O fclie de Pate este o nuvel scris de Ion Luca Caragiale (n. 1852; d. 1912), publicat n anul 1899.

Rezumat
Nuvela prezint o ntmplare petrecut n satul Podeni, al crui hangiu, evreul Leiba Zibal, este ameninat de
argatul su Gheorghe cu jaful, n noaptea nvierii. Atacat ntr-adevr n noaptea hotrt, Zibal se salveaz intuind
i carboniznd la flacra lmpii mna unui ho, introdus printr-o gaur tiat n u. ntrebat de cauza reac iei
sale, Zibal cedeaz psihic, rspunznd c prin gestul su ar fi aprins o fclie lui Christos, i c ar fi devenit astfel
goi, termen popular derivat dingoyim, cuvnt care n limba idi desemneaz un om care nu face parte din poporul
evreu, sau un necredincios, din punctul de vedere al evreilor [1].
Temele explorate n nuvel includ frica i starea psihologic de demen indus de aceasta, precum i condiia
omului strin de societatea n care triete. Discriminarea rasial / religioas devine astfel un motiv pentru cedarea
psihic a personajului.
Ca factor secundar apar boala (malarie) ca nsemn al slbiciunii i strmutarea lui Leiba Zibal cu familia de
la Iai n satul Podeni, sugernd ieirea de sub protecia legii i ncredinarea sa pe minile unei autoriti locale,
rustice, marcate desentimente ostile fa de strini.
Leiba Zibal acioneaz din dorina de a aplica propria-i justiie ntr-o lume n care nu i se face dreptate. Disparitatea
ntre accepiunile sale i ale constenilor, exprimat de acetia prin injurii i termeni derogatorii la adresa lui Leiba,
declaneaz slbirea psihicului personajului.
Stilul narativ adoptat este grbit, stenografic, dar reprezentativ pentru procesele psihologice care se desf oar
n mintea personajului. Atenia la detaliu n descrieri sugereaz caracterul naturalist al naraiunii, prezent n
ntreaga oper a lui Ion Luca Caragiale

LOSTRITA
de Vasile Voiculescu
povestire fantastica povestire in rama
Povestirea "Lostrita" de Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din volumul "Iubire magica", aparut
postum (1970), asadar se incadreaza in proza contemporana. Este o povestire fantastica, deoarece imbina
planul real cu cel fabulos si este o povestire in rama, intrucat intreaga actiune se subordoneaza legendel
despre tanarul Aliman si lostrita fermecata, pe care pescarii de pe malul Bistritei o povestesc de generatii,
inbogatind-o an de an cu noi "adausuri si scornituri", dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de
"intamplari de dincolo de fire". Naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a definesc perspectiva
narativa a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situandu-se intr-un plan al trecutului, iar spatiul
narativ imbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale
ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.
Constructia subiectului
IncipituI povestirii il constituie superstitia populara (eres) ca diavolul ia diverse infatisari pentru a atrage
oamenii ca sa-i distruga. Actiunea, caracterizata prin inlantuirea intamplarilor, debuteaza in plin fabulos, cu
povestirea legendei populare despre "dracul din balta", intruchipat de o lostrita uriasa care "a ademenit
multa lume", de la pescari iscusiti la copii nestiutori si care, furati de stralucirea ei, s-au inecat in apele
Bistritei, Intrucat ea era mai ales "nesatula de carne de om". Aceasta legenda poate fi considerata prologul
naratiunii. Imbinat cu planul fabulos, se manifesta inca de la inceput si planul real, reprezentat de satul de
pescari de pe malul Bistritei.
Tanarul Aliman, fascinat de lostrita, nadajduia ca la un moment dat "o sa-i caza-n maini" si reuseste s-o
prinda o data in undita "numai o clipa". Alta data, Aliman a incoltit-o si a reusit sa o prinda in brate, dar
salbaticiunea "i-a scapat din maini ca o sageata licaritoare". Flacaul a ramas .acolo "buimac, cu gura cascata
si de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare [...] ii simtea mereu povara si forma in
mainile nedibace si in sufletul tulburat".
Realul se impleteste cu fabulosul, ambitia pescarului fiind dublata de curajul si vitejia flacaului. Ca un Fat-

