Sunteți pe pagina 1din 6

Sfanta Biserica Trupul eclesial al lui Hristos

I. Intemeierea Bisericii
Intemeierea Bisericii sta in stransa legatura cu intemeierea Imparatiei Cerurilor, despre care vorbesc scrierile
Vechiului Testament (Is. 2.2, Dn. 2.44), Sfantul Ioan Botezatorul (Mt. 3.2), cat si Hristos Mantuitorul: Pocaiti-va
caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor (Mt. 4.17); Biserica este reprezentarea Imparatiei Cerurilor pe pamant.
Mantuitorul vorbeste clar despre Imparatia pe care o va intemeia in chip nevazut prin jertfa de pe cruce: pe
aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Mt. 16.18), iar actul de intemeiere al
Bisericii este insasi jertfa de pe cruce a lui Hristos Drept aceea, luati aminte de voi si de toata turma, in care
Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu scump sangele
Sau (FA. 20.28)
In chip vazut Biserica a fost intemeiata la Cincizecime, cand Sfantul Duh S-a pogorat peste Apostoli si in
urma predicii lui Petru s-au botezat trei mii de suflete. Dupa porunca lui Hristos: Mergand, invatati toate
neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh (Mt. 28.19), Apostolii au intemeiat in
diferite regiuni, biserici locale, ei devenind iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, iar Hristos fiind Cap al Bisericii
Intemeietorul si piatra din capul unghiului.
Mantuitorul da incredintarea Bisericii de a continua pe pamant intreita Sa slujite (invatatoreasca, arhiereasca si
imparateasca), propovaduind adevarul Evangheliei neschimbat, curatindu-i de pacate si sfintindu-i pe credinciosi
prin Sfintele Taine si conducandu-i pe acestia pe calea fericirii vesnice.
II. Fiinta Bisericii
Mai inainte de a vorbi despre Fiinta Bisericii, se cade sa amintim adevarul ca in Biserica se realizeaza trairea
in comuniune cu Sfanta Treime si participarea omeneasca la viata lui Dumnezeu, altfel spus fiinta Bisericii se
constituie din aceasta traire comunitara. Biserica este extensiunea vietii divine in persoanele umane, facuta
posibila prin Moartea si Invierea Mantuitorului Hristos.
1. Biserica organism in care viata umana se uneste cu cea divina (TEANDRIA). Esenta tainica,
dumnezeiasca si omeneasca a Bisericii, teandria ei isi are temeiul in Sfanta Treime. Biserica este un organism
teandric in care viata umana se uneste cu cea divina urmand modelul Fiului lui Dumnezeu prin unirea ipostatica.
Acest organism teandric Biserica este intretinut de prezenta Sfantului Duh despre care unii teologi afirma ca
intretine iubirea dintre madularele Bisericii, caci iubirea reciproca dintre credinciosi este respiratia Bisericii
Acest mod de intelegere si de participare la iubirea divina il confirma Insusi Mantuitorul, rugandu-Se Parintelui
Sau pentru cei ce vor crede: Dar nu numai pentru acetia M rog, ci i pentru cei ce vor crede n Mine, prin
cuvntul lor, ca toi s fie una, dup cum Tu, Printe, ntru Mine i Eu ntru Tine, aa i acetia n Noi s fie una
(In. 17.20,21); i slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca s fie una, precum Noi una suntem: Eu ntru
ei i Tu ntru Mine, ca ei s fie desvrii ntru unime, i s cunoasc lumea c Tu M-ai trimis i c i-ai iubit pe
ei, precum M-ai iubit pe Mine (In. 17.22,23); i le-am fcut cunoscut numele Tu i-l voi face cunoscut, ca
iubirea cu care M-ai iubit Tu s fie n ei i Eu ntru ei (In. 17.26) Prin Fiul intrupat Capul Bisericii oamenii
sunt ridicati prin jertfa Sa deplina in unirea Sfintei Treimi si tot prin Fiul se coboara Treimea in oameni emanandule iubire reciproca.
