Immanuel Kant

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Knigsberg/Prusia Orientala - d. 12 februarie 1804, Knigsberg), filozof
german, unul din cei mai mari ganditori din perioada iluminismului in Germania. Kant este socotit unul din
cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o
enorma influenta asupra dezvoltarii filozofiei in timpurile moderne. In special Fichte, Schelling si Hegel siau dezvoltat sistemele filozofice pornind de la mostenirea lui Kant. Cei mai multi scriitori si artisti din
vremea lui au fost influentati de ideile sale in domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist
neputand fi intelese fara referinta la conceptiile filozofice ale lui Kant.
Tinerete
In toamna anului 1740, in varsta de 17 ani, intra la Universitatea din Knigsberg la Facultatea de Teologie,
la care urmeaza si cursuri de filozofie, fizica, matematica. Mentorul sau a fost Martin Knutzen care l-a
indrumat spre studiul filosofiei lui Wolff si al fizicii lui Newton. Kant se orienteaza spre sectiunea clasica,
Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (pana la 20 de ore saptamanal) si teologia (in sens de studiu
al catehismului); se familiarizeaza cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latina si
aversiunea fata de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflectii asupra unei veritabile
evaluari a fortelor vii, lucrare care va fi imprimata in 1746 dar a carei versiune definitiva dateaza din 1749.
In 1747 paraseste universitatea inainte de a obtine toate gradele, din pricina mortii tatalui sau. Devine astfel
preceptor in familii nobile si burgheze din imprejurimile Knigsbergului. In perioada 1747-1750 lucreaza in
satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupa de educatia fiului pastorului Andersch. In
1750, in timpul verii, merge in cealalta extremitate a provinciei, la Osterode, unde isi gaseste un post de
preceptor in familia unui proprietar de pamanturi, Major von Hlsen, care ii incredinteaza educatia a trei
tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe langa contesa de Keyserling, care va schita si
primul portret cunoscut al lui Kant. Intors la Knigsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deductiei
originii Universului, a formarii corpurilor ceresti si a cauzelor miscarii pornind de la legile miscarii
universale a materiei si ale lui Newton. In 1754, Putem sti daca Terra imbatraneste din punct de vedere
fizic? si, in 1755, Istoria universala si teoria cerului sau eseu asupra conceptiei si originii mecanice a
ansamblului Universului dupa principiile lui Newton. Lucrarea din urma a aparut anonim in primavara lui
1755 si continea o dedicatie pentru regele Frederic II, dar editorul da faliment si lucrarea nu apare la data
prevazuta.

In 1755, se intoarce la Knigsberg; pe baza scrierilor sale, se pregateste pentru Magisterexamen

(echivalentul actual al doctoratului) si obtine din partea universitatii autorizatia de a preda acolo cursuri in
calitate de Privatdozent. La 17
aprilie 1755 isi sustine "disertatia magistrala" intitulata "Schita sumara a catorva meditatii despre foc", un
manuscris de douazeci de foi in limba latina. Ceremonia oficiala de investitura si de promovare solemna in
gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul tine un discurs privitor la o problema de limba ebraica iar
noul Magister face un expozeu in latina la capatul caruia multumeste comunitatii stiintifice pentru
bunavointa de a-i fi deschis portile cunoasterii. In urma disertatiei "Principiorum primorum cognitionis
metaphysicae nova dilucidatio" i se acorda, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine asadar
Privatdozent, adica un profesor platit de studentii sai si nu de catre stat. Schultz il va intampina, in
momentul primirii, cu intrebarea: "In inima dumneavoastra, va temeti de Dumnezeu?". Va ramane acolo
vreme de 15 ani (pana in 1770). In aprilie 1756, Kant ii cere lui Frederic al II-lea sa-i acorde postul de
profesor extraordinar (adica fara remuneratie), ramas vacant de cinci ani, si redacteaza astfel a treia
disertatie latina regulamentara (Monadologia fizica), insa cererea sa este respinsa si statul suprima postul
vacant; Kant avea sa astepte inca paisprezece ani inainte de a deveni profesor. Universitatea il numeste in
1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regala, post foarte prost platit (va renunta la el in 1772), pentru a spori
firavele sale venituri si a rascumpara intr-un fel esecul candidaturii pentru catedra.
In 1770, Kant este in fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logica si metafizica cu
a sa Disertatie asupra formei si principiilor lumii sensibile si ale lumii inteligibile. Este prima schita a unei
filozofii propriu-zis kantiene. In timpul primelor cursuri de iarna va preda logica, metafizica, stiintele naturii
si matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizica, de etica si de mecanica. Cursurile sale atrag rapid un
numeros auditoriu. Pana atunci, Kant publicase intens. Va inceta sa publice vreme de zece ani, timp in care
isi va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se intereseaza de tot: frumosul, stiinta, politica, Revolutia
franceza, dreptul, cutremurul de la Lisabona si maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, in aproape toate
disciplinele.
Asa cum o va spune in Prolegomene, a fost desteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume.
Va analiza operele lui Newton, Hume si mai ales Rousseau, care, dupa propriile-i cuvinte, il aduc pe
"drumul drept" si ii provoaca o "revolutie in reflectie". Kant crezuse pana atunci ca sursele cunoasterii nu se
afla in experienta ci in spirit, in ratiune. Aceasta era teoria intelectualista sau dogmatismul. Pentru Hume,
dimpotriva, toate cunostintele noastre sunt ivite din experienta. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinita
pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta in incercarea unei sinteze a amandorura, ca experienta
si judecata permit deopotriva cunoasterea. Asa cum va scrie mai tarziu, intuitia fara concept e oarba iar
conceptul fara intuitie este vid. Ceea ce cauta Kant e inainte de toate un fundament pentru uzul ratiunii, ceea
ce implica recunoasterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintai mari opere kantiene (scrisa
in patru luni), Critica ratiunii pure, a carei prima editie dateaza din 1781. Kant avea 57 de ani si era deja
celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevarata sa opera abia incepe.
Ratiunea nu poate cunoaste totul. Ea este deci limitata in domeniul cunoasterii. In schimb, are o valoare in
domeniul practic, asadar moral. Aceasta este tema Criticii ratiunii practice, publicata in 1787.
Raman prin urmare de reconciliat sferele naturii, in care conditiile de posibilitate ale cunoasterii au fost
determinate in Critica ratiunii pure, si ale libertatii, al carei fundament a fost stabilit in Critica ratiunii
practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a aparut in 1790 si marcheaza desavarsirea
esentialului filozofiei kantiene.

