Sunteți pe pagina 1din 8

23 PRONUME REFLEXIV / PRONUME PERSONAL

A. STRUCTURI-TIP:
v
(1) Mă duc la gară.
(2) Mă duce la gară.
B. SOLUŢII:
(1) mă = pronume reflexiv
(2) mă = pronume personal
C. COMENTARIU
0. Confuzia aici în discuţie, în general dinspre pronumele reflexiv spre cel personal, are drept cauză
principală identitatea formală a celor două pronume la toate persoanele în afară de a IlI-a - este vorba,
fireşte, de formele neaccentuate - şi apariţia lor vdeopotrivă pe lângă un verb. De aceea deosebirea
între ele se face prin mijloace sintactice.
1. Pronumele reflexiv în română are două cazuri (dativ şi acuzativ), trei persoane şi ambele numere.
Luând câte un verb-model la diateza reflexivă, în mod obligatoriu însoţit de un pronume reflexiv (în
dativ sau în acuzativ), şi conjugându-l, de exemplu, la indicativ prezent, obţinem următorul inventar de
forme:
(1) în DATIV: îmi (amintesc), îţi (aminteşti), îşi (aminteşte), ne (amintim), vă (amintiţi), îşi
(amintesc).
(2) în ACUZATIV: mă (gândesc), te (gândeşti), se (gândeşte), ne (gândim), vă (gândiţi), se
(gândesc).
OBSERVAŢIE. Forme accentuate, rar folosite, sunt doar la persoana a IlI-a: sie (şi) pentru dativ şi
(prepoziţie +) sine pentru acuzativ.
Inventarul de forme aici prezentat permite următoarele constatări de ordin practic:
1.1. Pronumele reflexiv are forme proprii, exclusiv ale lui, doar la persoana a IlI-a, singular şi plural:
D = îşi (-şi, şi-, -şi-); Ac = se (s-, -s-).
(a,) M* şi-a închipuit aşa ceva.
(ala) Se plimbă cam mult.
113
Se înţelege că la această persoană, cel puţin teoretic, reflexivul n-are cu ce se confunda, căci forme
neaccentuate mai are doar pronumele personal, dar acestea sunt diferite de ale reflexivului: D = îi (i,
-i, i-, -i-), le {le-, -le, -le-, li); Ac = îl (-/, /-, -l-), o {-o, o-, -o-), îi (-/, i-, -i-), le {le-, -le, -le-).
(b[) // dă mai mult decât merită.
(bla) // caută directorul.
La persoana a IlI-a nu există alte pronume reflexive decât îşi şi se (+ variantele lor condiţionate
fonetic: s-, -s-, şi etc).
OBSERVAŢIE. Tot pronume reflexiv este considerat şi se de la verbe impersonale (propriu-zise,
pasive sau folosite impersonal): se înserează, se doarme, se poate, se consideră etc.
1.2. Pentru celelalte persoane, pronumele reflexiv are aceleaşi forme cu pronumele personal
neaccentuat, la aceleaşi cazuri şi aceleaşi numere. Altfel spus, pronumele îmi, îţi, ne, vă pot fi reflexive
sau personale (în dativ) si la fel, reflexive sau personale, cele în acuzativ {mă, te, ne, vă). A se
compara:
(a2) îmi cumpăr un palton nou (reflexiv în D).
(b2) îmi cumpără un palton nou (personal în D).
(a2a) Mă scol în fiecare dimineaţă la ora şapte (reflexiv în Ac).
(b2a) Mă scoală în fiecare dimineaţă la ora şapte (personal în Ac).
CRITERIU DE DEOSEBIRE: dacă pronumele dat are aceeaşi persoană (si acelaşi număr) cu verbul,
este reflexiv, dacă are altă persoană decât verbul, este personal. (Excepţii nu există.)
Exemple: Mă trezesc devreme (mă = persoana I, trezesc = persoana I; —> mă = reflexiv); Mă trezeşte
devreme (mă = persoana I, trezeşte = persoana a IlI-a; —> mă = personal).
CRITERIU SUPLIMENTAR: dacă trecem verbul "cu pronume cu tot" la persoana a IlI-a şi dacă aici
apare îşi sau se, pronumele este reflexiv şi invers. Exemplu: mă pregătesc —» te pregăteşti —> se
pregăteşte. (întrucât la persoana a IlI-a apare se, care este în mod sigur reflexiv, înseamnă că şi mă (te)
este tot reflexiv.)
1.2.1. La plural, persoanele I şi II-a au aceleaşi forme la ambele cazuri: ne = dativ sau acuzativ; vă =
dativ sau acuzativ.
(a,) Ne amintim cu drag de voi (Vă amintiţi cu drag de noi).
(a3ii) Ne-am supărat pe voi (V-aţi supărat pe noi).
Distincţia cazuală se poate realiza fie prin trecerea la persoana a IlI-a, unde cele două cazuri au forme
distincte (îşi (amintesc) = dativ; se
114
(supără) — acuzativ), fie prin trecerea la singular, a oricărei persoane (îmi amintesc - dativ; mă supăr
- acuzativ).