2. Temeiul natural-omenesc al comuniunii bisericesti. Exista si un temei natural-omenesc al comuniunii
bisericesti, caci omul, ca purtator al chipului lui Dumnezeu, are chiar din creatie teama de singuratate, de aceea
Dumnezeu l-a creat pe Adam dual - barbat si femeie, tocmai pentru a fi de folos unul altuia si deci, pentru
realizarea comuniunii.
3. Intrepatrunderea naturalului cu supranaturalul Intruparea si Invierea Mantuitorului. Teandria
fiintiala bisericeasca se constituie din intalnirea si unirea tainica a naturalului cu supranaturalul, a ceea ce este
omenesc cu ceea ce este dumnezeiesc, mai intai in Intrupare si apoi in Inviere. Biserica este intemeiata de
Dumnezeu, prin Fiul intrupat, prin Moartea, Invierea si Inaltarea Lui. In viata Bisericii de dupa Cincizecime,
exista pentru totdeauna o impletire neintrerupta intre lucrarea harica dumnezeiasca si impreuna-lucrarea
omeneasca prin libera integrare in atomosfera harului. De aici certitudinea ca in existenta Bisericii nu poate
interveni nimeni, dupa cuvantul Domnului: nici portile iadului nu o vor birui (Mt. 16.18).

4. Existenta pacatosilor in Biserica nu poate atinge, nici afecta sfintenia fiintiala a Bisericii, sfintenie data de
Hristos Capul Bisericii si de Sfantul Duh salasluit in ea; Biserica avand tocmai menirea de a aduce la mantuire
pe cei pacatosi. Toti credinciosii sunt pacatosi, dar ei au posibilitatea de a se indrepta prin Sfintele Taine. Dorinta
lor de indreptare trebuie sa fie libera, manifestandu-se prin adeziunea si acceptarea adevarului propovaduit de
Biserica, chiar daca la inceput credinta lor este neformata (informa). Dupa cum stim, nici un credincios sau
membru al Bisericii, nu se poate considera fara de pacat, caci daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi
insine si adevar nu este intru noi (1 In. 1.8).
5. Biserica ca institutie. Biserica este si institutie, dar nu numai in sensul de asezamant ci, ea este institutia vie,
avandu-L temei institutional pe Hristos Calea, Adevarul si Viata (In. 14.6). Caracterul exterior de institutie nu
sta in opozitie cu cel interior al ei, de comunitate in iubire. Biserica este o institutie total diferita de celelalte, fiind
strajuita si fiintand prin Duhul Sfant Care revarsa iubirea Sa prin intermediul Sfintelor Taine.
6. Aspectul vazut si nevazut al Bisericii. Biserica are un aspect vazut si unul nevazut. Fiind comunitate a
credinciosilor si institutie pentru ei, cu scopul bunei oranduiri a vietii lor, cu ierarhie pastratoare si
propovaduitoare a invataturii lui Hristos Biserica este vazuta. Nevazut sta Hristos, Capul Bisericii, precum si
harul sfintitor din ea in Duhul Sfant, ca si unirea duhovniceasca a madularelor ei. Trebuie subliniat faptul ca
termenii vazut si nevazut au aici, un inteles deosebit, caci, daca pentru cei necredinciosi Biserica este o simpla
institutie ca oricare alta, pentru cei credinciosi, mai ales pentru cei cu o viata duhovniceasca ridicata, cele nevazute
se pot vedea cu ochii credintei si cu lumina acesteia.
7. Infailibilitatea Bisericii. De fiinta Bisericii tine si infailibilitatea ei, adica independenta ei fata de greseala
sau neputinta de a gresi, dupa prerogativul cu care s-a nascut Hristos Capul Bisericii. Biserica asigura pastrarea
neschimbata a invataturii revelate fiind permanent dinamizata (asistata) de lucrarea Sfantului Duh prin care
Hristos este prezent in ea pana la sfarsitul veacurilor (Mt.28.20), Biserica fiind astfel singurul mediu hotarat prin
care credinciosii isi pot dobandi in mod ordinar (obisnuit) mantuirea, caci in Biserica se afla duhul adevarului care
ne calauzeste la tot adevarul (In.16.13), prin Hristos si Sfantul Duh, ea fiind Biserica Dumnezeului Celui viu,
stalp si temelie a adevarului (1. Tim. 3.15).
