Sunteți pe pagina 1din 60

ROLUL PURTĂTORULUI DE CUVÂNT ÎN STRUCTURILE DE POLIȚIE

1. MASS MEDIA ȘI PURTĂTORUL DE CUVÂNT - ANALIZĂ CONCEPTUALĂ

1.1 Conceptele de comunicarea, relaţiile publice şi mass-media

p.4

1.1.1

Comunicarea

p.4

1.1.1.1.Diferenţe între comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă

p. 9

1.1.2 Conceptul de relaţii publice.

p.11

1.1.3 Conceptul de mass-media.

p.13

1.1.4 Conceptul de purtător de cuvânt

p.15

1.2 Evoluţia relaţiilor publice şi a comunicării – de la ziar şi telegraf la purtătorul de

cuvânt de astăzi.

p.15

1.2.1. Originile relaţiilor publice moderne

p.16

2. ROLUL MASS-MEDIEI ÎN ACTIVITATEA POLIȚIENEASCĂ

2.1 Importanţa mijloacelor de informare în masă pentru instituţiile publice

p.19

2.2 Relaţia dintre instituţiile Ministerului Afacerilor Internelor şi mass-media

p.21

2.2.1 Comunicarea interpersonală în administraţia publicăRolul radioului

p.24

2.2.2 Comunicarea externă a administraţiei Ministerului Afacerilor Interne

p.25

2.2.3 Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

p.26

2.2.3.1 Comunicarea publică

.p.26

2.2.3.2 Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean

p.28

 

2.2.4. Rolul presei scrise

.p.29

2.2.5. Rolul radioului

p.30

2.2.6. Rolul televiziunii

p.31

2.2.7. Rolul comunicatelor de presa pentru imaginea MAI

p.32

2.3

Activitatea poliţiei române în „ochii presei”

p.33

3.

.ROLUL PUTĂTORULUI DE CUVÂNT ÎN ORGANIZAȚIA PUBLICĂ

3.1 Cum a apărut profesia de putător de cuvânt ?

p.35

3.2 Atribuţiile purtătorului de cuvânt

p.36

3.3 Purtătorul de cuvânt al Poliţiei Române

p.37

3.3.1. Relaţia cu mass media

p.37

3.3.2.Necesitatea existentei purtătorului de cuvânt intr-o organizaţie

p.41

3.3.3.

Sfera de competenţă a purtătorului de cuvânt în instituţiile publice şi

 

private.

P.42

3.3.4. Purtătorul de cuvânt al instituţiei publice

p.42

3.3.5. Purtătorul de cuvânt al instituţiei private

p.44

3.3.6. Relaţiile purtătorului de cuvânt cu membrii conducerii organizaţiei

p.45

3.3.7. Comunicarea informală

p.46

3.3.8. Comunicarea formală

p.47

4.

COMUNICAREA CU PRESA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

4.1-Gestionarea comunicării în situații de conflict

p.49

4.2 -Strategii de securitate în relaţia cu presa

p.51

5.

STUDII DE CAZ ŞI CONCLUZII 5.1 Studiu de caz

p.53

5.1.1. Accidentul de la Mihăileşti

p.53

5.1.2. Suspect împuşcat mortal în timpul unui furt

p.56

5.2. Concluzii

p.57

6. BIBLIOGRAFIE

2

CAPITOLUL I MASS MEDIA ȘI PURTĂTORUL DE CUVÂNT -ANALIZĂ CONCEPTUALĂ-

Trăim într-o lume media. In ţările industrializate, oricine poate primi informaţii despre orice, la orice oră. Mass-media clasică – mai ales ziarele, radioul sau televiziunea – intră în legătură cu publicul larg, iar internetul este cel care facilitează comunicarea şi accesul la informaţii” (Rolul mass-media în societate.-Influenţa ei asupra omenirii) 1

Mass-media conturează imaginea realităţii zilelor noastre. Ea trebuie să informeze consumatorii într-o manieră completă, obiectivă şi inteligibilă, pentru ca aceştia să fie în măsură să urmărească şi să înţeleagă evenimentele politice şi economice, presa fiind şi un organism de control. Acesta este motivul pentru care presa este adesea numită “a patra putere în stat“.

Prin excelenţă, purtătorul de cuvânt al oricărei instituţii de stat sau private este un "om al relaţiilor", pe care le realizează în cadrul dialogului cotidian. Este vorba despre raporturile stabilite cu angajaţii sau cu managerii interni, cu acţionarii, cu investitorii sau cu clienţii externi, precum şi despre legăturile permanente cu ziariştii şi cu reprezentanţii autorităţilor locale şi centrale, raporturi menite să asigure derularea normală a relaţiilor publice şi promovarea imaginii propriei organizaţii. 2

Rolul mass-mediei în societate a devenit foarte important. Informaţiile reprezintă o sursă vitala pentru orice tip de decizie, iar mijloacele de informare în masă constituie principalul mediu de difuzare a acestora. Dincolo de rolul de informare, prin intermediul mass-mediei se conturează opinii, ideii şi se formează atitudini.

1 Rolul mass-media în societate.-Influenţa ei asupra omenirii citat de contributorii http://informatiitehnice.com/ stiati-cai/rolul-mass-media-societate-influenta-ei-asupra-omenirii/ disponibil on-line, la data de 20 ianuarie 2015

2 Ovidiu Marian, Cristian Cosmin -Comunici deci existi,Editura Scripta, Oradea, 2006, pag. 132.

3

Relaţia unei instituţii sau a unei persoane publice cu presa trebuie construită, în aşa fel încât, corpusul de informaţii ce devin publice în legatura cu acea instituţie, să provina într-o cât mai mare masură, direct sau indirect, din interiorul instituţiei.

1.1. Conceptele de comunicarea, relaţiile publice şi mass-media

1.1.1 Comunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un proces ce influenţează însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar de expresie a umanităţii generice. Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi oameni, indică un viciu substanţial de standard, un handicap în urma căruia identitatea sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În fapt, absenţa comunicării, oriunde se manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă vreme cădem în paradox – lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj 3 . Ca verb, a comunica, a marcat evoluţia speciei umane, procesul comunicaţional fiind o componentă esenţială a rafinării spiritului şi a raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din preistorie în contemporaneitate. Etimologic, a comunica, are o extracţie latină. Communicatio, care este un substantiv de genul feminin, are două semnificaţii 4 :

împărtăşire (communicatio consilii – împărtăşirea unui proiect; communicatio sermonis tecum conversaţia cu tine însuţi; communicatio utilitatum inter homines comunitatea de interese dintre oameni). Împărtăşirea, însă, nu este una care să presupună un anume ritual religios, o împărtăşanie prin care să se urmărească măntuirea de păcate sau o spovedanie în perspectiva absolvirii în urma contaminării cu Răul. Împărtăşirea se referă la gestul de a relata, de a face cunoscut altuia sau altora un anume fapt, un lucru sau o trăire – înseamnă a transmite un mesaj;

3 Florin Ardelean în Introducere în teoria mass-media, (curs) , Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Oradea, 2009, pag. 3 şi urm. 4 G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureştu, 1983, p. 221.

4

comunicaţie într-o accepţiune retorică – figură prin care oratorul cere părerea auditoriului. Din această perspectivă, communicatio este o formă de adecvare ce survine în actul de relaţie dintre doi sau mai mulţi interlocutori. Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi, practic fiecare fiinţă umană având o identitate comunicaţională, un anume fel inconfundabil de a se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru alţii. Comunicăm în funcţie de interese sau de trăirile afective. O putem face în modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând apel la canale de comunicare sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat într- un fel spectaculos. A comunica simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar. Întreaga evoluţie a comunicării - de la formele minimale, pentru care erau suficiente două persoane (comunicarea interpersonală are nevoie, pentru a se efectua, de două condiţii:

prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar şi capacitatea de a înţelege ceea ce se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât mai apropiată de intenţiile comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care comunicarea de masă are o extensie planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei de tip emiţător-receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două ipostaze în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din acest punct de vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor în producerea pachetelor cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult străduinţele şi energiile, în tentativa mereu repetată de a arunca limitele comunicării până dincolo de închipuirile şi idealurile cele mai îndrăzneţe. Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată consumatorilor feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare geografică. Marea problemă, aflată în actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a luxurianţei acestora, astfel încât la fel de important este să ştii să descifrezi un mesaj cu activitatea de selecţie a acestora. Fiind chiar o dimensiune a existenţei umane, comunicarea se manifestă într-o diversitate de forme, utilizate în funcţie de oportunitate, eficienţă şi discernământul comunicatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte de nevoile publicului sau

5

destinatarilor. Totdeauna mesajul elaborat şi transmis va fi împărtăşit în legătură directă cu scopul pentru care actul comunicaţional a fost iniţiat şi consumat. La limită, scopul poate fi condiţionat de o gratuitate, de o intenţie hrănită din nevoia de exprimare estetică, fără nici o ţintă materială 5 . Înainte de trecerea în revistă a formelor de comunicare este obligatoriu de stăruit asupra unor atribute ale comunicării:

caracterul profund uman al comunicării indivizii umani sunt actorii,

beneficiarii, iar uneori chiar victimele actelor de comunicare, multiplicate ameţitor în fluxul mai fiecărei zile. În lipsa, temporară, a comunicării omul ia decizii, prelucrează,

analizează şi sintetizează cunoştinţe acumulate în relaţii comunicaţionale anterioare. El este, însă, într-o continuă pândă, în aşteptarea şi chiar în momente de preluare, de intrare

în

noi relaţii de comunicare, pe diverse paliere şi din motivaţii dintre cele mai neaşteptate.

O

lipsă îndelungată de mesaje noi, îi poate afecta procesul de adecvare sau de acomodare

la

realitate sau la mediul de incidenţă proxim;

caracterul procesual – comunicarea se realizează în flux. Continuitatea şi

discontinuităţile pasagere sunt atributele acestuia, ceea ce dă atât dinamica, precum şi portanţa comunicării. Procesul ca atare, are o anumită configuraţie, dată de strategiile şi tacticile utilizate de către comunicatori, astfel încât randamentul comunicării să se maximizeze, iar capacitatea pachetului cu mesaje de a fi înţeles simultat, de cât mai mulţi consumatori, să fie optimă. Ideea de continuitate instituie caracterul permanent al

comunicării, ceea ce are consecinţe directe asupra modului de viaţă a fiecăruia, de la naştere până la moarte;

caracterul secvenţial – sintagma „mijloace de comunicare” se referă la

interferenţa în cadrul comunicării a mai multor secvenţe, care au caracter de succesiune.

Primul dintre ele este constituit din sistemul lingvistic şi de coduri, care constituie materia primă, depozitul la care se apelează pentru a elabora enunţul. În al doilea rând, este vorba de procesul din ce în ce mai profesionalizat de elaborare a mesajului, din

5 Florin Ardelean op. cit., pag. 10

6

sunete, cuvinte, simboluri, imagini, precum şi codificarea acestora astfel încât să devină un produs integrat de semne, dotat cu sens şi cu semnificaţii. Al treilea sistem este alcătuit din tehnologii şi echipamente sofisticate, prin intermediul cărora mesajul este transmis sau distribuit către consumatori vizaţi şi „cercetaţi” în mod prealabil, ca urmare a strategiilor de marketing comunicaţional. Cel de-al patrulea pas, cel final, menit să evalueze însăşi pragmatica actului de comunicare se referă la „servirea” mesajului, la decodificarea lui sau la punerea în funcţiune a echipamentelor ce deservesc utilizatorul, astfel încât enunţul transmis să poată fi recepţionat cu fidelitate şi în condiţii de confort. Acest caracter de algoritm al comunicării îi conferă trăsătura de activitate de tip industrial;

caracterul instrumentalizat comunicarea s-a tehnicizat în mod constant.

