile. Aceasta poate să

mire la prima vedere şi mărturisesc că nici eu nu m-am aşteptat la aceste rezultate în

calculele mele. El era totuşi previzibil şi se explică uşor, dacă încercăm un control geografic

al datelor statistice, control absolut necesar de altfel, şi fără de care datele statistice nu

pot fi nici interpretate, nici înţelese. Să revenim la structura geografică a Românie.

Diferitele părţi care o compun: vechea Valahie, Moldova, Basarabia, Dobrogea,

Transilvania, cu o parte din Banat, sunt regiuni foarte diferite din punct de vedere

fizic şi, prin urmare, din punct de vedere economic.

Astfel, Basarabia, spre exemplu, este formată aproape în întregime din câmpii şi

câteva dealuri; dimpotrivă, în Transilvania munţii ocupă primul loc. Vă daţi seama că

ceea ce lipseşte unor provincii, se poate găsi din abundenţă în altele. Dacă Basarabia

este o minunată ţară a cerealelor pe aproape toată întinderea, Transilvania trebuie

să aibă culturi restrânse, păduri şi pajişti mai dezvoltate. Compensaţiile sunt probabile.

Ele apar în mod clar comparând resursele agricole ale provinciilor. Vedeţi că în Transilvania întinderea solurilor arabile este foarte restrânsă comparativ cu vechea Românie (26% contra 50%), dar Basarabia aduce 54% sol arabil, proporţie care va mai putea fi încă mărită. Banatul, cu câmpiile sale, la care

s-a adăugat regiunea Aradului, reprezintă de asemenea o regiune de mai culturi, 55%. Să considerăm pădurile : vechea Românie nu avea decât 22%, Transilvania are 38%, dar Basarabia este de o excepţională sărăcie forestieră, 6%. Priviţi producţia de cereale, în quintale, pe cap de locuitor. Vechea Românie

dădea mai mult de 9 quintale; Transilvania cu 5 quintale apare deficitară; dar iată

Basarabia şi Banatul cu 10, respectiv 8 quintale!

Dacă luăm în considerare numărul bovinelor, constatăm că vechea Românie

era mai bogată decât Basarabia, dar Banatul şi Transilvania compensează puternic.

În ceea ce priveşte cabalinele, Transilvania este, din contră, mai săracă

decât Regatul, dar Banatul şi Basarabia sunt de două ori mai bogate.

Astfel, nimic nu s-a schimbat în situaţia agricolă a României prin creşterea

teritoriului său. Excedentul de cereale este uşor diminuat, dar rămâne considerabil.

Ţara are puţin mai multe vite. Ea rămâne încă unul din grânarii Europei.

Iar industria? Ea era relativ puţin dezvoltată în vechea Românie. Nu se va

dezvolta ea oare mai mult în noua Românie care dobândeşte, cu Transilvania şi

Banatul, regiuni miniere bine cunoscute? Preponderenţa vieţii agricole nu va înceta

ea oare, sau cel puţin nu se va atenua? Ne-am imaginat deja aceste perspective

fără să ne dăm poate seama că ele nu aveau doar o latură seducătoare, că puteau

avea şi dificultăţi. Examenul faptelor arată că nici nu există o schimbare suficientă

pentru a modifica orientarea vieţii economice.

Să revenim la hartă, pe care sunt localizate principalele bogăţii miniere ale

României. Este petrolul din Muntenia şi Moldova, bazinul Petroşani ce furnizează 2

milioane tone lignit pe an, bazinele huilifere din Banat ce dau cărbune pentru

metalurgie, minereurile de fier şi cupru din Munţii Reşiţei şi Poiana Ruscă, în fine,

faimoasele zăcăminte aurifere din Munţii Bihorului.

Am încercat să evaluez, ceea ce nu era uşor, valoarea producţiei medii a tuturor

acestor mine şi am ajuns la o concluzie care m-a surprins puţin la prima vedere, dar

care se explică uşor: singura producţie de petrol echivalează aproape ca valoare

cu toată producţia de minereu a noilor provincii.

Iată o relaţie foarte interesantă şi a cărei semnificaţie merită să fie semnalată

multor persoane care o ignoră: graţie petrolului, vechea Românie nu a rămas o ţară

exclusiv agricolă; ea a trebuit să se ocupe de colaborarea mâinii de lucru străine cu

cea naţională. Problemele pe care le pune utilizarea bogăţiilor miniere din Transilvania

şi Banat nu sunt deci complet noi. Este uşor de imaginat care ar fi pericolele

economice şi sociale ale unei situaţii oculte.

Din fericire, structura economică a noii Românii nu este deloc bulversată prin

creşterea sa. Acest fapt îmi pare de o importanţă extremă. Cred că este unul din

cei pe care trebuie să se pună cel mai mare preţ.

Ajung la o concluzie generală, a cărei valoare a-şi dori să o scot cât mai mult

în relief. Din toate punctele de vedere, noua Românie nu este nouă decât prin

extensiunea sa, dublă faţă de cea a fostului Regat. Ea ni se prezintă nu ca un stat

născut din fantezia diplomaţilor, nu ca un stat fabricat în virtutea unui principiu

abstract, ci oarecum, ca termenul logic al unei evoluţii. Nu este unul din acele state cărora nici măcar nu li se cunoştea numele înainte de război. Cuvântul România era deja pe hartă; statul care îşi perpetuează numele nu este doar mai mare, mai bine echilibrat. Apropiat pe cât posibil de idealul naţional, el reuneşte aproape toţi

românii în frontiere oarecum ideale, în jurul acestei citadele carpatice care a fost întotdeauna inima naţiunii române. Viaţa sa economică nu este tulburată de alipirea unor noi provincii ale căror resurse variate se compensează. Ceea ce câştigă în resurse miniere, nu schimbă nici măcar aportul dintre viaţa agricolă şi cea industrială. Nu se pune problema adaptării la o viaţă complet nouă, ci vechea

viaţă trebuie să continue cu o pulsaţie mai bogată a circulaţiei comerciale.

Putem conta pe această dezvoltare armonioasă chiar în situaţia actuală,

mult mai puţin satisfăcătoare. Timpul nu a pansat încă rănile războiului. Pe deasupra,

statul, dublându-şi teritoriul şi populaţia, suferă un fel de febră de creştere ca un

copil crescut prea repede. Dezechilibrul vieţii economice, care rezultă de aici, se

observă la toate statele şi este inevitabil. Dar, într-un organism sănătos aceste

simptoame îngrijorătoare trebuie să dispară cu încetul. Ar fi necesar un concurs de

circumstanţe nefavorabile şi de oameni incapabili ori răuvoitori pentru a compromite

întoarcerea la viaţa normală, cea care permite făurirea celor mai frumoase speranţe.

Acestea sunt, Doamnelor şi Domnilor, fapte incontestabile. Le spun numai pentru

că eu le cred exacte şi nu pentru că aparţin unei ţări care şi-a demonstrat de multe ori

simpatia pentru cauza României; nu pentru că eu personal sunt legat de România prin

atâtea amintiri şi prietenii. Ceea ce vă expun am spus deja la Paris şi sunt pregătit

să repet în faţa oricărei Societăţi de Geografie.

Cred deci, că pot conchide că situaţia noii Românii, în noua Europă, înfăţişată

de o manieră absolut obiectivă, pe baza faptelor riguros controlate, apare ca un viitor

plin de promisiuni.

Geografia politică trebuie să considere ţara dumneavoastră ca una din noile

formaţiuni, cele mai fericite şi solide ale Europei.

Conferinţa ţinută la 6 iunie 1921 la Societatea Regală Română de Geografie,

prezidată de M.S regele Ferdinand şi Alteţa sa Regală prinţul moştenitor Carol.

EUROPA UNITĂ ŞI MOŞTENIREA NAŢIUNILOR Vasile MARIN 1. Prolegomene Relaţia dintre Europa Unită şi naţiunile

EUROPA UNITĂ ŞI MOŞTENIREA NAŢIUNILOR

Vasile MARIN

1. Prolegomene

Relaţia dintre Europa Unită şi naţiunile ce o compun este similară cu cea

dintre general şi particular, dintre întreg şi parte. Generalul se exprimă ca sinteză a

trăsăturilor particularului, după cum particularul exprimă în conţinutul său esenţa

generalului. Din această perspectivă Europa Unită nu se poate manifesta ca entitate fără

evidenţierea particularităţilor naţiunilor ce o compun, după cum acestea la rândul

lor nu se pot exprima fără ilustrarea europenismului lor. Europa Unită nu este o asociere

mecanică a naţiunilor europene, ci o sinteză a sporului politic, economic, social,

cultural şi spiritual cu care acestea se prezintă la integrare. Acest spor nu reprezintă un

câştig sau o acumulare momentană, ci este consecinţa unei îndelungate evoluţii

istorice, o decantare a esenţelor valorice pe care fiecare naţiune le-a câştigat de-a

lungul timpului. În al său „Grand Dictionnaire Universel du XIX

Dicţionar al secolului al XIX -lea), Pierre Larousse scria:

siécle” (Marele

–e

„Europa nu înseamnă ceva decât în măsura în care ea se numeşte Franţa, Anglia,

Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. Aici particularul primează asupra generalului. Nu

acelaşi lucru s-ar putea spune despre America, Asia, Africa, Oceania, acolo, generalul

primează în faţa particularului.” Europa nu este un continent, ci un arhipelag de

diversităţi unde ambiţiile imperiale s-au soldat, în majoritatea cazurilor, cu eşecuri.

Europa este de necuprins, ca şi Dumnezeu; circumferinţa se află pretutindeni iar

centrul nu este nicăieri. Europa Unită este o lucrarea colectivă la care fiecare naţiune

vine cu propria contribuţie, cu moştenirea sa istorică, mai mult sau mai puţin multimilenară,

este ca o „tapiţerie” în care, după cum aprecia istoricul francez Fernand Braudel

(1902-1985) „firele sale de aur, firele sale multicolore străbat, ţes istoria densă a

acestui microscopic şi incomparabil continent care este Europa.”

În abordarea relaţiei despre care arătam, trebuie menţinut un echilibru raţional,

în sensul de a nu raporta totul, în mod exclusiv, la Europa şi totodată de a nu

minimaliza importanţa şi rolul acesteia în raport cu naţiunile ce o compun.

Încă din vechime, Europa a reprezentat o mistificare. Ea a fost identificată cu

o fecioară extrem de frumoasă, fiica regelui fenician Agenor, de care s-a îndrăgostit

zeul suprem al grecilor Zeus. Acesta, preschimbându-se în taur, a răpit-o pe

frumoasa Europa, a dus-o pe insula Creta unde aceasta i-a născut trei copii. Aşa

au văzut vechii greci „bătrânul” nostru continent, frumos şi greu abordabil, care

poate fi cucerit doar de cei ce întrunesc esenţe: forţă, inteligenţă, iubire de frumos,

chiar versatilitate. Fără doar şi poate grecii şi-au creat zeii după chipul şi

asemănarea lor, ei fiind de altfel primii europeni care au cercetat cu luare aminte

continentul. Filozofii şi istoricii greci au fost cei care au jalonat viitorul european cu

ideile şi descoperirile lor, oferind omenirii puncte de repere în evoluţia Europei.

Astfel Thales din Milet, considerat de Aristotel întemeietorul filozofiei europene,

aprecia că lumea poate fi cercetată şi cunoscută, chiar dacă nu în complexitatea ei. Este primul îndemn pe calea cunoaşterii, care şi-a menţinut valabilitatea, în pofida apariţiei ulterioare a celui care poruncea „crede şi nu cerceta”. Aristotel a fost primul european raţionalist, pentru că numai aşa poate fi apreciat

un om care spune: „Intelectul este ca şi omul lucid între cei ameţiţi, care pălăvrăgesc". De asemenea, Arhimede a fost primul inginer al Europei, teoreticianul celui mai indispensabil, mai răspândit şi mai util instrument al activităţii umane: pârghia. În fine, tot grecii sunt cei care l-au produs pe cel mai mare umanist european al tuturor timpurilor, Protagoras; doar astfel poate fi definit cel ce a afirmat că „măsura

tuturor lucrurilor este omul”, într-o perioadă în care sclavagismul era în plină înflorire.

Raţionalismul, tehnicismul, omul cu toată problematica sa sunt dimensiuni ale Europei

Unite. Spiritualitatea reprezintă a altă dimensiune a europenismului, pentru că Europa

Unită este în primul rând o structură creştină. Creştinismul a jucat un rol important

în apariţia şi evoluţia naţiunilor europene şi de aceea întregul nu poate fi disociat

de ceea ce constituie trăsătura comună a părţilor. În fine, Europa Unită nu poate fi

definită fără înţelegerea exactă a rostului muncii. Numai Europei îi este specifică

zicala „munca înnobilează pe om”, zicală ce are profunde rădăcini istorice.

Munca este considerată esenţa vieţii umane, sensul ei, iar existenţa Europei

Unite nu poate fi disociată de acest aspect. Aceasta este în linii generale configuraţia

relaţiei dintre Europa Unită şi naţiunile ce o compun, configuraţie ce va fi evidenţiată

într-o succintă dinamică, diacronică şi sincronică abordare în paginile următoare.

2. Ideea de unitate într-o Europă precreştină

Făcând o extensie la ceea ce afirmau clasicii germani ai geopoliticii, că statul

nu poate fi gândit independent de geografia sa, putem aprecia cu privire la Europa,

că nici ea nu poate fi gândită detaşat de propria sa geografie. Astfel, Europa este unul

dintre cele şapte continente ale planetei, cuprins între Oceanul Arctic la nord, Oceanul

Atlantic la vest, Marea Mediterană la sud şi marele continent asiatic la est.