1.3. O confuzie frecventă, în sensul interpretării greşite a pronumelui personal drept reflexiv, vizează
pronumele personal (în dativ sau acuzativ) de pe lângă o serie de verbe şi expresii unipersonale ca
formă:
(b3) îmi place muzica; îţi trebuie un costum nou; Ne-a venit o idee salvatoare; Nu vă convine situaţia;
îmi pare bine; Ţi-e dor de copii; Mi-era greu şi rău.
(b3a) Mă doare capul.
în toate exemplele de mai sus, pronumele însoţitor este PERSONAL, nu reflexiv, fapt ce poate fi
dovedit în mai multe feluri:
(1) Toate verbele însoţite sunt unipersonale, ceea ce înseamnă că au numai PERSOANA A IlI-a,
singular sau plural. Acest lucru se observă imediat ce încercăm să conjugăm un asemenea verb:
schimbarea formală după persoană priveşte nu verbul, ci pronumele personal în dativ sau acuzativ (mă
doare (capul), te doare, ne doare, vă doare; îmi place, îţi place, ne place, vă place; comp. cu mă
plimb, te plimbi, se plimbă etc).
Prin urmare, pronumele îmi, îţi, mă, te, ne, vă, fiind de altă persoană decât a III-a, nu pot fi reflexive.
(2) Trecând aceste pronume la fprma corespondentă de persoana a III-a, obţinem îi, le pentru dativ (îi
place, le place), respectiv îl, o, îi, le pentru acuzativ (îl doare, o doare, îi doare, le doare), adică
pronume personale, nu reflexive.
2. Această identitate de persoană (şi număr) a pronumelui reflexiv cu verbul însoţit NU este o simplă
coincidenţă, dar NU poate fi încadrată nici la ACORD: pronumele, prin definiţie, nu se acordă
sintagmatic69 cu nici o parte de vorbire, nici în persoană şi număr70 şi nici în altceva.
Identitatea obligatorie de persoană (şi număr) se explică şi se motivează prin:
69
Tipul de acord - SINTAGMATIC (= in praesentia) I PARADIGMATIC (in absentia) - opune
tranşant adjectivul pronumelui. Acesta din urmă are obligatoriu aceleaşi categorii cu ale substantivului
înlocuit şi deci absent din structură (Elevului îi place gramatica (dativ, masculin, singular) - Acestuia
îi place gramatica (dativ, masculin, singular)).
Numai verbul la modurile (numite tocmai de aceea) PERSONALE se acorda în număr şi persoană cu
pronumele sau substantivul-subiect. (Substantivul nu cunoaşte categoria persoanei, dar, în raport cu
verbul la mod personal, ocupă poziţia unui pronume apersonal, adică exclusiv de persoana a III-a,
singular sau plural.)
115

(1) acordul (sintagmatic) în persoană şi număr al verbului-predicat cu subiectul (substantiv sau


substitut): eu (pers. I, sg.) mă plimb (pers. I, sg.); tu (pers. a H-a, sg.) te plimbi (pers. a Ii-a, sg.) etc;
(2) identitatea obligatorie ca persoană şi număr a pronumelui reflexiv cu subiectul, ca urmare a
coreferenţialităţii lor71. în acest sens spunem că reflexivul (în acuzativ sau dativ) este ipostaza de
obiect a subiectului sau dedublarea subiectului în obiect72: eu (pers. I, sg.) mă (pers. I, sg.) plimb; tu
(pers. a Ii-a, sg.) te (pers. a II-a, sg.) plimbi etc.
Persoana impusă verbului de subiect prin acord (1) este, fireşte, aceeaşi cu persoana impusă
reflexivului de subiect (2): eu (pers. I, sg.) mă (pers. I, sg.) plimb (pers. I, sg.).
Se vede astfel că pronumele reflexiv are aceeaşi persoană atât cu subiectul, cât şi cu verbul-predicat,
încât verificarea identităţii de persoană cu a unuia sau cu a altuia duce la acelaşi rezultat. în practica
analizei gramaticale se recomandă centrarea atenţiei asupra verbului, nu asupra subiectului, deoarece
subiectul este adesea neexprimat (= inclus sau subînţeles), în timp ce verbul pe care-l însoţeşte
reflexivul este în mod firesc şi obligatoriu prezent.
OBSERVAŢIE. în cazul reflexivelor impersonale (se zice, se spune, se călătoreşte, se cuvine, se poate
etc), forma verbală trimite prin acord la poziţia unui subiect de persoana a IlI-a, singular, poziţie
obligatoriu neocupată în română printr-o unitate lingvistică determinată. La ipostaza de obiect a
acestui subiect inexprimabil trimite reflexivul de persoana a IlI-a (singular) se, la fel ca verbul
impersonal.
2.1. Dintre modurile nepersonale, pot fi însoţite de pronume reflexive doar infinitivul şi gerunziul73:
înainte de a se culca, bea o cană de lapte; Culcăndu-se prea târziu, se scoală dimineaţa obosit;
Dăndu-şi seama de greşeală, m-a sunat imediat; E o mare plăcere a-ţi aştepta musafirii în poartă
71
Nici în acest caz nu este vorba de acord (al pronumelui reflexiv cu subiectul).
72
"Pronumele reflexiv ţine locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acţiunea verbului şi care
e identic cu subiectul verbului." (GLR, 1963, voi. r, p. 152).
