Matematica in biologie

Cursul nr. 7
2014

2015

Tematica cursului: Aplicatii ale analizei matematice.

1) Metoda celor mai mici patrate.
2) Exemplu.
3) Metoda datarii cu carbon radioactiv.

Metoda celor mai mici patrate:

In cursul unui experiment, desfasurat in vederea studierii unui anumit fenomen,

proces etc. se "recolteaza" o serie de date. Sa consideram ca datele obtinute
sunt perechi de numere reale de tipul (x1 ; y1 ); :::; (xk ; yk ) cu k 2 N; k 2: Numerele x1 ; :::; xk sunt k valori ale unei variabile independente x; iar numerele
y1 ; :::; yk reprezinta k valori ale variabilei dependente y: Vom mai admite si ca
x1 < ::: < xk : Ceea ce ne-ar interesa ar sa descoperim "legea" dupa care
se obtin aceste date pentru a putea face predictii legate de fenomenul studiat.
Aceasta inseamna ca ar necesar sa gasim o functie f : I ! R; unde I R este
un interval care contine punctele x1 ; :::; xk ; astfel incat y1 = f (x1 ); :::; yk = f (xk )
(intr-o varianta ideala) sau, tinand cont de erorile de masurare inevitabile,
y1 ' f (x1 ); :::; yk ' f (xk ) (varianta realista). Ceea ce ne intereseaza este ca
reziduurile y1 f (x1 ); :::; yk f (xk ) sau, pentru mai multa precizie, dar si comoditate, erorile jy1 f (x1 )j ; :::; jyk f (xk )j sa e (cat mai) "mici". In loc
sa controlam individual cele k "abateri" este mai comod sa le controlam global
prin intermediul sumei jy1 f (x1 )j + ::: + jyk f (xk )j : In afara unor conditii
naturale legate de alegerea domeniului de denitie si a nivelului de regularitate
o conditie esentiala pe care ar trebui s-o indeplineasca "legea" f ar ca suma
de mai sus sa e minima (pentru ca eroarea sa e, la randul ei, tot minima).
Intrucat functia modul nu are proprietati bune de derivabilitate, iar pentru
determinarea minimelor este foarte comoda tocmai utilizarea derivatelor, Gauss
si Legendre au propus, la inceputul veacului al XIX-lea, inlocuirea sumei
S = jy1

f (x1 )j + ::: + jyk

= (y1

f (x1 ))2 + ::: + (yk

f (xk )j

cu suma de patrate

f (xk ))2

si alegerea drept "lege" de desfasurare a procesului avut in vedere a unei functii

f care minimizeaza suma de patrate . De aici si denumirea de metoda celor
mai mici patrate.
Pentru a putea "ghici" forma lui f vom reprezenta grac, intr-un sistem
ortogonal de coordonate, punctele P1 = (x1 ; y1 ); :::; Pk = (xk ; yk ): In multe
situatii concrete punctele considerate par a se aa pe o dreapta sau macar in
apropierea unei drepte. Aceasta ne sugereaza sa alegem f (x) = mx + n; x 2 R;
parametrii m si n urmand sa e determinati astfel incat suma de patrate de mai
sus sa e minima.
Consideratiile anterioare ne sugereaza introducerea functiei de doua variabile:
k
X
F (m; n) =
(mxi + n yi )2 ; m; n 2 R:
i=1

Calcule simple ne arata ca:

F (m; n) = (

k
X

x2i )m2 + 2(

k
X

k
X
xi yi )m
2(

xi )mn

i=1

i=1

i=1

k
k
X
X
yi2 :
yi )n + kn2 +
2(
i=1

i=1

Evident ca F : R ! R ind o functie polinomiala (in variabilele m; n) este

indenit derivabila. In plus
lim

F (m; n) = +1:

m2 +n2 !1

Rezulta (exercitiu !) ca exista (m0 ; n0 ) 2 R2 astfel incat

F (m0 ; n0 ); 8(m; n) 2 R2 :

F (m; n)

Conform teoremei lui Fermat trebuie sa avem:

(
Pk
Pk
Pk
D1 F (m0 ; n0 ) = 2( i=1 x2i )m0 + 2( i=1 xi )n0 2( i=1 xi yi )
Pk
Pk
D2 F (m0 ; n0 ) = 2( i=1 xi )m0 + 2kn0 2( i=1 yi )
adica