Legătura cu Asia, este marcată de lanţul muntos caucazian, de Marea

Caspică, fluviul Ural şi Munţii Ural. Suprafaţa continentului european este de 10,5

milioane de kilometri pătraţi, locuiţi în prezent de circa 720 milioane de locuitori.

Cu alte cuvinte, Europa ocupă 6,75% din suprafaţa uscatului planetar, fiind

mai mare decât Australia, de trei ori mai puţin întinsă decât Africa şi de patru ori decât

Asia şi cele două Americi. Cuprinde 31 de state independente din cele peste 140

ale lumii. Nici unul dintre aceste state nu corespunde vreunei regiuni naturale ori vreunei

unităţi omogene de populaţie. Aceste state, sunt însă purtătoarele unor bogate

moşteniri istorice şi varietăţi geografice, etnice, economice, sociologice foarte mari.

Din punctul de vedere geologic şi al reliefului se distinge o Europă septentrională,

formată din vastele câmpii nord-europene cărora li se asociază masivele unor munţi

extrem de vechi, caledorian şi heranic din Peninsula Scandinavă şi o Europă

Meridională ocupată de lanţurile muntoase ale Pirineilor, Alpilor, Carpaţilor şi Balcanilor,

care includ o serie de regiuni joase cum este Câmpia Poloniei.

Din perspectiva geoclimatică, Europa aparţine zonei de climat temperat, amendat

însă de marile întinderi de apă ce o înconjoară. Şi din această perspectivă se poate

vorbi despre o Europă oceanică la vest, o Europă continentală la est şi o Europă

mediterană la sud. Acestor tipuri de climat li se asociază forme specifice de vegetaţie,

cum sunt spre exemplu: foioasele în vest, coniferele în est şi nord, tufişurile şi

arboretele, rezultate în urma degradării pădurilor mediteraneene, în sud.

Aşezarea Europei pe glob, temperaturile relativ acceptabile, regimul pluviometric au creat condiţii de viaţă deosebit de favorabile pentru locuirea ei din cele mai vechi timpuri. Astfel, potrivit mărturiilor arheologice, primele forme de existenţă umană pe continentul european ar fi existat cu circa 90.000 de ani în urmă,

evidenţiind faptul că aceasta poate fi considerată o adevărată vatră a umanităţii. În acest sens, sunt recunoscute în domeniul antropologiei cele două linii de evoluţie humanoidă, „omul de Neanderthal” (homo sapiens neanderthalensis), respectiv „omul de Cromagnon” (homo sapiens salilus) specifice Europei Centrale şi de Vest.

Mai mult, încă se mai vehiculează teorii potrivit cărora primii humanoizi europeni ar

fi apărut la sud de Carpaţii Meridionali, aceasta fiind o consecinţă a unor condiţii favorabile

de existenţă, într-o Europă supusă unei severe perioade de glaciaţiune. Desigur, evoluţia

focarelor de civilizaţie europeană a fost relativ lentă, acestea parcurgând, în mod

inexorabil, perioadele de dezvoltare, cunoscute deja în antropologie sub numele de

paleolitic, mezolitic şi neolitic, după care epoca metalelor cu subperiodizările sale etc.

Urmele acestei evoluţii se regăsesc răspândite pe întreg cuprinsul continentului

european, demonstrând, o dată în plus, că acesta a oferit condiţii favorabile, apariţiei şi

evoluţiei speciei şi societăţii umane.

Aceste mărturii au o multiplă încărcătură, evidenţiind nu numai aspecte

legate de calitatea vieţii din acele timpuri ci şi faptul că, încă de la apariţia sa, omul

a

avut numeroase şi variate preocupări spirituale. Confruntarea cu o natură inexorabilă,

şi

deseori vitregă care i-a cauzat bucurii şi necazuri, satisfacţii şi neplăceri, precum

şi

lipsa de explicaţii adecvate cu privire la unele fenomene ale acesteia, au condus

la

apariţia şi dezvoltarea timpurie a religiozităţii. Pornită de la fenomenele vieţii

cotidiene, pe măsura evoluţiei societăţii, aceasta a căpătat forme tot mai abstractizate,

trecând din sfera realului în cea a imaginarului, solicitând, în acest mod, personal şi

infrastructură specifică pentru promovarea sa. Perioada precreştină a Europei este

definită de civilizaţiile greacă şi romană, care şi-au pus, în mod consistent,

amprenta asupra evoluţiei societăţii umane pe continentul european.

Istoricii apreciază că informaţiile cu privire la primii locuitori ai spaţiului elenic

datează din mileniul VII î.Cr., aceştia fiind cunoscuţi sub numele de pelasgi.

Începând cu mileniul III î. Cr. în zonă se instalează triburile aheilor şi dorienilor,

marcând debutul unei epoci deosebit de fecunde pentru istoria europeană, având o

durată de peste 1500 de ani. Între 1500 şi 1600 î.Cr. se dezvoltă civilizaţia miceniană,

în Peloponez, a cărei influenţă s-a întins până în Egipt şi care a fost distrusă de

invazia dorienilor. Civilizaţia Greciei antice s-a fundamentat îndeosebi pe contribuţia a

două oraşe cetăţi, Atena şi respectiv Sparta, care au reprezentat principalii

exponenţi a două structuri politice antagonice: una de tip democratic şi alta de tip

aristocratic oligarhic. Rivalitatea celor două a condus în mod inexorabil la decăderea

civilizaţiei greceşti şi la intrarea spaţiului elen în sfera de influenţă macedoneană

după bătălia de la Cheroneea (338 î.Cr.) şi romană (146 î.Cr.). Perioada de

înflorire maximă a societăţii antice greceşti este cea cuprinsă între secolele VIII –

IV î. Cr., timp în care are loc şi expansiunea greacă în Bazinul Occidental al Mării

Mediterane, în Bazinul estic al Mării Egee şi în bazinul Mării Negre

Această expansiune reprezintă primii germeni ai realizării unei spaţii unic de

civilizaţie în Europa. Pornind de la colonia ioniană Tanais dispusă la vărsarea Donului în

Marea de Azov, prin Bizant, Tarent în sudul Italiei, Massalia (actuala Marsilie) şi

până la Mainake în apropiere de Gibraltar, grecii au creat un spaţiu controlat economic şi

politic, transmiţând elementele civilizaţiei lor populaţiilor cu care veneau în contact. Dacă exemplificăm şi coloniile din nordul Africii şi estul Asiei aici, putem aprecia că

ei

au fost primii din istoria Europei care au transformat Marea Neagră, Marea Egee

şi

Marea Mediterană în adevărate „bazine ale civilizaţiei greceşti”. De la distanţa în

timp, de peste două milenii şi jumătate, care ne despart de marea colonizare greacă, putem evidenţia că acest proces a fost unul lent, dar continuu şi constant,

el reprezentând rezultatul acţiunii unei civilizaţii aflate în plină dezvoltare, din multiple puncte de vedere: economic, politic, demografic, militar, cultural şi spiritual. Ele au reprezentat tot atâtea argumente ale superiorităţii grecilor în relaţiile cu barbarii cât şi pentru acceptarea lor în teritoriile deţinute de aceştia. Multitudinea coloniilor

greceşti, îndeosebi oraşe porturi, a presupus şi numeroase contacte ale grecilor cu

popoarele din interiorul spaţiului european, ceea ce evidenţiază că în perioada

respectivă acesta cuprindea numeroase căi de comunicaţii, pe uscat şi pe ape

curgătoare, frecvent utilizate. Toate acestea ne îndreptăţesc să apreciem că în timpurile

respective civilizaţia greacă a reprezentat un prim catalizator al declanşării unui

proces de omogenizare europeană, în special a părţilor sale sudice şi sud-estice.

Perioada lui Alexandru cel Mare (323-356 î. Cr.) a perturbat acest proces, atenţia

lumii greceşti mutându-se către Asia, respectiv către regiunea pe care azi o

denumim Orientul Mijlociu şi către bazinul oriental al Mării Mediterane.

Cei care au jucat un rol extrem de semnificativ în istoria Europei, din perspectiva

creării sentimentului unei unităţi europene, văzută din perspectiva zilelor noastre,

deşi nu şi-au propus, în mod expres, un asemenea obiectiv au fost romanii.

Prin extensia spaţială prin limbă, prin forţa armelor şi administraţie romanii au

creat un imperiu de o asemenea dimensiune încât în acele timpuri oamenilor li se

părea că se identifică cu universul însăşi.

Astfel, în perioada apogeului său, pe timpul domniei lui Traian (53-117) Imperiul

roman includea în hotarele sale întreaga Peninsulă Balcanică şi Grecia, teritoriile

României de azi, Austriei, Elveţiei, Ungariei, Belgiei, sudul Germaniei, Franţei, Spaniei,

Portugaliei, Italiei şi sudul Marii Britanii.

Romanii au fost cei ce au transformat Marea Mediterană în „Mare nostrum”.

Cu alte cuvinte civilizaţia romană este cea care a reunit trei lumi din trei continente,

paradoxal, Mediterana fiind puntea de legătură, liantul acestei asocieri. Mai mult,

înlesnirile date de romani la cucerirea unor noi teritorii celor ce doreau să se

stabilească în zonele respective, au reprezentat elementele unui rapid proces de

osmoză culturală şi spirituală realizat între cetăţenii romani şi aborigeni.

Nu lipsite de importanţă au fost relaţiile stabilite cu populaţiile aflate în apropierea

limes-ului roman, care au devenit clientelare ale Romei dar şi propagatoare de

civilizaţie romană.

Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă şi relaţiile stabilite între romani şi daci, în

urma cuceririi şi transformării Daciei în provincie a Imperiului. De altfel, dacii au

constituit şi ei o civilizaţie specifică, în perioada la care ne referim, perioadă ce a

evidenţiat originalitatea şi consistenţa vieţii lor culturale şi spirituale, într-o Europă

dominată de Imperiul Roman. Existenţa statului dac centralizat, a constituit un

permanent pericol pentru Imperiu, pe parcursul întregii sale existenţe, de circa 200

de ani. Dezvoltarea economică a acestuia, dinamica demografică, forţa militară au

condus la o configurare spaţială ce-l aşează într-un plan european secund după

Imperiul Roman. Astfel, în timpul marelui rege Burebista (? - 44 î.Cr.), statul dac se

întindea, potrivit lui Acornion din Apollonia, unul din secretarii acestuia, din Munţii

Slovaciei de azi, la vest, până la Nistru, la est, de la Carpaţii Păduroşi, la nord, până la Munţii Hemus (Balcanii de azi) la sud. Acesta mai aprecia că armata lui Burebista se ridica până la 200.000 de

luptători (circa 40 de legiuni după sistemul militar roman). La un moment dat Burebista a încercat să joace rolul de „arbitru” în lupta pentru putere declanşată între Cezar (101-44 î.Cr.) şi Pompei (106-48 î.Cr.), oferind ajutor acestuia din urmă, dar a fost refuzat. Moartea lui Burebista, survenită în urma unui complot pus la cale de clasa nobiliară dacă, a fost urmată de destrămarea statului dac, din acesta menţinându-se o mare parte, ce coincidea în linii mari cu teritoriul României

de azi. Un rol mai semnificativ, în perioada post Burebista, l-a jucat regele Cotiso,

care şi el s-a implicat în lupta pentru putere din Imperiul Roman, declanşată între

Octavian Augustus (63 î.Cr.-14 d.Cr.) respectiv Antoniu (83-30 î.Cr.), precum şi

regele Decebal ( ? - 106 d.Cr.). Sub domnia lui Decebal (86-106 d.Cr.), între daci şi

romani se desfăşoară puternice războaie, încheiate în 105-106 cu cucerirea Daciei

şi transformarea ei în provincie romană. Daco-romanii, cum erau denumiţi locuitorii

acestei provincii, sunt consideraţi precursorii necontestaţi ai românilor de azi. În

consens cu problematica abordată, mai trebuie menţionat faptul că în perioada

precreştină dacii au constituit a treia mare civilizaţie europeană după cea greacă şi

romană. Mai mult, sunt istorici care apreciază că atât romanii cât şi grecii, au făcut

parte din aceeaşi mare familie a popoarelor geto-dacice, argumente prezentate în

acest sens fiind bine susţinute istoriografic.

Chiar şi după căderea Imperiului

Roman de Apus (476), elementele de civilizaţie şi ideile de unitate a popoarelor

Europei Occidentale s-au menţinut.

1

Partea de răsărit a Imperiului Roman s-a menţinut încă un mileniu, ca urmare,

îndeosebi, a unei organizări politice şi militare superioare precum şi a unei vieţi

culturale şi spirituale mult mai dinamice. Divizarea Imperiului Roman, în anul 395

(Fig. nr. 5) nu a estompat major, în mintea oamenilor acelor timpuri sentimentul

unităţii şi mai ales al apartenenţei la un spaţiu, la organizare statală ce le asigura

protecţie, siguranţă şi chiar un anume confort.

Mai mult, împăratul Justinian (527-565) a încercat refacerea Imperiului Roman în

limitele vechilor sale graniţe, ceea ce dovedeşte că la peste 150 de ani de la

destrămarea acestuia, ideea de unitate romană respectiv europeană s-a conservat,

problemă ce se va perpetua în mod constant, de altfel, peste timp.

Prin urmare, în perioada precreştină ideile cu privire la unitatea europeană erau

circumscrise conceptelor de „elenism” şi „romanitate” respectiv sintagmelor „lumea

greacă” şi „lume romană”.

Grecii şi romanii au fost cei ce au oferit Europei o consistenţă politică, economică,

socială, culturală şi chiar spirituală prin ascendentul pe care l-au avut asupra tuturor

celorlalte popoare ale continentului, ascendent oficializat în numeroase situaţii „manu militani”.

