Poporal a simtit nevoia sa cante in operele sale figurile lui reprezentative, eroii

neamului, personalitatile de seama ale istoriei sale. De aceea, autorii anonimi au

infatisat in creatiile populare faptele de vitejie ale inaintasilor, le-au evidentiat
insusirile alese - curajul, demnitatea, omenia, patriotismul - acestia devenind modele
demne de urmat datorita valorilor morale pe care le-au intruchipat. Asa se explica
faptul ca legendele si baladele vorbesc despre haiduci si viteji ca Bujor, Toma Alimos,
Pintea, Corbea, Gruia, Novac sau de domnitori patrioti, atasati de popor, cum sunt
Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Constantin Brancoveanu, Cuza-Voda.
Unul dintre acestia este si Constantin Brancoveanu, domnitorul Tarii
Romanesti in perioada 1688-1714, personaj principal al baladei istorice care
poarta ca titlu chiar numele sau, publicata in colectia de poezii populare a lui Vasile
Alecsandri.
Personaj real, personalitate marcanta a acelei perioade istorice, a contribuit la
dezvoltarea culturii si a artei, creand in arhitectura un stil cunoscut sub numele de
stilul brancovenesc. El a ramas in constiinta poporului prin dorinta sa de libertate
nationala, de independenta, prin reformele infaptuite, dar mai ales prin sfarsitul sau
tragic. l6j919ll73hng
Personajul este infatisat in acesata situatie limita, cand, impreuna cu fiii sai, este
ucis de turci, intrucat refuza sa renunte la legea crestina in schimbul vietii. Sub
aspect fizic, poetul popular evidentiaza doar doua insusiri: „barba alba", simbolul
senectutii, dar si al intelepciunii si al puritatii morale, si „fata blanda", oglinda a
sufletului sau cald, a bunatatii sufletesti nelimitate.
Inca de la inceput este evidenta insa una dintre trasaturile dominante ale
eroului - credinta sa nestramutata in Dumnezeu - sugerata prin gestul crestinesc al
inchinarii la icoane: „Brancoveanu se scula/Fata blanda el spala,/Barba alba-si
pieptana,/La icoane se-nchina."/
Domnitorul este inzestrat cu un acut spirit de observatie, caci constata imediat
prezenta turcilor. Om de actiune, isi trezeste feciorii si-i indeamna sa ia masuri de
aparare, dar gestul sau este tardiv, caci sunt prinsi de turci si dusi la Stambul.
Adevarata frumusete morala a lui Constantin Brancoveanu, complexitatea
personalitatii sale ni se dezvaluie in confruntarea cu sultanul si in momentele
dramatice ale uciderii fiilor sai.
Fin diplomat, cu o ascutita intuitie, sesizeaza din intrebarile sultanului pericolul care-
1 pandeste si de aceea raspunde evaziv, facand aluzie la situatia delicata in care se
afla, incercand sa-i schimbe hotararea: „- De-am fost bun, rau la domnie,/Dumnezeu
singur o stie;/De-am fost mare pre pamant,/Cata-acum de vezi ce sunt!"/.
Cu toate acestea, in momentul in care sultanul ii ameninta cu moartea pe el si pe
feciorii sai cerandu-i in schimbul iertarii renuntarea la credinta strabuna, voievodul
roman refuza demn, hotarat, categoric acest compromis pentru ca un astfel de gest
ar avea semnificatia unei tradari nationale.
El indura cu o tarie iesita din comun suferinta produsa de moartea fiilor sai, deoarece
numai credinta in Dumnezeu ii da puterea sa reziste. De aceea, dupa fiecare crima
savarsita de turci, tatal indurerat si ravasit sufleteste se adreseaza divinitatii: „-
Doamne! fie-n voia ta!".
Prin atitudinea sa demna, prin vointa sa de neinfrant, prin taria sa morala starneste
uimirea si compasiunea adversarului sau, care evita folosirea expresiei „ghiaur hain"
si-i cere din nou sa renunte la legea crestineasca: „Sultanul se minuna/si cu mila se-
ngana: /- Brancovene Constantin,/Boier vechi si domn crestin.../"
Constantin Brancoveanu refuza insa cu aceeasi demnitate propunerea sultanului,
acceptand in schimb sacrificiul suprem - moartea: „- Crestin bun m-am nascut
eu,/Crestin bun a muri vreu./"
In spiritul credintei crestine isi educa si copiii si de aceea il sfatuieste pe fiul cel mic
sa accepte cu demnitate si curaj moartea, dobandind astfel imparatia cerurilor: „Taci
si mori in legea ta,/Ca tu ceru-i capata./"
Parinte devotat, isi iubeste nespus de mult copiii, carora li se adreseaza afectuos de
fiecare data: „- Dragii mei, coconi iubiti!", „Taci, draguta, nu mai plange". Dragostea
paterna este uneori sugerata indirect de catre autorul anonim: „Si pe blandul
copilas/Dragul tatei fecioras/"
Brancoveanu este o fire interiorizata si forta sa interioara ii da taria sa reziste, dar
atunci cand paharul suferintei s-a umplut izbucneste, se dezlantuie intr-un limbaj
vehement impotriva turcilor.
Astfel el isi exprima ura si dispretul fata de ucigasi, ii apostrofeaza, ii blestema, in
cuvinte dure: „Alelei! talhari pagani!/ Alei! Voi feciori de cani!/ (...) Sa va stergeti pre
pamant,/Cum se sterg norii la vant,/Sa n-aveti loc de-ngropat,/ Nici copii de
sarutat!"(...) „Caini turbati/Turci, lifta rea!/" si isi exprima chiar in momentul
apropierii mortii cumplite, prin jupuire, adeziunea neconditionata la credinta
crestina: „De-ti manca si carnea mea,/Sa stiti c-am murit crestin,/ Brancoveanu
Constantin/". Asadar, el prefera moartea dezonoarei, pentru ca renuntarea la legea
crestina ar fi insemnat abdicarea de la niste principii morale, tradarea si pierderea
identitatii nationale.