( P
Pk
k
( i=1 x2i )m0 + ( i=1 xi )n0
Pk
( i=1 xi )m0 + kn0

Intrucat determinantul
Pk
x2i
Pi=1
k
i=1 xi

Pk

i=1

xi

=
=

k
X
= k(
x2i )
i=1

=
=

0
;
0

Pk
xy
Pki=1 i i :
y
i=1 i

k
X
(
xi )2 > 0
i=1

rezulta ca sistemul liniar anterior are o solutie unica (m0 ; n0 ) 2 R2 : Pentru

a ne convinge ca punctul critic (m0 ; n0 ) este un minim efectiv vom verica
indeplinirea conditiilor suciente de minim cu ajutorul matricii hessiene. Avem
HF (m0 ; n0 )

=
=

D1 D2 F (m0 ; n0 )
D12 F (m0 ; n0 )
D2 D1 F (m0 ; n0 ) D22 F (m0 ; n0 )
!
Pk
Pk
2 i=1 x2i 2 i=1 xi
Pk
2 i=1 xi
2k
2

si se constata usor ca ambele valori proprii ale acestei matrici simetrice sunt
strict pozitive.
Observatie.
i) Valorile proprii 1 ; 2 sunt reale deoarece matricea HF (m0 ; n0 ) este simetrica.
ii) Intrucat

= T r HF (m0 ; n0 ) = 2(

k
X

x2i + k) > 0

i=1

si
1

= det HF (m0 ; n0 ) = 2[k

k
X
i=1

x2i

k
X
(
xi )2 ] > 0
i=1

rezulta ca 1 > 0; 2 > 0:

Prin urmare (m0 ; n0 ) este un punct de minim local pentru F: Fiind si unicul
punct de extrem local al lui F va , de fapt, un minim global.
Exemplu.
Drept urmare a masuratorilor efectuate in cadrul unui experiment s-au
obtinut, pentru punctele (x; y); urmatoarele patru rezultate: (1; 6); (2; 5); (3; 7)
si (4; 10) (in desenul de mai jos sunt marcate cu rosu).

Desenul ne "sugereaza" sa determinam o dreapta y = mx + n care sa "aproximeze" cel mai bine cele patru puncte. Ideal ar trebui ca m si n sa verice
sistemul liniar supradeterminat:
8
1m + n =
6
>
>
<
2m + n =
5
;
3m
+
n
=
7
>
>
:
4m + n = 10
3

daca nu exact, macar intr-un "sens optim".

Pentru a aplica metoda celor mai mici patrate trebuie determinat minimul
functiei:
F (m; n) = [6

(m + n)]2 + [5

(2m + n)]2 + [7

(3m + n)]2 + [10

(4m + n)]2 :

Rezolvand sistemul D1 F = 0; D2 F = 0 se obtine ca minimul lui F este realizat

pentru: m = 1; 4 ; n = 3; 5; iar dreapta cautata, de cea mai buna "potrivire" cu
datele noastre, va avea ecuatia:
y = 1; 4x + 3; 5:
Reziduurile, adica diferentele dintre valorile lui y obtinute experimental si
valorile lui y gasite utilizand cea mai buna "potrivire" vor : 1; 1; 1; 3; 0; 7 si
0; 9 ( in desen sunt trasate cu verde).
Valoarea minima a sumei de patrate este:
F (1; 4 ; 3; 5) = 1; 12 + ( 1; 3)2 + ( 0; 7)2 + (0; 9)2 = 4; 2:
In desenul de mai jos este prezentat un set de date care sugereaza o "lege "
parabolica de tipul f (x) = mx2 + nx + p; m; n; p 2 R; m 6= 0:

Lasam cititorului ca exercitiu determinarea, folosind metoda celor mai mici

patrate, a celor trei parametri m; n; p:
Un pic de istorie !
Istoria matematicii a retinut numele lui Carl Friedrich Gauss drept creator al
fundamentelor metodei celor mai mici patrate, iar anul descoperirii a fost 1795.
Creatorul metodei avea 18 ani ! Primul care a publicat insa, in mod independent,
4

metoda a fost matematicianul francez Adrien-Marie Legendre, in anul 1805.

Denumirea de "metoda celor mai mici patrate" provine de la Legendre ( in
franceza "mthode des moindres carrs").
In vederea prezentarii unei noi aplicatii a analizei matematice in biologie,
reamintim catva rezultate din teoria ecuatiilor diferentiale.
Ecuatii diferentiale
I. Ecuatii liniare:
Fie I un interval propriu al axei reale si a : I ! R o functie continua. Vom
mai considera ca ind date: t0 2 I si x0 2 R:
Simbolic ecuatiile liniare au forma:
x0 = a(t)x:

(7.1)

Problema Cauchy pentru aceste ecuatii are forma:

x0
x(t0 )

=
=

a(t)x ;
x0 :

(7.2)