Frumos din basme,

Aliman, care "era frumos si voinic" si "nu stia de frica nimanui", s-a jurat sa prinda lostrita vie si nu si-a
mai gasit odihna, "zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, manca, traia numai pe prunduri si in
apa". Din cand in cand, lostrita se arata si flacaului ii mergea bine, "apele se supuneau ascultatoare".
Disparitia mai indelungata a lostritei il chinuia si "de atata zbucium si alergatura se topea".
In plan real, primavara Bistrita si-a revarsat apele, numai lostrita nu se arata. La un moment dat, ea se
iveste "mai mandra, mai vicleana" ca oricand, iar tanarul isi recapata forta si increderea. Aliman recurge la
stratageme diferite pentru a prinde lostrita, impleteste din nuiele "cotete", dar totul e in zadar si el se
incredinteaza ca "nu e lucru curat".
Flacaul pleaca intr-un sat "salbatec de pe Neagra", la un vraci batran, "mare descantator de pesti, un fel de
stapan al apelor", care ii confectioneaza o lostrita din lemn "aidoma de suie si de frumoasa ca cea din
Bistrita". La ora intalnirii duhurilor, in miez de noapte, "cu luna in patrar", Aliman intra in rau cu lostrita
vrajita, spune descantecul invatat de la vrajitor, prin care se leapada de lumea lui Dumnezeu si da drumul
"papusii cu chip de lostrita" in Bistrita. Pactul dintre flacau si diavol trimite la Faust si Mefisto (mitul
faustian al lui Goethe), avand aceeasi aspiratie a implinirii idealului in iubire si, in acelasi timp, setea de a
iesi din limitele conditiei umane.
Odata vraja facuta, flacaul adoarme adanc si linistit pentru prima oara dupa multa vreme, pana cand l-au
trezit oamenii, intrucat Bistrita "venise sodom din mai in mai, carand sfaramaturi de sate la vale cu case,
oameni si vite". Fabulosul se sugereaza cu subtilitate in firul epic al povestirii. Aliman se pregateste sa se
arunce in valuri ca sa salveze o faptura omeneasca ce "abia se mai tinea cu amandoua mainile de o ramasita
de carma". Era o fata lesinata, dar care isi venise numaidecat in fire si nu inghitise deloc apa. Oamenii
priveau cu uimire cum hainele i se zvantara cu repeziciune, parul era ca niste "suvoaie plavite resfirate",
ochii ei "erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticla", iar dintii "ascutiti ca la fiare".
Aliman a luat fata cu el acasa, intre ei nascandu-se, ca in basmele populare, "o dragoste cum nu se mai
pomenise pe meleagurile aceiea". Ei au petrecut cateva saptamani impreuna "pierduti de fericire", starnind
alte zvonuri, ca "fata ar suge sangele flacaului ca o strigoaica", dar Aliman era "mai sanatos,. mai voinic,
mai frumos si mai bun " ca niciodata "si nu le pasa de nimic". Lostrita aparuse din nou si plutea "in vazul
tuturor", dar Aliman nu se sinchisea, ii iesise din minte si era bucuros ca "o Bistrita umflata de fericiri".
Fantasticul este realizat din elemente reale si fabuloase, care compun intamplarile ce devin decisive pentru
firul naratiunii. Flacaul vrea sa se insoare cu fata, careia el ii pusese numele de Ileana, ca-n basmele
populare, dar, cand ii spuse de nunta, ea "hohoti nebuneste" pentru ca "nu-i ardea nici de popa, nici de
biserica", spunand ironic ca "nu pentru asta venise ea pe lume". Intr-o zi, mama fetei, "o femeie voinica,
iute si sturlubatica" a venit sa-si ia fata acasa, "la izvoarele Bistritei aurii, unde spunea ca-si are rosturile"
si, pana ce Aliman sa se dezmeticeasca, femeia "cu prada era departe".
Aliman a cautat-o multa vreme, dar in zadar; nici vraciul nu mai era de gasit, numai un mosneag, trecut de
suta de ani, isi amintea ca, atunci cand el era copil, satul le alungase cu pietre "pentru multele blestematii si
rautati ce savarseau cu ajutorul Satanei". Suparat peste masura, flacaul "s-a inchis in el si in casa", devenind
neputincios si "moale ca o carpa".
In plan real, o fata mai indrazneata din sat "l-a imbrobodit usor", s-a logodit cu el, fixandu-se si nunta. In
noaptea de dinaintea nuntii plouase, iar Aliman viseaza ca "se insura cu lostrita" si ca il cununa "batranul
vrajitor". A doua zi, in timpul ospatului, pe Aliman il anunta un copil ca a aparut din nou lostrita
miraculoasa, care e "mai mare si mai frumoasa ca pana acum". Buimac de bautura, Aliman se trezeste
brusc, ca dintr-un somn adanc si fuge spre Bistrita "ca scos din minti", strigand: "Azi nu mai scapa! O
mananc de nunta mea !".
Vazand lostrita, chipul lui Aliman s-a luminat "de o bucurie nefireasca". Raul era involburat, dar flacaul
striga ca sa inabuse vuietul apelor: "iata, vin!", intalnirea fiind ancorata in plin fabulos. Intrand in apele
vijelioase, Aiiman prinse lostrita in brate si "se caznea s-o apere, adapostind-o ca pe un copil cu bratele",
apoi se cufunda cu ea in valuri, care "s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna".
Finalul ilustreaza rama care incadreaza povestirea. Intamplarea este o poveste populara, o legenda care a
rarnas "vie si mereu mladioasa", imbogatita an de an cu noi "adausuri si scornituri", dupa inchipuirile
oamenilor ce erau mereu avizi de "intampiari de dincolo de fire". Finalul este tragic si deschis interpretari
cititorului, care poate percepe gestul flacaului in sens totemic, ca pe intoarcerea omuiui la origini, ori sa
considere ca omul este devorat de propriul sau ideal, spre care aspira necontenit.