Instrumentarul pus la dispoziţia comunicatorului sau a receptorilor cunoaşte acum grade de sofisticare în funcţie de care realitatea materială, cosmosul nostru uzual, să poată fi conlocuit de o realitate virtuală, elaborată exclusiv din conţinuturi comunicate. La finalul secolului XIX 6 , presa scrisă a ajuns la aşa-zisa „vârstă de aur” şi graţie tehnologiilor tipografice făcute posibile de maşinismul rezultat ca proces al industrializării. Astfel mass-media au devenit o forţă, putând să aspire legitim la statutul onorant dar şi provocator de cea de-a patra putere în stat. Achiziţiile ştiinţei, precum şi aplicaţiile tehnice din prima parte a secolului XX au permis apariţia jurnalismului radiofonic, iar mai apoi a televiziunii, pentru ca finalul secolului trecut să „inventeze” internetul sau

cyberspaţiul. Comunicarea este intim legată de vârful tehnologiilor de laborator. Instrumentalismul are o pondere tot mai însemnată în sfera comunicării, riscând chiar să determine o dependenţă a consumatorului faţă de canalul de distribuţie, ori chiar ca echipamentele să devină mai importante decât mesajul;

caracterul instituţionalizat – comunicarea este un produs de echipă.

Jurnalismul are o prioritate în câmpul comunicaţional, în raport cu alte instituţii care manevrează mesaje, tocmai prin faptul că redacţia constituie un atu. Caracterul ierarhizat

6 Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 60.

7

al acestora, distribuţia sarcinilor, protocolul luării deciziilor, conexiunile realizate, precum şi posibilitatea de a livra mesajele sincron cu evenimentele constituie tot atâtea beneficii care indică faprul că actul comunicării a devenit o activitate birocratizată, supusă unor reguli de conduită şi de tehnologie a fabricaţiei. Statutul fiecărui element din structura redacţională este conexat cu rolurile pe care le are de îndeplinit; caracterul concurenţial – comunicarea a devenit o afacere, o formă de comerţ. Conceptul de piaţă determină modul în care sunt manageriate instituţiile media. Se poate afirma că în fiecare clipă se dă o adevărată bătălie pentru întâietatea la informaţie. Rapiditatea cu care mesajele sunt elaborate, codificate şi distribuite a crescut constant, sincron cu pofta consumatorului de a devora produse media proaspete şi senzaţionale. Tirajul şi ratingul constituie parametrii de excelenţă în sfera comunicării instituţionalizate, de prea multe ori în dauna calităţii şi decenţei. Succesul cu orice preţ dictează într-o lume în care ştirea şi divertismentul au ajuns să se atingă nepermis. O inventariere a formelor cumunicării directe sau interpersoanle trebuie să înceapă cu modalitatea cea mai des întâlnită de adresare şi care indică, de altfel caracterul profund uman al actului de comunicare – limbajul. Considerat a fi „un fapt universal al societăţii omeneşti, care are esenţial aceleaşi caracteristici în toate manifestările sale” 7, limbajul are origini obscure, precum şi o evoluţie sau metamorfoze dictate de ritmul vieţii cotidiane. El ne urmăreşte precum o umbră a lucrurilor pe care le desemnează şi contribuie masiv la definirea personalităţii fiecărui individ, precum şi la procesul de coerenţă şi de construcţie a spaţiului public. Cele mai importante caracteristici ale limbajului sunt 8:

sistemicicitatea sau guvernarea în acord cu regulile stricte; capacitatea de a crea diferenţe şi contraste, astfel încât un grup de sunete sau semne să distingă între obiecte ale realităţiiu; caracterul arbitrar care afirmă lipsa oricăror relaţii de necesitate între obiecte şi unităţile lingvistice care le desemnează, precum şi caracterul convenţional, în acord cu care orice limbă este funcţională doar prin acordul formal al utilizatorilor de a resprecta un sistem de reguli gramaticale, sintatice şi lexicale.

7 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 72.

8 Ibidem, p. 72, 73.

8

Comunicarea de masă a reprezentat un salt uriaş, de la forma interpersonală (directă), spre cea instituţionalizată şi puternic tehnologizată (mediată), în contextul în care societatea omenească a ajuns la caracteristicile sale moderne de civilizaţie şi cultură. Acest fenomen s-a reflectat puternic în modul în care comunităţile comunicau.

1.1.1.1 Diferenţe între comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă

Trecerea de la comunicarea directă, interpersonală, cea care conservă contextul dialogului, întreaga bogăţie de amănunte care însoţeşte comunicarea, dincolo de conţinutul strict al mesajului, la comunicarea de masă – caz în care adresantul se depersonalizează, iar comunicatorul se instituţionalizează, presupune o serie de diferenţe, în funcţie de caracteristicile specifice cumunicării de masă. Potrivit lui Denis McQuail 9 cele mai importante diferenţe dintre cele două tipuri fundamentale de comunicare sunt:

1. Actorii actului comunicaţional, atât în ceea ce priveşte sursa mesajului, cât şi destinatarul, nu sunt indivizi. Din acest punct de vedere, comunicatorul este, de regulă, o organizaţie, un colectiv care are anumite caracteristici, dintre care cele mai importante ar fi: grad înalt de profesionalizare în privinţa construirii de mesaje, coerenţă şi aplicaţie maxime în direcţia scopurilor şi obiectivelor, ierarhizare strictă şi control asupra procesului de elaborare a mesajului, percepţie avizată şi studiată privind ţintele actului de comunicare. Cât priveşte consumatorul, acesta este unul colectiv, fie că este vorba despre o comunitate compactă, uşor de identificat într-o anumită zonă geografică, fie că este vorba de un receptor răspândit la scară mondială şi imposibil de identificat sub raport cultural sau etnic. Acest receptor nu are deloc structura şi coerenţa comunităţii de comunicatori, ci reacţionează fără un scop comun, la nivelul fiecărui individ, în funcţie de nivelul de instrucţie şi de efectul mesajului: „Relaţia tipică de comunicare în acest caz este o relaţie asimetrică, neechilibrată, avantajul fiind de

9 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p 173-175.

9

partea comunicatorului, atâta timp cât sunt asigurate anumite condiţii pentru atragerea atenţiei auditoriului” 10 ;

2. interpunerea unui canal de transmisie, între comunicator şi audienţă, prin care se realizează fluxul de mesaje, de regulă unidirecţionat – dinspre comunicator spre mulţimea consumatorilor. Acest aspect ţine de o diferenţă esenţială, de acel lucru în acord cu care cei doi actori ai comunicării, priviţi generic, pot fi complet detaşaţi, autonomi, fără nici un contact fizic. Canalul este un produs al ştiinţei şi tehnicii, mereu perfecţionat, dar trebuie remarcat şi faptul extrem de important că „tehnologia comunicării de masă este costisitoare şi restrictivă, accesul la ea fiind limitat la cei care îşi pot permite s-o cumpere sau reuşesc s-o utilizeze” 11 . Acest ultim aspect ridică, în privinţa comunicării de masă, numeroase aspecte de ordin etic, mai cu seamă selecţia drastică a celor care au acces la privilegiul de a comunica în masă, în funcţie strictă nu de calitate sau competenţă, ci de potenţa materială şi influenţa publică;

3. caracterul relaţiilor dintre transmiţător şi receptor. „Comunicatorul şi auditorul îşi construiesc fiecare câte o imagine despre celălalt pe care o modifică şi o investesc cu sens. Dar fac aceasta într-o manieră autistă, fără interrelaţie şi operând cu stereotipuri, comunicatorul cu un stereotip al audienţei, auditorul cu concepţii strereotipe despre ce se aşteaptă de la mass-media” 12 . Distanţa spaţială considerabilă, lipsa unor mijloace uzuale de feedback, evaluarea atât de aproximativă a celuilalt determină apariţia unor erori sau distorsiuni în procesul comunicării dintre specialistul în mesaje şi beneficiarul muncii lui. Aceste distorsiuni nu ţin direct de calitatea sau conţinutul mesajului, ci de componenta psihologică a comunicării realizate, de relaţia „oarbă” ce se instituie între cele două extreme ale actului comunicaţional, de un stres ce parvine din aşteptări

10 Ibidem, p. 173.

11 Ibidem, p 174.

12 Ibidem, p. 175

10

confirmate sau nu, din deziluzii şi tensiuni ce se pot transforma chiar în frustrări, la ambele capete;

4. sensul însuşi al comunicării de masă diferă de cel al comunicării interpersonale din perspectiva caracterului public al mesajului, în primul caz, raportat la caracterul intim sau personal al mesajului, în al doilea caz. Din această perspectivă, s-a deschis în câmpul larg al teoriei comunicării sau în cel specific al jurnalismului, problema deontologică a raportului dintre staţiul public şi cel privat. Orice informaţie care este difuzată în masă începe să aibă consecinţe imposibil de controlat de către o persoană sau alta, mai ales de către acelea care sunt vizate de informaţia sau ştirea respectivă. De regulă, dezvăluirile în presa sunt posibile tocmai prin forţarea zonei sensibile aflată la interferenţa dintre intimitatea persoanei şi ceea ce transformă un fapt personal în lucru de interes public. Lumea modernă este o vitrină cu prea puţine „obiecte” angelice sau serafice, dar doldora de monstrozităţi şi surprize pândite de senzaţionalism, frivolitate şi agresivitate. Tot această a patra diferenţă discerne între o instituţie media şi una dedicată sau profilată în culegerea de informaţii în regim secret. Cea din urmă, îşi găseşte utilitatea şi îşi confirmă forţa sau influenţa doar în ipostaza în care poate asigura confidenţialitatea informaţiilor obţinute şi plasarea lor în acele situaţii convenabile celor care conduc aceste servicii. Dimpotrivă, media îşi recoltează gloria din rumoarea publică, din impactul de masă al mesajelor pe care le aruncă în consum.

1.1.2.Conceptul de relaţii publice Relaţiile publice reprezintă o componentă importantă a ştiinţelor comunicării ce a pătruns rapid în vocabularul şi în realitatea românească. În legatură cu definirea conceptului există, încă, multe confuzii, îndeosebi între sintagma "relaţii publice" şi expresia "relaţii cu publicul", precum şi considerarea relaţiilor publice sinonime cu marketingul, cu publicitatea, cu propaganda sau cu manipularea 13

13 Cristina Coman, Relatiile publice. Principii si strategii, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p.13

11

Relațiile publice reprezintă funcția managerială distinctă ce ajută la stabilirea și menținerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă și la cooperarea dintre o organizație și publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutându-i pe manageri să fie informați asupra opiniei publice și să răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc și accentuează obligațiile managerilor de a anticipa tendințele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea și comunicarea bazată pe principii etice 14 .

În accepţunea Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice, “relațiile publice sunt funcția managerială ce evaluează atitudinea publicurilor, identifică politicile și procedurile unui individ sau ale unei organizații față de interesul public, elaborează și execută un program pentru a dobândi înțelegerea și acceptarea publicului.” 15 Cu alte cuvinte, relațiile publice reprezintă acel element al mixului promoțional, care se bazează în principal pe comunicarea nonverbală și nonpersonală, ce urmărește evaluarea atitudinii publicului, identificarea acelor aspecte care pot să trezească preocuparea consumatorilor și elaborarea unor programe care să atragă înțelegerea și atitudinea favorabilă a publicului față de firmă și produsele ei, informarea potențialilor clienți cu privire la natura și caracteristicile bunurilor, în vederea încurajării clienților să cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere acțiunile sale, precum și cu scopul convingerii acestora de a repeta procesul de cumpărare. În acest context, relațiile publice apar sub forma contactelor directe realizate, în mod constant și sistematic, de către firme cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor instituții din țară sau străinătate, cu lideri de opinie, în scopul obținerii sprijinului lor pentru comercializarea produselor sale. Relațiile publice sunt importante și în scopul de a limita potențiale atacuri din partea concurenților sau de orice altă natură.

