Sunteți pe pagina 1din 89

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL CONCURENŢEI ŞI AL CONSUMATORULUI

Lector univ. dr. Lucia IRINESCU

Suport de curs

Master Dreptul afacerilor An II, semestrul I

2011

CUPRINS

6

Capitolul I : Aspecte generale privind dreptul concurenţei şi al consumatorului………………………………………………………………………… …….6

1. Definiţie…………………………………………………………………………………

PARTEA I: Noţiuni introductive……………………………………………………………

6

2. Obiect de reglementare……………………………………………………………………… 6

3. Caractere juridice………………………………………………………………………… 7

4. Relaţia dreptului concurenţei cu dreptul consumatorilor………………………………… 7

5. Izvoarele dreptului concurenţei şi al consumatorului…………………………………… 10

5.1. Izvoare internaţionale……………………………………………………………………10

5.2. Izvoare la nivelul Uniunii Europene……………………………………………… … 11

5.3. Izvoare interne………………………………………………………………………… 12

Capitolul II: Instituţii fundamentale ale dreptului concurenţei

şi al consumatorului…………………………………………………………………………… 13

1. Noţiunea de concurenţă………………… …………………………………………….… 13

2. Noţiunea de piaţă relevantă………………… …………………………………………… 16

2.1. Constrângeri concurenţiale………………… ………………………………………….17

2.2. Elementele pieţei relevante………………… ………………………………………….19

2.2.1. Piaţa produsului………………… ……………………………………………….19

2.2.2. Piaţa geografică………………… ………………………………………………20

3. Noţiunea de întreprindere………………… ……………………………………………… 20

4. Funcţiile concurenţei………………… ……………………………………………… 22

5. Clasificarea concurenţei………………… ……………………………………………… 23

5.1. Precizări prealabile………………… ……………………………………………… 23

5.2. Concurenţa loială………………… ……………………………………………… 24

5.2.1.

Concurenţa pură şi perfectă………………… ………………………………… 25

5.2.2

Concurenţa imperfectă…………………

25 ………………………………………

5.3. Concurenţa neloială………………… ………………………………………………

26

5.3.1. Criteriul bunei-credinţe………………… ……………………………………… 28

5.3.2. Abuzul de drept………………… ……………………………………………… 29

5.3.3. Criteriul uzanţelor cinstite…………………

……………………………………

31

Capitolul III: Autoritatea de concurenţă – Consiliul Concurenţei………………… ……… …32

1. Generalităţi………………… ……………………………………………… 32

2. Structura Consiliului Concurenţei………………… ……………………………………….33

3. Funcţionarea Consiliului Concurenţei………………… ………………………………… 34

4. Atribuţiile Consiliului Concurenţei………………… ………………………………………….34

PARTEA a II-a: PROTECŢIA PIEŢEI………………… ………………………………… ….36

Capitolul IV: Acorduri, decizii şi practici concertate………………… ……………………… 37

1. Aspecte generale………………… ………………………………………………

37

2. Categorii de antante………………… ……………………………………………… 38

3. Exceptări de la principiul interzicerii înţelegerilor anticoncurenţiale………………… ……40

3.1. Condiţii pentru exceptare………………… ……………………………………………40

3.2. Exceptările pe categorii………………… ……………………………………………

41

4. Sancţionarea antantelor………………… ………………………………………….………

41

Capitolul V: Abuzul de poziţie dominantă………………… ………………………………… 42

42

2. Criterii de identificare a poziţiei dominante………………… ………………………………44

1. Aspecte generale………………… ………………………………………………

3. Abuzul de poziţie dominantă………………… ……………………………………………

44

4. Sancţionarea abuzului de poziţie dominantă…………………

……………………………

46

Capitolul VI: Concentrările economice………………… …………………………………….47

47

1. Aspecte generale………………… ………………………………………………

2. Modalităţi de realizare a concentrărilor………………… ………………………………….48

3. Notificarea concentrărilor economice………………… …………………………………….50

4. Sancţionarea operaţiunilor de concentrare economică………………… ……………………52

Capitolul VII: Ajutoarele de stat…………………

…………………………………………

52

1. Aspecte generale………………… ………………………………………………

52

2. Categorii de ajutoare de stat………………… ………………………………………………53

3. Monitorizarea ajutoarelor de stat………………… …………………………………………56

Partea a III-a: Protecţia concurenţilor………………… ……………………………………….57

57

Capitolul VIII: Concurenţa neloială pe piaţa internă…………………

……………………….

1.

Clasificarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială………………… …………………

57

2. Confuzia privind concurentul vătămat………………… ……………………………………58

2.1. Noţiune………………… ………………………………………………

2.2. Riscul de confuzie………………… ……………………………………………… 60

2.3. Sancţiuni………………… ……………………………………………… 61

3. Denigrarea concurentului………………… ………………………………… …………… 62

58

.…62

3.2. Obiectul denigrării………………… ……………………………………………… 62

3.3. Condiţiile denigrării………………… ……………………………………………… 63

3.4. Denigrarea prin publicitate………………… ………………………………………….63

3.4.1. Publicitatea înşelătoare………………… ……………………………………….…64

3.1. Înţelesul noţiunii…………………

………………………………………………

3.4.2. Publicitate comparativă………………… …………………………………………64

3.5. Sancţiuni………………… ……………………………………………… 66

4. Dezorganizarea întreprinderii concurentului…………………

……………………………

67

4.1.

Înţelesul noţiunii…………………

………………………………………………

67

4.2.