8. Biserica luptatoare si Biserica triumfatoare. Biserica, odata intemeiata, ramane ca si Intruparea lui Hristos,
in vesnicie. Intre Biserica de pe pamant si cea din cer exista o legatura fiintiala, anume continuitatea comuniunii,
caci indumnezeirea credinciosilor inceputa pe pamant se desavarseste in cer, alaturi de Dumnezeu, ingeri si sfinti.
Pe pamant, Biserica poarta numele de Biserica luptatoare caci se afla in stadiul de stradanie spre a-i ridica pe
credinciosi pe cele mai inalte trepte ale vietii duhovnicesti, stadiu de lupta cu toate ispitele intalnite in cale. In cer,
Biserica este triumfatoare, caci lupta de pe pamant este inlocuita cu viata dumnezeiasca fara de ispita traita in har.
Totusi nu sunt doua Biserici, ci doua stadii sau stari ale aceleiasi Biserici, caci si pe pamant, oamenii traiesc in
Dumnezeu. Legatura dintre ele se manifesta si prin faptul ca Biserica celor vii adreseaza cereri si rugaciui ingerilor
si sfintilor din cer spre a mijlocii pentru cei vii si cei morti, iar Biserica celor din cer este mijlocitoare catre
Dumnezeu pentru cei ce se roaga.
9. Aspectul interior si exterior al Bisericii. Cele doua aspecte ale Biserici interior si exterior se
intrepatrund intr-o realitate teandrica cu o parte vizibila, dar pe care mintea nu o va putea intelege niciodata pe
deplin. Puterea mantuitoare si sfintitoare a Bisericii, precum si caracetrul ei infailibil ne dau posibilitatea de a
intelege mai bine adevarul exprimat prin formula pastrata din epoca scolastica: In afara Bisericii nu exista
mantuire.

III. Insusirile Bisericii


Simbolul de credinta niceo-contantinopolitan (325-381), marturiseste patru insusiri sau atribute ale Bisericii
una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca, adica unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea Bisericii.
1. Unitatea. Biserica este una, anume Biserica lui Hristos, El insusi spunand apostolilor: Pe aceasta piatra
voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Mt. 16.18). Pluralul cuvantului Biserica, biserici, nu se
refera la fiinta Bisericii, ci la elementele exterioare continutului esential si specific al Bisericii, elemente de ordin
istoric, geografic sau referitoare la unele datini sau locuri de inchinare.
Biserica este unica, intrucat unul este Dumnezeu, unul este Hristos intemeietorul ei, si unul este Duhul Sfant
salasluit in ea. Unitatea fiintiala a Bisericii se oglindeste in unitatea dumnezeiasca. Este un trup i un Duh,
precum i chemai ai fost la o singur ndejde a chemrii voastre; Este un Domn, o credin, un botez, un
Dumnezeu i Tatl tuturor, Care este peste toate i prin toate i ntru toi. (Ef. 4. 4-6); Au doara S-a impartit
Hristos? (1 Co. 1.13)
Unitatea Bisericii se exprima in unitatea in credinta precum si in conducerea ei. Unitatea in credinta presupune
marturisirea aceleiasi invataturi de catre toti credinciosii si de catre toate Bisericile locale, aceasta constituind
legatura care ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul, dar uneste si credinciosii intre ei indiferent de loc si timp.
Sfintii Parinti, precum Ignatie de Antiohia, Irineu, Ciprian, Fericitul Augustin, dau numeroase indemnuri
crestinilor pentru pastrarea acestei unitati, evitand orice schisma sau dezbinare intre ei.