14 definiţie dată de Rex Harlow citat de contributorii www.wikipedia.org (Relaţii publice, edit. Wikipedia, editură liberă, org. Fundația Wikipedia, disponibil on-line, la data de 09.01.2015) 15 definiţie dată de IPRA (International Public Relations Association) citat de contributorii www.wikipedia.org (Relaţii publice, edit. Wikipedia, editură liberă, org. Fundația Wikipedia, disponibil on-line, la data de 09.01.2015)

12

Relațiile publice se pot manifesta și cu prilejul desfășurării unor congrese, simpozioane, reuniuni internaționale în cadrul cărora, pe lângă evocarea și transmiterea unor informații cu privire la întreprindere și produsele sale, se urmăresc și contactele între specialiștii din sectoarele de producție și comercializare, reprezentanții presei etc. Activitatea de relații publice reprezintă o formă de promovare credibilă, informațiile furnizate fiind considerate mai veridice decât cele oferite în reclame. În general, trebuie să distingem, pe de o parte, între relațiile publice ca disciplină științifică și activitatea de relații publice ca aplicație practică. Dacă prima componentă are un caracter teoretic, a doua are un caracter aplicativ, fiind fundamentată prin prima.

1.1.3. Conceptul de mass-media Mijloacele de informare în masă au devenit o componentă, un element sau un subsistem foarte important al corpusului social global, având un rol important în mecanismul vieţii contemporane şi răspunzând unor necesităţi pregnante şi precise. Astfel, media îndeplineşte anumite funcţii, se dovedeşte a fi utilă în anumite direcţii, exercitând un rol pe care comunitatea jurnaliştilor l-a asumat 16 . Mass-media se constituie într-un sistem propriu, având drept componente organice publicul, producătorii şi distribuitorii de mesaje, sistemele de control şi de gestiune, condiţiile socio-istorice interne sau externe în raport cu o comunitate umana - grup, stat, natiune, cu omenirea in intregul sau. Una dintre premisele sau condiţiile mondializarii o reprezinta expansiunea şi perfectionarea tehnologica a mijloacelor de comunicare. Comunicarea este o nevoie umană continuă, care a evoluat din punct de vedere al mijloacelor materiale, dar şi al strategiilor, scopurilor şi conţinutului mesajelor. Mass-media este o denumire generala a tuturor mijloacelor de informare în masa. Aceste mijloace sunt variate: presa sau mijloacele electronice de informare (televizor, radio, reţele de calculatoare). Dezvoltarea acestora a dus la o răspândire pe scara largă a

16 Marian Petcu- Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000, citat de Florin Ardelean în Introducere în teoria mass-media, (curs) , Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Oradea, 2009, pag. 82

13

informaţiei. Această dezvoltare este rezultatul dorinţei oamenilor de a fi informaţi. Acestea ocupa primele locuri ca popularitate, deoarece informaţia este transmisa uşor individului. Din pacate, acestea sunt şi principalele mijloace de dezinformare, pentru că informaţia greşita poate să ajungă rapid la indivizi. Mass-media trebuie să îndeplinească diferite obligaţii în societate, una dintre ele fiind cea de informare. Mai mult decât atât, mass-media ar trebui sa contribuie la formarea opiniilor politice şi a percepţiilor. Cu toate acestea, obiectivitatea şi imparţialitatea necondiţionate reprezintă un ideal imposibil de atins. Fluxul de informaţii din societatea modernă este atât de mare, încât expunerea tuturor evenimentelor care au loc este imposibil de realizat din punct de vedere jurnalistic. Pornind de la aceasta, are loc o selecţie preliminară a informaţiilor, lucru care implică un anumit grad de manipulare, imposibil de evitat. Pentru ca presa să îşi îndeplinească obligaţiile cât mai bine cu putinţă, aceasta ar trebui să se elibereze de influenţele politice şi economice. Dreptul la libertatea de expresie, parte componentă a mass-media. reprezintă unul dintre drepturile de bază ale democraţiei. Cu toate acestea, există anumite reglementări care limitează libertatea presei. O persoană nu ar trebui să fie calomniată şi defăimată sau să i se strice pe nedrept reputaţia. O mare parte dintre sursele de finanţare ale mass-media provine din difuzarea spoturilor publicitare. Astfel, pe de o parte, costurile către consumator dispar, de exemplu telespectatorul nu trebuie să plătească nimic către televiziunile private, iar ziarele şi revistele devin accesibile ca preţ doar datorită publicităţii. Pentru susţinători este foarte clar publicitatea asigură diversitate în media, iar numărul variat de opinii devine astfel, posibil. Pe de altă parte, media se străduie să creeze un bun mediu publicitar. Această tensiune între datoria publică a mass-mediei şi competiţia pentru miliarde din publicitate e în continuă creştere.

14

1.1.4. Conceptul de purtător de cuvânt

Prin excelenţă, purtătorul de cuvânt a oricărei instituţii de stat sau private este un

"om al relaţiilor", pe care le realizează în cadrul dialogului cotidian. Este vorba despre

raporturile stabilite cu angajaţii sau managerii interni, cu acţionarii, investitorii sau

clienţii externi, precum şi despre legăturile permanente cu ziariştii şi reprezentanţii

autorităţilor locale şi centrale, raporturi menite să asigure derularea normală a relaţiilor

publice şi promovarea imaginii propriei organizaţii 17 .

Datorita specificului activităţii sale, purtătorul de cuvânt reprezintă principala

sursă de informare a jurnaliştilor. El trebuie să aibă abilităţi speciale de comunicare,

trebuie să reziste presiunilor presei, oferind informaţiile solicitate într-un mod clar şi

coerent.

1.2. Evoluţia relaţiilor publice şi a comunicării – de la ziar şi telegraf la purtătorul de cuvânt de astăzi

Edward Bernays, întemeietorul relaţiilor publice moderne scria: "Cele trei

elemente fundamentale ale relaţiilor publice sunt practic la fel de vechi ca şi societatea

umană: informarea indivizilor, persuadarea lor şi crearea de relaţii între aceştia. Desigur,

mijloacele şi metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, aşa cum s-a schimbat şi

societatea". Pentru Bernays, relaţiile publice au fost dintotdeauna legate de civilizaţia

umană. Evoluţia societăţii este în mare măsură rezultatul schimbărilor practicilor de

comunicare şi metodelor folosite de afacerile publice.

Pentru a-şi promova o imagine de faimoşi regi sau războinici, marile personalităţi

ale civilizaţiilor antice - sumerienii, babilonienii, asirienii şi perşii - foloseau poeme care

vorbeau despre vitejia în luptă şi succesele lor politice. În Egiptul antic, arta şi arhitectura

- statui, temple, morminte - erau adevărate instrumente de comunicare. Grandoarea

acestora se transfera asupra preoţilor, nobililor şi scribilor în scopul de a impresiona

publicul. În Israelul antic, Biblia şi celelalte texte religioase au devenit mijloace de

formare a opiniei publice. Pieţele ateniene erau centre de dezbatere publică în care se

17 Ovidiu Marian, Cristian Cosmin, op. cit., pag 97

15

discuta despre viaţa cetăţii şi politică. Odată cu răspândirea oratoriei, captarea interesului şi a bunăvoinţei publicului a devenit o tehnică de discurs tot mai mult speculată de către filosofi. Expresii precum "Vox populi, vox Dei" (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu) şi "res publicae" (problemele publice) exprimă forţa pe care o aveau relaţiile publice în Roma antică. Romanii acordau o atenţie deosebită opiniei publice şi mijloacelor de influenţare a acesteia, tocmai pentru că erau conştienţi de nevoia de a avea un public favorabil. Caesar, de exemplu, şi-a pregătit din timp trecerea Rubiconului din 49 î.Hr. Încă din 52 î.Hr., el a trimis în Imperiu "Războaiele Galice", scrieri inspirate de experienţa sa de Guvernator al Galiei. La rându-i, Cezar, cunoscând impactul ştirilor asupra opiniei publice, publica un jurnal numit "Acta Diurna". Efectul acestuia a fost atât de mare încât "Acta Diurna" a continuat să apară timp de 400 de ani. Instrumentele şi mijloacele publice de comunicare au continuat să fie folosite în timpul răspândirii creştinismului în Roma. Viaţa lui Isus şi faptele apostolilor Săi ofereau modele care influenţau opinia publică. După consolidarea Bisericii Creştine, discursurile publice, predicile în biserică şi scrisorile, precum "Epistola Sfântului Pavel către romani", erau tot mai adesea folosite pentru a câştiga adepţi.

1.2.1. Originile relaţiilor publice moderne

În Evul Mediu, relaţiile publice au continuat să se dezvolte folosind noile mijloace de comunicare ale vremii. Un faimos exemplu este cel al Tapiseriei din Bayeaux, care preamăreşte cucerirea Angliei de către normanzi din 1066. Forma modernă a relaţiilor publice, înţelese ca element vital pentru managementul instituţiilor publice şi private, se întrezărea abia în timpul Renaşterii şi Reformei. Marile documente despre libertate din acele vremi, foarte influente în epocă, dau seama de puterea pe care o căpăta deja comunicarea publică. Magna Carta, de pildă, Carta Englezească a drepturilor şi libertăţilor din secolul al XIII-lea, a inspirat ulterior Constituţia Statelor Unite ale Americii.

16

Relaţiile publice nu sunt străine nici de istoria Bisericilor creştine. Termenul “propagandă” îşi află originea într-un demers al Bisericii Catolice, întemeierea, în secolul XVII, a “Congregaţiei pentru propagarea credinţei”, Congregatio de Propaganda Fide. Prin asta se recunoaşte explicit nevoia existenţei unei a treia părţi care să intermedieze comunicarea dintre guvernatori şi popor. Traducerile Bibliei din latină în limbile populare, începute în secolul al XV-lea, apoi tipărirea în ediţii de masă a cărţilor, apariţia ziarelor au generat o explozie fără precedent a comunicării în spaţiul public. În momentul izbucnirii Revoluţiei Franceze, se putea vorbi cu adevărat de comunicare publică. În Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 1789, liderii revoluţionari proclamau dreptul cetăţenilor la liberă exprimare şi comunicare. În 1792, Adunarea Naţională a Franţei a creat primul minister al propagandei, ca parte a Ministerului de Interne, având denumirea de Bureau d’Esprit. Acesta subvenţiona editori şi trimitea în ţară agenţi propagandişti pentru a câştiga sprijinul publicului în favoarea Revoluţiei. În coloniile rebele americane au apărut adevăraţi experţi în relaţii publice. Apelând la retorică, ziare, reuniuni, comitete, pamflete şi corespondenţă, ei au câştigat numeroşi adepţi pentru cauza lor Paul Revere, Benjamin Franklin, John Peter Zenger, Samuel Adams, Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay sunt câţiva dintre ei. Abilitatea politice ale lui Adams l-au promovat drept marele agent de presă al Revoluţiei Americane. Prin publicarea corespondenţei lor dintre anii 1787-1788, scrisori ce aveau să fie cunoscute sub ulterior sub de numirea de Documentele Federaliste, Hamilton, Madison şi Jay au adus o contribuţie esenţială la ratificarea Constituţiei. Documente precum Declaraţia de independenţă, Constituţia, the Bill of Rights, realizate de fondatorii Statelor Unite, pot fi considerate lucrări reprezentative ale relaţiilor publice. Aceste documentele, esenţiale pentru ideea de a lucra “în slujba interesului public", au creat în Statele Unite un mediu prielnic pentru dezvoltarea relaţiilor publice ca profesie specifică unei societăţi democratice şi libere. Multe din legendele americane sunt rezultatul campaniilor de relaţii publice din secolele XVIII-XIX. De exemplu, povestea lui Daniel Boone a fost lansată de către un

17

proprietar de terenuri pentru a-i încuraja pe oameni să se stabilească în Kentucky. Isprăvile lui Davy Crockett au fost în mare parte inventate de către agentul său de presă, Matthew St. Clair, pentru a lua din voturile Preşedintelui Andrew Jackson. Însă maestrul tuturor agenţilor de presă din secolul al XIX-lea a fost Phineas T. Barnum. Om al scenei, Barnum a creat o serie de evenimente care au atras atenţia publicului şi presei, făcând din spectacolul lui, "The Greatest Show on Earth", o atracţie irezistibilă în fiecare oraş vizitat după lansarea din 1871. Funcţia de agent de presă s-a bucurat de un atât de mare succes, încât a devenit absolut necesară pentru companiile care depindeau de susţinerea publicului. Succesul lui Barnum şi al colegilor lui în manipularea presei a fost atât de mare încât şi astăzi media manifestă scepticim faţă de tot ce pare a fi publicitate comercială.