Problema de mai sus are solutie unica globala, adica exista si este unica
o functie ' : I ! R care este derivabila si verica:
'0 (t)
'(t0 )

=
=

a(t)'(t);
x0 :

8t 2 I;

(7.3)

Se poate demonstra urmatorul rezultat important:

O solutie a unei ecuatii liniare nula intr-un punct este identic nula,
ceea ce se poate reformula si sub forma: daca o solutie a unei ecuatii liniare
este diferita de zero intr-un punct t0 2 I atunci ea este diferita de zero
in orice punct din domeniul sau de denitie I:
Am vazut in cursul anterior ca solutia problemei Cauchy (7.2) este data de
formula:
Rt
a(s)ds
'(t) = x0 e t0
; 8t 2 I:
Sa retinem ca procesele modelate matematic de ecuatiile diferentiale sunt
de tip determinist. Aceasta inseamna ca din cunoasterea legii dupa care se
desfasoara respectivul proces si stiind starea acestuia la momentul actual (t0 ) se
poate "recupera" istoria (trecutul) procesului, dar si prezice viitorul acestuia.
Deci avem de-a face cu procese deterministe.
Experienta a dovedit, de la Newton incoace, ca legile zicii care descriu
procese de evolutie, descoperite, de regula, experimental, se pot reformula sub
forma unor ecuatii diferentiale sau cu derivate partiale sau conduc in mod natural la astfel de ecuatii. De fapt, tocmai aceasta rescriere a fost cea care a
dovedit extraordinara valoare practica a acestor legi.
Vom prezenta in continuare o aplicatie importanta a teoriei ecuatiilor diferentiale liniare de ordinul intai.
5

Pentru aceasta vom avea nevoie, mai intai, sa ne remintim cateva fapte
importante privind:
II:
Dezintegrarea substantelor radioactive

Una dintre legile fundamentale ale dezintegrarii substantelor radioactive,

asociata cu numele lui Rutherford, stabileste ca: viteza de dezintegrare (inteleasa
ca numarul de atomi, din substanta radioactiva, dezintegrati in unitatea de
timp) este proportionala cu cantitatea totala de substanta (adica numarul
total de atomi) existenta la momentul respectiv: In foarte multe situatii ne
intereseaza, in primul rand, evolutia in timp a cantitatii dintr-o anumita substanta radioactiva. Sa ne mai reamintim si faptul ca pentru ecare substanta
radioactiva exista un timp de injumatatire (adica timpul in care jumatate
dintre atomii dintr-o anumita cantitate din acea substanta se dezintegreaza)
notat cu T1=2 : De exemplu, in cazul carbonului radioactiv (C 14 ) acest timp este
T1=2 = 5568 ani. Dupa alti
5 568 de ani nca jumatate din ceea ce a ramas. Astfel, dupa aproximativ 10
vieti(10 perioade de njumatatire), cantitatea de carbon radioactiv din proba
analizata este redusa la cantitati nesemnicative. Cu alte cuvinte, ntr-o perioada de 50 60:000 de ani se ating limitele metodei; zica ofera, n schimb,
peste acest interval de timp, tehnicile radiometrice. Masuratori mai recente
propun o valoare cuprinsa in intervalul [5568 40; 5568 + 40] de ani a timpului
de injumatatire T1=2 .
Sa vedem cum "suna" varianta "diferential
a" a legii lui Rutherford.Pentru
aceasta sa notam cu x(t) cantitatea de substanta radioactiva la momentul t > 0:
Atunci, pentru un > 0 sucient de mic, are loc relatia:
x(t + )

x(t)

= kx(t) + o(t; );

unde o(t; ) ! 0; daca

! 0; iar k 2 R este o constant
a specic
a substantei
radioactive in chestiune. Intrucat, prin dezintegrare, cantitatea de substanta
radioactiva descreste cu trecerea timpului constanta k trebuie sa e < 0: Trecand
la limita in relatia de mai sus obtinem ecuatia diferentiala:
x0 (t) = kx(t)

(7.4)

sau, echivalent,
x0 (t)
Inmultind egalitatea (7.5) cu e
d
(e
dt

kx(t) = 0

kt

rezulta:

kt

x(t)) = 0:

Prin urmare trebuie sa existe o constanta reala C astfel incat:

x(t) = Cekt ; t
6

0:

(7.5)

Cum pentru t = 0 rezulta x0 := x(0) = C deducem ca:

x(t) = x0 ekt ; t

0;

unde x0 este cantitatea de substanta radioactiva la momentul initial t = 0:

Daca pentru ecuatia diferentiala
x0 (t) = kx(t)
alegem ca moment initial t0 si admitem ca x(t0 ) = x0 vom obtine solutia
x(t) = x0 ek(t

t0 )