73
Numai acestea se caracterizează în raport cu categoria diatezei (activă, pasivă, reflexivă): a bate / a fi bătut,
-ă, -i, -e / a se bate; bătând /fiind bătut, -ă, -i, -e / bătăndu-se. Supinul şi participiul, cele mai apropiate forme
verbale de părţile de vorbire de tip nominal (substantive, adjective), nu se combină cu un reflexiv şi, de altfel,
rămân în afara categoriei de diateză.
116
Ca forme verbale nepersonale, ele nu realizează opoziţii de persoană şi număr marcate desinenţial (=
nu au desinenţe) şi de aceea nici nu indicăm în analiză aceste categorii. Prin urmare, aici nu se poate
valida calitatea de reflexiv prin identitatea de persoană cu verbul, el neavând-o.
Acest lucru nu înseamnă că verbele la aceste moduri nu se pot raporta / nu se raportează la o persoană
gramaticală, una dintre cele trei (pers. I, a Ii-a, a IH-a, singular şi plural), ca subiect. Verbele la
infinitiv sau gerunziu trimit întotdeauna la un subiect exprimat sau neexprimat, care poate fi acelaşi cu
al verbului la mod personal, în subordinea căruia se află infinitivul sau gerunziul, sau diferit de al
acestuia.
în primul caz, subiectul ocupă explicit o singură poziţie sintactică, de regulă pe lângă verbul la mod
personal: Ion a plecat Jară a se gândi prea mult (subiect identic, exprimat (o singură dată) = Ion); Am
recitat poezia fâră a mă încurca deloc (subiect identic, neexprimat (inclus) = [eu]).
în cazul al doilea, subiectul verbului la mod personal şi cel al infinitivului (gerunziului) ocupă două
poziţii sintactice distincte: Retrăgându-se Ion, nici ceilalţi n-au mai rămas (Ion = subiect al
gerunziului; ceilalţi = subiect al verbului la mod nepersonal); înainte de a mă adresa în scris
directorului, aţi crezut că doar glumesc ([eu] = subiect neexprimat (inclus) al infinitivului; [voi] =
subiect neexprimat (inclusv) al verbului la mod personal).
Prin urmare, stabilirea calităţii de reflexiv sau personal a pronumelui neaccentuat ce însoţeşte un
gerunziu sau un infinitiv se bazează pe IDENTITATEA / NONIDENTITATEA de persoană (şi
număr) a pronumelui cu subiectul verbului la mod nepersonal (gerunziu sau infinitiv).
A se compara:
(1) Fără a-mi aminti exact detaliile, am reuşit totuşi să fac faţă (subiectul infinitivului, identic cu al
verbului la mod personal = [eu], pers. I, sg.; -mi = pers. I, sg.; —> -mi = pronume reflexiv) - Fără a-
mi trimite aici cele solicitate, nu veţi avea gata lucrarea în timp util (subiectul infinitivului identic cu
al verbului la mod personal = [voi], pers. a II-a, pi.; -mi = pers. I, sg.; —» -mi - pronume personal).
(2) Chiar oprindu-mă din când în când, am ajuns la timp (subiectul gerunziului, identic cu al verbului
la mod personal = [eu], pers. I, sg.; -mă = pers. I, sg.; —> -mă = pronume reflexiv) - Chiar oprindu-
mh cu forţa, tot nu mă veţi depăşi, (subiectul gerunziului, identic cu al verbului la mod personal =
[voi], pers. a II-a, pi.; -mă = pers. I, sg.; —> -mă = pronume personal).
117
Alte exemple cu pronume reflexive: Nebăgându-te în treburile lor, te vor lăsa în pace ([tu] - te); încep
a mă obişnui cu noua situaţie ([eu] -mă); Ce-aţi rezolvat supărându-vă pe mine? ([voi] - vă); Mai
găndeşte-te înainte de a-ţi da demisia! ([tu] - ţi); L-am întâlnit plimbându-ne prin parc ([noi] - ne)14.
OBSERVAŢIE. Considerat la modul absolut, adică nu în relaţie explicită cu vreun subiect anume, ci doar ca o
disponibilitate relaţională virtuală, infinitivul ca formă-tip sau formă-simbol a unei paradigme verbale (=
«etichetă», «nume»)75, aşa cum apare în dicţionar, când este însoţit de un reflexiv, acesta este de persoana a IlI-a:
a se duce, a se uita, a-şi aminti, a-şi da seama, a-şi imagina etc76.
în vecinătatea acestuia se află şi infinitivul predicativ cu valoare de imperativ: A se agita înainte de
întrebuinţare!; A nu se fuma în sală!; A nu se călca pe iarbă!
2.1.1. Un statut aparte, ca poziţie şi persoană, are pronumele reflexiv în gruparea "a putea + infinitiv
(fără a)": nu mă pot scula devreme, te poţi baza pe el, se poate descurca şi singur, ne putem duce şi
noi, vă puteţi da seama, nu-şipot rezolva treburile etc.77
Deşi pronumele reflexiv aparţine verbului la infinitiv, el ocupă obligatoriu poziţie în faţa lui a putea şi
are aceeaşi persoană (şi număr) cu acesta, ca şi cum i-ar aparţine lui.