3. Unitatea Europei şi Marea Schismă Orientală

Creştinismul a însemnat un mare salt în evoluţia spirituală şi socială a omenirii,

unul dintre principalii beneficiari fiind şi continentul european. Trecerea de la legea

talionului la moralitatea iubirii aproapelui, la fundamentarea acţiunii pe sentimentul

empatic, la credinţa într-o justiţie imparţială, chiar dacă nu într-o existenţă reală ci

într-una imaginară, a reprezentat reperul reconsiderării relaţiilor umane pentru o

îndelungată perioadă de timp.

Îmbrăţişat îndeosebi de oamenii simpli, creştinismul devine religia oficială în

Imperiul Roman, în perioada împăratului Constantin cel Mare (306-337). Prin Edictul

1 Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Bucureşti, 2001.

de la Milano, din 313, acesta a oferit libertatea credinţei religioase pentru toţi locuitorii Imperiului Roman. Deşi evenimentele cotidiene au premers acest act, se poate aprecia că apariţia lui a reprezentat un moment semnificativ în linia continuităţii democraţiei antice greceşti, prefigurând de altfel, cu mult timp înainte, configuraţia democraţiei europene prin ideea de libertate a credinţei. Căderea Imperiului Roman de Apus (476) nu a reprezentat o sincopă în

continuitatea evoluţiei spirituale a creştinismului, cu toate că Europa acelor timpuri

trecea prin mari frământări. Având în vedere aceste aspecte se poate aborda

evoluţia situaţiei europene, îndeosebi din punct de vedere spiritual, centrând-o pe un

moment extrem de semnificativ, cu mari consecinţe ulterioare. Este vorba de Marea

Schismă Orientală din 1054, prin care Biserica Creştină s-a rupt în două mari părţi:

Biserica Ortodoxă, în estul Europei, având ca centru spiritual oraşul Constantinopol, şi

Biserica Catolică, în vestul Europei, cu centrul spiritual la Roma. Practic, s-a întâmplat

în

spiritualitatea europeană ceea ce s-a petrecut cu împărţirea Imperiului Roman.

Înainte de 1054 se poate vorbi de o unitate spirituală a Europei, asociată cu

o

diversitate deosebită a popoarelor şi formelor de organizare statală. Primul

mileniu reprezintă o perioadă istorică de intensă reaşezare europeană. Se produce

o

mare mişcare de popoare dinspre nordul, estul şi nord-estul Europei către sudul

şi

vestul acesteia. Îndeosebi popoare de neam germanic, mongolic, turanic, ugro-

finic se îndreaptă către zonele de civilizaţie europeană, care continuă să rămână

un miraj, o atracţie pentru comunităţile nomade respective.

Astfel goţii se stabilesc în secolul întâi, în spaţiul dintre Vistula şi nord-vestul Mării

Negre, după care sub presiunea hunilor se deplasează către Europa Centrală, separându-se

în două ramuri, vizigoţii şi ostrogoţii, fiecare având o evoluţie şi o istorie proprie.

Aceştia sunt urmaţi de triburile hune, care plecate din Asia Centrală s-au

stabilit în Câmpia Panonică, în secolul IV d. Cr. (cca. 370 d.Cr.). Sub conducerea

celui mai mare rege al lor Attila (434-453), ei fundamentează în această zonă o

puternică uniune de triburi care controlează întreaga Europă Centrală, Europa de

Sud-Est şi Europa de Est până în nordul Mării Negre. Pe caii lor mici şi iuţi, hunii

au devastat în numeroase rânduri provinciile celor două imperii europene, Imperiul

Roman de Răsărit şi cel de Apus. La curtea regelui Attila se găseau numeroşi

conducători locali ori fii ai acestora, din zonele stăpânite de huni. În perioada

menţionată, hunii au controlat şi teritoriile locuite de daco-romani, la curtea lui

Attila, potrivit cronicarilor vremii, vorbindu-se şi limba vlahă după numele locuitorilor

acestor ţinuturi. Moartea lui Attila, în 453, a însemnat şi prăbuşirea regatului său,

prăbuşire grăbită de alte valuri de populaţii migratoare. Evenimentele au evoluat de

o asemenea manieră încât în secolele V-VIII în Europa Occidentală se coagulează

primele forme statale ale unor popoare noi. Astfel, în perioada 456-711 se

constituie şi funcţionează statul vizigot, în Peninsula Iberică, iar între anii 493-555

ostrogoţii se constituie în stat în Peninsula Italică. De asemenea, în anul 481 (482)

Clovis (465-511) devine rege al francilor salieni, consolidând statul franc pe

teritoriul vechii Galii, după ce a învins în mod succesiv, în mai multe lupte pe

germani (în 495 şi/sau 505-506), burgunzi (500) şi vizigoţi (507). El devine

fondatorul monarhiei france şi rege unic al întregii Galii, fiind recunoscut în acest sens de împăratul Bizantului căruia i se adresează cu titlul de „pater”. Se creştinează în 498, devenind primul rege creştin al unei lumi noi din Europa Occidentală. O etapă semnificativă a primului mileniu, pentru ideea de unitate

europeană o reprezintă crearea de către Carol cel Mare, regele francilor, a celui mai mare imperiu european de după căderea Imperiului Roman de Apus. Carol I (747-814) devine rege al francilor în 768 iar după o serie de lupte victorioase

împotriva longobarzilor (774), saxonilor (799) şi avarilor (796), extinde limitele regatului său până în nordul Italiei de azi şi Austria, înglobând o parte din Germania, extinzându-şi influenţa către est până în Panonia.

În 800, se proclamă împărat, creaţia sa politică fiind cunoscută în istorie ca

Imperiul Caroligian, care s-a menţinut până în 843, când prin Tratatul de la Verdun,

când se divide în trei regate conduse de urmaşii săi: Regatul de Apus condus de

Carol cel Pleşuv, ce cuprindea în linii mari teritoriul de azi al Franţei, Regatul de est

condus de Otto care includea parte din teritoriul Germaniei, Austriei, Cehiei şi

Danemarcei de azi şi Regatul de Mijloc, condus de Lothar I şi cunoscut sub numele

de Lotharingia. Semnificaţia creaţiei lui Carol cel Mare este deosebită dacă ne

gândim la premise şi la consecinţe. Astfel, Imperiul Caroligian, sub aspect spiritual

este o realizare creştină. De altfel, Carol a urmărit ca toţi cei pe care i-a supus să

fie creştinaţi, în această listă fiind incluşi şi saxonii, un trib germanic cu care

armatele sale au dus lupte deosebit de crâncene. Mai departe, imperiul lui Carol se

înscrie în linia tradiţionalistă a unităţii romane şi implicit europene, afirmaţie

susţinută de faptul că la încoronarea sa ca împărat, în ziua de Crăciun a anului

800, papa Ioan al III-lea la numit „Împărat al Romanilor”. Construcţia imperială a lui

Carol a stimulat dezvoltarea statalităţii, a culturii şi bisericii creştine.

De asemenea, imperiul lui Carol a creat premisele apariţiei a două state ce

vor juca un rol extrem de semnificativ în istoria europeană: Franţa şi Germania. Se

configurează astfel circumstanţele moştenirilor istorice ale naţiunilor. Continuând

demersul istoric, în legătură cu acest aspect, se poate evidenţia un alt moment de

continuitate romană, care ilustrează şi el tendinţa de unitate europeană. Este vorba

de apariţia Sfântului Imperiu Roman de tip germanic, care s-a constituit pe structura

vechiului Regat de Răsărit, rezultat în urma destrămării Imperiului Caroligian. Acest

nou imperiu s-a constituit sub Otto I cel Mare (912-973), rege al Germaniei (936-

973), rege al Italiei (951/961-973) şi apoi împărat al Sfântului Imperiu Roman de tip

germanic (962-973). El a fost cel care i-a oprit pe unguri din mişcarea lor către

vestul Europei, în bătălia de la Lechfeld (955). Victoria asupra ungurilor păgâni a

fost extrem de mult apreciată de papă, care l-a numit pe Otto „Împăratul Roman Sfânt”,

toţi urmaşii săi păstrând acest titlu iar imperiul său fiind supranumit „Sfântul Imperiu

Roman de naţiune germană” sau „Sfântul Imperiu”. Ideea de continuitate romană şi de

unitate era atât de puternică, încât unul dintre urmaşii lui Otto, anume Otto al III-lea

(980-1002) dorea să realizeze un imperiu roman universal şi creştin, sub sceptrul său.

În aceeaşi perioadă, în Estul Europei evenimentele capătă cu totul alte

conotaţii. După dispariţia hunilor un nou val de popoare migratoare invadează

aceste spaţii. Mai întâi avarii şi cumanii. Primii se stabilesc în câmpia Panonică, iar

în 796 sunt învinşi de Carol cel Mare şi integraţi în imperiul său. Cumanii se opresc

pe plaiurile carpatice, în timp fiind asimilaţi de populaţia autohtonă. De la aceştia

au rămas o serie de nume cum sunt: Coman, Comănelea, Comăniţă, Comana ş.a.

Ei au fost urmaţi de marea migraţie slavă. Slavii se răspândesc pe mari întinderi

europene, din zona centrală a continentului până în sud-estul şi estul acestuia. Mulţi s-au stabilit la sud de Dunăre, în interiorul graniţelor Imperiului Bizantin. În funcţie de dispunere, slavii s-au diferenţiat în trei mari grupuri, slavii de est, slavii de sud şi slavii de vest, care au evoluat de sine stătător, în amestec cu populaţiile locale,

contribuind la formarea unor popoare europene noi. Astfel, slavii de est au oferit

premisele istorice ale apariţiei şi evoluţiei ruşilor, beloruşilor şi ucrainienilor, cei de vest ale cehilor, slovacilor şi polonezilor, iar cei de sud ale bulgarilor, sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Bulgarii au fost printre ultimele popoare migratoare. Aceştia s-au aşezat în Peninsula Balcanică în sec. VII, fiind asimilaţi în timp de populaţia slavă, stabilită masiv în zonă, în urma lor rămânând doar numele. Ei sunt creştinaţi

de ţarul Boris I (852-889) care a organizat şi o biserică de limbă slavonă. Cu

ungurii, practic se încheie valurile populaţiilor migratoare care au frământat Europa

mai bine de o jumătate de mileniu. Aceştia s-au stabilit sub conducerea lui Arpad în

Câmpia Panonică. De aici au întreprins numeroase expediţii de jaf către provinciile

bizantine dar în special către vest, către Germania. Victoria lui Otto I de la Lechfeld

i-a oprit definitiv pe unguri de la acţiunile îndreptate împotriva Imperiului Sfânt.

În anul 1000 Ştefan I (970-1038) devine rege al ungurilor şi impune creştinismul

ca religie oficială. El se declară vasal al Sfântului Scaun. Practic, în preajma schismei

se poate aprecia că popoarele europene, cu mici excepţii, aparţineau din punct de

vedere spiritual religiei creştine. Cu alte cuvinte se putea vorbi de o anumită unitate

spirituală. Această unitate însă era extrem de fragilă, deoarece creştinătatea era

pradă convulsiilor generate de existenţa celor doi poli spirituali, Bizantul şi Roma,

cu exponenţii lor: patriarhul şi papa. Din punct de vedere politic, însă, Europa acelor

timpuri nu reprezenta, nici pe departe ceea ce este astăzi. Viitoarele state europene se

găseau în plin proces de apariţie şi consolidare. Conflictele dintre ele erau extrem

de numeroase, sistemul juridic se caracteriza prin precaritate, viaţa economică şi

comerţul erau slab dezvoltate. De asemenea, cultura era total aservită bisericii creştine,

aflată în plină ascensiune. Cu toate acestea, însă, s-a menţinut vie sintagma de

„lume romană” cu tot cea ce derivă din ea, inclusiv cu ideea de unitate europeană

în jurul unei forţe în măsură să o realizeze şi să o menţină.

4. Ideea de unitate şi Europa modernă

Ruperea bisericii creştine în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică a avut

consecinţe deosebite, mai întâi pentru societatea europeană iar ulterior pentru întreaga

lume, ale căror efecte nu sunt stinse nici azi, la aproape un mileniu de la producerea

schismei. Se poate aprecia, din perspectiva prezentului, că alături de alte evenimente,

Marea Schismă Orientală a subminat fundamental ideea de unitate europeană,

implicaţiile sale fiind incalculabile din acest punct de vedere. Schisma dintre Apusul

şi Răsăritul creştin este, în realitate, punctul de plecare a unui îndelungat proces

de îndepărtare, între cele două biserici rezultate în urma ei. Lipsa de unitate

spirituală în plan european s-a reflectat, în timp, în toate domeniile de activitate, cu

precădere în cel al politicului, problemă resimţită până în zilele noastre (Fig. nr. 8).

Această situaţie a reprezentat argumentul necesar pentru numeroasele contradicţii

teologice, apariţia şi evoluţia unor linii culturale specifice, atacuri şi conflicte militare

etc., între teologi, exponenţi politici şi forţele militare aparţinând statelor arondate

celor două biserici. Un prim pas la constituit jefuirea Constantinopolului, în 1204,

de către Cruciada a IV-a, printr-o profanare de nedescris şi constituirea Imperiului

Latin de Răsărit, care s-a menţinut circa 60 de ani. Papa a desemnat, cu autoritate,

un patriarh latin şi a favorizat latinizarea fragilului imperiu creat. De sincopa puterii bizantine au profitat atunci vlahii şi bulgarii, care sub conducerea lui Ioniţă Asan supranumit Caloianul, din neamul Asăneştilor, au constituit un puternic imperiu la

sud de Dunăre, care a dus puternice lupte cu Imperiul Latin de Răsărit, încheiate în 1261 cu alungarea cruciaţilor, recucerirea şi refacerea Imperiului Bizantin. Această criză majoră prin care a trecut Imperiul Bizantin este de asemenea,

o consecinţă a Marii Schisme, ea influenţând fundamental situaţia din zonă.