Spionajul economic…………………

………………………………………………

68

4.3.

Atragerea personalului întreprinderii concurente………………… ………………… 70

4.5.

Acapararea agresivă a clientelei………………… …………………………………….72

Capitolul IX: Concurenţa neloială pe piaţa internaţională………………… ………………… 72

1. Dumpingul………………… ………………………………………………

1.1. Noţiune………………… ……………………………………………… 72

72

1.2. Clasificarea dumpingului………………… ……………………………………………73

1.3. Elementele dumpingului………………… …………………………………………….74

1.4. Condiţiile dumpingului ………………… …………………………………………….75

1.5. Procedura antidumping ………………… ………………………………………….…75

2. Subvenţiile………………… ………………………………………………

76

2.1. Noţiune şi principii…………………

………………………………………………

76

2.2. Condiţii cerute pentru stabilirea existenţei unei subvenţii………………… …….…….79

2.3. Procedura de neutralizarea a efectelor subvenţiei………………… ………………….79

Capitolul X: Răspunderea juridică pentru concurenţă neloială………………… ……… …….80

1. Răspunderea civilă………………… …………………………………………………… ….80

2.

Răspunderea administrativă………………… …………………………………………… 82

3.

Răspunderea penală………………… ………………………………………………

83

6.

Acţiunea în concurenţă neloială………………… ………………………………………….86

Bibliografie………………… ……………………………………………… 89

Capitolul

consumatorului

I :

1. Definiţie

PARTEA I: Noţiuni introductive

Aspecte

generale

privind

dreptul

concurenţei

şi al

Dreptul concurenţei este o ramură de drept aflată în plin proces de formare şi structurare. Privit în ansamblul său, dreptul concurenţei are o vocaţie interdisciplinară, fiind influenţat, în mod precumpănitor, de mecanismele economiei de piaţă. In ceea ce priveşte conceptul dreptului concurenţei, în doctrină există două categorii de concepţii şi anume: o concepţie extensivă şi una restrictivă. În concepţia extensivă, dreptul concurenţei comerciale reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează lupta dintre agenţii economici în scopul atragerii şi menţinerii clientelei. In concepţia restrictivă, dreptul concurenţei comerciale este privit prin prisma a două categorii de interpretări : monistă şi dualistă. În interpretarea monistă, dreptul concurenţei are ca obiect un ansamblu de reguli care fie reprimă practicile monopoliste, fie reprimă exerciţiul abuziv al libertăţilor de care beneficiază agenţii economici în lupta pentru atragerea şi menţinerea clientelei. In interpretarea dualistă, dreptul concurenţei are ca obiect atât reglemetările antimonopoliste, cât şi cele care combat actele de concurenţă neloială. Interpretarea dualistă este cea mai acceptată opinie doctrinară, întrucât permite delimitarea obiectului dreptului concurenţei de cel al altor ramuri de drept. Dreptul concurenţei este acea ramură de drept formată dintr-un ansamblu de norme juridice destinate să asigure, pe piaţa internă şi internaţională, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre profesionişti.

2. Obiect de reglementare

Dreptul concurenţei are ca obiect de reglementare, pe de o parte, prevenirea practicilor monopoliste, care se pot concretiza în acorduri restrictive de concurenţă şi abuz de poziţie

dominantă, iar pe de altă parte, sancţionarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială, care distorsionează mediul concurenţial. Prin prisma obiectului de reglementare, dreptul concurenţei îndeplineşte două funcţii fundamentale :

-

de a preveni practicile anticoncurenţiale şi neloiale ;

-

de a reprima încălcarea concurenţei libere şi licite.

3.

Caractere juridice

Dreptul concurenţei se evidenţiază în sistemul de drept prin mai multe caracteristici :

a) caracterul subiectiv – dreptul concurenţei reglementează comportamentul profesioniştilor,, care, prin natura lui, este unul subiectiv. De asemenea, reprimarea actelor şi faptelor care distorsionează concurenţa reprezintă voinţa autorităţilor care veghează asupra menţinerii echlibrului concurenţial ;

b) caracterul economic – un mediu concurenţial normal este un barometru al funcţionării economiei de piaţă ; dreptul concurenţei reprezintă un factor de dinamism economic, prin intermediul lui, profesioniştii fiind stimulaţi să ofere consumatorilor produse/servicii calitative, la un preţ cât mai scăzut. Totodată, dreptul concurenţei utilizează o serie de concepte şi teorii economice, cum ar fi « piaţă relevantă », « monopol », « oligopol », « concurenţă perfectă », « concurenţă imperfectă », etc. ;

c) caracterul evolutiv – dreptul concurenţei, cu preponderenţă faţă de alte ramuri de drept, este în plin proces de formare, întrucât şi economia de piaţă, ca premisă pentru existenţa concurenţei, este în curs de trecere spre economie funcţională ;

d) caracterul compozit - dreptul concurenţei conţine norme de drept material şi norme de drept procesual, specifice altor ramuri de drept : drept comercial, drept administrativ, drept penal, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul consumatorilor, etc.;

4. Relaţia dreptului concurenţei cu dreptul consumatorilor Protecţia consumatorilor reprezintă unul dintre cele mai importante obiective a reglementărilor din domeniul concurenţei neloiale. Preocuparea legiuitorului de a acorda protecţie consumatorului concomitent cu reprimarea practicilor comerciale neloiale a dobândit,