Biserica se manifesta ca unitara, imbinand si armonizand in mod simfonic viata crestina si activitatile
madularelor ei ierarhia si credinciosi. Biserica cea una, unica si unitara, pastratoare si propovaduitoare a
adevarului revelat nealterat, fara adaosuri si fara omisiuni, ceea ce dovedeste intreaga ei istorie, este Biserica
Ortodoxa dreptmaritoare.
2. Sfintenia. Sfintenia Bisericii este insasi sfintenia lui Hristos, intrucat Biserica este trupul (eclesial) tainic al
lui Hristos, trup nedespartit niciodata de Capul sau. Ea este sfanta si prin calitatea ei de locas al Sfantului Duh, ce
impartaseste credinciosilor harul sfintitor. Biserica este laboratorul infailibil de formare, crestere si sfintire a
membrilor ei, ce are ca scop mantuirea credinciosilor, caci Biserica a dat si da nenumarati sfinti. O alta certitudine
a sfinteniei Bisericii sunt Sfintele Taine prin care activitatea Bisericii este neintrerupta si permanenta, ea durand in
vesnicie.
Prezenta pacatosilor in Biserica si pacatele membrilor ei caci nimeni dintre cei vii nefiind fara de pacat nu
afecteaza si nu pateaza sfintenia, intrucat sfintenia Bisericii consta in prezenta a ceea ce este dumnezeiesc in ea.
Mantuitorul Hristos, Dumnezeu-Omul, a luat asupra Sa pacatele oamenilor fara ca prin aceasta sa devina El insusi
pacatos.
Trebuie mentionat faptul ca membrii Bisericii se deosebesc de cei ce nu fac parte din Biserica, intrucat ei sunt
sfintiti intotdeauna in adancul fiintei lor prin harul Botezului, chiar daca nu-i face pe acestia lucratori in faptele lor,
insa le ramane deschisa usa spre sfintire actuala si spre pocainta: Hristos a iubit Biserica, i S-a dat pe Sine
pentru ea, Ca s-o sfineasc, curind-o cu baia apei prin cuvnt, i ca s-o nfieze Siei, Biseric slvit,
neavnd pat sau zbrcitur, ori altceva de acest fel, ci ca s fie sfnt i fr de prihan. (Ef. 5. 25-27)
3. Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea). Sobornicitatea este insusirea sau calitatea Bisericii de a fi
(desi raspandita in toata lumea), un intreg viu, unitar si activ peste tot pamantul unde s-a raspandit crestinismul.
Astfel, sobornicitatea Bisericii este implicata in unitatea ei, caci in afirmatia ca Biserica este una si aceeasi
pretutindeni este implicat si caracterul ei universal, ea fiind Biserica lumii intregi.
Se numesc universale sau catolice si unele Biserici locale, ca in antichitate, cea din Smirna, exprimandu-se
prin aceasta unitatea si identitatea lor in credinta cu Biserica universala.
Sobornicitatea Bisericii are doua aspecte: extensiv si intensiv. Primul aspect, cel extensiv exprima prezenta
spatiala a Bisericii pe intreaga intindere a lumii, in contrast cu sinagoga iudaica, marginita la un singur popor. Al
doilea, cel intensiv, arata continutul ortodox de valoare universala al vietii Bisericii, puterea interioara a Bisericii
de a pazi neatinsa unitatea de invatatura, cult si conducere in comunitatile crestine din diferite parti ale lumii,
aceasta in opozitie cu erezia sau schisma care desparte de Biserica, formand comunitati particulare.

Teologul bulgar St. Zankov, remarca faptul ca termenul grecesc katolon utilizat in simbolul credintei inseamna
un intreg care nu se schimba in fiinta lui prin impartasire, ca bunaoara focul si scanteia. Dupa el, atributul de
catolic sau sobornicesc, arata ca Biserica este un intreg care ramane neschimbat in fiinta ei, o sfanta comuniune
generala ce cuprinde toate bisericile de pe pamant care marturisesc aceeasi credinta.