Faptul că reflexivul este al infinitivului, nu al lui a putea, se poate uşor verifica:
74
Pronumele reflexiv se constituie într-un mijloc sintactic de marcare a persoanei verbelor la gerunziu şi
infinitiv, apropiindu-le sensibil de modurile personale. (Acesta este unul dintre argumentele invocate în sprijinul
ideii că şi gerunziul şi infinitivul au funcţie de predicat, unul condiţionat de prezenţa obligatorie în enunţ a încă
unui predicat, exprimat prin verb la mod personal. Potrivit acestei interpretări, gerunziul şi infinitivul, stând
pe poziţia predicatului, sunt "moduri condiţionat predicative". Vezi Hazy, 1997, p. 81 şi urm.)
75
Asemenea nominativului absolut, corespondentul său între cazuri.
Forma de persoana a IlI-a a reflexivului marchează în fapt disponibilitatea relaţională cu un subiect
nedeterminat, general, pe poziţia unei persoane a IlI-a (= oricine, indiferent cine etc).
77
Aceeaşi construcţie, dar mai mult în limbaj popular, o avem în română şi cu verbul a şti: nu se ştie descurca,
nu mă ştiu da cu săniuţa, nu vă ştiţi apăra drepturile etc.
118
(a) fie prin transformarea infinitivului în conjunctiv, cu care din punctul de vedere al conţinutului
gramatical este echivalent: nu se poate gândi la... —> nu poate să se gândească la ..., fie
(b) prin utilizarea infinitivului cu a, din construcţii, ce-i drept, mai puţin uzuale, dar nu în afara
corectitudinii şi a gramaticalitâţii: nu se poate gândi la... —> nu poate a se gândi la...
în urma ambelor tipuri de operaţiuni, reflexiul îşi ocupă locul "de drept", respectiv pe lângă verbul
căruia îi aparţine. (Vezi, pentru alte detalii, T 70.)
2.1.2. Pe lângă verbele IMPERSONALE ABSOLUTE sau cele folosite impersonal, pronumele
reflexiv este la persoana a IlI-a singular, cu forma se (de acuzativ), în concordanţă cu aceeaşi persoană
a acestor verbe, care, ca formă, sunt unipersonale: se întunecă, se înserează, se călătoreşte (anevoie),
se cuvine (să...), se cade (să...), se pare (că...) etc.
*3. Dacă din punct de vedere formal este relativ simplu să identificăm pronumele reflexive şi să le
deosebim de cele personale omonime, nu acelaşi lucru îl putem spune despre ROLUL
GRAMATICAL al acestora, deşi pe toate, indiferent de context, le numim, cu acelaşi termen generic,
PRONUME REFLEXIVE.
în esenţă, problematica reflexivelor se referă la calitatea lor de PRONUME, adică substitute, ca toate
pronumele, şi de MORFEME, semne gramaticale (specializate) ale unei DIATEZE, numită, tocmai de
aceea, REFLEXIVĂ.
Interpretarea într-un fel sau altul are consecinţe imediate în ce priveşte AUTONOMIA SINTACTICĂ
(=au sau nu au funcţie sintactică de sine stătătoare) şi statutul diatezei reflexive (= este sau nu o
categorie gramaticală propriu-zisă situată în sfera morfologicului, chiar dacă se realizează analitic).
Se înţelege că, dacă le considerăm pronume, ele au / trebuie să aibă toate atributele clasei, inclusiv
funcţie sintactică, iar prin aceasta se refuză ca subunităţi morfematice în structura diatezei reflexive.
(în cadrul unei forme verbale cu o anumită funcţie sintactică (predicat, complement, atribut etc.) nu
mai putem găsi încă o funcţie sintactică, cea realizată prin reflexiv.)
Dimpotrivă, dacă sunt morfeme ale diatezei reflexive, de tipul unor afixe mobile, de regulă proclitice,
ele încetează de a mai fi pronume în sensul uzual al termenului, având doar modelul formal şi
etimologic al unor pronume, adică un fel de pronume «auxiliare». (în situaţie asemănătoare se află aşa-
numitele verbe auxiliare, respectiv, strict formal, se încadrează unui model verbal, dar rolul lor este nu
verbal propriu-zis, ci instrumental, adică de morfeme în structura modurilor şi timpurilor
119
compuse.) Se înţelege că un reflexiv, oricare, nu poate fi în acelaşi timp pronume propriu-zis, cu
funcţie sintactică, şi morfem al diatezei reflexive.
Pe de altă parte, deoarece la reflexive, ca, de altfel, la toate pronumele, nu se pune problema unui sens
lexical propriu, iar apariţia lor este condiţionată de prezenţa verbului, în jurul căruia gravitează
sintactic şi/sau semantic, statutul lor morfosintactic este strict determinat de conţinutul lexico-semantic
al verbului. Acest lucru face posibil ca, cel puţin teoretic, unul şi acelaşi reflexiv să aibă, în afară de
trăsătura gramaticală constantă şi specifică, REFLEXIVITATEA78, diferite alte semnificaţii
gramaticale particulare, în funcţie de verbul însoţit. Se vorbeşte astfel de mai multe TIPURI DE
REFLEXIV, ca sensuri gramaticale particulare actualizate, a căror identificare şi individualizare, mai
mult sau mai puţin exactă, se realizează numai în cadrul grupării "reflexiv + verb".
Dintre acestea reţinem:
(1) Reflexivul OBIECTIV: a se spăla, a se îmbrăca, a se pieptăna, a-şi aminti, a-şi face (ceva) etc.