Imperiul Bizantin nu şi-a mai putut reveni la situaţia de dinaintea cruciadei, astfel că nu a mai fost în măsură să opună o rezistenţă suficient de puternică unei

ameninţări majore la adresa Europei, care se ridica în Asia Mică, turcii otomani.

Aceştia trec în Peninsula Balcanică şi cuceresc, deja, până la 1386 micile regate

bulgare din sudul Dunării, iar în urma bătăliei de la Kosovopolje, din 1389, supun şi

Serbia. Ulterior ocupă Grecia, reducând Imperiul Bizantin la dimensiunile oraşului

Constantinopol, pe care-l cuceresc în 1453. În acest mod, apare o a treia forţă

spirituală în Europa, islamul, puternic susţinută din punct de vedere politic şi militar

de Imperiul Otoman. Se poate considera că şi aceasta este o consecinţă a

evenimentului din 1054, evident coroborată cu rezultatul lipsei de unitate a lumii

creştine europene. Prin urmare, în perioada de la Marea Schismă la cucerirea

Constantinopolului, în Europa de Est se produc o serie de evenimente, care vor

influenţa major istoria ulterioară a continentului. Astfel, se constituie Imperiul Otoman

având graniţa sa nordică pe Dunăre şi exercitând o puternică influenţă cu mult

dincolo de aceasta. Se formează cele două state feudale româneşti Moldova şi

Ţara Românească, ce încep să joace un rol din ce în ce mai important în zonă,

fiind principalele obstacole în calea expansiunii otomane, vreme de circa 200 de

ani. Se consolidează Regatul Ungar, care a trecut prin câteva momente de criză

cauzate îndeosebi de luptele dinastice interne. După înfrângerea Cavalerilor

Teutoni, la Tannenberg în 1410, Regatul Polon îşi întăreşte mult poziţia în zonă,

reuşind să joace un rol tot mai important în Estul Europei, fiind recunoscut ca

„bastionul cel mai estic al catolicismului”. După victoria de la Kulikovo, din 1380,

cnezatul Moscovei polarizează în jurul său toate forţele ruse, prevestind naşterea

unei mari puteri ortodoxe, la marginea estică a continentului european.

Începând cu 1350 în regatele şi oraşele-state italiene se desfăşoară un amplu

proces de reconsiderare spirituală şi umană, cunoscut în istorie sub numele de Renaştere.

De asemenea portughezii, sub conducerea regelui lor, Henric Navigatorul (1420-

1460), îşi mută interesul dinspre Europa către căutarea unor noi căi de a ajunge în

India şi China, la sursele de mătăsuri şi mirodenii. Este prin urmare, evident, că ideile

de unitate europeană s-au estompat, într-o Europă dezbinată, plină de frământări şi

contradicţii. Singurul lor liant, unitatea spirituală europeană dispăruse. Cu toate acestea,

însă, Europa medievală rămâne o Europă creştină. Creştinătatea ortodoxă cuprindea pe

ruşi, români, sârbi, bulgari şi greci, în timp ce creştinătatea catolică includea pe

polonezi, unguri, germani, francezi, scandinavi, spanioli, portughezi, britanici ş.a.

În zona catolică, lupta dintre Papă şi Împăratul Sfântului Imperiu se încheie

prin Concordantul de la Worms, din 1122, care instituie principiul separării puterii

spirituale de cea laică. De asemenea, catolicismul suportă şi el o schismă (Marea

Schismă Occidentală, 1378-1417) în care are loc dedublarea antagonică a papilor.

În

perioada menţionată, Biserica Catolică este condusă de doi papi, unul găsindu-

se

la Roma iar altul la Avignon, sub autoritatea regelui Franţei. O altă divizare între

Occidentul şi Orientul european opune Vestul Maritim, care după cruciade se

lansează într-un amplu proces de schimburi comerciale, Estului continental, unde civilizaţia slavo-bizantină este în plin proces de consolidare deşi centrul spiritual al ortodoxismului, Bizanţul, a fost cucerit de turci. De asemenea, se accentuează diferenţierea economică şi culturală între Nordul şi Sudul Europei, după o linie

invizibilă evidenţiată de către istoricul francez Fernand Braudel, care includea oraşele Lyon, Geneva, Basel, Augsburg, Viena, Cracovia. Mulţimea comunicaţiilor ce străbat în acea perioadă diversele zone ale Europei,

sunt grupate de Braudel în patru diviziuni spaţiale : istmul rusesc, istmul polonez, istmul Germaniei de Sus, istmul francez. 1 Practic şi paradoxal, căderea Constantinopolului reprezintă momentul de

debut al procesului care va conduce la configurarea Europei moderne. Descoperirea

„Lumii noi”, în 1492, de către navigatorul Cristofor Columb (1450/1451-1506) şi

înconjurul lumii realizat de Fernand de Magellan (1480-1521) între 1519-1522,

declanşează procesul unei evoluţii planetare a Europei.

Oceanul planetar capătă conotaţii europene şi propulsează statele cu vocaţie

maritimă într-un proces extrem de dinamic de dezvoltare şi de colonizare de noi

teritorii. Practic le „condamnă” la o nebănuită extensie spaţială, culturală şi spirituală.

Europa Occidentală se metamorfozează într-un ritm alert. Se consolidează statele

monarhice, se dezvoltă burghezia urbană, ia amploare capitalismul comercial, financiar

şi chiar industrial. Europa modernă face să „explodeze” creştinismul catolic,

producându-se o nouă divizare în sânul Bisericii Catolice, cauzată de Reformă.

Promovată de teologul german Martin Luther (1483-1546) prin cele 95 de teze, făcute

publice în 1517, Reforma se extinde rapid în Germania, Anglia, Elveţia, Provinciile

Unite şi Scandinavia. Spania, Portugalia, Italia, Polonia o parte din Franţa, Bavaria

şi Austria rămân catolice. Cu alte cuvinte, se poate vorbi din punct de vedere spiritual

de patru Europe: ortodoxă, catolică, islamică şi reformată sau protestantă. Protestantismul

cuprinde trei mari familii religioase: lutheranismul, calvinismul şi anglicanismul.

De altfel, într-o Europă modernă problema aparte-nenţei religioase nu mai

este atât de esenţială, în situaţia în care puterea laică a statului devine preponderentă.

Invenţia tiparului, de către impriemerul german Johannes Gutenberg (1397/1400-

1468), în 1450, declanşează o revoluţie culturală fără precedent. Cartea tipărită

devine un suport informaţional imbatabil, circulă uşor şi poate fi multiplicată în tiraje

mari. Revoluţia se produce şi în educaţie, atât datorită cehului Jan Ames Komensky

supranumit Comenius (1592-1670) cât şi faptului că lucrările tipărite trebuiau citite

de către oameni ce ştiau să facă acest lucru. Este perioada în care economia,

societatea, civilizaţia explodează. Dezvoltarea civilizaţiei burgheze edifică un nou

tip de societate, subminând bazele societăţii arhaice, rurale, feudale şi religioase.

Europa Occidentală se divide în state naţionale, fiecare dominându-şi etniile

constitutive. Cele mai importante sunt Spania, Anglia, Franţa, Austria şi Suedia. (Fig. nr. 10).

Dezvoltarea Europei Orientale se produce mult mai lent. Prezenţa turcilor în

zonă, dispariţia Regatului Ungariei, în 1541, pericolul năvălirilor tătare sunt printre

factorii care au frânat evoluţia popoarelor Europei Estice şi Sud-Estice.

Începând cu 1438, Casa de Habsburg se implică tot mai mult în Estul

Europei, iar odată cu cucerirea Budapestei de către turci, în 1541 şi desfiinţarea

regatului ungar, preia controlul părţii de nord şi de vest a acestuia. În acest mod

Sfântul Imperiu îşi face încet şi sigur simţită prezenţa la Dunărea mijlocie şi ulterior

în Principatele Române, venind în contact nemijlocit cu turcii. Având în vedere

importanţa zonei, începând cu 1611, casa de Habsburg îşi mută reşedinţa de la Praga la Viena pentru a-şi putea face simţită mai bine influenţa în sud-estul Europei.

1 Braudel, F. - L’Europe, Paris, Arts et métiers graphiques, 1982.

Cu alte cuvinte, estul şi sud-estul european se găseşte sub presiunea disjunctă

a trei imperii, aflate în plină ascensiune, care acţionează pentru a-şi adjudeca

parţial ori integral această zonă. Două dintre ele se consideră continuatoare ale vechiului Imperiu Bizantin, dispărut ca realitate europeană în 1453. Astfel, Imperiul

Rus s-a erijat permanent ca moştenitor spiritual şi politic al Imperiului Bizantin, ţarii ruşi considerându-se descendenţi ai împăraţilor romani respectiv bizantini. În

acelaşi sens, Imperiul Otoman s-a dorit moştenitorul politic al Imperiului Bizantin,

sultanii considerându-se şi ei descendenţi ai împăraţilor romani.

Tolerarea credinţei ortodoxe şi menţinerea Patriarhiei în Constantinopol nu a

fost întâmplătoare, sultanii erijându-se în protectori ai popoarelor de această orientare

spirituală. Nu întâmplător Imperiul Rus şi-a concentrat eforturile către sud-estul

Europei, având ca punct de referinţă al acţiunilor sale Constantinopolul iar Imperiul

Otoman şi-a direcţionat eforturile către Roma. Imperiul Habsburgic, aparţinând

lumii catolice, s-a considerat continuatorul Sfântului Imperiu, şi prin aceasta,

împăraţii săi s-au dorit şi ei descendenţi ai împăraţilor romani. Toate aceste

aspiraţii se conjugă în intenţia celor trei imperii de a domina Europa, cu alte cuvinte

acestea i-au dorit refacerea unităţii europene sub autoritatea fiecăruia dintre ele.

Din punct de vedere economic, însă, ele arondează cele mai slab dezvoltate zone

ale Europei. Capitalismul evoluează lent, economia fiind centrată îndeosebi pe

agricultură, care era şi ea la un nivel tehnic scăzut şi de productivitate redusă.

Practic, continentul european, odată cu intrarea în epoca modernă, se prezintă

asimetric din perspectiva evoluţiei sale spirituale, culturale, economice şi sociale,

dezvoltarea sa realizându-se ca o „maşină” ce se mişcă cu două viteze.

La intersecţia intereselor celor trei mari imperii s-au găsit o serie de state sud-est

europene ca Regatul Ungar, cel Polon şi cele trei Principate Române. Primul, care

a dispărut de pe harta Europei a fost Regatul Ungar, care după Bătălia de la Mohacs

(1526) şi după cucerirea Budapestei de către turci, în 1541, este ocupat de către

Imperiul Otoman în plină ascensiune de putere şi de Sfântul Imperiu, care în această

perioadă se găsea la apogeul său. Principatele Române duc lupte îndârjite, îndeosebi

cu otomanii, pentru menţinerea integrităţii, spiritualităţii şi culturalităţii lor specifice. Capitulaţiile,

încheiate anterior cu turcii, sunt deseori încălcate, generând riposte extrem de dure

din partea românilor. Sub conducerea unor regi îndrăzneţi ca Ştefan cel Mare (1457-1504),

Radu de la Afumaţi (1522-1529), Ioan al II-lea (1572-1574) ei administrează

înfrângeri usturătoare armatelor turceşti ce le-au invadat teritoriile.

Locuitorii acestor provincii româneşti conştientizează originea lor comună,

spiritualitatea ortodoxă, unitatea de limbă şi cultură şi acţionează intens pentru

realizarea unităţii politice. Promotori ai punerii în practică a acestor idei au fost regii

români: Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ioan Vodă, ş.a.

Cel care a reuşit, însă, să realizeze în fapt, unitatea românilor a fost Mihai Viteazul

(1557-1601). Rege al Ţării Româneşti (1593-1601), el reuneşte sub autoritatea sa

Principatul Moldovei şi pe cel al Transilvaniei, între 1599-1601. Deşi, această realizare

politică a durat puţin, ea a avut un mare răsunet în rândul locuitorilor acestui spaţiu

românesc şi un puternic impact asupra Sfântului Imperiu, Imperiului Otoman şi Regatului

Polon. Acestea au sesizat că interesele lor în zonă vor fi substanţial afectate de

existenţa unui stat românesc puternic. Prin urmare, intervin şi readuc Principatele

în poziţia de dinaintea unirii, iar Mihai Viteazul este asasinat, din ordinul generalului

Basta, omul casei de Habsburg, în august 1601. Mai târziu, dispare şi Regatul Polon,

el fiind obiectul împărţirii între Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Regatul Prusac. Evenimentele produse în Europa după 1453, reaşezările politice, ciocnirile militare puternice între diversele forţe, marile descoperiri geografice ce au mutat centrul comerţului şi navigaţiei din zona sudică a continentului pe cea vestică, Renaşterea, revoluţia culturală generată de apariţia tiparului şi Reforma spirituală au condus la reconfigurarea fizionomiei acesteia din multiple puncte de vedere.

Polii de putere îşi modifică continuu poziţia în Europa modernă. Din această

perspectivă, poate fi readusă în memorie aprecierea lui Fernand Braudel: „De

fiecare dată când apare o decentrare, are loc o recentrare, ca şi cum o economie –

lume nu ar putea trăi fără un centru de greutate, fără un pol. În cazul Europei şi al

zonelor pe care le anexează, o centrare a avut loc prin anii 1380, în beneficiul

Veneţiei. Către 1500 se petrece un salt brusc şi imens de la Veneţia la Anvers,

apoi către 1550-1560, o reîntoarcere la Mediterana, dar de data aceasta în favoarea

Genovei; în sfârşit, către 1590-1610, un transfer la Amsterdam, unde centrul

economic al zonei europene se va stabiliza timp de aproape două secole.