Prin expresia sobornicitate se exprima si modul de conducere al Bisericii, aratand ca Biserica cea una, spre
deosebire de fractiunile care s-au despartit din ea, sta pe temelia soboarelor sau sinoadelor ecumenice din vremea
cand Biserica cuprindea intrega crestinatate, de altfel si autoritatea in Bisericile Ortodoxe nationale este sinodul
sau soborul, respectandu-se pana astazi principiul sobornicitatii.
4. Apostolicitatea. Prin apostolicitate, se intelege insusirea prin care Biserica se afirma ca fiind intemeiata de
Iisus Hristos si asezata pe temelia Apostolilor, El fiind piatra cea din capul unghiului, caci Biserica este zidita pe
temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos (Ef. 2.20), caci
nimeni nu poate pune alta temelie decat cea pusa, care este Iisus Hristos (1 Co 3.11). Apostolicitatea este nota
specifica si esentiala a adevaratei Biserici dreptmaritoare, ortodoxe, pastratoare cu sfintenie a invataturii nealterate
propovaduite de Apostoli martorii Domnului. In acest sens, Pavel ii indeamna pe tesaloniceni: Fratilor, stati
neclinti si si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra (2 Tes 2.15), iar in alt
loc: Toate sunt ale voastre, iar voi ai lui Hristos, Hristos al lui Dumnezeu (1 Co 3. 22,23). Apostolilor li s-a dat
misiunea de propovaduire universala: Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al
Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua (Mt. 28. 19,20), Mergeti si
propovaduiti evanghelia la toata faptura... (Mc. 16. 15).
Apostolicitatea Bisericii se manifesta si in succesiunea apostolica neintrerupta a ierarhiei bisericesti, potrivit
careia harul episcopatului se transmite neintrerupt de la Apostoli prin sirul de episcopi canonici, de-a lungul
timpurilor si de-a latul spatiilor lumii.
Sf. Parinti, precum Irineu, Ciprian, Fericitul Ieronim, considera succesiunea apostolica ca o conducta prin
care curge invatatura apostolica, ceea ce constituie nota distinctiva a Bisericii adevarate, fata de cele eretice si
schismatice.

IV. Membrii Bisericii: clerul si credinciosii. Ierarhia bisericeasca


Mantuitorul, dupa ce i-a ales pe cei doisprezece apostoli si pe cei saptezeci de ucenici, i-a pregatit pe acestia
pentru a savarsi intreita slujire in Biserica vestirea cuvantului Evangheliei, savarsirea lucrarilor sfinte si
conducerea credinciosilor la mantuire. Dupa Cincizecime, cand s-a inaugurat Biserica, acestia, au impartasit
puterea preoteasca si altora, hirotonind episcopi, preoti si diaconi, spre a-i lasa pe acestia ca urmasi in slujirea
apostoleasca. Astfel, in Biserica, dintru inceput, au existat doua categorii de membrii: cler si popor, sau ierarhie
bisericeasca si laici sau mireni.
Ierarhia bisericeasca apartine in mod fiintial Bisericii, fiindu-i intru totul necesara, caci Biserica nici nu poate
fi conceputa fara ierarhie ce are ca rost vestirea cuvantului dumnezeiesc, savarsirea Sfintelor Taine si conducerea
credinciosilor.
Cei intai chemati direct si personal de Insusi Mantuitorul, au fost deci, Apostolii, dupa care, pe o treapta mai
jos cei saptezeci de ucenici, iar dupa acestia, treapta diaconilor. Apostolatul, posedand plenitudinea harului
preotiei si a darurilor duhovnicesti, ca si unele daruri harismatice extraordinare, necesare Bisericii dintru
inceputuri, nu s-a transmis mai departe la urmasii Apostolilor, insa acestia, ca trimisi ai Domnului si calauziti de
Duhul Sfant, au dat urmasilor lor puterea preoteasca, hirotonind episcopi, preoti si diaconi pentru continuarea
misiunii apostolice. De aici provine impartirea membrilor Bisericii in ierarhie (cler) si credinciosi.