18

CAPITOLUL al II-lea ROLUL MASS-MEDIEI ÎN ACTIVITATEA POLIȚIENEASCĂ

Funcţionarea normală a societăţii contemporane este de neconceput fără mass-

media, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a mesajelor.

Sute de milioane de oameni care nu se cunosc şi nu s-au văzut niciodată, participă

simultan la acelaşi spectacol şi împărtăşesc aceleaşi reacţii şi emoţii, vin în contact cu

aceleaşi informaţii şi opinii.

Deţinând controlul asupra accesului la lume, mass-media oferă o anumită versiune

a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor şi conjuncturilor social-istorice. Oferind

informaţii, idei şi subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtaţi şi

diferiţi într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe apropierea spaţială, valori

religioase şi culturale, ci pe cea informaţională.

Mass-media este peste tot în jurul nostru. A trăi o zi fără acest nou tip de

comunicare a devenit imposibil pentru marea majoritate a persoanelor. În cadrul societăţii

de masă, mass-media dirijează opiniile şi le uniformizează, transformă spiritele

individuale în spirit de masă.

2.1. Importanţa mijloacelor de informare în masă pentru instituţiile publice

Mass-media constituie un sistem complex de mijloace şi modalităţi tehnice

moderne de comunicare, producere, difuzare şi receptare de mesaje, de limbaje specifice,

de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi disparată geografic.

„Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informaţii,

modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii

specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de tip

nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni urmăresc

simultan mesajul transmis şi socializează pentru că emiţătorul şi receptorul au un caracter

social. Comunicarea de masă este unidirecţională, dominând şi chiar monopolizând actul

19

de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul mass-media sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică - orală, scrisă, luminoasă, gesturi - în care emiţătorul codifică informaţia. Mass-media nu numai că însoţesc mesajul ci îl şi structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în funcţie de tehnica care îi este proprie” 18 . Scopul emiţătorului mass-media este să transmită receptorilor potenţiali informaţiile pe care le reţin şi le consideră utile pentru aceştia. Dintre teoriile privind receptarea mesajelor mass-media cea mai importantă este fluxul comunicării în două etape: 1) de la mass-media către indivizii bine informaţi care urmăresc frecvent comunicările de masă prin canalele interpersonale şi 2) de la indivizi care sunt lideri de opinie, către persoanele expuse mai puţin mass-mediei şi care depind de alte persoane pentru a fi informate. Receptarea mesajului mass-media este condiţionată de experienţa personală, de comportament, de factori psihologici şi sociali cum este apartenenţa la un grup. Răspunsul receptorilor este slab, tardiv, fără puterea de a schimba traseul sau conţinutul comunicării. Cele mai importante idei ale acestui capitol au în vedere faptul ca mass-media este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătăţit-o şi a diversificat-o. Ea a amplificat conţinutul conversaţiilor, a relaţiilor interpersonale influenţând deciziile indivizilor. „Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înştiinţată asupra realităţii, iar opinia publică este o judecată sau o reacţie de apreciere raportată la realitate. Mass-media are o poziţie dublă: exercită acţiunea educativă neutră şi are resurse persuasive putând influenţa comportamentul indivizilor în funcţie de interesele politice sau economice” 19 .

18 M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 19-20; 19 Lars Engwal Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981; pg. 27;

20

Mass-media a devenit astăzi un fel de centru gravitaţional în raport cu care se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii: sistemul economic, politic, ideologic, cultural, tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale20 . Se poate totuşi concluziona că nu este posibilă o libertate totală a informaţiei şi a expresiei pentru că ea ar duce la o încălcare a altor drepturi şi libertăţi individuale. Dar nici limitarea accesului la informaţie nu este posibilă pentru că omul are nevoie să fie informat pentru a putea face faţa schimbărilor rapide din societatea actuală. Consideram că, pentru a face faţă procesului de globalizare care a cuprins societatea contemporană trebuie să fim informaţi, iar singura soluţie capabilă să satisfacă această nevoie este fenomenul mass-media.

2.2. Relaţia dintre instituţiile Ministerului Afacerilor Internelor şi mass-media

Indiferent de forma sub care se realizeaza, relatia instituţie publică – mass-media, este o relaţie bazată pe comunicare informaţională. Comunicarea poate fi formal definită ca orice proces prin care premisele decizionale sunt transmise de la un membru al unei instituţii la altul. Comunicarea însoţeşte activitatea instituţiilor publice, contribuind la realizarea în bune condiţii a acesteia 21 . Comunicarea publică se referă atât la schimbul şi împărtaşirea de informaţii de utilitate publică, cât şi menţinerea liantului social. Comunicarea în instituţii este un proces bilateral: el presupune atât transmiterea ordinelor, informaţiei şi sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu responsabilitatea de a lua decizii), cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte părţi ale instituţiei. Mai mult, este un proces care se desfăşoară în sus, în jos şi lateral în instituţie. Canalele de comunicare în instituţiile publice pot fi de două feluri: formale şi informale. Prin canalele formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale. Canalele informale de comunicare se stabilesc în general între persoane şi grupuri informale.

20 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 59;

21 P. Zémor La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995

21

Acestea sunt formate din angajaţi care au interese comune sau afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale sunt neoficiale şi au un caracter personal sau general: ele nu sunt verificate. Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care instituţia din administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor 22 . Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea organizaţiei în instituţie.Ea îndeplineşte atfel, totodată funcţia de promovare a instituţiei publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi literatura de specialitate o considera fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă, ea se desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care intreţin legatura cu exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile care le oferă, încearcă să-i amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă cunoscute şi să-şi promoveze valorile 23 . Prin însăşi natura lui, Ministerului Afacerilor Internelor depinde de comunicare. Tipurile de comunicare diferă în funcţie de nivel:

-comunicarea între diferitele niveluri ale administraţiei publice; -comunicarea pe acelaşi nivel; -comunicarea între administraţie şi executivul social; -comunicarea între administraţie şi autoritatea politică; -comunicarea în mediul social; Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică -, dezvoltarea canalelor de comunicare cu “lumea de afaceri”.

22 Alexandru Nedelea Marketing în Administraţia Publică, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003 23 V. A. Munteanu Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006

22

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:

publicitatea prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;

mecenatul ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau non-profit;

articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;

organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

organizarea de zile ale porţilor deschise;

acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii, similare (dar care în mod real nu sunt concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal. Exista aşadar, o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor sau serviciilor specifice instituţiei publice. Cea mai eficientă şi mai ieftină formă de promovare este însă, cel mai adesea, ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi constă în reliefarea permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac parte, cu ocazia contactelor cu mediul extern, fie acestea personale sau profesionale. Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de comunicator extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de care dă dovada instituţia. Acest lucru presupune ca funcţionarul public să ştie ( ceea ce ţine de eficienţa comunicării interne ), să creadă, (este vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl afişează şi acţiunile sale concrete), şi să vrea (adică să simtă nevoia să

vorbească despre instituţia de administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de motivaţie). Comunicarea în instituţiile publice se realizează prin:

a)

comunicarea orală (verbală) – de exemplu comunicarea dintre funcţionar şi cetăţean la ghişeu sau la birou

b)

comunicarea scrisă

Instituţiile din administraţia publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să

obţină următoarele facilităţi:

23

identificarea- ce răspunde nevoilor instituţiilor administrative de a-şi asigura notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele; informarea – ce urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea administrativă; realizarea unei educaţii sociale ce corespunde, sub forma de sfaturi, recomandări, rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în cadrul vieţii sociale. Autoritatea publică urmăreşte, prin comunicare, o relaţie de proximitate cu cetăţeanul; apropiindu-se de acesta şi intrând în dialog, îi cunoaşte cerinţele, doleanţele 24 .

2.2.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică

Una dintre dificultăţile derulării unui proces de comunicare eficient este generată de disonanţa cognitivă. Aceasta presupune selectarea surselor de informare în conformitate cu propriile convingeri ale entitaţilor implicate în transmiterea sau receptarea mesajului comunicat. Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit în administraţia publică. Astfel, când un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, constatăm că, de la şefii departamentelor, la ministere, la directori generali, la secretari de stat, etc, fiecare găseşte grupul unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor. Când întâlnirea începe şi membrii grupului îşi expun opiniile personale, ei aud propriile puncte de vedere prezentate în cuvinte diferite şi pleacă întăriţi în convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale celorlalţi. În plus, şi în rândul funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care acţionează în sensul respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor care nu sunt în concordanţă cu propriile convingeri.

24 V. A. Munteanu op. cit.

24

De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit total opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de comunicare cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în care funcţionarul oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar politicos, rămânând liniştit până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece în revistă propriile argumente. Răpunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu cele spuse de vorbitorul anterior, ignorând complet punctele de vedere expuse de cetăţean. Ca urmare, asemenea respingere evidentă pune o problemă reală de comunicare şi trebuie recunoscută ca atare 25 . Pentru reducerea influenţei barierelor în comunicarea scrisă, şi chiar înlăturarea acestora, materialul informativ trebuie elaborat în funcţie de receptor.

2.2.2. Comunicarea externă a administraţiei Ministerului Afacerilor Interne

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică preia “şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări 26 . Pe de altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior, administraţia influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social. În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice este posibil să apară bariere comunicaţionale:

·între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite colaborării între instituţii;

·între administraţia publică şi cetăţeni.

25 H. A. Simon, V.A. Thompson, D. W. Smithburg Administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000 26 ibidem

25

2.2.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

2.2.3.1 Comunicarea publică

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul. Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor întreprinse sau al relaţiilor pe care le stabilesc. Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel, comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa oraganizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general. Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel, adeziunea cetăţenilor. Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în considerare dorinţele şi nevoile. În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică 27 :

-comunicarea instituţiei prezidenţiale:

-comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor şi celorlalte structuri subordonate guvernului;

27 A. Martereau Communication publique teritoriale, Les editions de C.N.F.P.T., Paris, 1996

26

-comunicarea parlamentară;

-comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării guvernamentale, precum şi a intreprinderilor de interes public; De exemplu în cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:

-punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;

-prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale;

-promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor regulile pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice locale. 28 O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale. Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact puternic

asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni. Prin comunicaţiile interneraţional organizate şi funcţionale, personalul este în mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei administrative. Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi a motivării

28 F. Coman Kund Politica de comunicare externă a colectivităţilor locale, Editura Economică, Bucureşti, 2000

27

personalului, contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor şi la o mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor 29 . Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de comunicare precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaj, canale de televiziune, presa.