In 1780 devine membru in Senatul universitatii, iar in 1787 membru al Academiei de stiinte din Berlin. In
semestrul de vara din 1786, este numit pentru prima oara rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va ramane profesor pana in 1797. De la 7 la 10 dimineata cursurile de filozofie alterneaza cu
antropologia, geografia fizica si uneori fizica si matematicile. Nu-si citea cursurile ci vorbea liber, desi urma
intotdeauna un manual de baza pentru a satisface prescriptiile academice prusace. In 1794, guvernul prusac
ii interzice sa se ocupe de materiile religioase in cursurile si publicatiile sale, lucru pe care Kant il accepta.
Una din lucrarile cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde intreg spectrul filozofiei sale, o constituie
"Critica ratiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitala, in care cerceteaza bazele
procesului de cunoastere. Kant incearca sa integreze intr-o conceptie unitara cele doua pozitii contrare ale
teoriei cunoasterii din vremea sa, pe de o parte rationalismul lui Ren Descartes, pe de alta empirismul
filozofilor englezi John Locke si David Hume. In acest scop, Kant face deosebirea intre judecata analitica si
cea sintetica. In cazul judecatii analitice, adevarul deriva din analiza insasi a conceptului, fara a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o perceptie sensoriala. In situatia
in care o analiza rationala nu este suficienta pentru a extrage adevarul si este nevoie de o observatie
senzoriala sau experiment, atunci avem de a face cu o judecata sintetica. Evident, toate cunostintele valabile
la un moment dat derivate din experienta au prin urmare un caracter sintetic. In continuare, Kant imparte
judecatile in empirice sau a posteriori si judecati a priori. Judecatile empirice sunt in intregime dependente
de perceptia senzoriala, de ex.: afirmatia: "acest mar este rosu". Dimpotriva, judecatile a priori poseda
principial o valabilitate independenta de cazul individual si nu sunt bazate pe observatie senzoriala, de ex.:
"doi si cu doi fac patru" reprezinta o afirmatie apriorica.
Kant sustine ca notiunile de timp, spatiu si cauzalitate, care fundamenteaza legile ce guverneaza relatiile
lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natura ci, dimpotriva, ca pure forme apriorice, stau la
baza capacitatii de cunoastere a subiectului, fiind astfel transferate realitatii obiective. Spatiul, timpul si
cauzalitatea sunt prin urmare forme care functioneaza in procesul de perceptie ca tipare, cu scopul de a
ordona si structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul in sine" (das Ding an sich), adica asa cum este in
esenta sa, nu poate fi cunoscut, pentru ca subiectul intra doar in posesia impresiei asupra lucrului, a
"fenomenului", a aparitiei senzoriale a "lucrului in sine", care singura poate fi perceputa, spre deosebire de
ceea ce Kant denumeste noumen, care se sustrage capacitatii de cunoastere. Aceasta cercetare critica a
conditiilor perceptiei si cunoasterii este denumita de Kant "filozofie transcendentala", filozofie care
investigheaza premisele si limitele necesare la care este supusa cunoasterea subiectului.
Probleme de etica
In alte doua lucrari, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten,
1785) si "Critica ratiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezinta sistemul sau etic,
care se bazeaza pe convingerea, ca ratiunea este cea mai inalta instanta a moralei. Din acest punct de vedere,
exista doua moduri in luarea unei decizii dictate de vointa: un imperativ conditionat sau ipotetic, care
decurge dintr-o inclinare subiectiva si urmeaza un anumit scop individual, si un "imperativ categoric", care
se supune unei legi obiective, universal valabila si necesara. Kant formuleaza astfel principiul
"imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Actioneaza in asa fel, incat maxima
actiunilor tale sa poata fi impusa ca lege universala
Urmarile filozofiei lui Kant
Kant se inscrie in randul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne. Dezvoltarea ulterioara a
filozofiei europene, in special a idealismului german (Schelling, Hegel) si a asa-numitului neo-kantianism,
reprezentat printre altii de Wilhelm Windelband, dar si a unor curente contemporane, cum ar fi filozofia
Hannei Arendt sau a lui John Rawls, nu pot fi concepute in afara cunoasterii filozofiei lui Kant. Un studiu
aprofundat al filozofiei presupune in mod necesar cunoasterea filozofiei kantiene.