în ultimii ani, o dimensiune comunitară. Denumită şi consumerism, protecţia consumatorilor a căpătat amploare în contextul constituirii şi extinderii pieţei comune. Raporturile dintre profesionişti şi consumatorii produselor şi serviciilor se înclină cel mai adesea în favoarea primilor, ce sunt deţinători ai unui bagaj economico-financiar şi informaţional şi în defavoarea consumatorilor, afişaţi în poziţie de inferioritate. În compensare, legea le conferă ultimilor protecţie în raporturile juridice pe care le întreţin cu operatorii economici. Protecţia consumatorilor însumează toate acţiunile din sfera publică şi privată, care au ca finalitate asigurarea şi afirmarea drepturilor şi intereselor economice, apărarea sănătăţii şi securităţii acestora. În sfera publică, statul a intervenit pentru a echilibra balanţa profesionist- consumator şi a impus reguli a căror finalitate este protejarea consumatorilor. În general, relaţiile comerciale presupun un anumit cod de conduită al participanţilor, care se fundamentează pe o anumită moralitate în viaţa comercială, egală pentru toţii operatorii economici. În materia concurenţei neloiale, protecţia consumatorului reprezintă un standard de apreciere a caracterului dăunător al faptei. Consumator poate fi orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (art. 2 punctul (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 cu privire la protecţia consumatorilor). Drepturile de care se bucură consumatorii sunt enumerate în art. 3 din O.G. nr. 21/1992:

dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime (lit. a); dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori (lit. b);

dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate (lit. c); dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege (lit. d);

dreptul de a se organiza în asociaţii de consumatori, în scopul apărării intereselor

lor (lit. e). În vederea respectării acestor drepturi, operatorilor economici le revin o serie de obligaţii precum: să pună pe piaţă numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive (art. 9 din O.G. nr. 21/1992). Prin practici comerciale abuzive şi/sau incorecte se înţelege orice acţiune, inacţiune, conduită, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitate, din partea unui operator economic în relaţie directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs sau serviciu, ce aduce atingere în mod direct intereselor consumatorilor. La nivelul Uniunii Europene, preocupările privind protecţia consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale s-au concretizat prin adoptarea Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi a Directivei 2006/114/CE privind publicitatea înşelătoare şi comparativă. Directiva 2005/29/CE protejează în mod direct interesele economice ale consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor faţă de aceştia. Astfel, directiva protejează în mod indirect şi întreprinderile legitime împotriva concurenţilor care nu respectă regulile stabilite de aceasta, oferind astfel garanţia unei concurenţe loiale în domeniile pe care le coordonează (punctul 8 al Expunerii ). Potrivit art. 5 alin. (2), o practică comercială este neloială în cazul în care este contrară cerinţelor diligenţei profesionale şi în cazul în care denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic al consumatorului mediu cu privire la un produs.

Anexa I a Directivei nr. 2005/29 cuprinde o enumerare a practicilor comerciale considerate neloiale indiferent de situaţie. Dacă situaţia de fapt concretă nu intră în unul din cazurile prevăzute în anexă, atunci instanţele judecătoreşti trebuie să analizeze dacă îşi găseşte aplicabilitate clauza generală. Întrucât ponderea în rândul practicilor comerciale neloiale o deţin anumite forme abuzive de publicitate, Uniunea Europeană a adoptat Directiva 2006/114/CE privind publicitatea înşelătoare şi comparativă. Prevederile Directivei 2006/114/CE au rolul de a stimula concurenţa dintre furnizorii de bunuri şi servicii, în beneficiul consumatorilor, permiţând concurenţilor să evidenţieze în mod obiectiv avantajele diferitelor produse comparabile, interzicând în acelaşi

timp practici care pot denatura concurenţa, care pot fi în detrimentul concurenţilor şi care pot avea un efect negativ asupra alegerii consumatorilor. Publicitatea înşelătoare şi comparativă ilegală pot duce la denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne deoarece, cel mai adesea, depăşeşte frontierele statelor membre. Pe plan intern, o serie de acte normative care asigură cadrul legal al protecţiei consumatorilor conţin dispoziţii referitoare la combaterea concurenţei neloiale.

5. Izvoarele dreptului concurenţei şi al consumatorului Protecţia concurenţei loiale are trei categorii de izvoare: internaţionale, comunitare şi interne. Izvoarele concurenţei neloiale cuprind norme de drept material şi norme conflictuale. Pe plan internaţional, regulile aplicabile concurenţei neloiale au fost incluse în convenţii referitoare la proprietatea industrială şi în convenţii comerciale. Aceste reglementări asigură existenţa unui mediu concurenţial nedistorsionat. În cadrul Uniunii Europene, necesitatea asigurării condiţiilor propice unei concurenţe loiale a constituit însăşi raţiunea creării pieţei unice interne. Regulile în domeniul concurenţei reprezintă o premisă a funcţionării eficiente a pieţei unice. Pieţele competitive furnizează consumatorilor bunuri sau servicii de o calitate mai bună, la preţuri mai scăzute, iar operatorilor economici le conferă un cadru adecvat dezvoltării şi progresului. Diversitatea legislaţiilor naţionale a constituit principala cauză care a stat la baza elaborării unor reglementări uniforme. Reglementările interne trebuie să constituie un suport pentru creşterea competitivităţii atât la nivel naţional, cât şi comunitar. Legislaţia în domeniul concurenţei neloiale trebuie să se adapteze permanent realităţii economice. Totodată, trebuie să asigure o interacţiune cu prevederile din domeniul protecţiei consumatorilor.