2.2.3.2.Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean

În procesul comunicării, relaţia funcţionar public-cetăţeni constituie substanţă a actului de administraţie publică.Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină. Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter cultural- educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie publică. Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem identifica următoarele sarcini:

-diagnosticarea problemelor; -culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor; -trasmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor; -rezolvarea conflictelor. Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de rezolvare:

-ascultarea activă; -stimularea autoanalizării problemelor;

29 A. Vorzsak (coord.) –Marketingul serviciilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

28

-controlul tonului vocii; -cultivarea întelegerii şi toleranţei; -detensionarea atmosferei. Parteneriatul interactiv funcţionar public - cetăţean presupune circulaţia informaţiei în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public - cetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii. Comunicarea este absolut esenţiala pentru organizare. Este evident că fără comunicare nu poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie distribuite în instituţie 30 . Din punct de vedere al legislaţiei în vigoare, instituţiilor publice le revine responsabilitatea informării cetăţenilor (informare exactă şi simplă), a primirii lor în audienţă şi a consultării acestora în problemele care-i privesc.

2.2.8. Rolul presei scrise

Cel mai vechi mijloc de informare colectivă şi de relaţionare a instituţiilor admnistrative din structura Ministerului Afacerilor Interne, indiferent de titulatura acestuia de-a lungul timpului, a fost presa scrisă. În primă fază, sub forma ziarelor, iar mai apoi si sub forma revistelor sau pliantelor, presa scrisă a avut pentru activitatea de poliţie atât un rol formal, cât şi unul informal. De asemenea distingem între două categorii de suporturi de presa scrisă: o primă categorie face referire la ziarele sau revistele ce aparţin instituţiilor de poliţie şi cele de largă circulaţie din care sau în conţinutul cărora sunt lansate anumite subiecte cu incidenţă asupra activităţii poliţieneşti.

30 Herbert A. Simon Comportamentul administrativ Editura Economică, Bucureşti, 2000

29

Presa scrisă a ocupat un loc important în activitatea de poliţie şi anterior anilor *90, când publicaţii de genul „Pentru patrie” sau „PRO patria” au constituit suportul scris al activităţii de prevenţie şi de combatere poliţienesacă. Chiar dacă mijloacele de informare au evoluat, iar radioul şi mai ales televiziunea au preluat o mare parte din atribuţiile presei scriase în activitatea poliţienească, ziarele şi revistele de specialitate îşi vor ocupa în continuare locul lor semnificativ în relaţiile publice.

2.2.9. Rolul radioului

Descoperirea electricitatii a declansat o noua etapa importantă în comunicarea de masă. Experimentele comunicaţiilor fără fir au dus la inventarea unor mijloace de transmitere fără fir cum sunt undele electromagnetice. Acestea au fost punctul de pornire în dezvoltarea domeniului de radiocomunicaţii şi apoi în cel al radiodifuziunii. La început, radioul era folosit în scopuri militare şi în transporturile navale, având costuri destul de ridicate. De aici şi asocierea cu activitatea poliţienească. Imbunătăţirile aduse aparatului, precum reducerea volumului şi calitatea emisiei şi recepţiei undelor, a transformat radioul într-o cale uşoara de acces la informaţie, devenind un mijloc de comunicare în masă. Primul post de radio a fost înfiinţat la Pittsburg, în 1916, şi a căpătat licenţa de emisie abia în 1920. Rolul radioului declarat de la început - informarea, educarea si divertismentul - îşi atingea scopul în emisiunile transmise, urmărind să contribuie, în special, la formarea publicului. In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, radioul a suferit o involuţie prin reducerea drastică a orelor de program. Devenit mijloc principal de propaganda alaturi de televiziunea naţională, radioul şi-a reluat cursul dupa 1990, când a fost posibila transmiterea în unde ultrascurte (FM). Cu o calitate superioara faţă de transmisia în unde medii, FM-ul a luat amploare foarte repede, aducand un stil nou în mass-mediile româneşti.

30

În activitatea de poliţie, radioul ocupă şi astăzi un rol important, fiind suficient să ne raportăm la spaţiile de transmitere a avertizărilor radar, în cadrul emisiunilor de divertisment, la spaţiul de ştiri unde se trimit diferite comunicate din partea departamentelor MAI sau la emisiuni specifice acestui domeniu. Nu trebuie uitate nici spoturile publicitare cu scop de prevenţie, întâlnite în ultima perioadă : „STOP accidentelor de circulaţie”, „atenţie la escrocheriile telefonice îndreptate împotriva bătrânilor” etc.

2.2.10.Rolul televiziunii

Televiziunea joacă un rol important în educaţia atât a copiilor cât şi a adulţilor. De exemplu, televiziunea, folosita corect, poate ajuta capacitatii de a învăţa a celor bolnavi sau cu dizabilităţi, atat fizice cât şi psihice. Unul dintre intermediari poate fi reprezentat de emisiunile şcolare, care determină unele persoane să gândească faptul că televiziunea este capabilă chiar şi să înlocuiască şcoala. Rolul televiziunii în viaţa socială şi nu numai, presupune o analiză aprofundată şi de lungă durată, cert este că televiziunea are o importanţă deosebită şi în ceea ce priveşte imaginea poliţiei, dacă ne raportăm la emisiunile de ştiri pe spaţiul cărora purtătorii de cuvânt transmit comunicate de presa şi răspund întrebărilor venite din partea societăţii civile prin jurnalişti. De asemenea, tot televiziunea constituie suportul campaniilor de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, precum şi a diferitelor emisiuni cu specific poliţienesc. În egală măsură s-a demonstrat, în numeroase rînduri, cum anumite informaţii apărute la televizor au declanşat urmărirea penală şi apariţia sancţiunilor. Campania de prevenire prin intermediul televiziunii are origini vechi regăsite în emisiunile anilor *90 31 , urmate de posturi de televiziune specializate în acest domeniu

31 Celebra emisiune Reflector cu scop de combatere şi de prevenire a acţiunilor infracţionale

31

2.2.11.Rolul comunicatelor de presa pentru imaginea MAI

Comunicatul de presa este un text obişnuit prin care se transmit informaţii către media. El este apreciat de către ziarişti în raport cu noutatea informaţiei prezentate, cu interes potenţial pentru publicul ţintă, al canalului media implicat, dar şi în funcţie de calitatea prezentării informaţiilor. Comunicatul de presă este redactat în mod special pentru presa de informare, în scopul publicării şi difuzării lui. El este întotdeauna un document scris. Comunicatul de presa se dă întotdeauna la iniţiativa instituţiei care il emite şi este o apariţie planuita care nu trebuie confundată cu publicitatea. Presupune schimbările în politica unei companii, lansarea de produse şi de servicii noi, rezultate financiare deosebite, numiri în funcţii importante, sponsorizări, inaugurarea unor unităţi de producţie, tot ceea ce se întâmplă sau se schimbă într-o instituţie merită să fie comunicat cel puţin câtorva ziare sau posturi de radio şi televiziune, pentru că schimbarea însăşi este o ştire de presă. Comunicatele sunt necesare pentru orice tip de eveniment la care sunt invitate mediile de informare: conferinţe de presăa, briefinguri 32 din cadrul unor expoziţii sau evenimente nesponsorizate. Tipul de stire dezvoltat în comunicatul de presă poate să aparţina ştirilor hard (informaţii senzaţionale, neprevăzute) sau soft. De obicei, un specialist în relaţii publice asociază ştirile hard cu dezastre, incendii, închiderea unor fabrici, accidente suferite de consumatori. Ştirile apar pe prima pagină şi este bine să avem pregătit un plan pentru situaţiile de criză. O ştire hard avantajoasă poate să se refere la o lansare de noi produse cu mare impact, deschiderea unor companii ce creeză noi locuri de muncă, o schimbare majoră şi pozitivă într-o instituţie, o donaţie importantă în scopuri umanitare etc. Ştirile soft sunt materiale de bază pentru articolele publicate de ziare, chiar dacă acestea sunt evenimente majore pentru organizaţie.

32 briefing: persoana face o declaraţie de presă şi pleacă

32

În presa de limbă engleză, există mai multe expresii care pot fi considerate a fi comunicate de presă, dar ele nu sunt sinonime, decât eventual într-o limitată utilizare. Astfel, se pot folosi termenii de news release, media release, press release și cea de press statement. 33 Structura unui comunicat de presă cuprinde câteva elemente standard, precum:

titlu, paragraf introductiv, corp comunicat, date de contact. În zilele noastre, comunicatele de presă sunt transmise online și reprezintă un instrument eficient pentru comunicare pe web, structura lor putând fi optimizată pentru a aduce rezultate optime companiei emitente prin: inserare de linkuri, cuvinte cheie, adresa web a paginii companiei, elemente pentru distribuție pe rețele sociale.

2.3. Activitatea poliţiei române în „ochii presei”.

Ca orice instituţie publică, Poliţia Română a primit din partea presei atât critici cât şi laude. Am considerat adecvate subtitlului abordat, exemplificarea câtorva articole din presă, ce se constituie în „ochiul” critic sau laudativ al acesteia. Presa nu a omis niciuna dintre acţiunile poliţiei sau ale agenţilor săi, cu ochi critic şi-a îndreptat atenţia, poate mai mult, decât în cazul altor instituţii publice.

Într-o reuniune organizată cu uşile închise, departe de ochii presei, aşa cum se întâmplă în ultimii ani, poliţia vrânceană şi-a prezentat ieri bilanţul activităţilor pe anul 2014. a data de 31 decembrie 2014, statul de organizare al IPJ Vrancea era ocupat în proporţie de 93 %, potrivit unei informări date publicităţii după bilanţ. Conducerea Poliţiei a arătat că, din punct de vedere al asigurării fondurilor financiare, acestea au fost insuficiente, dar printr-o "bună gestionare" s-a asigurat necesarul de bază tuturor formaţiunilor. În acest moment, pe linia asigurării cu tehnică auto încă se înregistrează un deficit de 58 autovehicule pentru munca operativă în poliţia vrânceană, 60 de autospeciale pentru ordine publică, două autospeciale transport reţinuţi, trei autolaboratoare criminalistice, 17 autospeciale pentru munca de circulaţie, 71 de motociclete dar şi 15 autovehicule pentru rezerva de înlocuire. Pentru asigurarea climatului de ordine şi siguranţă publică, pe lângă activităţile curente şi participarea la evenimentele majore desfăşurate în 2014, Poliţia vrânceană a întreprins numeroase activităţi menite să prevină şi să combată fenomenul infracţional: 7.015 intervenţii la evenimente, 13.538 intervenţii de urgenţă la 112, 1.562 acţiuni cu efective lărgite, 9.391 activităţi în unităţile şcolare (patrulări, sedinţe, acţiuni), după cum se mai arată în raportul de bilanţ. („Deficit de maşini, fonduri insuficiente şi procese pierdute la Poliţie”-Ziarul de vrancea)

33 Comunicatul de presă citat de contributorii www.wikipedia.org (comunicatul de presă, edit. Wikipedia, editură liberă, org. Fundația Wikipedia, disponibil on-line, la data de 08.02.2015)