Pronumele reflexiv ţine locul obiectului, identic cu subiectul, asupra căruia se exercită acţiunea.
(2) Reflexivul POSESIV (numai în dativ): a-şi aştepta (musafirii), a-şi certa (copiii), a-şi face
(temele). Pronumele reflexiv posesiv este echivalent gramatical cu un adjectiv pronominal posesiv
sau cu un pronume personal în genitiv.
(3) Reflexivul RECIPROC: a se certa (unul pe / cu altul), a se bate (unul cu altul), a-şi povesti (unul
altuia), a se urî (unul pe altul), a se iubi (unul pe altul), a-şi împărţi (ceva)(unul altuia) etc. Pronumele
reflexiv reciproc substituie sau este echivalent cu o contrucţie complexă prin care se exprimă
reciprocitatea acţiunii făcute de doi sau mai mulţi agenţi, fiecare suferind efectele acţiunii celuilalt.
(4) Reflexivul DINAMIC: a se gândi, a se apuca, a se teme, a-şi închipui, a-şi imagina, a-şi reveni
etc. Prin reflexivul dinamic se exprimă faptul că acţiunea este fecută cu participarea intensă din partea
subiectului.
(5) Reflexivul PASIV: se votează (de către...), se ştie (de către...), se învaţă (de către...) etc.
Construcţia se utilizează numai al pers. a IlI-a (singular şi plural), fiind echivalentă cu construcţia
pasivă propriu-zisă (a fi + participiu).
(6) Reflexivul IMPERSONAL: se cade, se cuvine, se întâmplă, se zice (că...), se consideră (că...) etc.
Reflexivul impersonal, după cum îi arată şi numele, este o marcă a construcţiilor impersonale.
78
în cele din urma, reflexivitate înseamnă «întoarcerea», într-un fel sau altul, a «acţiunii» subiectului
spre sine însuşi ca obiect.
120
(7) Reflexivul EVENTIV: a se îngălbeni, a se îmbogăţi, a se însera, a se înnopta, a se însenina etc.
Reflexivul eventiv este semnul trecerii dintr-o stare în alta, semnul modificării. La unele dintre verbele
la reflexiv eventiv este prezent şi sensul impersonal {a se întuneca, a se însera etc).
3.1. Dacă aceste «valori»79 ale reflexivului nu pot fi contestate şi, de la un anumit nivel de instrucţie
gramaticală80, ele pot fi concepte operante în analiză, interpretarea lor gramaticală este, în schimb,
destul de complicată, dovadă fiind lipsa, până la ora actuală, a unei soluţii unitare şi unanim
împărtăşite de specialişti în privinţa statutului pronominal sau morfemâtic al reflexivelor şi, de aici,
controversata problemă a diatezei reflexive81. (Se înţelege că această stare de fapt se reflectă, puţin
simlificată şi ajustată, şi în soluţiile din programele şi manualele şcolare.)
în ansamblu, există TREI «DIRECŢII» clar distincte:
3.1.1. Toate reflexivele, atât cele în dativ, cât şi cele în acuzativ, sunt considerate MORFEME ale
diatezei reflexive şi, ca atare, intră în structura acestei categorii gramaticale cu realizare analitică. în
această interpretare, problema funcţiei sintactice a reflexivelor nu se mai pune. Elementul comun
tuturor grupărilor de tip "pronume reflexiv + verb" este sensul gramatical de REFLEXIVITATE82.
3.1.2. Toate reflexivele, atât cele în dativ, cât şi cele în acuzativ, sunt PRONUME (reflexive) propriu-
zise, determinanţi cu funcţie de complemente (directe, indirecte) sau atribute.
ARGUMENTELE sunt din domeniul sintaxei şi au ca punct de sprijin TEZA UNICITĂŢII funcţiilor
în subordonare, prin care se înţelege "faptul de a nu putea exista - într-o relaţie de subordonare - decât
o singură parte de propoziţie de acelaşi fel (un complement direct, un complement indirect, un
subiect...)"83 sau "imposibilitatea unei a doua funcţii, identică cu prima şi necoordonată cu aceasta".84
79
Şi altele, în funcţie de conceptele şi detalierile cu care operează un specialist sau altul.
Cel mai devreme dupâ ciclul gimnazial.
81
De la ediţia a Ii-a a Gramaticii Academiei (1963) s-a scris destul de mult despre reflexive, atât în
perimetrul gramaticii clasice, cât şi în cel al orientărilor structuraliste, generativiste, semantice,
semiotice etc, cu rafinări, detalieri, elemente noi etc, dar soluţiile în circulaţie sunt în esenţă tot cele
din Gramatica Academiei (1963).
2
Punct de vedere susţinut şi argumentat de Toşa, 1983, p. 193-l99. Argumentele invocate sunt de natură logico-
gramaticală cu elemente filozofice şi ontologice. 83 Draşoveanu, 1997, p. 60.
Idem., ibidem.
121
în baza acesteia, se afirmă că orice pronume reflexiv în acuzativ (dativ) satisface (=actualizează,
consumă) unica valenţă acuzativală (dativală) a verbului căruia îi este subordonat, îndeplinind astfel
funcţia de complement direct (complement indirect), ceea ce explică imposibilitatea apariţiei unui alt
(= al doilea) complement direct (complement indirect)*5.