Harul transmis de Apostoli urmasilor lor este cel al episcopatului, iar apoi, prin episcopi, cel al preotiei
treapta a doua, cea a urmasilor celor saptezeci de ucenici treapta a treia, cea a diaconatului. Acestea trei sunt
treptele sau gradele hirotoniei dupa har: episcop, preot si diacon, existente inca din timpul Apostolilor si
marturisite atat de Sfanta Scriptura cat si de Sfanta Traditie: si hirotonindu-le preoi n fiecare biseric, rugnduse cu postiri, i-au ncredinat pe ei Domnului n Care crezuser (FA. 14.23); Se cuvine, dar, ca episcopul s fie
fr de prihan, brbat al unei singure femei, veghetor, nelept, cuviincios, iubitor de strini, destoinic s nvee
pe alii... Cci dac nu tie cineva s-i rnduiasc propria lui cas, cum va purta grij de Biserica lui
Dumnezeu... Episcopul s nu fie de curnd botezat, ca nu cumva, trufindu-se, s cad n osnda diavolului
(1 Tim 3. 2,5,6); Pentru aceasta te-am lsat n Creta, ca s ndreptezi cele ce mai lipsesc i s aezi preoi prin
ceti, precum i-am rnduit: De este cineva fr de prihan, brbat al unei femei, avnd fii credincioi, nu sub
nvinuire de desfrnare sau neasculttori. Cci se cuvine ca episcopul s fie fr de prihan, ca un iconom al lui
Dumnezeu (Tit 1. 5-7); Preoii, care i in bine dregtoria, s se nvredniceasc de ndoit cinste, mai ales cei
care se ostenesc cu cuvntul i cu nvtura (1 Tim. 5.17); Diaconii, de asemenea, trebuie s fie cucernici, nu
vorbind n dou feluri, nu dedai la vin mult, neagonisitori de ctig urt (1 Tim 3.8)
Existenta ierarhiei bisericesti dintru inceput o adeveresc Parintii apostolici: astfel, Clement Romanul face
deosebire intre clasa laicilor si clerul sfintit. Ignatie de Antiohia face deosebire intre ierarhie si popor, afirmand ca
fara episcopi, preoti si diaconi, Biserica nu exista; Policarp al Smirnei ii indeamna pe credinciosi sa se supuna
preotilor si diaconilor ca lui Dumnezeu.
Datorita largirii campului administrativ-bisericesc, au aparut gradatii in cuprinsul fiecareia dintre cele trei
trepte, fara ca prin aceasta sa se miscoreze sau sa sporeasca harul hirotoniei din treapta respectiva. Astfel, au
aparut grade la fiecare treapta, oferite prin hirotesie: la prima treapta, cea a episcopatului, au aparut gradele de
arhiepiscop, mitropolit si patriarh; la a doua treapta, cea a preotiei, au aparut grade de protopresbiter sau
arhipresbiter, iar la cea de-a treia, cel de arhidiacon sau protodiacon. Nici un grad dintre acestea nu ii ofera o
putere sacramentala mai mare celui ce il primeste, caci deosebirea consta doar in functia administrativa de drept
bisericesc, dar nu de har.
E adevarat, ca in primele veacuri crestine, numirile de presbiter si episcop se intrebuintau in mod egal, atat
pentru numirea celor din treapta episcopatului cat si a preotului. Astfel, episcopului i se spunea presbiter sau
preotului i se spunea episcop, aceasta insa era doar o confuzie de numiri, nu si de trepte ierarhice, deoarece fie ca
se numeau episcopi, fie presbiteri, urmasii Apostolilor care posedau plenitudinea harului preotiei, adica episcopii,
ii aveau sub jurisdictia lor pe presbiteri sau pe preoti, chiar daca acestia erau numiti uneori episcopi. Confuzia
aparenta venea din faptul ca atat episcopii cat si preotii erau batrani si totodata supraveghetori ai credinciosilor.
Episcopul sta pe cea mai inalta treapta ierarhica instituita de Hristos si de Apostoli, ca prim-pastor bisericesc
intr-o anumita regiune, sub conducerea lui bisericeasca aflandu-se tot clerul si poporul teritoriului respectiv.