5.1. Izvoare internaţionale Convenţia Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale;

Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale;

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.);

Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului;

Acordul TRIPS (Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights)

constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakesh, încheiat la 15 aprilie 1994 – Acord privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală.

5.2. Izvoare la nivelul Uniunii Europene

Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Titlul VII, intitulat „Norme

comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă” (art. 101-109); Titlul XV, intitulat „Protecţia consumatorilor” (art. 169);

Regulamentul nr. 1/2003/CE al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat;

Regulamentul nr. 139/2004/CE al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi;

Regulamentul nr. 2006/2004/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 27

octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului;

Regulamentul nr. 597/2009/CE din 11 iunie 2009 privind protecţia împotriva

importurilor care fac obiectul unor subvenţii din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene;

Regulamentul Consiliului nr. 1225/2009/CE din 30 noiembrie 2009 privind protecţia

împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene;

Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia

consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale;

Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite;

Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii;

Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1988

privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor;

Directiva 99/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe

Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cadrul contractelor la distanţă; Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2005/29/CE din 11 mai 2005

privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori;

Directiva Parlamentului European şi Consiliului nr. 2006/114/CE din 12 decembrie

2006 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă;

Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008

privind contractele de credit pentru consumatori;

Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009

privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb;

Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009

privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor.

5.3. Izvoare interne

Legea nr. 21/1996 a concurenţei;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale

ilicite;

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea;

Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de

piaţă;

Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului;

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia

cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor

consumatorilor;

cu legislaţia europeană privind protecţia

Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă;

H. G. nr. 1553/2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecţiei intereselor colective ale consumatorilor;

O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;

Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;

O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea

contractelor la distanţă;

Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de

produsele cu defecte;

O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice;

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori;

Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora;

Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor;

O. G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale;

O.U.G. nr. 14/2011 pentru protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea

contractelor privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb.

Capitolul II: Instituţii fundamentale ale dreptului concurenţei şi al consumatorului

1. Noţiunea de concurenţă

Noţiunea de concurenţă este folosită în toate relaţiile sociale. Această noţiune provine din limba latină, de la termenul concurrere care înseamnă a se înfrunta. În sensul larg al accepţiunii, prin concurenţa se înţelege confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru ştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi. În literatura juridică, ea este definită ca fiind rivalitatea sau lupta desfăşurată cu mijloace economice între comercianţi sau industriaşi pentru cucerirea pieţei, producerea şi desfacerea unor produse, atragerea şi menţinerea clientelei şi obţinerea de beneficii. Într-o altă definiţie, mai simplificată, este considerată o luptă adesea acerbă între agenţii economici care exercită aceeaşi activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menţinerea şi extinderea clientelei.

Diversificarea conţinutului noţiunii de concurenţă a condus la formarea unei ramuri de drept distincte: dreptul concurenţei.

În literatura de specialitate, dreptului concurenţei îi sunt atribuite două accepţiuni diferite.

În sens larg, prin dreptul concurenţei se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenţei neloiale şi restricţiile impuse concurenţei. În sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenţei neloiale. Concurenţa comercială constituie instituţia juridică fundamentală a dreptului concurenţei. Ca parte integrantă a realităţii economico-juridice, aceasta este influenţată permanent de politica comercială internaţională. Politica de concurenţă urmăreşte să creeze pieţe cu concurenţă loială şi să prevină formarea monopolurilor care îşi impun preţurile în detrimentul consumatorilor. Conlucrarea în acest domeniu se realizează prin Organizaţia Mondială a Comerţului şi Organizaţia pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică, dar şi prin acorduri multilaterale sau bilaterale. În Raportul său anual, Organizaţia Mondială a Comerţului abordează problematica concurenţei prin prisma interdependenţei cu structura pieţei, raporturile economice, sursele şi costurile concurenţei imperfecte, aspecte legate de relaţiile comerciale internaţionale.

Punctul de vedere al Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică s-a concretizat într-o definiţie potrivit căreia concurenţa se înfăţişează ca o situaţie de pe o piaţă, în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câştiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, care constă în profituri, vânzări şi împărţirea pieţei. Din perspectivă istorică, competiţia a fost întotdeauna un factor care a stimulat comerţul. Evoluţia vieţii statale s-a concretizat, printre altele, în reguli convenţionale sau legale destinate producţiei de mărfuri şi servicii şi transferului acestor activităţi către beneficiari.

O anumită preocupare din partea comercianţilor şi a autorităţilor pentru instituirea unor

reguli imperative care să guverneze activitatea de comerţ şi competiţia datează din perioada medievală. Concurenţa, în adevăratul ei sens, apare odată cu înlăturarea tuturor obstacolelor politice, economice şi sociale din calea libertăţii comerţului. În contextul dezvoltării politice, economice şi sociale, competiţia s-a extins în spaţiul european, devenind astăzi un obiectiv principal al politicii comunitare.