Prin acestea, desi traieste o drama personala, Constantin Brancoveanu se incadreaza
tipologic in categoria domnitorilor patrioti, care au luptat pentru independenta tarii,
pentru legea stramoseasca si au tinut vie flacara crestinismului in constiinta
poporului.
De aceea, autorul anonim isi exprima indirect admiratia pentru insustile sale alese,
traieste alaturi de el cumplita drama si face loc compasiunii pentru soarta tragica a
familiei domnesti.
Insusirile deosebite, puternica si complexa personalitate a voievodului roman
sunt evidentiate atat direct, cat si indirect, in functie de intamplarile narate si de
relatia sa cu celelalte personaje. Astfel, el este privit diferit de celelalte personaje ale
baladei. Daca pentru autorul anonim este „boier vechi si domn crestin" pentru sultan
este, in functie de imprejurare,, fie „boier vechi, ghiaur hain", fie „boier vechi si
domn crestin", iar pentru ucigasii de rand, doar „ghiaur vechi, ghiaur hain".
Trasaturile caracteristice se dezvaluie si din felul de a vorbi, din atitudinea pe care o
adopta de fiecare data, din reactiile sale determinate de evenimentele situatie-limita
in care se afla.
De asemenea, antiteza sa cu sultanul este modalitatea cea mai potrivita prin care se
pun in lumina insusirile de exceptie, cele dominante fiind credinta in Dumnezeu si
taria morala cu care indura destinul. Lor li se subordoneaza celelate trasaturi
caracteristice, intre care se remarca dragostea paterna, demnitatea, spiritul de
sacrificiu, ura si dispretul fata de turci, sentimentul onoarei etc, toate acestea
conturand portretul moral al unui personaj exemplar, de exceptie.
Prezentat in antiteza cu Constantin Brancoveanu, sultanul este un personaj
secundar, avand insa un loc insemnat in cadrul baladei.
El apare in postura de stapan atotputernic, care actioneaza dupa bunul plac, iar
trasaturile sale caracteristice se dezvaluie din convorbirea pe care o are cu voievodul
roman si din atitudinea pe care o adopta fata de acesta si fata de fiii acestuia.
Insetat de putere, de avere si de marire, ca orice sultan, este „ingrijorat" de
faima si averile stranse de Constantin Brancoveanu si invidios, prin uneltire si
intrigi, hotaraste moartea acestuia: „de averi ce tot strangea/Sultanul se ingrijea/Si
de moarte-1 hotara".
La inceput, printr-o serie de interogatii si exclamatii retorice, el insinueaza faptul ca
are cunostinta de incercarile de nesupunere ale lui Brancoveanu: „Adevar e c-ai
chitit/Pan a nu fi mazilit/Sa desparti a ta domnie/De a noastra-mparatie?/ Ca de mult
ce esti avut,/ Bani de aur ai batut,/Far-a-ti fi de mine teama,/Far-a vrea ca sa-mi dai
seama!/". Stapan pe sine (puterea ii da siguranta), infatuat, dar nelipsit de oarecare
inteligenta si abilitate, sesizeaza sensul ascuns al raspunsului evaziv al lui
Brancoveanu, fapt pe care i-1 reproseaza, ca apoi sa treaca la amenintarea cu
moartea: „- Constantine Brancovene,/Nu-mi grai vorbe viclene./ De-ti e mila de
copii/Si de vrei ca sa mai fii,/Lasa legea crestineasca/Si te da-n legea turceasca."
Sultanul este autorul moral al celor patru crime (patru in balada, cinci in realitate),
caci ele se infaptuiesc din porunca sa: „Sultanul din foisor/dete semn lui
Imbrohor,/Doi gelati venea curand,/Sabiile fluturand./"
Puterea il dezumanizeaza si face din el un tiran de o cruzime feroce care asista
impasibil la crimele care se infaptuiesc sub ochii sai. Totusi, el ramane uimit de taria
morala si de demnitatea lui Constantin Brancoveanu si in sufletul sau isi face loc
sentimentul de mila - in masura in care un ucigas este capabil de o astfel de traire
sufleteasca - si incearca oprirea macelului prin reinnoirea pretentiei ca domnitorul
roman sa renunte la legea crestina. Dorinta sa de a opri varsarea de sange nu este
insa una reala, caci, daca ar fi vrut, era suficient un singur semn ca odioasele crime
sa inceteze. Asadar, nu este vorba nici macar de o licarire de omenie, caci sultanul,
din postura de stapan atotputernic, nu cunoaste ce inseamna acest sentiment, ci
compasiunea sa izvoraste dintr-o momentana slabiciune omeneasca.
Insusirile sultanului, trasaturile lui caracteristice sunt evidentiate de autorul anonim
mai ales indirect prin faptele narate, prin comportarea, atitudinea si felul sau de a
vorbi. La acestea se adauga antiteza cu celalalt personaj, asa incat insusirile negative
ale sultanului sunt mai puternic reliefate. Poetul popular a creat astfel tipul
stapanului odios, insensibil la durerile altora, capabil de cele mai abominabile crime,
atunci cand poruncile nu-i sunt indeplinite. De aceea, el isi exprima dezaprobarea
totala, dispretul sau nemarginit fata de acest tiran insetat de putere si de sange.