Afirmaţia se poate verifica la toate tipurile de «reflexive», atât în acuzativ, cât şi în dativ.
în acest sens:
(a) Un verb tranzitiv ca a sparge, de exemplu, prin apariţia reflexivului (se) nu mai poate
avea în subordine un complement direct, dovadă că poziţia de complement direct a fost ocupată de
reflexiv - comp. A spart un geam (un geam = complement direct) - S-a spart un geam (un geam —
subiect).
(b) Un verb de tip a adresa, cu valenţă dativală (= cu complement indirect în dativ), prin apariţia
reflexivului îşi nu mai permite un complement indirect în dativ - comp. îi face o casă (băiatului) (îi
= complement indirect) - îşi face o casă (^băiatului) (îşi = complement indirect).
(c) Un verb tranzitiv personal prin apariţia reflexivului «impersonal» îşi consumă valenţa de
tranzitivitate, refuzând o completivă directă -comp. Zice că va veni (că va veni = completivă directă) -
Se zice că va veni (că va veni & completivă directă, ci subiectivă).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru reflexivul pasiv: Poezia o citeşte cu plăcere (poezia = complement
direct) - Poezia se citeşte cu plăcere (poezia * complement direct, ci subiect).
(d) Apariţia unui reflexiv în acuzativ (se), cu funcţia de complement direct, pe lângă verbe
intranzitive (reflexiv impersonal) de tip se călătoreşte, se merge, se zboară etc. se explică fie ca
imitaţie a unui model străin86, fie prin analogie cu reflexivul impersonal pasiv al verbelor tranzitive
(se zice, se spune, se consideră etc).
(e) Reflexivul «nedetaşabil» în cazul unor verbe ca a se căi, a se văieta, a se cuveni, a se întâmpla, a
se însera, a-şi imagina, a-şi da seama etc. poate fi considerat un determinant obligatoriu (complement
direct, comlement indirect) al acestor verbe87.
Potrivit acestei interpretări, gruparea "pronume reflexiv + verb" constituie, în toate situaţiile, o
SINTAGMĂ, mai mult sau mai puţin liberă, un grup de două funcţii sintactice. Concluzia este
imediată: o
' Pentru funcţia de "atribut" a reflexivelor în dativ posesiv, vezi mai jos. 1 Vezi Iordan, 1956, p. 388-
389. Vezi, pentru "determinanţi obligatorii", Staţi, 1968, p. 183-l90.
122
unitate, în speţă reflexivul, care are funcţie sintactică autonomă (complement direct, complement
indirect) nu poate fi decât cuvânt propriu-zis, aici PRONUME, nu MORFEM al unei categorii
gramaticale. (Morfemul este incompatibil cu funcţia sintactică în accepţiunea uzuală dată acestor
termeni.)
Prin aceasta se contestă calitatea de categorie gramaticală a diatezei reflexive în oricare dintre
fenomenalizările ei.
3.1.3. Potrivit celei de-a treia interpretări, cea mai frecventă şi mai larg împărtăşită de specialişti,
prezentă inclusiv în unele manuale şcolare, reflexivele nu sunt tratate în bloc, în termenii "sau
morfeme (toate), sau pronume (toate)", ci diferenţiat, în funcţie de sensurile gramaticale dezvoltate de
grupările "reflexiv + verb".
în acest sens, în unele situaţii reflexivele sunt pronume ca atare, cu toate atributele clasei, iar în altele,
doar morfeme.
în corespondenţă cu acest statut diferenţiat, şi grupările "reflexiv + verb" se interpretează în două
feluri:
(a) ca sintagme propriu-zise, respectiv pronume reflexiv în acuzativ (dativ) cu funcţie de complement
direct (complement indirect) şi verb la diateza t.jtivă (= diateza activă pronominală)88;
(b) ca verbe la diateza reflexivă (cu realizare analitică), pronumele reflexiv fiind morfemul, semnul
gramatical al diatezei reflexive, omonim cu pronumele reflexiv89.
Calitatea de pronume a reflexivului şi implicit a verbului ca fiind la diateza activă se pune în evidenţă
cel mai adesea, indiferent de tipul de reflexiv, prin posibilitatea înlocuirii acestuia cu un pronume
personal neaccentuat sau substantiv în acelaşi caz, adică, de fapt, prin posibilitatea verbului de a
apărea şi fără reflexiv: M-am spălat pe faţă - Te-am spălat pe faţă; M-am plimbat cu maşina - L-am
plimbat cu maşina; Se supără că nu vii - II supără că nu vii; Se ceartă pentru păduri - îi ceartă
pentru păduri; Nu-şi vorbesc de multă vreme — Nu le vorbim de multă vreme; îmi amintesc adesea de
satul meu - îţi amintesc adesea de satul meu; De ce vă puneţi beţe-n roate? — De ce ne puneţi beţe-n
roate?; îşi face palton nou -Ii face palton nou; S-a îmbolnăvit de foame - Foamea \-a îmbolnăvit;
Hîrtia s-a îngălbenit - Timpul a îngălbenit hîrtia.
După cum se vede din exemplele de mai sus, înlocuirea se poate face, de la caz la caz, în trei feluri:
88
Neaparţinând verbului, se înţelege că nu se subliniază împreună cu verbul ca făcând parte din predicat.