Din punct de vedere economic, noţiunea de concurenţă este analizată fie ca o relaţie între operatorii economici, fie ca şi comportament concurenţial sau ca o situaţie caracteristică mediului de afaceri (mediu concurenţial). Concurenţa derivă din comportamentul operatorilor economici pe o anumită piaţă, bazat pe un interes personal, concretizat în obţinerea de avantaje concurenţiale în raport cu rivalii, referitoare la cota de piaţa, dominaţie prin costuri, inovaţie, fidelizarea clientelei. Efectul benefic este recepţionat, în final, de către consumatori. Ei se pot bucura de diversitatea şi calitatea bunurilor şi a serviciilor, de preţul relativ scăzut de obţinere, de creativitatea operatorilor economici. În contextul internaţionalizării relaţiilor comerciale, concurenţa a dobândit noi dimensiuni. Competitivitatea economiilor naţionale, bazată pe creştere economică, nu se poate realiza decât prin favorizarea procesului concurenţial. Acest obiectiv poate fi atins prin stabilirea unor principii solide privind protecţia concurenţei, în temeiul cărora să fie sancţionate comportamentele care reprezintă un risc ridicat pentru prejudicierea consumatorilor. Aşa se explică şi faptul că la nivel comunitar reglementarea concurenţei a evoluat de la a fi considerată un instrument regulator al pieţei la a deveni un obiectiv al integrării. În vederea aderării României la Uniunea Europeană, Capitolul Concurenţa a fost închis ultimul, alături de Justiţie şi afaceri interne. Tratatul de la Roma stabilea drept misiune principală instituirea unei pieţe comune, a unei uniuni economice şi monetare, care să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un grad ridicat de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice. În acest sens, dispoziţiile Tratatului urmăresc să realizeze un sistem care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa internă (art. 3 lit. g) precum şi o apropiere a legislaţiilor interne necesară funcţionării pieţei comune (art. 3 lit. h). Prevederile art. 2 şi art. 3 ale Tratatului de la Roma pot fi criticate prin prisma faptului că nu conferă autorităţilor naţionale posibilitatea de a contura cu precizie conţinutul politicii concurenţiale şi de a o aplica în funcţie de mediul economic existent pe o piaţă. Regulile de concurenţă operează într-un context economic, juridic şi politic complex, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. Uniunea Europeană pledează pentru elaborarea unor reguli multilaterale de concurenţă, pentru eliminarea fricţiunilor în relaţiile comerciale internaţionale şi evitarea conflictelor de suveranitate.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene concurenţa a fost inclusă în rândul principiilor comunitare, statele membre fiind obligate să adopte o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţa loială. Împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia va afecta funcţionarea pieţei interne şi va crea dezechilibre în raporturile intracomunitare. Concurenţa a fost definită de Comisia Europeană în Raportul cu privire la concurenţă din anul 1971, ca fiind cel mai bun stimul pentru activitatea economică, asigurând participanţilor la viaţa economică cea mai largă libertate de acţiune posibilă. Regulile comunitare privind concurenţa au fost modernizate de-a lungul timpului. Reforma în domeniu a urmărit, în primul rând, armonizarea dreptului aplicabil. Statele membre ale Uniunii Europene au adoptat legi speciale referitoare la concurenţă şi se impunea să se asigure şi o reglementare unitară. Astăzi, concurenţa constituie una dintre politicile comunitare şi este guvernată de regulile înscrise în Titlul VII al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, intitulat «Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă». Regulile cuprinse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene au scopul de a asigura o concurenţă liberă, nedistorsionată, practicabilă, care să împiedice apariţia unor practici care să afecteze relaţiile comerciale între statele membre sau interesul general al operatorilor economici şi consumatorilor.

2. Noţiunea de piaţă relevantă Crearea unei pieţe unice în cadrul Uniunii Europene presupune îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea unei concurenţe libere. Comunicarea Comisiei Europene intitulată O piaţă unică pentru Europa secolului XXI evidenţiază preocupările existente la nivel comunitar cu privire la extinderea spaţiului concurenţial pentru operatorii economici, concomitent cu respectarea regulilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Dată fiind diversitatea formelor pe care le îmbracă relaţiile comerciale, este greu de formulat o definiţie unică a noţiunii de piaţă. Regulile de concurenţă tind spre o uniformizare; din această perspectivă, putem vorbi de „un spaţiu fără graniţe interne”, pe care se confruntă comercianţi de naţionalităţi diferite.

Concurenţa comercială presupune delimitarea pieţei relevante, cu scopul de a măsura concurenţa actuală sau potenţială şi de a sancţiona comportamentul unuia sau mai multor operatori economici. Principalul obiectiv al definirii pieţei relevante este acela de a identifica presiunile concurenţiale cu care se confruntă un operator economic. Totodată, autoritatea de concurenţă poate aprecia şi aplica sancţiuni dacă concurenţa a fost distorsionată prin înţelegeri anticoncurenţiale, abuzuri de poziţie dominantă, concentrări economice sau fapte de concurenţă neloială. În 1997, Comisia Europeană a elaborat şi publicat o Comunicare privind definirea pieţei relevante în cadrul dreptului comunitar al concurenţei, în care a subliniat necesitatea delimitării pieţei produselor sau serviciilor de piaţa geografică, precizând totodată că principiile care le guvernează sunt identice. Potrivit doctrinei, piaţa relevantă exprimă ambianţa în care se întâlnesc voinţele ofertanţilor cu voinţele solicitanţilor şi îndeplineşte funcţia economică de realizare a legăturii dintre cererea şi oferta de mărfuri, servicii sau lucrări, stabilind circuitul dintre producţie şi consum.