33

Magistraţii constănţeni au decis: Dan Frumuşelu, poliţist al SIF (Serviciul de Investigare a Fraudelor) din cadrul IPJ Constanţa a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru luare demită şi şantaj. În acelaşi dosar, a fost condamnat la şapte ani de închisoare şi consilierul local Emil Gheordunescu, administrator al SC Agigea Expres SRL, care a fost găsit vinovat pentru dare de mită şi şantaj. Decizia judecătorilor de Curtea de Apel Constanţa este definitivă.(Poliţist din IPJ Constanţa, condamnat la şapte ani de închisoare – ZiarulCuget liber Constanţa)

La final am exemplificat şi articolele cu caracter laudativ despre acţiunile poliţiei

Poliţiştii din judeţul Bacău au marcat venirea primăverii prin oferirea unor simboluri ale acestui anotimp, doamnelor şi domnişoarelor aflate în trafic. Cu această ocazie au fost oferite participantelor la traficul rutier 900 de flori, 500 de mărţişoare şi 850 de felicitări. Acţiunea s-a desfăşurat cu sprijinul autorităţilor locale şi a unei firme de asigurări, a declarat Narcisa Butnaru, purtător de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău. (Adevărul)

34

CAPITOLUL AL III-LEA ROLUL PUTĂTORULUI DE CUVÂNT ÎN ORGANIZAȚIA PUBLICĂ

Ce este, de fapt, un purtător de cuvânt? Purtătorul de cuvânt este acea persoana,

din cadrul biroului de presă, desemnată să îl reprezinte pe liderul organizaţiei în relaţia cu

mass media; purtătorul de cuvânt exprimă atitudinea oficială a organizaţiei asupra

problemelor de interes general sau specific; purtătorul de cuvânt se subordonează direct

conducerii organizaţiei.

Legea nr. 544/2001 34 privind liberul acces la informaţiile de interes public

stipuleaza cât se poate de clar în art. 16:

"Pentru asigurarea accesului mijloacelor de informare în masă la informaţiile de

interes public autoriăţtile şi instituţiile publice au obligaţia să desemneze un purtor de

cuvânt, de regula din cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice".

Potrivit "Dictionary of English language and Culture. Ed. Logman", purtătorul de

cuvânt este "Persoana aleasă să vorbească în calitate oficială pentru un grup"

3.1. Cum a apărut profesia de putător de cuvânt ?

În România, profesia de purtător de cuvânt îşi găseşte originile în legea 544/2001,

însă apariţia acestei profesii este strâns legată de evenimentele imediate Revoluţiei din

1989.

„Instituţia purtătorului de cuvânt a fost o noutate absolută în România

postdecembrista. In societatea din care veneam, cu toţi, nu era nevoie de aşa ceva. Ce

era de spus, spunea cea mai autorizata voce a patriei. Răspunzând rigorilor democraţiei,

guvernul român a instituit această demnitate imediat dupa Revoluţie. Primul purtător de

cuvânt a fost un ziarist de televiziune - Cristian Unteanu - care transmitea mesajele

34 Legea 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acees la informaţiile de interes public, publicată în M. Of. 663 din 23 octombrie 2001

35

premierului Roman, în special ziariştilor străini, pentru scurt timp. Sarcina a fost apoi preluată direct de premier şi dusă, până la îndepărtarea lui Adrian Sârbu, de la cârma Departamentului de Comunicare, dupa un scandal de presă destul de obscur. Noul şef al departamentului a devenit, automat, şi purtător de cuvânt şi a fost, probabil unul dintre cei mai potriviţi pentru rolul de "paratrăznet" pe care era obligat să şi-l asume: Bogdan Baltazar.”, susţinea într-un material de referinţă un foarte cunoscut realizator de televiziune. În Franta, purtătorul de cuvânt exercita o misiune generala de informare privind activităţile Guvernului. Astfel, furnizează informaţii asupra lucrărilor Consiliului de Ministri; la sfârşitul şedinţei, în fiecare miercuri, purtătorul de cuvânt prezintă mass mediei proiectele de lege şi hotărârile adoptate; intervine asupra tuturor aspectelor de politică ale Guvernului, activitate ce o poate desfăşura numai la cererea premierului sau a unui membru al Guvernului. Purtătorul de cuvânt guvernamental lucreaza în strânsă legătură cu miniştrii interesaţi de subiectele abordate. Atât timp cât este necesar, Serviciul de Informaţii şi de Difuzare al Primului Ministru se afla la dispoziţia purtătorului de cuvânt. purtătorul de cuvânt trebuie să facă faţă situaţiilor complexe. El trebuie să acţioneze, astfel încât să nu fie afectată imaginea organiziei:

3.2. Atribuţiile purtătorului de cuvânt

Pentru a fi un bun purtător de cuvânt, o persoană trebuie să răspundă urmatoarelor cerinte 35 :

-aibă capacitatea de a exprima clar şi convingator mesajul cerut de organizaţie şi de şeful acesteia;

-să deţină abilităţi de bun comunicator;

-să denote sinceritate;

-să fie devotat instituţiei sau organizaţiei;

35 Chiciudean, Ion. (2000). Gestionarea imaginii in procesul comunicarii. Bucuresti: Editura Licorna

36

-să aibă o bună percepţie a lucrurilor şi de relionare;

-să deţină cunoştinte solide de redactare;

-fie cunoscut de reporteri;

-să vorbească în numele instituţiei şi să nu dea curs unor orgolii personale;

-să aibă abilitatea de a depăşi cu succes situaţiile conflictuale cu jurnaliştii

-să fie disponibil la orice ora pentru a oferi informaţii reprezentanţilor

mass-media, care nu iartă niciodată instituţia pentru faptul că purtătorul de cuvânt nu

raspunde la telefon;

-să cunoască foarte bine organizaţia din care face parte pentru a fi

convingator atunci când transmite un mesaj şi să ştie cui să se adreseze pentru a obtine

informaţiile de care jurnaliştii au nevoie;

-să işi respecte mereu promisiunile făcute jurnaliştilor;

-să întreţină o relaţie de conlucrare permanentă cu structura de relaţii

publice;

-să cunoască foarte bine regulile de desfăşurare ale unor activităţi cu participarea presei: conferinţele de presă, briefing-urile etc.

Existenţa unui purtător de cuvânt unic ofera un control foarte bun al informatiei

care pleaca din interiorul companiei. In acest fel se evita suprapunerea de mesaje, sau

existenta unor nuante. Concomitent cu desemnarea purtătorului de cuvânt este necesara

instituirea unui control strict asupra comunicarii externe, purtătorul de cuvânt alaturi de

directorul general sau reprezentanti ai conducerii sunt singurii care vor gestiona

comunicarea cu exteriorul, dupa ce a obtinut aprobarea conducerii companiei in privinta

mesajelor care vor fi transmise.

3.3. Purtătorul de cuvânt al Poliţiei Române

3.3.1. Relaţia cu mass media

Rolul mass-media în societate a devenit foarte important. Informaţiile reprezinta o

sursa vitala pentru orice tip de decizie, iar mass-media este principalul mediu de difuzare

37

a acestora. Dincolo de rolul de informare, prin intermediul mass-media se conturează opinii, ideii şi se formează atitudini. Relaţia unei instituţii sau a unei persoane publice cu presa trebuie construită, în aşa fel încât corpusul de informaţii ce devin publice în legătură cu acea instituţie să provina într-o cât mai mare măsură, direct sau indirect, din interiorul instituţiei 36 . Este vorba de controlul instituţiei într-o mai mică sau mai mare măsura asupra informaţiei, iar o relaţie bună cu presa este indispensabilă pentru realizarea acestui scop. Nu se pune problema de a deţine monopolul informării publicului asupra evenimentelor legate de instituţie; tot timpul vor exista şi alte căi prin care informaţia poate ajunge în atenţia publicului. O relaţie bună cu mass-media duce la câştigarea bunăvoinţei societăţii aupra unei instituţii. In virtutea influenţei pe care o are asupra publicului larg, presa poate genera o criză mediatică, de multe ori fără suport real într-o companie. O acuzaţie sau o ştire transmisă de o sursă credibilă poate dăuna companiei, chiar dacă această informaţie nu este adevarată, cu atât mai mult cu cât pare credibilă. Nu trebuie neglijat faptul că reprezentanţii presei adoră crizele întrucât acestea sunt surse de stiri. Mass-media încearcă sa elucideze motivele, cauzele care au contribuit la generarea crizei. Jurnaliştii influenţează mersul investigaţiilor prin blocarea procesului, prin accelerarea cercetărilor sau prin deturnarea investigaţiilor pe piste false. Intrucât presa este principalul formator al opiniei publice, insituaţiile de criza, mass-media devine principalul evaluator al evenimentelor: controlează şi dirijează percepţiile publicului. Rolul principal în activitatea de relaţii publice ale oricarei oganizaţii trebuie să-i revină purtătorului de cuvânt, a cărui sarcină esenţiala este aceea de a acţiona în direcţia satisfacerii nevoii de informare în continua creştere a oamenilor din perimetrul instituţiei pe care o reprezintă, dar mai ales a celor din afara ei. In acest scop, firmele de succes angajează purtători de cuvânt capabili să transmita corect şi cu profesionalism mesajele şi informaţiile publice, prin care instituţiile, organizaţiile sau companiile încearcă să câştige încrederea şi bunavoinţa celor cu care intra în contact direct sau mediat.

36 Chiciudean, Ion. (2000). Gestionarea imaginii in procesul comunicarii. Bucuresti: Editura Licorna

38

Din punct de vedere al gradului lor de independenţă şi relaţionare cu compania, purtătorii de cuvânt se împart în trei categorii 37 :

Angajaţii permanenţi

Firmele de relaţii publice

Purtătorii de cuvânt independenţi (freelance):

Prima categorie este preferată de autorităţile publice centrale şi locale, precum şi de companiile mici, care au nevoie de comunicare intensă, dar nu îşi permit angajarea unei firme de relaţii publice sau a unui expert independent. În cazul celei de-a doua categorii, situaţia este mult mai simplă. În practica internaţională, problemele de comunicare sunt gestionate de firme de relaţii publice. Avantajele utilizării unei firme de relaţii publice sunt numeroase: dispun de profesionişti cu o mare experienţă practică în domeniu şi ale căror experienţe anterioare pot fi de un real folos în gestionarea unor evenimente şi comunicări eficiente; există posibilitatea ca, pe baza contractului întocmit, în caz de nereuşită, firma de relaţii publice să poată fi trasă la răspundere, putându-i-se imputa pagubele create; mediatizarea evenimentului este mult mai reuşită, datorită legăturilor strânse de colaborare dintre firma de relaţii publice şi reprezentanţii mass-media; riscul unor capcane venite din partea reprezentanţilor mass- media este evitat, datorită mandatului clar pe care îl are firma de relaţii public. Jurnaliştii nu pot emite pretenţii de a primi pe loc orice lamurire, termenele fixate pentru răspunsuri documentate fiind, de obicei, acceptate. In a treia categorie a purtătorilor de cuvânt intră fie persoanele cu o mare experienţă în comunicare, consultanţi de prestigiu ai unor firme de succes, fie actori, oameni de cultură sau sportivi care pot fi folosiţi pentru a se realiza un transfer de imagine. Aceştia sunt purtători de cuvânt ocazionali şi sunt folosiţi de obicei cu prilejul lansării anumitor campanii sau produse, pentru a induce o notă de seriozitate şi de încredere.