89
în mod similar se vorbeşte de prepoziţia pe devenită morfem, de verbele a avea, a fi, a vrea devenite auxiliare
ale unor moduri şi timpuri compuse.
123
(a) pronumele personal are aceeaşi persoană cu reflexivul şi cu verbul: se supără - îl supără;
(b) persoana verbului rămîne constanta, dar se schimbă persoana pronumelui personal: mă spăl - îl
spăl;
(c) pronumele personal are aceeaşi persoană cu reflexivul, dar se schimbă persoana la verb: îţi
aminteşti - îţi amintesc.
Tot prin înlocuire (cu un pronume personal în genitiv sau cu un adjectiv pronominal posesiv) se
validează şi calitatea de pronume a reflexivului în dativ posesiv: îşi aşteaptă cu nerăbdare copiii - Ii
aşteaptă cu nerăbdare pe copiii săi; Şi-a văzut maşina avariată - A văzut maşina lui / sa avariată.
în multe situaţii, pronumele reflexiv poate fi dublat prin forme pronominale accentuate90 în acelaşi caz
şi la aceeaşi persoană, indiferent dacă forma dublantă este proprie reflexivului sau este a pronumelui
personal: îmi cumpăr un BMW - Mie îmi cumpăr un BMW (, nu ţie); Pregătindu-mă pe mine, te
pregătesc şi pe tine; Se iubeşte numai pe sine91.
Identitatea de persoană a reflexivului şi a dublantului este obligatorie92.
în cazul reflexivului reciproc este posibilă dublarea printr-o întreagă construcţie care exprimă ideea de
reciprocitate: îşi zic prieteni unul altuia; Se iubesc unul pe altul; Se ceartă unul pe altul.
Se poate observa din exemplele de mai sus că în cele mai mutle cazuri există o modalitate de a pune în
evidenţă caracterul pronominal şi funcţia sintactică a reflexivului, iar prin acestea încadrarea formei
verbale la diateza activă.
Ar rezulta de aici că reflexivul nu mai este pronume93, ci doar MORFEM al diatezei reflexive exclusiv
în cazurile (construcţiile) în care nu putem aplica nici unul dintre procedeele mai sus enumerate,
respectiv la:
(a) verbele ÎNSOŢITE OBLIGATORIU de reflexive, indiferent de sensul gramatical dezvoltat de
acestea, cel mai adesea din sfera reflexivului dinamic: a se căi, a se teme, a se avânta, a se încumeta,
a se
90
Vezi, Avram, 1986, p. 157.
91
Dublarea reflexivului, deşi corectă şi «agramaticală», este relativ rară şi comportă un anumit grad de
artificialitate.
De aceea în construcţii de tipul: M-am supărat pe mine însumi, nu este vorba de o dublare, ci de o simplă
coincidenţă de persoană - comp. cu M-am supărat pe tine / pe ei (pe voi) etc.
93
Şi deci nici nu mai are funcţie sintactică autonomă.
124
gândi, a se înverşuna, a se împotrivi, a se preta, a-şi da seama, a-si închipui etc.;
(b) verbele IMPERSONALE sau folosite impersonal, cu sau fără sens pasiv, indiferent de regimul de
origine (= tranzitive sau intranzitive): se întunecă, se înserează, se desprimăvărează, se călătoreşte, se
merge, se doarme, se întâmplă, se cuvine, se pare, se consideră, se spune etc.
în legătură cu baza ştiinţifică a acestei compartimentări a verbelor în «reflexive» şi «nereflexive»,
inclusiv utilitatea ei în practica analizei gramaticale, se cuvin spuse următoarele:
(1) Aplicarea unuia sau altuia dintre procedeele de tip «înlocuire» în vederea validării / invalidării
caracterului pronominal al reflexivului are adesea caracter mecanic şi poate duce la mari deosebiri de
sens, fie lexical, fie gramatical: a se uita şi a uita sunt două verbe diferite; a se duce şi a duce sunt
verbe diferite sau e vorba de unul şi acelaşi verb?; merge, doarme şi se merge, se doarme se opun
după modelul PERSONAL / IMPERSONAL etc.
(2) Redusă la aceste categorii de verbe (= cele cu reflexivul obligatoriu), ele înseşi cu treceri
de la o categorie la alta, cu numeroase complicaţii semantice şi distribuţionale, în mare măsură
determinate de semantica lexicală atât de diferită a verbelor, diateza reflexivă, ca sens gramatical, nu
poate fi propriu-zis definită (pozitiv sau negativ) în opoziţie cu diatezele activă şi pasivă. Altfel spus şi
pe înţelesul oricui: ce exprimă, în cele din urmă, un verb la diateza reflexivă?
Luând o definiţie uzuală, nu neapărat şi exclusiv şcolară94, potrivit căreia un verb la diateza reflexivă
arată că subiectul gramatical FACE şi SUFERĂ acţiunea95, se observă că această definiţie corespunde
în fapt tocmai verbelor cu reflexiv detaşabil şi înlocuibil (în mare măsură din sfera reflexivului
obiectiv), nicidecum celor obligatoriu însoţite de reflexiv, adică... viceversa.