2.1. Constrângeri concurenţiale În Comunicarea Comisiei Europene privind definirea pieţei relevante sunt menţionate trei constrângeri concurenţiale care afectează comportamentul operatorilor economici şi anume:

substituibilitatea în raport cu cererea, substituibilitatea în raport cu oferta şi concurenţa potenţială. Substituibilitatea la nivelul cererii constituie o forţă de constrângere rapidă şi eficientă, care acţionează asupra deciziilor luate de furnizorii unui produs, în special cu privire la preţuri. Această constrângere concurenţială conferă consumatorilor posibilitatea de a alege între produse substituibile (produsele substituibile se caracterizează prin similaritate şi se pot înlocui reciproc). Evaluarea substituibilităţii la nivelul cererii se poate face utilizând testul SSNIP (Small but Significant Non-transitory Increase in Price - SSNIP este de inspiraţie americană; la nivelul Uniunii Europene, testul a fost menţionat prima dată în decizia Comisiei Europene Nestle/Perrier din 22 iunie 1992). Acesta încearcă să identifice care este cea mai restrânsă piaţă relevantă din

punct de vedere al produsului şi al ariei geografice, în care un monopolist ipotetic ar putea practica în mod profitabil un preţ mai mare decât cel al concurenţilor săi. Se porneşte de la ipoteza în care un operator economic care ar deţine monopolul producţiei şi al comercializării produsului într-o anumită arie geografică, practică un preţ mai mare cu aproximativ 5-10% decât al concurenţilor. Se urmăreşte să se stabilească dacă clienţii ar fi în măsură să se orienteze spre produse substituite, uşor accesibile sau spre furnizori aflaţi într-o altă arie geografică. În ipoteza în care consumatorii se reorientează, testul este incomplet şi trebuie repetat, în sensul că se va lărgi piaţa relevantă prin adăugarea unui nou produs, cel mai aproape substituient, până când se va identifica grupul de produse şi aria geografică în care monopolistul ipotetic poate practica o creştere a preţului cu 5-10% peste preţul pieţei. Setul de produse sau de zone geografice astfel determinate vor constitui piaţa relevantă. Perioada de timp în care se urmăreşte reacţia consumatorilor la creşterea cu 5-10% a preţului depinde de natura şi structura pieţei analizate. În general, autorităţile de concurenţă apreciază că termenul de 1 an este suficient pentru a-şi forma o convingere cu privire la comportamentul clienţilor. Substituibilitatea la nivelul ofertei este bazată pe criteriul costului investiţiilor necesare pentru reorientarea producţiei. Este testată astfel capacitatea operatorilor economici de a pătrunde pe alte pieţe. Se are în vedere situaţia în care un monopolist ipotetic ar practica într-o anumită zonă geografică cu privire la un anumit produs o creştere mică, dar semnificativă şi de durată, a preţului. Se urmăreşte dacă furnizorii care nu produc în mod curent produsul respectiv sunt sau nu în măsură să îşi reorienteze producţia spre acesta şi să îl comercializeze în scurt timp, fără a suporta costuri sau riscuri suplimentare semnificative. Aceste ipoteze se pot regăsi în cazul furnizorilor produselor de diferite clase de calitate (sectorul producţiei de hârtie şi de sticlă). Dacă există operatori economici care să îşi adapteze producţia într-un termen scurt, cu costuri rezonabile, pentru a realiza bunul de referinţă sau altul substituibil, producţia potenţială este inclusă în piaţa relevantă.

2.2. Elementele pieţei relevante

În accepţiunea Comisiei Europene, piaţa relevantă a produselor cuprinde toate acele produse şi/sau servicii considerate interschimbabile sau substituibile de către consumator, datorită caracteristicilor produselor, a preţurilor şi a utilizării căreia acestea îi sunt destinate.

2.2.1. Piaţa produsului Piaţa relevantă a produsului cuprinde toate produsele (serviciile) care sunt considerate de cumpărători ca fiind interschimbabile sau substituibile datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării căreia îi sunt destinate. Prin urmare, delimitarea pieţei relevante se realizează în funcţie de cerere şi ofertă, preţ şi utilizarea produsului. Astfel, putem identifica o serie de pieţe ale produsului (de exemplu, piaţa automobilelor, piaţa produselor cosmetice, piaţa electronicii, piaţa tutunului) sau ale serviciilor (de exemplu, piaţa transporturilor aeriene, piaţa transporturilor rutiere, piaţa serviciilor de telecomunicaţii, piaţa asigurărilor). Pentru a defini piaţa relevantă a produsului autoritatea de concurenţă are în vedere o serie de elemente de fapt:

caracteristicile produsului (Pentru a fi considerate substituibile sau interschimbabile de către consumator, produsele şi serviciile unui comerciant nu trebuie să fie identice din punct de vedere al caracteristicilor fizice şi funcţionale sau al calităţii cu cele ale concurenţilor, ci trebuie să reprezinte o alternativă demnă de luat în seamă de către consumator atunci când face o alegere în scopul satisfacerii nevoilor sale; date şi informaţii privind substituţia produsului în trecutul apropiat; studii econometrice privind estimarea elasticităţii cererii unui produs; punctele de vedere ale clienţilor şi consumatorilor; preferinţele consumatorilor - sunt utilizate informaţii referitoare la obiceiurile de consum şi comportamentul de cumpărare al consumatorilor; barierele şi costurile asociate unui transfer al cererii către produse potenţial substituibile, cum ar fi: bariere de reglementare sau alte forme de intervenţie ale statului, investiţii specifice în procesul de producţie, în capitalul uman, cheltuieli aferente cumpărării de noi utilaje;

discriminarea prin preţ este o practică prin care acelaşi produs, obţinut prin aceleaşi costuri de producţie, este vândut la preţuri diferite unor consumatori diferiţi; lanţurile de substituţie, atunci când produsele nu sunt substituibile în mod direct.