37 Ovidiu Marian, Cristian Cosmin, Comunici deci existi, Editura Scripta, Oradea, 2006

39

Indiferent de variantele adoptate pentru realizarea unei comunicări cât mai eficiente, atât compania cât şi purtorul de cuvânt trebuie să respecte cu stricteţe principiile care stau la baza relaţiilor publice. Unul dintre cele mai importante principii îl constituie credibilitatea, care trebuie să se regăsească în toate elementele comunicării. Un asemenea principiu se bazează pe relaţiile create printr-un comporament adecvat şi percepţiie favorabile ale celorlalţi asupra persoanei în cauza 38 . Uneori, purtătorul de cuvânt trebuie să facă eforturi deosebite pentru păstrarea nivelului de credibilitate, mai ales în mediile profund eterogene din punct de vedere cultural, etnic sau politic. De regulă, credibilitatea se câştigă foare greu, prin eforturi susţinute şi de lungă durată, dar se poate pierde la prima greşeală. Responsabilitatea este un alt principiu imporant al relaţiilor publice, care incumbă purtătorul de cuvânt obligaţia unei cunoaşteri aprofundate a domeniului pe care il reprezintă. Liderul unei organizaţii nu-şi permite să trimită o persoană nepregătită în faţa presei sau a unei comunităţi specializate într-un anumit domeniu. Revenind la purtătorul de cuvânt, "elementul motor a comunicarii", trebuie precizat că acesta este necesar să dovedească în acelaşi timp, un barometru al evoluţiei opiniei publice, al modului în care ea se dezvoltă de la un grup restrâns de persoane la o mare colectivitate umana, în legătură cu problemele de larg interes pentru comunitate. Importanţa purtătorului de cuvânt iese în evidenţă mai ales în situaţii excepţionale, atunci când opinia publică este foarte fluctuantă, putându-se schimba de la o oră la alta, în funcţie de diferitele atitudini ale persoanelor implicate. La baza tehnicilor folosite în efortul sau de a convinge publicul ţintă în încercarea de schimbare afectivă şi comportamentală a acestuia, purtătorul de cuvânt trebuie să se plieze pe cerinţele opiniei publice, pe care, în prealabil trebuie să le înţeleagă în suficientă măsură. Cu alte cuvinte trebuie să-şi cunoască foarte bine audienţa. Oricat de abil şi de experimentat s-ar dovedi în acţiunile pe care le întreprinde pentru influenţarea opiniei publice, purtătorul de cuvânt se poate trezi în fata unor surprize deloc plăcute. Pentru a evita orice situaţii dezagrabile, purtătorul de cuvânt

38 ibidem

40

trebuie să adopte întotdeauna politica cea mai sigură, şi anume politica adevarului. Astfel, îşi asumă riscuri mari şi neprevăzute, fiindcă, de îndată ce va sesiza şi cea mai vagă încercare prin care poate fi indus în eroare, publicul vizat îşi va pierde încrederea în cel care-l informează. Respectarea cu stricteţe a regulilor jocului îl poate face pe purtătorul de cuvânt să iasă cu fruntea sus din orice situaţie şi, chiar dacă imaginea personală apare uneori "şifonată", important este că prestigiul organizaţiei să nu aibă de suferit. Evaluarea interacţiunii cu diversele categorii pentru public, inclusiv cu mass- media, este deosebit de importantă pentru o cuantificare corecta a rezulatatelor obţinute de purtătorul de cuvânt în activitatea de relaţii publice. Evaluând întotdeauna corect rezultatele, asumandu-şi partea de vina în cazul unui eşec, purtătorul de cuvânt profesionist va reuşi să înveţe din lecţiile trecutului şi să se prezinte mult mai bine pregătit în campaniile de informare care vor urma.

3.3.2.Necesitatea existentei purtătorului de cuvânt intr-o organizaţie

Există organizaţii unde conducerea susţine că nu este nevoie de prezenţa unui purtător de cuvânt, ceea ce este greşit. Un purtător de cuvânt trebuie să existe în orice organizaţie, datorită mai multor factori 39 :

directorul organizaţiei nu poate fi întotdeauna la dispoziţia jurnaliştilor,

datorită programului său de activităţi - spre deosebire de acesta, purtătorul de cuvânt este

disponibil 24 de ore din 24;

conducătorul organizaţiei nu posedă acele tehnici de comunicare ce îl pot

face un bun comunicator - un avantaj al purtătorului de cuvânt este faptul că, în cazul unor situaţii neclare, acesta poate declara că nu cunoaşte decizia conducerii;

39 Chiciudean, Ion. (2000).Gestionarea imaginii in procesul comunicarii. Bucuresti: Editura Licorna

41

purtătorul de cuvânt îl protejează pe directorul organizaţiei, neexpunându-l

permanent mass mediei - conducerea organizaţiei va apărea astfel, numai în anumite momente. De aceea, existenţa unui purtător de cuvânt în orice organizaţie este extrem de necesară, el reprezentând principala sursă de informare a jurnaliştilor şi, poate, cel mai important lucru, imaginea organizaţiei.

3.3.3. Sfera de competenţă a purtătorului de cuvânt în instituţiile publice şi private.

În ultimii ani, asistăm la o dezvoltare impresionantă a sectorului de comunicare, atât în mediul privat cât şi în cel al instituţiilor publice. Nu este vorba doar de proliferarea serviciilor de comunicare din cadrul organizaţiilor publice ori particulare, de dotarea cu aparatura necesară de recepţie şi de transmitere a informaţiilor, dar şi de încadrarea lor cu personal adecvat, figura reprezentativă în acest sens constituind-o purtătorul de cuvânt. 40

3.3.4. Purtătorul de cuvânt al instituţiei publice

În momentul de faţă aproape toate instituţiile publice şi-au desemnat un purtător de cuvânt, de regulă un membru al Biroului de presă. De multe ori, purtătorul de cuvânt are un statut special, nefiind subordonat decât conducatorului organizaţiei. Acest lucru este de dorit în limitele unui mandat pe care acesta trebuie să-l respecte. De obicei, purtătorul de cuvânt al instituţiei publice este un membru vechi al organizaţiei, care cunoaşte foarte bine activitatea instituţiei şi are abilităţi de comunicare şi nu în ultimul rând, un aspect fizic plăcut. Din păcate, în unele cazuri, se acordă mai puţină importanţă pregătirii de specialitate, mizându-se pe cunoştinţele şi pe experienţa dobândite de persoana respectivă în cadrul organizaţiei. În instituţiile centrale, purtătorii de cuvânt sunt aleşi şi apoi numiţi de către şeful instituţiei respective. Dacă acesta este numit pe criterii politice, se subînţelege ca şi purtorul de cuvânt este simpatizant, poate chiar membru al partidului din care face parte şeful său.

40 ibidem

42

Prin prisma subordonării politice, instituţiile publice se împart în trei categorii 41

Instituţii publice de rang naţional;

Instituţii aflate în subordinea autorităţilor locale;

Instituţii relativ autonome şi independene din punct de vedere politic.

Aceasta clasificare este importanta deoarece rolul şi poziţia purtătorului de cuvânt depind foarte mult de libertatea de mişcare pe care acesta o are în cadrul înstituţiei. În prima categorie se încadrează Preşedinţia, Guvernul, Camera Deputaţilor, Senatul, ministere, comisii naţionale. În cazul instituţiilor mai sus amintite, purtătorii de cuvânt sunt aruncaţi în focul luptei şi uneori supraexpuşi. Astfel, punctul de vedere exprimat de purtătorul de cuvânt, chiar dacă reprezintă poziţia oficială a organizaţiei, are un impact redus în comparaţie cu cel exprimat direct de liderul instituţiei. In anumite cazuri, utilizarea purtătorului de cuvânt dă o notă de echidistanţă, de echilibru şi duce la evitarea întrebărilor incomode.

In cazul instituţiilor aflate în subordinea autorităţilor locale, poziţia purtătorului de cuvânt depinde de relaţia de încredere pe care acesta şi-o stabileşte cu conducătorul instituţiei. De multe ori, acesta din urma înţelege importanţa reprezentării cât mai profesioniste a imaginii organizaţiei, precum şi avantajele colaterale ce decurg din aceasta, lăsându-l pe purtătorul de cuvânt -şi desfăşoare activitatea fără prea multe ingerinţe.

În cadrul ultimei categorii de instituţii se includ cele relativ independente din punct de vedere politic. Aceste instituţii funcţionează pe principii diferite, unele dintre ele aducând bani la buget, fapt care le apropie foarte mult de instituţiile private. Multe dintre ele funcţionează pe o piaţă concurenţială, unde nu mai deţin monopolul. In cazul acestor organizaţii, imaginea este deosebit de importantă şi se reflectă în cotele de piaţă.

41 Ovidiu Marian, Cristian Cosmin, op. cit., pag

165

43

Rolul direcţiei de relaţii publice (şi al purtătorului de cuvânt) este de a induce şi de

a menţine în rândul publicului organizaţiei o stare de încredere şi de înţelegere recipro.

Purtătorul de cuvânt va susţine conferinţe de presă ori de câte ori este nevoie. De obicei, reprezentaţii instituţiilor publice şi chiar purtătorii de cuvânt, au o anumită stare de teamă faţă de ziarişti, fapt care îi face să vorbească foarte mult, să se piardă în detalii, pentru ca, în final, timpul alocat secţiunii de întrebări şi răspunsuri să fie foarte scurt. Aceasta constituie o diferenţă majoră între conferinţele de presă organizate de firmele private şi

cele ale instituţiilor de stat. În timp ce primele pun accent pe întrebări, pentru a demonstra

o totală deschidere şi bunăvoinţă, instituţiile de stat adoptă politica informărilor publice.

3.3.5. Purtătorul de cuvânt al instituţiei private

Succesul unei organizaţii depinde, în mare măsură, de modul în care reuşeşte să-şi promoveze produsele şi serviciile, de calitatea acestora şi de stabilirea unei relatii cât mai bune cu mediul de afaceri. In acest sens, purtătorul de cuvânt are rolul de a reflecta cât mai bine imaginea organizaţiei pe care o reprezintă. Conform unei recente lucrări de specialitate, un bun purtător de cuvânt este acela care cunoaşte, în detaliu, activitatea organizaţiei şi care a beneficiat de o pregătire de specialitate în domeniul comunicării. În timp ce purtătorul de cuvânt al instituţiei publice este, de obicei, defensiv (acesta fiind pregătit să apere imaginea instituţiei), cel al instituţiei private trebuie să fie pregătit să facă faţă şi situaţiei ofensive (aceea care impune ridicarea imaginii propriei societăţi ). Există deosebiri şi în privinţa conferinţelor de presă. Astfel, cele organizate de instituţiile publice pot fi catalogate drept justificative, pe când în cazul instituţiilor private acest principiu nu se aplică. Cei care doresc un punct de vedere oficial al companiei vor fi îndrumaţi spre purtătorul de cuvânt, pentru că el este acela care trebuie să protejeze atât imaginea companiei cât şi pe aceea a directorului

44

general. Conducătorul organizaţiei trebuie să apară foarte rar, doar atunci când este absolut necesaparticiparea sa la un eveniment 42 . Chiar dacă purtătorul de cuvânt întruchipează imaginea publică a organizaţiei, nu înseamnă că el este persoana care se pricepe să soluţioneze absolut toate problemele ce apar în activitatea practică. Pentru întrebările la care nu are răspuns pe loc, fiind în afara spaţiului de strictă competenţă, purtătorul de cuvânt trebuie să ceară un răgaz ca să se documenteze, promiţând că va furniza răspunsul în cel mai scut termen cu putinţă. Astfel, apariţia purtătorului de cuvânt în locul directorului general este mai avantajoasă, întrucât cel dintâi are dreptul să ceară un termen de informare şi documentare. În cazul său este un lucru de apreciat şi anume că nu vrea să dezinformeze. În cazul directorului general, acest lucru ar fi apreciat ca o necunoaştere şi ar fi sancţionat de către reprezentanţii mass- media.