Ne aflăm astfel în etapa în care Europa se găsea organizată, din punct de

vedere politic în imperii, regate, provincii şi „state-oraşe” 2 . Este dificil de abordat

ideea de unitate europeană în astfel de circumstanţe. Poate, Sfântul Imperiu German,

sub Carol Quintul (1500-1558) exprima o anumită idee de unitate europeană.

Acestea a avut sub autoritatea sa Sfântul Imperiu, fiind împărat al acestuia, între

1519-1556, Spania, ca rege al acesteia, în perioada 1516-1556. A fost de asemenea,

rege al Neapolului şi Siciliei (1516-1556), arhiduce al Austriei, stăpânind şi o parte

din Ungaria, şi guvernator al Ţărilor de Jos.

Cum în acea perioadă Spania avea vaste colonii în America, Carol domnea peste

un imperiu în care după cum aprecia şi el „soarele nu apune niciodată”. Un rol important

în procesul de relansare a ideilor de unitate europeană, l-a jucat, însă, Renaşterea

care a repus în actualitatea Europei moderne civilizaţia antică greacă şi romană.

”1

5. Unitatea Europei şi statele naţionale

O evoluţie importantă a cunoscut continentul european odată cu apariţia şi

consolidarea statelor naţionale. Desigur, procesul în cauză nu a fost unul sincron, care

să se finalizeze cu apariţia simultană a statelor europene, ci a debutat lent şi s-a

desfăşurat ondulatoriu, dinspre Vestul către Estul continentului. Durata acestuia a

fost relativ mare, de câteva sute de ani. Statul naţional este o realitate originală, mai

întinsă decât cetatea antică, republica sau principatul medieval şi mai puţin eterogenă

decât imperiul. El se construieşte în Europa pornind de la o monarhie care şi-a construit

progresiv aparatul de stat şi-a extins autoritatea asupra unor noi teritorii şi şi-a integrat

supuşii într-o identitate naţională comună. Cu alte cuvinte, statul s-a format în jurul unei

puteri centrale, ce dispunea de o administraţie, o armată şi o diplomaţie permanente.

Identitatea naţională sau „sentimentul naţional” precede apariţia statului

naţional, fără însă ca data naşterii sale să poată fi stabilită cu precizie. Există însă,

din epoca antică, o anumită atitudine pozitivă a indivizilor în relaţie cu comunitatea

din care făceau parte ori căreia îi aparţineau, însă aceasta nu putea fi identificată

cu sentimentul naţional. Astfel, una dintre primele manifestări ale sentimentului

naţional poate fi considerată ralierea unei mari părţi a populaţiei franceze la crezul

Ioanei d’Arc (1412-1431), în cadrul luptei duse împotriva englezilor, care

1 Ibidem;

2 Braudel, F. - L’Europe, Paris, Arts et métiers graphiques, 1982;

invadaseră Regatul Franţei în timpul Războiului de o sută de ani (1328-1440).

Acest război a cristalizat la cele două părţi prima formă de identitate naţională. Astfel că, în secolul al XV-lea, se poate vorbi despre primele state naţionale şi suverane: Franţa, Anglia şi Spania. Statul naţional va evolua şi se va dezvolta progresiv, dar totuşi procesul nu se va finaliza decât mult mai târziu. Monarhia absolută nu a fost o finalizare, ci o etapă în evoluţia statului naţional.

Cu toate acestea, însă, statul naţional devine suveran absolut în raport cu

orice instanţă ce s-ar fi dorit superioară, începând cu secolul al XVI-lea. De altfel,

suveranitatea statului devine evidentă după ce puterea papei scade, Imperiul Sfânt

se prăbuşeşte, iar feudalii sunt domesticiţi. Raţiunea de stat este mai importantă

decât religia supranaţională. Dacă această situaţie era oarecum clară în statele de

religie ortodoxă şi reformată, în cele catolice nu se prezenta aşa, astfel că s-a

ajuns la o relaţie conflictuală între suveranitatea statală şi suveranitatea religioasă

suprastatală a papalităţii, suveranitatea naţională îngenunchind suveranitatea

religioasă în două etape. Prima, prin Tratatul de la Augsburg, din 1555, prin care

se recunoaşte luteranismul în Germania şi se stabileşte regula „cuius regio, eius

religio”, adică, a cui este regiunea, a acestuia este religia. Cu alte cuvinte, conducerea

unui stat are dreptul de a fixa cultele admise în limitele acestuia. Apoi, în 1648,

după un război de 30 de ani, început între statele catolice şi cele protestante, dar

continuat cu răsturnări de alianţe din raţiuni de stat. Tratatele încheiate la Westfalia, în

1648, stabilesc un „modus vivendi”, pornind de la ideea că statul naţional va fi mai

important decât religia, ceea ce îi permite să-şi edifice propria religie. Termenul de

Europa capătă un nou conţinut, fiind identificat cu continentul statelor naţionale şi

cel al catolicismului, protestantismului sau ortodoxismului, după cum aprecia şi

istoricul francez Pierre Chaunu (1923- ) în „La civilisation de l’Europe classique”

(1966): „Europa, cuvânt savant (…), va deveni progresiv, în secolul al XVII-lea, de

la Vest la Est, un cuvânt de utilizare curentă.”

Astfel, în mod paradoxal, Europa configurează unitatea unui continent fărâmiţat în

state ce duc războaie aproape neîntrerupte, unele împotriva celorlalte. Frecvenţa

războaielor în Europa devine debordantă, având o etiologie paradoxală cum ar fi de

exemplu un deces regal neprevăzut sau o problemă de succesiune la tron. Astfel,

în 1701 s-a declanşat războiul de succesiune din Spania, în 1733 cel din Polonia

iar în 1740 în Austria. În astfel de împrejurări, se formează coaliţii, ligi ce luptau

una împotriva alteia sau cu statele mai puternice. În contextul acestor războaie,

ordinea de putere în Europa se modifică permanent. Consecinţa acestor evenimente a

reprezentat-o reaşezarea Europei după o nouă hartă politică. (Fig. nr. 11).

Ca urmare a acestui joc al puterii şi al reaşezării alianţelor, Polonia devine

obiect al împărţirii, în trei etape succesive 1772, 1793, 1795 între Imperiul habsburgic,

Imperiul rus şi Regatul Prusiei, dispărând de pe scena europeană până în 1918.

Desigur, acest fenomen este rar, existând mai multe state europene care apar

decât dispar. Echilibrul de putere european se modifică neîncetat ca urmare a

reconfigurării continue a alianţelor şi relaţiilor dintre statele şi imperiile Europei. Mai

mult, unele state devin extrem de puternice echivalând din perspectivă economică

şi militară, cu imperiile, ca de exemplu Franţa. Frecvenţa războaielor, distrugerile provocate generează apariţia primelor reguli de drept al conflictelor. „Părintele dreptului naţiunilor”, olandezul Hugo de Groot supranumit Grotius (1583-1645) a fost cel care a cuprins aceste reguli într-o lucrare „De jure belli ac

pacis” (1625), în care se stipula limitarea războaielor la luptele dintre armate şi la jafurile locale. Începând cu domnia lui Petru cel Mare (1682-1725), Rusia începe un lent proces de integrare în Europa. Victoria de la Poltava, din 1709, asupra armatelor suedeze conduse de Carol al XII-lea (1682-1718), regele Suediei în perioada 1697-1718, a reprezentat primul pas în acest sens, după cum reorganizarea armatei şi flotei, construirea Sankt-Petersburgului, începând cu 1703, au constituit

elemente ale prezenţei Europei Occidentale în estul continentului. Mai mult,

alianţele matrimoniale ale regatului polonez cu casa de Anjou, respectiv ale tarilor

ruşi cu regatul prusac au conturat, în secolele XVII, XVIII şi XIX, noi configuraţii de

putere în plan european, dar şi o viziune inedită asupra ideii de unitate europeană.

Înfrângerea Invincibilei Armade spaniole, în 1588, de către Anglia şi pierderea

Ţărilor de Jos au redus substanţial prezenţa Spaniei în plan european, aceasta

orientându-şi eforturile către coloniile sale americane.

Moartea lui Carol al XII-lea Gustav, ce scoate Suedia din planul european, Anglia

preocupată îndeosebi de extinderea imperiului său colonial, Imperiul otoman care

se găsea într-un lent proces de decădere, înfrângerea din faţa Vienei (1683), şi

Tratatul de la Karlowitz (1699) eliminându-l practic, definitiv din evoluţia jocului de

putere continental reprezintă fenomene cu multiple semnificaţii asupra spaţiului european.

Aceasta este în linii mari situaţia continentului în secolul al XVIII-lea, secol în care

noţiune în Europa va corespunde unei ere de suveranitate naţională, a dreptului

războiuluii, a reconsiderării echilibrului de putere. Numeroasele războaie împiedică

orice hegemonie europeană unificatoare şi întreţin policentrismul.

Revoluţia transformă Franţa în primul model reuşit de stat naţional. Statul

naţional devine sursa, fundamentului şi sediul unei noi religii, cu adevărat modernă,

determinată de suveranitatea poporului care se substituie suveranităţii suveranului,

generată de absolutismul monarhic. Apare sintagma de „patria-mamă”, care-şi iubeşte în

mod egal copii, adică pe cetăţeni, aceştia având obligaţii egale faţă de ea, la rândul

lor trebuind să o iubească şi s-o protejeze. Ei sunt fraternizaţi de această apartenenţă,

astfel promovându-se ideea de fraternitate naţională, de „sânge” comun şi apare

conştiinţa originii etnice comune, ca fundament al construcţiei naţiunii şi de aici a

statului naţional. Se conştientizează în acest mod, o nou trinitate similară trinităţii

pe care se fundamentează creştinismul, anume: popor-stat-naţiune.

Statul naţional capătă o atotputernicie politică/militară şi mistică/religioasă.

Individul se regăseşte ca identitate în mediul familial, etnic, naţional cu alte cuvinte

capătă reperele de bază ale existenţei şi manifestării sale. El este cetăţean, adică

om cu drepturi şi îndatoriri, într-o lume cu care are legături izvorâte din istorie, el

fiind moştenitorul unor generaţii ce au produs experienţe de viaţă şi au construit

spaţiul existenţei sale. Limba vorbită, obiceiurile, spiritualitatea, teritoriul pe care

locuieşte alături de ceilalţi capătă legitimitate, constituind „cărămizi” ale naţiunii

căreia îi aparţine. Istoricul britanic Arnold Toynbee (1889-1975), remarca astfel, că

naţiunea a devenit o formă de religie, preluând, într-un fel spus, supunerea creştină. Ca

atare în Europa Occidentală naţionalismul a devenit o „religie” dominantă, care s-a

răspândit ulterior în întreaga lume. Formula, devenită consacrată, de stat naţional

este rezultatul experienţei istorice unice a Franţei, de la care sintagma, în formă şi conţinut, a fost preluată şi de alte state. Astfel, secolul XIX poate fi definit ca secolul statelor naţionale, deoarece în această perioadă se emancipează de sub turci şi se definesc ca atare Serbia (1815), Grecia (1830), România (1859), apoi Belgia care

se separă de Olanda (1830), Italia care se unifică prin acţiunea energică a unei monarhii proprii şi Germania intrată în sfera de putere a Regatului Prusiei (1860- 1870). Ideea de unitate europeană se substituie diversităţii. Napoleon I (1769- 1821) regândeşte pentru prima dată Europa, din perspectiva ideii unităţii acesteia. Astfel, în sfera de dominaţie a Franţei au intrat statele italice, Ţările de Jos,

Confederaţia elvetică, statele germane constituite în Confederaţia Rinului, Spania,

Polonia. El doreşte o Europă continentală care să se poată opune cu succes unui

Imperiu Britanic în plină ascensiune şi, în acest sens, decretează blocada

continentală în 1806, împotriva acestuia.

Acţiunile lui Napoleon au bulversat puternic Europa, ceea ce a condus la

constituirea mai multor alianţe, care au urmărit alungarea acestuia de pe tronul

Franţei şi revenirea la situaţia de dinaintea Revoluţiei. Înfrângerea lui Napoleon şi

exilarea lui pe Insula Sfânta Elena în 1815, au fost urmate de constituirea succesivă a

două alianţe, care să gestioneze problemele europene, pentru a preveni repetarea

unor astfel de situaţii. Astfel, la 26 septembrie 1815 se constituie Sfânta Alianţă,

prin pactul de fraternitate şi de asistenţa mutuală, semnat de suveranii Rusiei, Imperiului

habsburgic şi Prusiei (Fig. nr. 12).

Ulterior, la 20 noiembrie în acelaşi an, se naşte Quadrupla Alianţă, statuată

prin pactul celor trei la care aderă şi Anglia, pentru prezervarea echilibrului de

putere european, astfel constituit. Ea prefigurează într-un anume mod spus o idee

de unitate europeană în viziunea secolului XIX, însă cu prezervarea intereselor

fiecărei puteri asociate. Această Alianţă va domina Europa peste o jumătate de

secol, respectiv până când Germania şi Italia vor deveni mari puteri continentale.

Ultimele decenii ale secolului al XIX consacră o formulă nouă de reaşezare a

echilibrului de putere european. În noua ecuaţie a acestui echilibru intră Franţa,

Germania, Anglia, Rusia, Italia. Acestea se înfruntă într-o acerbă competiţie pentru

controlul continentului, încheind acorduri şi tratate, pentru a-şi contrabalansa

reciproc influenţa. Astfel, Anglia şi Franţa sprijină Imperiul Otoman împotriva

Rusiei, în Războiul Crimeiei (1853-1856), Congresul de la Berlin (1878) arbitrează

pacea dintre Imperiul Otoman şi Rusia, în urma războiului din 1877-1878.

Prusia duce două războaie succesive împotriva Imperiului Habsburgic, pe care

îl învinge la Sadowa (1866), şi Franţei, pe care o învinge în 1870 şi ocupă Parisul.

