Sunteți pe pagina 1din 4

Ingrijirea bolnavului in faza terminala

Sarcinile de ingrijire ale bolnavului in faza terminala sunt major multiplicate,o


data prin diminuarea pana la disparitie a capacitatii de ingrijire proprie a bolnavului si
apoi prin generarea pe cale biologica a complicatiilor bolii de baza, in urma carora
apare inexorabil exitusul pacientului.
In incercarea aparent irationala de a prelungi viata unui pacient cu resurse vitale
dovedit epuizate, se confrunta doua categorii de participanti a caror importanta nu poate
sa prevaleze una asupra celeilalte.
In mod evident se descrie nivelul de importanta al echipei medicale. Bolnavul in
faza terminala solicita aceeasi prudenta si competenta in actul medical ca si urgentele
medico-chirurgicale. Pe cand in primul caz manevrele medicale necesita prudenta si
adcvare la rezistenta diminuata a unui organism tarat, devitalizat, in cazul unei urgente
medico-chirurgicale, factorul timp si gravitatea leziunilor solicita intr-un alt mod acelasi
maximum de efort si competenta.
Exista o diferenta in ceea ce priveste rezultatul acestor eforturi. Astfel, in cazul
unei urgente medico-chirurgicale, succesul actului medical aduce cu sine o satisfactie de
ordin moral, un sentiment de triumf asupra mortii, care rasplateste de la sine eforturile.
In schimb, in cazul bolnavului in stare terminala, ingrijirea este mai greu sustinuta din
interior intrucat constiinta faptului c la capatul ingrijirilor succesul nu mai este posibil
genereaza o serie de frustrari, un sentiment de neputinta, de inutilitate in gandirea
personalului implicat in ingrijire.
Etica profesionala ramane - aici in cel mai inalt grad - i de data aceasta la baza
ingrijirilor acordate acestei categorii de pacienti.
Aceasta permanenta raportare la etica este ceea ce ramane sa sustina, din interior,
profesionalismul personalului medico-sanitar intrucat resursele umanitare si constiinta
morala a persoanelor care aduc ingrijiri unui bolnav in faza terminala sunt greu incercate
de o serie de anxietati. Bolnavul in faza terminala este imaginea cea mai reprezentativa a
fragilitatii conditiei umane, a limitelor stiintelor medicale sau de alt tip, limite pe care
uneori nici vointa nici competenta unor mari profesionisti nu le pot invinge.

Perenitatea existentei fiintei umane, atat de tragic relevata in faza terminala a unei
boli, evoca fragilitatea propriului destin in constiinta personalului medico-sanitar si, prin
aceasta, sentimentul lipsei de control si de stabilitate asupra propriei vieti, atat de
necesare echilibrului psihic uman. Cand acest echilibru este amenintat, cand apare
anxietatea si sentimentul de frustrare, incep sa se exprime la nivel constient si, de cele
mai multe ori, inconstient, diverse reactii de aparare manifestate vizibil prin:
-comportamente de evitare ( cum ar fi spre exemplu aparenta insensibilitate vis--vis de
amenintarea mortii iminente a unui pacient),
-deturnarea si mascarea anxietatii si a sentimentului de furie si de neputinta intr-o buna
dispozitie neadecvata,
-uneori comportamente incarcate de ostilitate sau agresivitate.
Acestea sunt diverse modalitati prin care constiinta umana se apara de impactul
dur al prezentei mortii si, la nivel mai profund insa general-uman, de teama personala in
fata sfarsitului vietii, a propriei vieti.
De aceea, a depasi momentul in care, epuizand toate posibilitatiile de recuperare a
pacientului terminal, este un fapt evident ca sfarsitul pacientului a survenit in final sau
ca este extrem de apropiat, a depasi acest moment este un proces de maturizare la care
personalul medico-sanitar este supus frecvent si, din nefericire, mai presus de vointa
proprie. Munca si ingrijirea unor astfel de pacienti un aduce doar frustrare, anxietate si
sentimente de zadarnicie si inutilitate. A fi alaturi de astfel de persoane este un fapt de
natura sa trezeasca intr-un angajat al unei institutii medcale o constiinta cu totul speciala:
aceea a propriei valori. Aceasta intrucat devine constient ca lupta pentru ceea ce el insusi
are mai de pret: pentru viata. Si, chiar daca un intotdeauna munca sa este incununata de
succes, orice angajat din personalul unei unitati de ingrijire medicala capata demnitatea
de a fi luptat, el in persoan si nu alii, demnitatea de a NU fi cedat o viata fara a lupta
mcar.
Supus unor astfel de evenimente prin specificul profesiei sale, putem considera ca
personalul de care vorbim are acces la o alta viziune asupra vietii si a mortii, de cele mai
multe ori mai profunda si mai cuprinzatoare decat alte categorii profesionale. Ducand
ideea mai departe, un profesionist cu o personalitate echilibrata, care devine constient de