Preotii primesc de la episcop, prin hirotonie, harul si puterea de a savarsi Sfintele Taine (afara de hirotonie), de a
propovadui dreapta credinta si de a duce credinciosii pe calea mantuirii.

Eparhiile in fruntea carora sta cate un episcop, constituie impreuna o Biserica autocefala, sinodul episcopilor
acelei Biserici este acolo autoritatea cea mai inalta; iar ca urmare si prin extindere, autoritatea cea mai inalta a
Bisericii universale este cea a Sinodului Ecumenic, al tuturor episcopilor, intruniti personal in sinod sau prin
reprezentanti. Ca semn de manifestare a acordului general bisericesc este si faptul ca hirotonia de episcop se face
de care cel putin doi sau trei episcopi, ei reprezentand unitatea intregului corp bisericesc. Totalitatea episcopilor
intruniti in sinod direct sau prin reprezentanti recunoscuti este Sinodul ecumenic.
Sinodul ecumenic, fiind al intregii Biserici, ea avandu-L intotdeauna ca invatator pe Duhul adevarului (In.
16.13), prin aceea ca este stalp si temelie a adevarului (1 Tim 3.15), bucurandu-se astfel de infailibilitate si el, ca
organ prin care se exprima Biserica intreaga, este infailibil. Sinodul ecumenic este autoritatea suprema, infailibila
a Bisericii. Ierarhii adunati in Sinodul ecumenic au constiinta ca sunt purtatori ai Duhului Sfant si ca in hotararile
lor, stau sub asistenta ocrotitoare a Acestuia, ceea ce se exprima prin formula imprumutata de la Sinodul Apostolic
din Ierusalim: parutu-s-a Duhului Sfant si noua (FA. 15.28).
In aceasta formula se cuprind doua lucruri importante, anume: principiul sau temeiul hotararilor sinodale este
Duhul Sfant, iar autoritatea sinodului este intemeiata pe demnitatea episcopala, prin aceasta afirmandu-se ca in
sinod, ierarhii se aduna sinodic si discuta liber, dupa modelul apostolesc, pentru multa cercetare, nu ca delegati ai
credinciosilor, ci dupa drept divin.
Prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Sinoadele ecumenice nu inseamna inspirare si descoperire de dogme noi,
ci ajutor si supraveghere pazindu-i pe membrii sinodali de greseli in hotararile luate. Cuprinsul activitatii
infailibile al Bisericii este invatatura de credinta. Hotararile referitoare la credinta si morala ale sinoadelor sunt
neschimbabile, insa cele referitoare la disciplina si administratie pot fi schimbate, modificate, amplificate sau
reduse de catre alt sinod, potrivit noilor conditii externe din viata Bisericii, toate acestea referindu-se la relatii
umane externe.
Din corpul Bisericii fac parte si credinciosii (laicii sau mirenii). Ei pot participa la activitati bisericesti
administrative, venind uneori cu valoroase contributii, ceea ce confirma insasi istoria Bisericii noastre. Printre
mireni se gasesc unii ce pot contribui efectiv la activitatea invatatoreasca a Bisericii, adica pot vesti adevarurile de
credinta. O astfel de activitate a mirenilor in Biserica se poate desfasura numai din incredintarea si sub indrumarea
autoritatii bisericesti episcopale, care are o raspundere deosebita, intrucat si preotul primeste puterea de a predica
(invata) prin hirotonie de la episcop, dupa o prealabila pregatire in scoli teologice, si el urmeaza a fi supravegheat
in continuare tot de catre episcop. Dat fiind acest fapt cu atat mai mult mireanul nu poate indeplini lucrarea de
predicator sau de catehet decat prin incredintarea episcopului, ierarhul fiind responsabil pentru corectitudinea
invataturii propovaduite in eparhia sa. Astfel, observam ca ierarhia bisericeasca are un rol reductibil in viata
Bisericii, Biserica fiind zidita in mod fiintial si organic in mod ierarhic.