În acelaşi an, la palatul Versailles, regele Whilhelm al Prusiei este proclamat

împărat german, născându-se astfel primul imperiu german. În 1871, prin tratatul

impus Franţei, Imperiul german anexează Alsacia şi Lorena. Astfel, echilibrul de

putere european se modifică substanţial, ideea de unitate europeană fiind mai

departe ca oricând de o realizare concretă. În 1883, ia naştere o nouă alianţă, între

Germania, Imperiul austro-ungar şi Italia, cunoscută în istorie sub numele de Tripla

Alianţă sau Alianţa Puterilor Centrale. Puterile Centrale erau cele trei state, care

dominau centrul Europei din punct de vedere economic, politic, cultural şi militar.

La această alianţă aderă şi alte state din zona ei limitrofă, ca România şi Bulgaria.

Pentru a contrabalansa influenţa Triplei Alianţe, Franţa constituie împreună cu

Marea Britanie şi Rusia, Tripla Înţelegere sau Antanta. Astfel, din punct de vedere

politic Europa începutului de secol XX este divizată între cele două mari grupări de state, aflate într-o competiţie extrem de alertă nu numai pentru dominaţia continentală ci şi a unei mari părţi a lumii. Deşi S.U.A. erau o mare putere în devenire, alianţele europene nu le-au inclus în vreo ecuaţie a echilibrului de putere continental ori mondial.

Primul război mondial devine, astfel, o continuare firească a unei păci tensionate

de relaţiile dintre cele două alianţe. Acesta este evenimentul istoric major care a

reconfigurat Europa şi a produs o nouă ordine mondială. Pacea Europeană a marcat dispariţia Imperiului Austro-Ungar şi apariţia unor state noi pe continent:

Austria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia. Tot ca o consecinţă a acestei păci, România se întregeşte în hotarele sale

fireşti şi istorice. Dispare de asemenea Rusia ţaristă şi apare comunismul imperial

sub forma Uniunii Sovietice.

Prin urmare, problema unităţii europene, la începutul secolului XX, era mai departe

ca oricând de realitate. Statele Unite se impun ca putere de prim rang la începutul

secolului XX odată cu intrarea sa în Primul Război Mondial alături de ţările Antantei.

După război, se naşte Liga Naţiunilor, o structură internaţională suprastatală, care avea

ca obiectiv menţinerea unui climat de încredere şi cooperare între statele lumii.

Ieşirea Europei din război se face în convulsii, problema unităţii sale fiind deja un

ideal extrem de ambiguu şi de irealizabil. Statul naţional capătă noi configuraţii în

epoca postbelică, acesta intrând în unele situaţii în orbita partidului unic.

Relaţia dintre cele două conduce la naşterea totalitarismului în U.R.S.S.,

Italia şi în Germania. Criza din 1929 va reprezenta un seism economic major cu consecinţe

politice şi militare incalculabile, prin efectele produse. Astfel, ajuns la putere în Germania,

în 1933, Hitler reia cursa înarmărilor şi face primele anexiuni în Europa. De asemenea, în

1936 creează o alianţă la nivel global, prin promovarea Pactului Anticomintern semnat

la 25 noiembrie, de către Germania şi Italia. La aceasta aderă ulterior Spania, Japonia,

Ungaria, Bulgaria, ş.a. De asemenea la 23 august 1939, Germania încheie un tratat

de neagresiune cu U.R.S.S., care cuprinde o serie de clauze secrete, prin care sunt

delimitate sferele de influenţă europene ale celor două mari puteri. Victime imediate ale

tratatului vor fi Polonia şi România. În perioada dintre cele două evenimente Germania

anexează Austria, Cehia şi remilitarizează Renania. Împotriva Pactului de Oţel, încheiat

în 23 mai 1939, între Germania şi Italia, Franţa opune doar un acord de angajament

reciproc cu Marea Britanie, echilibrul de putere european, fiind practic, rupt. Sesizând

pericolul politicii revizioniste promovată de numeroase state europene, după Primul

război mondial, România realizează în 1921, împreună cu Iugoslavia şi

Cehoslovacia, Mica Antantă şi încheie acorduri de asistenţă mutuală cu Polonia.

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Europa se găsea la

discreţia Germaniei şi a aliaţilor săi. După mai multe campanii fulger, armatele

germane reuşesc să ocupe o mare parte din Franţa, Olanda, Belgia, Polonia,

Danemarca, Norvegia, Iugoslavia şi Grecia. În est germanii ajung în septembrie

1941 aproape de Leningrad, Moscova şi Rostov.

Astfel, continentul era controlat aproape integral de Germania, dacă luăm în

considerare şi stateliţii săi Ungaria, Slovacia, Bulgaria, România şi Finlanda.

Cu alte cuvinte, s-a realizat o unitate europeană „manu militari”, sub conducerea

regimului totalitar german.

Nu comentăm ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Germania nu ar fi fost învinsă,

ci reţinem ideea că aceasta a generat împreună cu aliaţii săi o nouă ordine

europeană provocând un război din care a ieşit învinsă. Mai mult, Al doilea război mondial, la încheierea sa a deschis o nouă eră în istoria lumii şi europeană, era superputerilor căreia îi va fi specifică o nouă ordine mondială, în cadrul căreia Europa va juca pentru mult timp un rol relativ minor.

Această eră va fi circumscrisă unei lumi bipolare, fiecare parte a acesteia fiind înscrisă în sfera de influenţă a unei supraputeri, S.U.A. respectiv U.R.S.S.

Divizarea politică a lumii a condus la apariţia a două pacte politico-militare, Pactul de la Varşovia şi Tratatul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), care în Europa se găseau faţă în faţă şi evident, la declanşarea unuia dintre cele mai ciudate şi mai inutile forme de conflict, „Războiul rece.” De-a lungul existenţei sale Războiul rece a fost

punctat de numeroase „crize fierbinţi” , mai multe dintre acestea având loc şi în

Europa, până în 1968, după care pe continent intervine o perioadă de relaxare.

Începutul deceniului nouă al secolului XX debutează fulminat pentru Europa,

deoarece brusc echilibrul global se rupe prin desfiinţarea Pactului de la Varşovia şi

dispariţia U.R.S.S.

O consecinţă imediată al celor două evenimente o reprezintă creşterea rolului

global al Uniunii Europene şi renaşterea ideii de unitate europeană la scară continentală.

6. Evoluţia Europei Unite de la concepţie la practică, de la asociere

naţională la unitate continentală

După cum apreciem şi în capitolele anterioare, Europa Unită a fost o

năzuinţă extrem de timpurie a locuitorilor din „lumea veche” , cum a fost denumit

continentul nostru, o lungă perioadă de timp. Oameni de stat şi filozofi, jurişti şi literaţi,

clerici şi strategi au visat şi au schiţat o „casă comună” a popoarelor europene. Acţiunile

politico-militare, proiectele şi sugestiile, de realizare a acesteia au fost pe cât de

numeroase, pe atât de diferite.

Astfel, din excursul prezentat rezultă că acţiunile politico-militare au cuprins,

pe lângă constituirea de alianţe şi numeroase conflicte militare, cu scopul vădit de

realizare a unor acţiuni concertate în domeniu, ale popoarelor şi statelor europene,

îndeosebi ale celor din vestul continentului. Primul care a încercat o asemenea

acţiune a fost Carol cel Mare, împărat al francilor, care prin eforturi militare deosebite, a

reconstituit o mare parte a Imperiului Roman de Apus, conglomerând sub sceptrul

său un teritoriu apropiat de cel al Europei Occidentale şi Centrale de azi.

Napoleon Bonaparte, împărat al Franţei (1804-1814), prin forţa sabiei a

reunit teritorii europene delimitate la vest de Marea Nordului, şi la est de Polonia de

azi, la sud, Marea Mediterană, iar la nord, Marea Baltică, deci o mare parte a

spaţiului identificat azi cu spaţiul Uniunii Europene. De asemenea, Adolf Hitler a

fost unul dintre catalizatorii realizării Uniunii Europene de azi, deşi nici unul dintre

liderii acesteia nu va fi dispus să recunoască acest lucru. Ca şi Carol cel Mare ori

Napoleon, înaintea sa, Hitler (1889-1945) a reunit practic, prin forţă, aproape întreg

teritoriul european, distrugând, prin aceasta, încrederea în sine a statelor naţionale

din perimetrul acestuia. Statele respective au fost recreate în 1945, dar nu s-au

mai considerat actori autonomi pe scena mondială. Prin urmare, guvernele celor

mai mici dintre ele (Olanda, Belgia, Luxemburg) au decis în 1944, înainte ca

eliberarea teritoriilor lor să se fi încheiat, că viitorul lor economic se împletea

definitiv, realizând o uniune. Uniunea Benelux a intrat în vigoare la 01 ianuarie

1948, ca uniune vamală, cu intenţia de a deveni uniune economică deplină, într-o

etapă ulterioară. Acţiunile liderilor politici şi militari menţionaţi au permis apariţia şi

dezvoltarea ideilor de paneuropenism, deoarece armatele acestora, îndeosebi ale lui Napoleon şi Hitler, nu erau formate numai din francezi şi germani, ci cuprindeau reprezentanţi din multe alte popoare europene. Soldaţii acestor armate au circulat

pe continentul european, răspândind ideile şi concepţiile spirituale ale propriilor popoare, precum şi pe cele legate de unitatea europeană. În acelaşi timp, acţiunile menţionate au oferit o serie de schiţe practice pentru configurarea instituţională şi

teritorială a unei noi Europe, cea unită. Alături de acţiunile politico-militare, un rol important au avut proiectele, ca viziuni, de realizare a Europei Unite. Deşi, acestea nu au avut rezultate imediate şi au fost tributare etapelor istorice şi oamenilor care

le-au promovat, totuşi, au generat, întărit şi dezvoltat ideea de paneuropenism,

oferind, totodată, schiţe teoretice de realizare a unităţii europene.

Unele proiecte au rămas tributare intereselor politice de moment, altele însă

au avut o largă deschidere către viitor, conţinând idei care se regăsesc în dreptul

internaţional de astăzi, ori în înfăptuirile şi dezideratele Uniunii Europene contemporane

nouă. Însă, cel mai mare merit al acestora rămâne contribuţia adusă, de-a lungul

timpului, la răspândirea ideii de europenism, fără de care nu ar fi fost posibile

înfăptuirile Uniunii Europene de astăzi.

Proiectele de uniune datează încă din Evul Mediu, ele având ca scopuri

generale, următoarele:

instaurarea păcii pe un continent mult prea sfâşiat de războaie. În acest sens

francezul Pierre Dubois, autorul primului proiect de confederaţie europeană

arată că „pentru a face să domnească pacea, nu este suficient să-i lauzi binefacerile

şi să te angajezi să o menţii, războiul se previne prin instituţii specializate”;

constituirea unui front comun în faţa primejdiilor din afară (Imperiul Otoman,

comunismul, influenţa americană), deci cu rol de protecţie, apărare şi securitate;

asigurarea supremaţiei unui stat sau cel puţin a echilibrului puterilor pe continent.

Cei mai fideli susţinători ai ideii europene, promovate de-a lungul timpului, au

fost francezii. La începutul secolului al XIV-lea, sub pretextul recuceririi „Pământurile

Sfinte” şi al stăvilirii expansiunii otomane, francezul Pierre Dubois propunea în

lucrarea „De recuperatione Terrae Sancte. Traité de Politique Generale” (1305-

1307) o confederaţie „a tuturor principilor creştini” bazată pe buna înţelegere şi

pusă sub suveranitatea Franţei. Un „conciliu” format din arbitrii „de preferinţă laici”,

dar condus de papă, urma să asigure arbitrajul între state. Este primul proiect de

confederaţie, dar nu şi de uniune europeană. În 1462, regele Bohemiei, inspirat, se

pare, de un francez refugiat la curtea sa, Antoine Marin (sau Marini) se adresa

monarhilor şi papei, cerându-le să constituie o „ligă permanentă”, pentru a se putea

opune, în comun, Imperiului Otoman. Câteva idei ale acestui proiect, oarecum

confuz, sunt demne de reţinut, astfel:

dacă un membru al ligii ar fi fost agresat din afara acesteia, ceilalţi erau obligaţi

să-i acorde asistenţă;

pentru situaţiile în care conflictul ar fi izbucnit din interior, erau prevăzute

proceduri de rezolvare paşnică, bazate pe sistemul majorităţii voturilor, dar şi

pe sancţiuni militare.

La începutul secolului al XVII-lea, prin „Marele Proiect al regelui Henric al IV-

lea”, a fost schiţată o confederaţie, pe baze religioase, alcătuită din 15 state în care

Rusia era admisă ca „asociată” , iar Turcia doar cu condiţia convertirii la una dintre

cele trei „confesiuni”: catolică, luterană sau calvină. Proiectul prevedea o „armată

europeană” de 75000 de oameni, cu stat major şi comandament unice, un „consiliu foarte creştin”, de 66 membri, reînnoit din 3 în 3 ani şi având puteri depline în a arbitra litigiile dintre statele membre, iar ca prime instanţe de arbitraj, şase consilii regionale. La baza viitoarei „republici creştine”, de tip european, era pusă alianţa

strânsă dintre Franţa şi un „imperiu german puternic”, alianţă ce viza să contrabalanseze puterea Spaniei. În paranteză fie spus, nucleul Uniunii Europene de azi îl constituie înţelegerea franco-germană. Confederaţia preconizată spre mijlocul secolului al XIX-lea, de filozoful francez Auguste Comté (1798-1857) poate fi considerată o prefigurare a Comunităţii Europene. În confederaţie urmau să intre: Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia,

Spania, ia cu titlu de „asociate” : ţările scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia şi

Grecia. Aceasta era deschisă şi altor douăsprezece state (S.U.A. şi ţări latino-

americane) numite de A.Comté „coloniale”. Confederaţia ar fi avut o marină comună şi

o monedă unică. Socialistul Piere Proudhon (1809-1865) a arătat în 1863, în lucrarea

„Du Principe Federatif” „Europa este prea mare pentru o singură federaţie. Prin

urmare, ea nu poate fi decât o confederaţie de federaţii”. În acelaşi sens, germanul

G. Luttemer imagina în 1913 o confederaţie europeană alcătuită din patru federaţii

de forţă egală: germană, anglo-latină, „sud-orientală” şi a „Rusiei europene”. În 1930,

Uniunea Internaţională a Juriştilor propune să creeze uniunii zonale, în cadrul şi

sub controlul Uniunii Europene. Dintre instituţiile schiţate, prin proiect, sunt de menţionat:

conferinţe şi comisii permanente;

un Consiliu şi un Comisariat ş.a.