aceste realitati ale vietii, va beneficia de experienta astfel dobandita si va depasi, in


lumina acestei noi perspective asupra valorii si importantei existentei umane, alte limite.
El va fi capabil sa comunice si sa inteleaga mai eficient, mai adecvat si mai cuprinzator
relatiile intre oameni si tot ceea ce decurge din acestea.
La celalalt pol al ingrijirii se descrie insusi pacientul in faza terminala. Numarul
ingrijirilor de care acesta are nevoie, pe masura ce boala avanseaza in gravitate si se
complica, este direct proportional cu impactul pe care il are, asupra constiintei,
gandurilor si comportamentelor sale, suferinta fizica si morala, atasata obligatoriu
oricarei maladii, oricarei afectiuni medicale.
Necesitatea ca pacientul sa fie asistat pentru alimentatie, pentru asigurarea igienei
personale sau pentru asigurarea evacuarilor fiziologice lovesc puternic orice sistem si
constiin a valorii si competentei personale, indiferent de tipul de personalitate al
acestuia. Pacientul se vede ajuns din conditia de subiect, de individ, de persoana, de
fiinta umana,n situatia de obiect si va interioriza, va ajunge sa recunoasca si sa accepte
fata de el insusi ca nu este decat un obiect fara valoare, inutil. Constientizarea realitaii
ca nu poate iesi din aceasta situatie, ca este prins si ca trebuie sa isi traiasca propriul
destin intr-o maniera care ii sfideaza si ii ignora vointa si alegerile personale, i erodeaz
lent si unilateral rezistenta organismului i sentimentul natural al apartenenei la specia
umana, dorina fireasca de supravietuire. Apar inevitabil comportamente depresive,
rezistene si refuzuri la ingrijiri absolut necesare, irascibilitate, agresivitate,
comportamente de tip suicidar.
Toate aceste tipuri de manifestari, care cresc nelinistea, nemultumirea si chiar
depasesc intelegerea personalului de ingrijire, pot ramane la un nivel controlabil, pot fi
mult diminuate daca exista- in universul personal si cel spitalicesc al pacientului, ceea ce
se numeste reeaua de suport social. Acesta include persoanele cunoscute, rude, prieteni,
familie, orice persoana care are un grad de importanta - fie el mare, fie mic-in viata
pacientului. Aceasta retea de suport social ramasa permanent in contact cu pacientul este
ceea ce demonstreaza pacientului ca, indiferent de situatia la care este supus, inca
apartine condiiei si speciei umane, c existenta sa este importanta, este valoroasa si va
ramane valoroasa pentru cineva, pentru alte persoane ,i dupa ce el nu va mai fi.

Se contureaza in mintea si in spiritul pacientului ideea ca sfarsitul propriei vieti nu


inseamna un vid absolut, inevitabil, caci viata sa continua in memoria si in spiritul altor
existente umane, mai durabile si mai rezistente ca propria sa existenta: aceea a semenilor
si a familiei sale. Sfritul su se transform, se metamorfozeaz intr-o permanenta
continuare a vietii,insa a contientiza i accepta un alt mod de existenta decat cel fizic
este rezultatul unui proces prin care pacientul in faza terminala trebuie sa treaca singur
caci, in realitate, oricat de mult am fi sprijiniti si ajutati de alte persoane, nu putem
cunoaste si intelege decat prin propria experienta, adic singuri.
Acesta este motivul pentru care suportul moral al personalului de ingrijire are
valoare de tratament medical la pacientul in faza terminala. Un comportament constant,
calm al persoanei care ingrijeste un astfel de pacient are rolul de a atenua din anxietatea
si durerea morala a pacientului iar tonul cald al exprimarii, zmbetul ataat comunicrii
cu un astfel de pacient, chiar i in prezena comportamentului su dificil, opozant, are
rolul sa reasigure pacientul, la fel de lent dar sigur ca si dumanul su(suferina), c a
ramas inca o persoana valoroasa, pentru care merit s caui confort si calitate in fiecare
clip de via.
Nici un om nu este o insul, de unul singur, fiecare om este o bucat din
continent- sunt cuvintele unui uimitor, important poet englez, John Donne, a carui
intelegere si intelepciune a vietii ne-a ramas din opera sa inca din prima jumatate a
anilor 1600. In acest sens , un pacient in faz terminal, cruia ,,continentul i
demonstreaz c insula pe care o reprezint el, pacientul, conteaz cu adevrat, c ii
aparine, va avea resurse mult mai mari pentru a lupta n beneficiul propriei viei sau, in
caz contrar, va putea renuna la lupt fr anxietate, fr temeri, imbogit chiar cu
demnitatea unui sfrit de via omeneasc.