; t 2 R:

Printre aplicatiile importante ale rezultatului de mai sus se numara metoda

carbonului radioactiv ( C 14 ): n 1949, echipa profesorului Willard F. Libby de
la Universitatea din Chicago (Premiul Nobel pentru Chimie n 1960) realizeaza
o adevarata revolutie n stiinta (n primul rnd geologie si geozica, dar si in
hidrologie, stiintele atmosferice, oceanograe, geologie, paleoclimatologie, biomedicina) si istorie (n primul rnd n arheologie) prin descoperirea metodei de
datare cu carbon radioactiv. Ca orice mare idee, si aceasta este extrem de simpla si a inceput a utilizata, printre altele, incepand cu anul 1949, la stabilirea
varstei unor ramasite (fosile) ale unor animale sau plante disparute cu mult timp
in urma sau in arheologie pentru datarea unor vestigii istorice.
Pe acelasi principiu se bazeaza si metoda plumbului radioactiv, initiata de
un grup de savanti de la Universitatea Carnegie Mellon din SUA, in anul 1967,
in vederea determinarii cat mai corecte a anului in care au fost pictate o serie
de tablouri pentru a putea stabili daca acestea sunt sau nu falsuri.
Pentru a vedea cum se poate utiliza metoda de care a fost vorba mai sus
vom reaminti faptul ca in natura carbonul se prezinta sub forma a trei izotopi
dintre care doi, si anume C 12 ; C 13 ; sunt stabili, iar al treilea, C 14 ; este instabil
si radioactiv. C 12 este cel mai prezent n natura: 98,89%. In schimb C 14 este
mult mai putin prezent: doar un atom de C 14 la un trilion (1012 ) atomi de C 12 !
Abia format, C 14 se oxideaza rapid n dioxid de carbon si intra astfel n ciclul
natural al planetelor si animalelor, prin fotosinteza si ciclul alimentar.
O alta observatie importanta ne arata ca izotopul C 14 este produs in
continuu, in straturile inalte ale atmosferei, din azotul N 14 ; de razele
cosmice si se aa in orice materie vie.
S-a stabilit experimental ca orice organism viu contine o cantitate
constanta de carbon radioactiv C 14 : Aceasta se intampla deoarece rata de
dezintegrare a carbonului radioactiv este contrabalansata de procesul de asimilare din atmosfera a acestui izotop radioactiv.
Fie T < 0 momentul extinctiei unui anumit organism.
Deoarece
x0
x(T1=2 ) =
= x0 ekT1=2
2
rezulta:
k = ln 2 =T1=2 :
7

Utilizand tehnica moderna se poate masura viteza de dezintegrare x0 ( T ) =

r T la momentul actual T: De asemenea se poate masura si viteza de dezintegrare a aceleiasi substante intr-un organism viu, de aceeasi natura, adica
x0 (0) = r0 :
Prin urmare
r

r0

= x0 ( T ) = kx( T );
= x0 (0) = kx(0);

de unde deducem ca:

x0 =

r0
x( T ):
r T

Din relatia
x( T ) = x0 e

kT

si cunoscand raportul
x( T )
r0
=
x(0)
r T
precum si constanta k se obtine:
T = [(ln

r0
)= ln 2] T1=2 :
r T

La nceput Libby si echipa sa au testat metoda pe probe de vrsta cunoscuta

din alte surse, cum ar lemnul de salcm din mormntul faraonului Zoser, din
a treia dinastie egipteana (aproximativ 2.700-2.600 .Chr.). Rezultatul testului
cu carbon radioactiv a nregistrat o eroare de numai 10% fata de vrsta reala,
ceea ce este perfect acceptabil, avand in vedere perioadele foarte lungi de timp
avute in vedere.
Remarca.
Ne reamintim ca, in modelul lui Malthus de evolutie a unei populatii, legea
de evolutie a acesteia era modelata matematic tot de o ecuatie diferentiala de
forma:
x0 = kx:
Singura deosebire fata de cazul dezintegrarii radioactive o constituie faptul ca
pentru constanta k sunt posibile si situatiile k = 0 (populatia ramane stationara)
sau k < 0 (populatia descreste).
Se pune astfel in evidenta o anumita proprietate de universatilitate care
evidentiaza faptul ca fenomene de natura diferita pot modelate matematic in
mod identic. Numai interpretarea rezultatelor se face in mod specic in functie
de natura procesului in discutie. Acest fapt si anume ca numarul modelelor
matematice este sensibil mai mic decat numarul modelelor zice, chimice, biologice etc. ale fenomenelor din natura explica intr-un fel cognoscibilitatea
universului in care traim.