Extinderea definiţiei, de fapt diluarea ei, cu menţiunea că alteori subiectul participă INTENS la acţiune
sau că acesta are un interes special în săvârşirea ei, vizând reflexivul dinamic, nu face cu nimic mai
clare lucrurile, deoarece «participarea intensă» nu este măsurabilă, fiind un concept de o inconsistenţă
evidentă şi de aceea prea puţin operant.
(3) Obligativitatea reflexivului pe lângă anumite categorii de verbe nu se constituie «de la sine» în
argument decisiv pentru calitatea de morfem al diatezei reflexive, deoarece, la o adică, în aceeaşi
situaţie sunt multe alte verbe însoţite obligatoriu de un PRONUME PERSONAL în dativ, adică
94
Vezi, de exemplu, Bejan, 1995, p. 198.
95
Adică acţiunea, părăsind sau nu subiectul gramatical, îl vizează pe acesta.
125
active pronominale: a-i plăcea, a-i conveni, a-i părea, a-i da prin cap, a-'\ păsa, a-i şedea etc.
Deosebirea consta în aceea că într-un caz pronumele este reflexiv, iar în celălalt, personal.
(4) E adevărat că se din construcţiile impersonale îşi pune mai greu în evidenţă calitatea de pronume
(= substitut) şi cea de reflexiv (în ipostaza de obiect al unui subiect care nu există), dar din punct de
vedere sintactic nu se poate contesta faptul că ocupă poziţia unui complement direct. Oricât de
nedeterminat ar fi înţelesul său, el consumă valenţa de tranzitivitate (= acuzativală) a verbului,
făcând imposibil după el un complement direct96.
(5) într-o situaţie asemănătoare reflexivului nedetaşabil sunt pronumele cu sens neutral o
(în acuzativ) şi i (în dativ) din numeroase locuţiuni şi expresii: a o lua la fugă {la goană, la
sănătoasa), a o băga pe mânecă, a o scrânti, a o feşteli, a o încurca, a o sfecli, a o nimeri, a o drege,
a-i da (înainte), a-i da (cu bere, cu vin, cu "Trăiască 23 August"), a-i trage (un pui de somn, o
cântare).
Şi în cazul acestora, caracterul de substitut propriu-zis este mai greu de probat în latura referenţial-
semantică, dar ocuparea poziţiei de complement direct (complement indirect)97 este în afara oricărei
îndoieli98
(6) Deosebirile, de toate felurile, dintre verbele reflexive şi verbele active pronominale (= însoţite de
pronume reflexive) nu par a fi de domeniul esenţei, ci mai degrabă al fenomenalizărilor funcţiilor
de complement direct (complement indirect), deci deosebiri fragile, mişcătoare şi adesea
subiective, dovadă fiind interpretarea, în multe cazuri, diferită de la un specialist la altul, de la un
manual la altul. Or, o asemenea «libertate» de interpretare este cam neobişnuită pentru o
categorie gramaticală.
în baza celor de mai sus suntem de părere că atâta timp cât vom păstra această împărţire a verbului
însoţite de reflexive în active (pronominale) şi reflexive, de la caz la caz, o soluţie unitară, clară, fermă
şi verificabilă, fără ambiguităţi şi întortochieri sofisticate, mai ales la nivelul analizei gramaticale
şcolare (gimnaziale şi liceale), nu se va găsi, prelungindu-se la
Aşa după cum, echivalentul semantic al lui se impersonal din română în alte limbi satisface valenţa
nominativalâ (= ocupă poziţia de subiect) a verbului (vezi germ. man, fr. on).
Cu înţeles nedeterminat. Probabil această trăsătură face ca adesea acestor pronume să nu li se dea
funcţie sintactică, ceea ce, evident, este o eroare din punct de vedere sintactic. 98 Vezi, în acest sens,
Vulişici Alexandrescu, 1995, p. 5l-52.
126
infinit o discuţie teoretică, ale cărei consecinţe sunt alimentarea relativismului analizei şi a
«nesiguranţei» analistului".
Credem prin urmare că ar trebui adoptată una dintre celelalte două interpretări, extreme, e adevărat,
dar simple şi tranşante: ori diateză reflexivă în toate situaţiile, rămânând ca reflexivul să fie exclusiv
morfem al acestei categorii gramaticale, ori diateză activă (pronominală) în toate situaţiile, reflexivul
find totdeauna pronume şi totdeauna cu funcţie sintactică autonomă (compelement direct, complement
indirect, atribut pronominal datival). Cum în orice situaţie este mai uşor de dovedit că pronumele
reflexiv are funcţie sintactică, adică nu este morfem, decât că n-are, am opta, cu riscul ieşirii din
tradiţie, pentru varianta analitică, respectiv a interpretării reflexivului ca poziţie sintactică autonomă,
necuprins în paradigma verbală. Se înţelege că aceasta echivalează cu a spune că nu există categoria
gramaticală a diatezei reflexive.
OBSERVAŢIE. O a patra soluţie, respectiv ca reflexivul să fie pronume şi să aibă FUNCŢIE
sintactică ÎN INTERIORUL DIATEZEI REFLEXIVE, o excludem din capul locului, pentru că o
unitate dată nu poate fi concomitent şi morfem al unei categorii gramaticale (= morfologice), şi funcţie
sintactică.
99
De aici frecventa, obişnuita întrebare la întâlnirile şi pregătirile cu profesorii de română în vederea
susţinerii definitivatului sau a gradului didactic II - ce facem cu reflexivele?