2.2.2. Piaţa geografică

Piaţa geografică se determină pe baza unor indicii generale privind cotele de piaţă deţinute de părţi şi de concurenţii lor, precum şi pe baza unei analize preliminare a modului de stabilire a preţurilor şi a diferenţelor de preţ. Piaţa geografică nu se suprapune în mod obligatoriu cu unităţile administrativ-teritoriale. Definirea pieţei geografice se face având în vedere o serie de elemente de fapt precum:

date şi informaţii anterioare referitoare la reorientarea comenzilor către alte zone, în sensul că anumite variaţii de preţ între diferite zone au determinat reacţii din partea clienţilor;

natura cererii pentru produsul relevant, loialitatea faţă de mărcile naţionale sau locale, cultura şi stilul de viaţă, necesitatea unei prezenţe locale; punctele de vedere ale clienţilor şi ale concurenţilor; analiza comportamentului de cumpărare al clienţilor; fluxurile comerciale; barierele şi costurile de transfer asociate reorientării comenzilor către alţi operatori economici situaţi în alte zone. Piaţa geografică relevantă poate avea o dimensiune locală, naţională sau

comunitară.

3. Noţiunea de întreprindere În dreptul comunitar noţiunea de întreprindere nu este definită în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Curtea Europeană de Justiţie a precizat că întreprinderea este orice entitate, care are o organizare unitară a elementelor personale, materiale şi incorporale şi care urmăreşte, în mod durabil, un scop economic determinat ( a se vedea Hotărârea C.J.C.E. din 13 iulie 1961, cauza C-19/61, Mannesmann AG împotriva Înaltei Autorităţi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului). În legislaţia română, definiţia legală a întreprinderii este formulată în mai multe acte normative. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, prin întreprindere se

înţelege orice operator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene. Art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii defineşte întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare, să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit, în condiţiile de concurenţă, respectiv: societăţile comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent şi asociaţiile familiale autorizate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. În conformitate cu art. 4 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere, constituie întreprindere orice entitate publică sau privată care desfăşoară o activitate economică, cu scop lucrativ sau nu. În art. 2 lit. (f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, întreprinderea economică desemnează activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit doctrinei, întreprinderea are o accepţiune largă. În sfera de aplicare a noţiunii de întreprindere pot fi incluse orice persoane care exercită o activitate economică, precum comercianţi persoane fizice şi juridice, dar şi entităţile lipsite de personalitate juridică. Un inventator persoană fizică ce şi-a comercializat invenţia concesionând o licenţă de brevet a fost calificat drept întreprindere în accepţiunea regulilor comunitare. O filială sau o sucursală a unei companii sunt considerate întreprinderi. De asemenea, grupurile de interes economic, asociaţiile şi fundaţiile sunt considerate întreprinderi. Analizând prevederile legale, putem deduce că întreprinderea se caracterizează prin activitatea sa comercială, prin care se urmăreşte producerea de bunuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii pentru obţinerea unui profit. Totodată, întreprinderea presupune o organizare autonomă a activităţii cu ajutorul factorilor de producţie în vederea derulării activităţilor de producţie, comerţ sau prestări, precum şi asumarea riscului activităţii de întreprinzător.

Un organism care îndeplineşte o funcţie cu caracter exclusiv social (Hotărârea Curţii- camera a treia- din 5 martie 2009, în Cauza C-350/07, Kattner Stahlbau GmbH/Maschinenbau- und Metall-Berufsgenossenschaft), o organizaţie internaţională (Hotărârea Curţii - camera a doua- din data de 26 martie 2009, în Cauza C-113/07 P, SELEX Sistemi Integrati SpA împotriva Comisiei Comunităţilor Europene şi Organisation européenne pour la sécurité de la navigation aérienne) nu sunt considerate întreprinderi. În conformitate cu art. 3 alin. (2) şi (3) din Codul civil, toţi care exploatează o întreprindere sunt consideraţi profesionişti. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. Noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale.

4. Funcţiile concurenţei Funcţiile concurenţei au fost evidenţiate în doctrina economică şi juridică. Considerată o competiţie între operatorii economici, concurenţa are, înainte de toate, funcţia de stimulare a eficienţei economice, prin impulsul pe care îl dă inovaţiei, la toate nivelurile: implementarea unor noi tehnici de producţie, introducerea pe piaţă a noi produse şi servicii, diversificarea metodelor de vânzare şi de distribuţie. Competiţia conduce, în mod inevitabil, la eliminarea de pe piaţă a operatorilor economici inadaptabili la schimbări şi lipsiţi de inovaţie. Principalii beneficiari ai progresului economic sunt consumatorii. Consecinţa imediată a concurenţei este reducerea preţurilor de vânzare a produselor şi/sau serviciilor. Un preţ rezonabil poate constitui o strategie de atragere a clienţilor şi poate conduce la un volum mai mare al vânzărilor, şi, în final, la o creştere a profitului. Toţi operatorii economici ar trebui să urmărească maximizarea profitului prin minimizarea costurilor de producţie, a preţurilor de vânzare şi creşterea calităţii bunurilor produse. Mecanismul concurenţial este responsabil de formarea preţurilor prin confruntarea cererii cu oferta din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Competiţia constituie unul din factorii importanţi care au ca rezultat adaptarea cererii la ofertă. Pe o piaţă pe care ponderea o deţine