Unul dintre cei mai fideli şi mai activi partizani ai ideii europene a fost, fără

îndoială, diplomatul austriac, contele Richard Condenhove-Kalergi (1894-1972).

Graţie eforturilor lui se constituie, în perioada interbelică, prima mişcare politică

paneuropeană, iar „Europa Unită” devine subiect de dezbatere în conferinţe şi congrese.

Condenhove-Kalergi este autorul a numeroase lucrări şi studii consacrate Uniunii

Europene, cum au fost: „Das europäische Manifest” (1924), „Paneurope” (1927),

„Heros ou Saint” (1929) etc. În opinia sa, Uniunea Europeană trebuie să se realizeze pe

etape, iar punctul ei de sprijin să-l constituie înţelegerea franco-germană. Proiectul

ministrului de interne francez, Aristide Briand (1862-1932) evidenţia că o înţelegere

politică dintre state poate asigura cooperarea economică. În 1925, Eduard Herriot (1872-

1957), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Franţei, lansa primul apel oficial în favoarea

Uniunii Europene. În acelaşi timp, Wiston Churchill (1874-1965), într-un articol publicat

în 1930, intitulat „Statele Unite ale Europei”, sublinia necesitatea unei uniuni europene.

Astfel, printr-un faimos discurs rostit la Universitatea din Zürich, în septembrie

1946, Churchill aprecia următoarele:

„Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este

formarea unui consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele vor să intre în

Uniune, noi trebuie să lucrăm pentru a alătura şi a uni acele state care o doresc şi

În realizarea acestei sarcini urgente, Franţa şi Germania trebuie să preia

conducerea, Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al naţiunilor, puternica Americă

şi, eu sper, Rusia Sovietică

Privitor la reperele istorice şi opiniile menţionate, putem trage concluzia, că

indiferent de acţiunea politico-militară sau de proiectul de constituire a unei Europe

Unite, conţinutul acestora nu poate fi exonerat de prezenţa componentei politice,

îndeosebi externă, şi de cea legată de securitate şi apărare a acesteia. Toate acestea

presupun capacităţi şi instrumente specifice, pe care nici unul dintre liderii politici

ori militari, sau autori de proiecte, nu le-au eludat. După Al doilea Război Mondial, istoria Europei Unite intră într-o fază nouă. În paralel cu continuarea procesului de clarificare conceptuală a ideii de uniune, se

o vor (

).

ar putea fi prietenii şi susţinătorii noii Europe”.

pun bazele primelor instituţii europene. Numeroşi oameni politici occidentali erau convinşi că unitatea vest-europeană constituia singura soluţie la problemele cu care continentul se confrunta, astfel:

reconstrucţia economică;

prevenirea unui nou război;

limitarea influenţei şi extinderii comunismului;

”americanizarea” excesivă a Europei.

După 1947, Statele Unite devin principalul susţinător al cauzei unităţii

europene. De la începutul Războiului rece, Washingtonul a urmărit, pe de o parte,

să facă din Germania şi în general, din Europa de Vest, o zonă tampon între S.U.A. şi

U.R.S.S. Pe de altă parte, N.A.T.O., ca să fie cu adevărat eficient, avea nevoie să se

sprijine pe o Europă Occidentală lipsită de animozităţi, solidară economic şi

concertată politic. Principalii artizani a Europei Unite, cunoscută azi sub numele de

Uniunea Europeană, au fost:

Robert Schuman (1886-1963), ministru de externe al Franţei (1948-1953),

autorul planului Schumna, de reconciliere franco-germană;

Jean Monnet (1888-1979), inspiratorul principalelor instituţii comunicare, din

primele decenii postbelice;

Konrad Adenauer (1876-1967), cancelar al R.F. Germania (1949-1963), susţinător

decis al Comunităţii Economice Europene şi al reconcilierii franco-germane;

Paul Henri Spaak (1899-1972), premier şi ministru de externe al Belgiei,

care joacă un rol deosebit în construcţia europeană postbelică.

Începând cu 1950, construcţia europeană evoluează în salturi succesive.

„Părinţii Europei” mobilizează statele în jurul unor mize economice ce se bazează

pe o ordine juridică şi jurisprudenţială favorabilă integrării politice. După cărbune şi

oţel, simbolizând înfruntarea recurentă dintre Franţa şi Germania, Cei Şase aleg să

se unească în jurul unei pieţe comune şi al unei Comunităţi Europene a Energiei

Atomice (C.E.E.A.). Odată cu alăturarea, în 1973, a Mării Britanii, a Irlandei şi Danemarcei,

cei Nouă elaborează Sistemul Monetar European (S.M.E.) indispensabil politicilor

comune, înainte de a decide prin „Actul Unic” din 1986, înfiinţarea unei mari pieţe

unificate. Fiecare dintre aceşti paşi, conform concepţiei lui Jean Monnet, are ca

obiectiv construirea Europei Unite „prin realizări concrete, creând o solidaritate de

fapt”, alimentând convergenţa statelor membre către o structură unificată. Desigur,

evoluţia către integrare nu a fost liniară, ea fiind punctată de numeroase crize, care

reprezintă răbufniri ale opoziţiei statelor naţionale cu puternice tradiţii istorice, cum

au fost cele din 1954 şi 1965 ale Franţei respectiv din 1975 şi 1980 ale Marii Britanii.

Evenimentele petrecute în plan continental, în ultimul deceniu al secolului XX, au

influenţat procesul construcţiei Europei Unite în două domenii: cel al adâncirii integrării

statelor membre ale U.E. şi cel al extinderii spaţiale a acesteia. Procesul de adâncire a

integrării se raportează la reformarea instituţiilor europene, la apariţia şi introducerea în

circulaţie a monedei unice europene EURO, la structurarea unei politici comune externe

de securitate şi apărare pentru întreaga Uniune, la construcţia în domeniul juridic ş.a.

Legat de aceste aspecte, în „Memoriile” sale Jean Monnet făcea următoarea

apreciere: „Nimic nu este posibil fără oameni, nimic nu este durabil fără instituţii […].

Dacă sunt bine construite, instituţiile pot să acumuleze şi să transmită înţelepciunea

generaţiilor succesive”. Până la Conferinţa interguvernamentală din 1996, instituţiile

Uniunii nu sunt comparabile cu cele ale statelor democratice ce o constituie şi nici asimilabile categoriilor clasice de drept internaţional. Cele trei componente ale triunghiului instituţional sunt Consiliul European, Parlamentul şi Comisia. Consiliul

European, creat în 1974, la iniţiativa Franţei, reuneşte şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre. El reglează anumite probleme fundamentale pentru progresul Europei şi dă impulsul necesar depăşirii unor noi etape de evoluţie. Este prezidat în mod

succesiv, câte 6 luni, de unul dintre şefii de stat şi de guvern din rândul statelor membre. Parlamentul este reprezentantul popoarelor statelor uniunii. Numărul de locuri din parlament alocat fiecărui stat membru este proporţional cu populaţia acestuia.

Interesant este faptul că, în cadrul Parlamentului, asocierea parlamentarilor

se face pe criterii partinice şi nu naţionale, constituindu-se astfel „grupul verzilor”,

„grupul popularilor”, ş.a. Aceasta demonstrează existenţa unui proces evident de

tranzitare a politicului dinspre naţional către europenismul unit.

Format din deputaţi aleşi prin vot universal începând cu 1979, Parlamentul

din Strasbourg participă la puterea legislativă, la elaborarea bugetului Uniunii şi

controlează cheltuielile comunitare. El deţine dreptul de a cere Comisiei Europene

prezentarea de propuneri, investeşte şi controlează Comisia, putând-o dizolva cu o

majoritate de două treimi.

Comisia Europeană este compusă din reprezentanţi ai statelor numiţi de comun

acord de guvernele statelor membre. Independentă, Comisia este în acelaşi timp

„gardian” al tratatelor, organ de propunere şi de execuţie.

Acestor trei poli ai puterii politice europene li se adaugă alte organisme esenţiale:

Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi şi un mare număr de comitete specializate.

Evoluţia Europei Unite presupune şi un proces constant de reformare instituţională.

Extinderea puterilor comunitare la noi domenii (monetar, diplomatic, juridic, ecologic)

necesită o redefinire a proceselor decizionale şi atributelor de competenţă ale fiecăruia

dintre instituţiile aferente acestora.

O evoluţie extrem de semnificativă la nivel european s-a produs în domeniul

dreptului. Sensul de evoluţie s-a îndreptat către preeminenţa dreptului european

asupra dreptului intern al statelor membre.

Problema dreptului este extrem de importantă pentru unitatea europeană, deoarece

acesta asigură cadrul de aplicare a normelor juridice în mod unitar, în spaţiul european.

Ca organizaţie internaţională, Uniunea Europeană produce norme juridice şi

jurisprudenţiale ce constituie dreptul european. Diferitele tratate semnate din 1951,

definesc următoarele tipuri de acte:

regulamentul, ce are o adresabilitate generală, fiind obligatoriu, în totalitatea

sa, pentru toţi membrii Uniunii;

decizia, care este mai restrânsă decât regulamentul, dar obligatorie pentru

toţi membrii Uniunii;

directiva, ce reprezintă un mijloc de acţiune indirectă ce presupune pentru

toate statele o obligaţie de rezultat;

avizele şi recomandările care nu au caracter constrângător şi sunt date de

titlu consultativ;

acte renumite ce sunt acte nedefinite prin tratate, cum ar fi actele interne ce

privesc organizarea şi funcţionarea organelor instituţionale regulamentelor

interioare, etc.;

Prin urmare, dreptul comunitar exprimă un domeniu extrem de persuasiv pentru

integrare a cărei forţă integratoare acţionează încet şi sigur asupra realizării unităţii europene. Problema extinderii Uniunii Europene reprezintă o direcţie de acţiune importantă a Uniunii, care a căpătat o dinamică alertă după 1990. Practic în ultimul deceniu al secolului XX, extinderea a cuprins, îndeosebi

state europene ce au aparţinut Europei Occidentale. Astfel, în 1994 aderă la Uniune următoarele state: Austria, Norvegia, Suedia şi Finlanda. Dar 10 ani mai târziu se produce afluenţa a 10 state în cadrul acesteia, reprezentând cel mai larg proces de extindere din întreaga istorie a uniunii. Unele dintre aceste state au aparţinut zonei comuniste a Europei. Statele care au aderat în această etapă sunt:

Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cipru, Malta, Slovacia, Slovenia

şi Ungaria. Această extindere demonstrează că Uniunea Europeană a atins stadiul

său de maturitate politică, un nivel deosebit al dezvoltării economice şi integrării

instituţionale, astfel încât structura şi obiectivele sale nu au putut fi bulversate prin

aderarea noilor membri. De asemenea, tendinţa de evoluţie, privind viitorul Uniunii,

este legată de realizarea identităţii dintre extinderea geografică şi cea politică a

continentului. Este o opţiune extrem de optimistă şi totodată ambiţioasă, deoarece

în acest mod Europa Unită devine una dintre forţele planetare cele mai puternice.

Această construcţie îndreptăţeşte aprecierea Preşedintelui Comisiei Europene,

profesorului italian Romano Prodi, care sublinia următoarele:

„În ciuda numeroaselor dificultăţi şi obstacole, construim o Europă mai mare

şi mai completă, care va fi un protagonist de excepţie în noua politică mondială .”

1

7. Europa Unită şi moştenirea naţiunilor

Conceptul de stat naţional este atât de înrădăcinat de cugetul europenilor

încât s-a creat impresia că acesta a existat din totdeauna şi va funcţiona, în

formele consacrate, perpetuu.