oferta, concurenţa conduce la o particularizare a operatorilor economici în raport cu concurenţii. Pe o piaţă dominată de cerere, efectul ei se va concretiza într-o specializare a operatorilor economici în raport cu consumatorii. Din această perspectivă, derivă funcţia de satisfacere a cererii consumatorilor. Concurenţa are o funcţie preventivă, în sensul că împiedică formarea unor poziţii dominate pe o anumită piaţă, a unor abuzuri sau discriminări care pot ajunge până la situaţii de monopol. Ea constituie mijlocul prin care se poate diminua puterea economică concentrată în mâinile statului şi ale operatorilor economici. Pe o piaţă caracterizată de o competiţie redusă, concentrarea este însoţită, de cele mai multe ori, de instituirea unei poziţii dominante. Concurenţa are şi o funcţie coercitivă. Operatorii economici sunt constrânşi să se adapteze permanent cerinţelor pieţei pentru a evita eliminarea din circuitul economic. Considerată un principiu fundamental al comerţului internaţional, concurenţa comercială deţine funcţii importante în procesul dezvoltării relaţiilor comerciale internaţionale, respectiv funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţă; funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor; funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale internaţionale. Sintetizând, putem observa că într-o economie de piaţă, concurenţa este indispensabilă desfăşurării normale a activităţilor comerciale.

5. Clasificarea concurenţei

5.1. Precizări prealabile Există o serie de factori în funcţie de care se conturează mai multe forme de concurenţă pe o piaţă şi anume: numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii, gradul de diferenţiere al bunurilor, facilităţile acordate sau barierele la intrarea pe piaţă, raportul dintre cererea şi oferta de bunuri, complexitatea şi funcţionalitatea reţelei de pieţe dintr-o ţară sau alta şi conjunctura politică internă şi internaţională. Atunci când relaţia de concurenţă se desfăşoară între operatori economici care realizează acelaşi produs, concurenţa poate să fie directă, sau indirectă. Concurenţa este directă atunci când se intervine între comercianţi care oferă aceleaşi produse şi se adresează aceleaşi clientele.

Concurenţa este indirectă dacă apare între comercianţi care oferă produse diferite, dar se adresează aceloraşi consumatori. În raport de mijloacele folosite, concurenţa poate îmbrăca două forme: concurenţă loială, considerată licită şi concurenţă neloială, considerată ilicită. Concurenţa loială se caracterizează prin utilizarea armelor albe în lupta concurenţială, în timp ce concurenţa neloială presupune recurgerea la mijloace incorecte pentru a câştiga competiţia. Doctrina delimitează adesea concurenţa neloială de concurenţa interzisă sau ilicită. Ea poate fi interzisă prin lege sau convenţia părţilor. Concurenţa interzisă presupune săvârşirea unui act fără drept, în timp ce în situaţia celei neloiale exercitarea dreptului depăşeşte limitele legale. Concurenţa ideală, spre care se tinde, ar trebui să una perfectă, caracterizată prin reguli foarte stricte, care să asigure un cadru economic şi juridic egal pentru toţi operatorii economici. Curtea Europeană de Justiţie a apreciat că art. 105 TFUE (ex-art. 85 TCE) face referire la concurenţa eficientă, practicabilă, funcţională, suficientă sau workable competition, adică acel nivel de concurenţă necesar pentru a fi respectate exigenţele fundamentale şi pentru a fi atinse obiectivele Tratatului (Hotărârea din 25 octombrie 1977, Cauza C 26/76, Metro SB-Großmärkte GmbH & Co. KG -Comisia ). Concurenţa eficientă se caracterizează prin trei trăsături definitorii, şi anume: existenţa unei pieţe deschise, care să permită accesul egal tuturor operatorilor economici; stabilirea, în mod independent de către fiecare participant la relaţiile comerciale a propriei politici în raport cu ceilalţi concurenţi şi cu consumatorii; libertatea consumatorilor în alegerea furnizorului şi a mărfurilor dorite. Atingerea unei concurenţe eficiente pe o piaţă relevantă conduce la eliminarea operatorilor economici care oferă consumatorilor mai puţin în ceea ce priveşte calitatea, varietatea şi preţul produselor sau serviciilor oferite.

5.2. Concurenţa loială Concurenţa loială constituie o garanţie a funcţionării pieţei în condiţiile aplicării legii cererii şi ofertei. Concurenţa loială poate fi pură şi perfectă sau imperfectă.

5.2.1. Concurenţa pură şi perfectă Concurenţa pură şi perfectă reprezintă modelul ideal pentru orice economie de piaţă. Teoretizarea concurenţei pure şi perfecte îşi are originea în şcoala neoclasică tradiţională, care a conceput-o pe baza a cinci trăsături distincte:

atomicitatea pieţei, caracterizată prin existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, care nu pot influenţa preţul produselor; omogenitatea produselor înseamnă că din punct de vedere calitativ acestea sunt identice, iar decizia de cumpărare nu poate fi influenţată; libertatea de a acţiona, în sensul că pe piaţă nu există bariere, de orice natură (financiară, legală, tehnică, strategică) care să blocheze accesul sau abandonarea unei pieţe; transparenţa perfectă a pieţei, care presupune ca fiecare participant să aibă acces la toate informaţiile referitoare la cerere, ofertă, preţ, caracteristicile şi calitatea produsului, care îi pot influenţa opţiunea; mobilitatea perfectă a bunurilor şi a factorilor de produc