Apariţia sintagmei „Europa Unită” a pus la grea încercare sentimentele

naţionaliste ale susţinătorilor tradiţionalişti, strâns ancoraţi de valorile fundamentale

ale statului naţional. În acelaşi timp, însă, generaţiile tinere, mai deschise şi mai

permeabile la noua formulă de organizare europeană, au receptat pozitiv nu numai

avantajele imediate ale noii situaţii, ci şi construcţia unui nou set de valori morale,

legate de ceea ce se cheamă paneuropenism sau, altfel spus, de conţinutul expresiei

„unitate în diversitate”. Indiferent, însă, de prejudecăţile existente se pare că sensul

de evoluţie este acelaşi: continentul se îndreaptă către o organizare şi o funcţionalitate,

unitare. Problema căutărilor celei mai adecvate forme este ancorată de realitatea

curentă, în care statul naţional continuă să rămână şi să se manifeste ca principal

dinamizator al dezvoltării europene. Legat de această problemă, nu este de neglijat

nici aspectul conceptual al proiectării viitorului Europei, cu atât mai mult cu cât

privitor la fizionomia acesteia, s-au pus în circulaţie numeroase formule cum sunt:

„Uniunea Europeană” (U.E.), formulă consacrată, cu avantajul continuităţii,

de către aşa-zişii „euro-realişti” sau „euro-moderaţi”;

„Comunitatea Europeană” (C.E.), ceea ce presupune revenirea la numele

anterior, cu păstrarea organizării, mai mult sau mai puţin corectată, formulă

acceptată îndeosebi de ţările nordice;

„Statele Unite ale Europei” (S.U.E.), cu referire la un model asemănător celui

american, pentru care, însă, statele naţionale europene nu par pregătite;

„Confederaţia Europeană” (Paneuropeană), formulă lansată de Francois

Mitterand, fost preşedinte al Franţei şi agreată de britanici, cu consecinţa

imediată a menţinerii suveranităţii distincte a statelor;

„Uniunea Statelor Europei” (U.S.E.) sau „Europa Statelor Unite” (E.S.U.),

1 Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

soluţie avansată de Jacques Chirac, preşedinte actual al Franţei, care, ca şi cea anterioară, accentuează rolul entităţilor statelor separate, suverane şi independente, care acţionează în comun pentru îndeplinirea unor obiective colective;

„Federaţia Europeană” (F.E.), formulă spre care înclină partea germană, prin ministrul de externe, Joschka Fisher şi Gerhard Schröder, cancelarul actual al Germaniei;

„Federaţia Europeană a Statelor Naţiune” (F.E.S.N.), susţinută de Lionel Jospin,

prim ministru, şi Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei, sau pur şi simplu

„Federaţie de State Naţiune” (F.S.N.), formulă utilizată de social-democraţii

germani Peter Glotz şi Jurgen Mayer.

Ambele opţiuni ilustrează rolul important pe care statul naţional va continua

să-l joace pe continentul european.

Desigur, în spatele formulei conceptuale trebuie să se regăsească conţinutul

real al organizării europene, între cele două fiind necesar să existe o anumită

corelare. În funcţie de raportul general-particular, de cel dintre întreg şi parte, se

vor aborda formulările şi conţinuturile domeniilor specializate, cum sunt, de altfel,

politica externă, securitatea şi apărarea. Având în vedere aceste probleme, se

poate aprecia că în viitorul apropiat principala sfidare europeană nu este extinderea

actualei Uniuni Europene, ci valorificarea şanselor privind unificarea Europei după

o formulă care să asigure construcţia unei entităţi, în măsură să articuleze flexibilitatea

cu predictibilitatea, eficienţa cu legitimitatea, diversitatea cu solidaritatea, libertatea

cu securitatea. Toate acestea presupun, însă, ca Uniunea Europeană să fie reproiectată

potrivit unui tip de construcţie federală şi să capete puteri de tip federal, în domenii

cum sunt: economia, asistenţa socială, politica externă, securitatea şi apărarea. În

acest context relaţia federaţie-stat naţional capătă noi conotaţii, evident în favoarea

celei dintâi. Desigur, pentru început se va continua menţinerea unei situaţii hibride,

însă finalul va fi acelaşi, indiferent de tergiversarea soluţiei, anume că Europa va

deveni o unitate structurală de un tip specific, în care să se poată vorbi de o civilizaţie

europeană şi de culturi naţionale.

Această unitate, însă, nu presupune o configuraţie amorfă care să elimine

personalitatea şi individualitatea statelor ce o constituie.

Dacă aspectul material, producţia de bunuri, are şi nu are efecte de individualizare

în unitatea europeană, cultura, spiritualitatea o amprentează fundamental. Mulţi dintre

analiştii problematicii apreciază că cultura europeană este indeo-creştino-greco-latină.

Sursele evreieşti, creştine, greceşti, latine s-au întâlnit în diversiunea europeană

pentru a forma o sinteză armonioasă în scopul asigurării substratului specific şi

numitorul comun cultural al Europei. Pe această bază, Europa a produs o civilizaţie

originală, marcată de spiritualitate, umanism, raţionalitate, democraţie, adică de

virtuţi şi valori superioare celor din oricare altă civilizaţie. Când se abordează

conceptul de cultură, ne raportăm la ceea ce este specific într-o societate, pe când

civilizaţia se referă la ceea ce poate fi dobândit şi transmis de la o societate la alta.

Cu alte cuvinte, cultura se dezvoltă prin întoarcerea la izvoare şi prin fidelitate faţă

de propriile principii, iar civilizaţia prin acumularea de cunoştinţe, adică prin progres. În

acest sens cultura este generică, în timp ce civilizaţia este generalizatoare.

Altfel spus, Europa Unită va trebui să se caracterizeze printr-o sumă de

culturi ale naţiunilor ca o compun şi printr-o civilizaţie proprie. Cele două aspecte sunt inseparabile, presupunându-se reciproc. Civilizaţia se opune mai mult barbariei, iar

1

1 vezi Edgar Marin, Gândind Europa, Editura Trei, Fundaţia Concept, Bucureşti, 2002.

cultura mai mult naturii. Cultura şi civilizaţia determină două asocieri antagonice:

termenilor de originalitate, subiectivitate, individualitate li se opun transmisibilitatea, obiectivitatea şi universalitatea civilizaţiei. Lucrurile stau în mod asemănător şi când se abordează problema Europei Unite. În acest europenism integrat, naţiunile

vin cu cultura şi spiritualitatea lor, care le individualizează, oferind conţinutului sintagmei varietate şi diversitate. Este o zestre individuală, o moştenire unicat, pe care acestea o

oferă convieţuirii comune în unitate. Europa Unită oferă în schimb civilizaţia sa

proiectată, prin care se configurează viitorul structurii. Civilizaţia europeană este sintetică,

în ea regăsindu-se fiecare naţiune cu tot ceea ce este preospectiv. În contrast cu

aceasta, cultura se raportează la etnii, popoare, naţiuni, adică părţi ale ceea ce se

cheamă Europa Unită. Ilustrul reprezentant al Şcolii Ardelene, teoreticianul Timotei

Cipariu (1805-1887), făcea următoarea apreciere cu privire la importanţa culturii în

existenţa naţiunilor, apreciere cu atât mai valabilă azi, în epoca globalismului şi

regionalismului: „Astăzi fraţilor, naţiunile nu există decât numai prin cultură. Popoarele

fără cultură şi cărora nu le pasă de progresul umanităţii nu se mai numără. Cultura

este condiţia sine qua non, cultură sau viaţă sau barbarie, tertium non datur.”

Cultura, în ultimă instanţă este cu adevărat moştenirea naţiunilor în această

lume a integrării, a europenismului. Europa Unită creează civilizaţie dar şi cultură,

această cultură europeană ameninţând culturile naţiunilor europene, ca fenomene

particulare de manifestare a fiecăruia dintre ele. Mai mult, la nivel european se

manifestă o tendinţă, după unele aprecieri contraproductivă, chiar dăunătoare

pentru manifestarea particularului şi mai ales pentru unitatea europeană, aceea de

promovare a unor culturi, îndeosebi de tip occidental, considerate ca singure

valabile în detrimentul altora, considerate ca culturi de mâna a doua ori a treia ş.a.

Această discriminare nu este oficializată, dar transpare prin modul de abordare a

relaţiilor dintre exponenţii acestor culturi. Acelaşi lucru se evidenţiază când se

abordează spiritul european în evoluţia sa istorică. Majoritatea lucrărilor scrise

pentru a fundamenta argumentele europenismului, se raportează la civilizaţiile şi

culturile occidentale, fără a include în analize şi rolul spiritualităţii, al culturilor şi

civilizaţiilor est-europene. Ori este deja un fapt recunoscut că, de exemplu, cultura

românească are rădăcini multimilenare şi numai împrejurările şi contextele istorice

au condiţionat evoluţia acesteia pe coordonatele cunoscute. Astăzi se vorbeşte

despre identitatea culturală europeană din ce în ce mai mult şi despre cultura

naţională din ce în ce mai puţin. Mai mult, la nivel european nu există programe

care să promoveze, ori doar să conserve culturile naţionale, pentru a menţine o

anumită identitate naţională în dimensiunea generală a identităţii europene aşa

cum sunt în domeniul economic, agricol sau de protecţie a mediului programele

PHARE, SAPHARD, I.S.P.A. ş.a. Se abordează totuşi problematica dialogului la

nivel cultural, dar încet şi sigur acest dialog devine monolog, sensul fiind unul

singur dinspre europenism către cultura naţională. Această disonanţă rezultă din

multiple aspecte. Unul dintre ele este evidenţiat şi de Procesul Bologna, prin care

se urmăreşte realizarea unui spaţiu educaţional european unic, eludându-se experienţa

în domeniu a statelor europene semnatare. Ori este ştiut că dincolo de alte implicaţii,

educaţia reprezintă principalul element păstrător şi purtător de cultură. Prin urmare, nu se contestă importanţa acestui proces pentru piaţa europeană a muncii, însă, apreciez că el trebuia să monteze şi aspectele specifice naţionalului, privind organizarea şi desfăşurarea formării specialiştilor la nivelul acestuia. Un alt aspect este cel legat

de înţelegerea şi abordarea conceptelor de multiculturalitate şi de naţionalism. Din perspectiva multiculturalităţii se apreciază că acela este un bun european, care îmbrăţişează necondiţionat ideile paneuropenismului şi dimpotrivă orice abordare

critică a unor asemenea idei sunt catalogate ca naţionalism, iar promotorii lor devin marginalizaţi. Majoritatea lucrărilor ce promovează ideile europenismului, cum sunt de exemplu „Gândind Europa” de Edgar Morin „O viziune asupra Europei” a lui

Romano Prodi evidenţiază în mod deosebit „pădurea” fără a vedea „copacii”. Ele şi

altele relevează cum va fi Europa, eludând cum vor fi statele europene în viitoarea Europă.

Toate aceste aspecte nu fac decât să întărească ideea că moştenirea naţiunilor în

Europa Unită reprezintă o problemă asupra căruia trebuie să se reflecteze mai

mult. Europa Unită, potrivit acestei aprecieri, va trebui să fie abordată dihotomic: o

structură cu o civilizaţie europeană fundamentată pe o multiculturalitate polivalentă,

în care să se regăsească fiecare membru al său. Conservarea culturală, a

moştenirii naţiunilor trebuie, din această perspectivă, să reprezinte o prioritate

europeană fundamentată pe programe concrete şi specifice, susţinute financiar.

Numai în acest mod se poate vorbi de o „casă europeană” la construcţia căreia

participă toţi, însă contribuţia fiecăruia este proporţională cu potenţele şi specificul

său, respectiv cu moştenirea sa istorică. Numai astfel, Europa Unită se poate erija

în beneficiara de drept a moştenirii culturale a fiecărei naţiuni, care îi aparţine. Din

această perspectivă construcţia Europei Unite nu se poate realiza fără delimitarea

clară a identităţii europene, problemă ce presupune promovarea unui Act al

Identităţii Europene, care să definească clar raportul dintre Uniune şi fiecare stat

membru, statutul cetăţenilor ţărilor componente şi în consecinţă să precizeze

relaţia dintre conceptul de identitate europeană şi identitatea naţională.

Conceptul de euro-identitate, oarecum asemănător cu sentimentul identităţii

naţionale la care m-am referit anterior, exprimă în mod sintetic ideea de coeziune

europeană, coroborată cu cea de particularitate naţională, asociind într-o unitate

deplină civilizaţie europeană cu diversitatea culturală şi specificul naţional. Viitorii cetăţeni

ai Europei Unite vor fi simultan europeni prin apartenenţă, creştini, musulmani etc.

prin spiritualitate, germani, francezi, italieni, români, cehi ş.a. prin educaţie. Cu alte

cuvinte, identitatea europeană ar trebui să includă în conţinutul său o serie de principii,

ce vor statua relaţiile despre care arătam anterior, principii care se vor regăsi în

cadrul juridic al Uniunii, astfel:

- dubla apartenenţă europeană şi naţională a fiecărui locuitor al continentului;

- prioritatea apartenenţei naţionale în raport cu apartenenţa europeană;

- conservarea moştenirii culturale a fiecărei naţiuni concomitent cu promovarea

elementelor de civilizaţie europeană;

- ataşamentul faţă de viitorul Europei Unite ş.a.

Numai astfel se poate aprecia că moştenirea naţiunilor se valorifică în mod util

în construcţia europeană, pentru că ea reprezintă fundamentul unei zidiri de milenii, a

cărei valoare este inestimabilă, după cum evidenţia şi Preşedintele Comisiei Europene,

profesorul italian Romano Prodi: „Consider totuşi că Europa are, în istoria sa, un mare

patrimoniu pe care trebuie să-l fructifice, un patrimoniu ce nu trebuie risipit, pentru

că reprezintă încă cel mai mare tezaur de cultură şi de cunoaştere, acumulat de umanitate. ” 1

1 Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

PLANUL MARSHALL, PLANUL SCHUMAN ŞI UNITATEA VEST-EUROPEANĂ

Mihail OPRIŢESCU Liviu Bogdan VLAD

Résumé. Le plan Marshall fut un des plans de reconstruction de l'Europe après la Seconde Guerre mondiale,

connu officiellement après son élaboration comme Programme de rétablissement européen (European

Recovery Program ou ERP). L'initiative fut baptisée, par les journalistes, du nom du secrétaire d'état

américain, George Marshall, qui, lors d'un discours à l'université Harvard (5 juin 1947) exposa la volonté du

gouvernement des États-Unis de contribuer au rétablissement de l'Europe . Président Harry Truman

signe le plan Marshall. en 3 avril 1948. Entre 1948 et 1951, les États-Unis consacrent plus de treize milliards

de dollars au rétablissement de 16 pays européens en réponse à l'organisation européenne de coopération

économique (OECE Organization for European Economic Co-operation, du (16 avril 1948)

Unis demandaient aux états acceptant l'aide plusieurs contreparties : d'abord que les pays européens

Les États-

coordonnent les dépenses de reconstruction au sein de l'OECE. Les Américains ont ainsi contribué à la