În concluzie, s-ar putea spune că purtătorul de cuvânt trebuie să acţioneze ca un paravan pentru conducerea organizaţiei, rolul său fiind acele de a informa şi nu a dezinforma. 3.3.6. Relaţiile purtătorului de cuvânt cu membrii conducerii organizaţiei

Purtătorul de cuvânt al oricarei organizaţii publice se subordonează direct doar conducătorului instituţiei. Chiar dacă la începutul carierei sale purtătorul de cuvât poate fi "plasat" într-un serviciu sau direcţie subordonată secretarului general, el va trebui să-i dmonstreze conducatorului instituţiei nu numai utilitatea, dar şi necesitatea existenţei unui astfel de angajat în preajma sa. Mai mult, pe măsură ce ajunge să cunoască activitatea instituţiei, purtătorul de cuvânt are datoria să realizeze o cât mai strânsă şi permanentă colaborare cu conducătorul instituţiei pe care trebuie să o reprezinte onorabil în relaţiile cu mass-media. Din situaţiile analizate la nivelul instituţiilor centrale rezultă ca un eficient sistem de colaborare se poate realiza în condiţiile în care zilnic, la începutul programului purtătorul de cuvânt îi prezinta şefului organizaţiei revista presei. Aceste

42 ibidem

45

întâlniri zilnice cu şeful organizaţiei prezintă multiple avantaje atât pentru purtătorul de cuvânt cât şi pentru insituţie. Astfel 43 :

Purtătorul de cuvânt are posibilitatea să cunoască zi de zi, de la cea mai avizată persoană, conducătorul instituţiei, probleme curente şi de perspectivă care intervin în activiatea organizaţiei. Purtătorul de cuvânt asigură în acest mod o comunicare directă cu conducerea organizaţiei şi, pe acestă bază, se ajunge la o încredere reciprocă. Purtătorul de cuvânt poate să abordeze şi unele probleme din interiorul organizaţiei nesesizate de presă, dar care, nerezolvate la timp, ar putea afecta imaginea instituţiei. În genere, purtătorul de cuvânt îl însoţeşte pe conducătorul organizaţiei la toate întâlnirile oficiale unde reprezentanţii mass-media sunt nelipsiţi întrucât el este cel care asigură materialele informative şi documentare solicitate de ziarişti şi tot lui îi revine sarcina de a organiza scurtele declaraţii de presă pe care le face şeful instituţiei. În aceste condiţii, comunicarea dintre conducerea instituţiei şi purtătorul de cuvânt trebuie să fie directă şi să se bazeze pe încredere reciprocă. Pentru o bună colaborare cu conducerea, purtătorul de cuvânt trebuie să fie acceptat ca partener de discuţie şi nu ca simplu angajat care transpune un ordin în practică. Un purtător de cuvânt care nu reuşeşte să-şi dezvolte o relaţie de colaborare informală cu conducerea organizaţiei are şanse reduse să reziste în cazul apariţiei unei crize în care are nevoie de suportul şi de încrederea şefului. 3.3.7. Comunicarea informală

Comunicarea informală are loc în afara canalelor oficiale de comunicare. Ea merge în paralel cu canalele formale de comunicare şi le suplineşte atunci când acestea nu sunt în măsură să prezinte informaţii complete. În acelaşi timp, comunicarea informală joacă un rol important în managementul schimbării de ordin economic, tehnic sau atitudinal, aceasta din urmă reprezentând una dintre misiunile importante ale purtătorului

43 Ovidiu Marian, Cristian Cosmin, op. cit., pag 172

46

de cuvânt, aceea de a-l transforma pe liderul organizaţiei într-un factor eficient de dialog cu mass-media. Schimbarea atitudinii conducerii faţă de mass-media şi de public va ajuta mult organizaţia pe termen mediu şi lung. O atitudine de tip "PR", public relations, trebuie să se regăsească în cadrul tuturor organizaţiilor care se vor eficiente.

3.3.8. Comunicarea formală

Reţelele formale de comunicare sunt prescrise prin organigrama, document care reprezintă organizarea funcţională a activităţilor şi natura relaţiilor de subordonare şi coordonare dintre compartimente şi persoane. Derularea comunicării formale scrise sau orale este guvernată de o serie de reguli implicite şi explicite privind conţinutul (ce fel de informaţie se transmite), responsabilitatea (cine emite şi cine controlează şi semneaza - în cazul mesajelor scrise), forma (orală/scrisă, modul de structurarea a mesajului, conţinutul părţii de identificare, formulele de adresare), momentul (ocazii, termene) şi destinaţia mesajelor (cui sunt adresate). Comunicarea poate fi unidirecţională, mai facilă şi mai rapidă, sau bidirecţională, mai lentă, necesitând răbdare, timp alocat, abilităţi comunicaţionale, dar ducând la decizii mai bune şi la acceptarea mai largă a acestora de către executanţi. Tehnicile de comunicare diferă după sensul de circulaţie al informaţiei:

Comunicarea descendentă poate avea loc în sensul cererii de situaţii, date etc. sau al emiterii de decizii, dispoziţii, instrucţiuni, informaţii. Formele concrete folosite de o organizaţie pot fi decizii, circulare de informare, broşuri sau manuale cu norme şi instrucţiuni, ziare de întreprindere, scrisori către fiecare angajat, mesaje la staţia radio, dări de seamă, rapoarte în faţa adunării generale a salariaţilor sau a acţionarilor. Comunicarea ascendentă poate fi un răspuns la cererile de situaţii şi date ale conducerii sau emiterea unor cereri, plângeri, opinii. Formele folosite pot fi note de serviciu, rapoarte, dări de seama, reglementate prin normele de organizare si funcţionare. Pe lângă acestea conducerea poate folosi la fundamentarea deciziilor sale date furnizate de chestionare de opinie sau atitudini, forme de colectare a propunerilor şi sugestiilor

47

salariaţilor. Tehnici recente de canalizare a insatisfacţiilor salariaţilor sunt aşa-numitele "hot-lines" şi "uşa deschisă". Comunicarea organizaţională nu se limitează însă doar la aceste forme; există modalităţi specifice de comunicare operativă, bidirecţională, între niveluri ierarhice, compartimente diferite ca şedinţele, comitetele, interviurile, grupurile de discuţie.

48

CAPITOLUL al IV-lea COMUNICAREA CU PRESA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

Situaţiile de criza şi de conflict constituie pentru comunicatori unele dintre cele

mai grele teste de abilitate şi deontologie profesională.

CRIZA este definită ca o perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin

acumularea accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face

dificilă functionarea sa normală, declanşându-se puternice presiuni spre schimbare.

CONFLICTUL este caracterizat drept opoziţie deschisă, lupta între indivizi,

grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice,

religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra

interacţiunii sociale. In esenţă, conflictul este o neînţelegere, ciocnire de interese,

dezacord (un antagonism, o cearta, diferend sau o discuţie violentă), iar modelul sau de

dezvoltare şi de stingere presupune cinci etape relativ distincte:

1) dezacordul;

2) confruntarea;

3) escaladarea;

4) de-escaladarea;

5) rezolvarea.

Implicaţiile mediului şi canalelor de comunicare în ceea ce priveşte strategia

comunicaţională, în situaţiile de criza şi de conflict, ne trimit la cerinţele rezultate în urma

analizei condiţionărilor legate de elementele procesului de comunicare.

4.1-Gestionarea comunicării în situații de conflict

Elementul determinant cu scopuri bine precizate în actul comunicării este sursa

(emitatorul). In situaţii de criza şi de conflict, acesta iese pregnant în evidenţă. Dacă în

mod curent sursa emite mesaje potrivit unui regim de normalitate pe baza unor opţiuni şi

49

a unor programări proprii ale organizaţiei, solicitate de cerinţele activităţii cotidiene, când apare criza sau conflictul situaţia se schimbă radical. Acum emitatorul este puternic provocat: pe de o parte este supus rapid şi total unor noi cerinte stringente interne de prezentare a soluţiilor pentru rezolvarea crizei, de păstrare a imaginii organizaţiei, iar pe de altă parte, tot pentru păstrarea imaginii, trebuie să facă faţă într-un timp extrem de scurt, puternicului ”bombardament” de întrebări ce vin din exteriorul organizaţiei prin contactul direct cu presa si diverse agenţii guvernamentale. ”Bombardamentul” extern în situaţii de criză şi de conflict are explicaţii pertinente ce rezidă atât în receptivitatea sporită a opiniei publice faţă de senzaţional cât şi faţă de profesionalismul jurnaliştilor.

Purtătorul de cuvânt, din structurile de poliţie, se întâlneşte frecvent cu asemenea situaţii, în urma cărora trebuie să aplaneze conflictul şi să soluţioneze criza. Este în joc imaginea instituţiei pe care o reprezintă, iar el este însăşi “oglinda” acestei imagini.

Odata clarificate scopurile şi obiectivele comunicării, emitatorul trebuie să aiba în vedere un permanent control asupra actului de comunicare, al cărui nivel va varia invers proporţional cu nivelul de implicare al destinatarului. Din acest punct de vedere, în situaţiile de criză şi de conflict este bine şi să aibă în vedere strategii de comunicare ce realizează o nuanţare a controlului emiţătorului, pe care le consideram că ar putea fi:

de informare, ce presupune că emitentul doreşte ca destinatarul să afle, să înţeleagă; nu este necesară implicarea destinatarului în comunicare decât prin scurte întrebări sau pentru clarificări;

de convingere, care presupune dorinţa emitentului ca ”receptorul să acţioneze”, strategii corespunzătoare situaţiei de criză, dar mai ales celei de conflict, ca soluţie paşnică de rezolvare a acestuia; se impune implicarea receptorului, care în conflict poate fi partea adversă, implicare cerută de nevoia de a-i cunoaşte opiniile, pretenţiile, de a-l convinge să facă ceva, să acţioneze.

50

După criteriul modului de derulare al acţiunii, în situaţiile de criză şi de conflict, emiţătorul poate utiliza:

strategii pas cu pas, foarte necesare pentru ţinerea sub control a situaţiei; ele

decurg în primul rând din planul pregătit pentru criza şi vizează asigurarea rapidă cu informaţii către mass-media; în intregul şir de mesaje elaborate de către echipele de criza un loc important il ocupă rapoartele periodice care ajuta la controlarea zvonurilor;

strategii de inversare a caracterului unor indicatori de imagine ce presupun

din partea emitatorului mai multă abilitate de contra argumentare;

strategii de răsturnare de imagine, care sunt cele mai spectaculoase şi sunt

absolut necesare atunci când criza sau conflictul au zguduit puternic organizaţia sau când componenta ”imagine” este considerata una de baza pentru una sau alta dintre părţile aflate în conflict. Folosite cu succes în razboiul din fosta Iugoslavie, cât şi în cel din Golful Persic, considerăm că vor juca un rol tot mai important în războiul informaţional

ca posibil razboi al viitorului. Conform soţilor Toffler, razboiul din Golf a reprezentat sfârşitul războiului epocii industriale şi începutul războiului epocii informaţionale.

4.2 -Strategii de securitate în relaţia cu presa

În cadrul unei organizaţii, politica de securitate a informaţiei constituie unul dintre cele mai importante documente din cadrul acesteia. Acest document trebuie să reprezinte în permanenţă o extensie a mediului de afaceri al organizaţiei, a culturii şi misiunii acesteia, să fie în spiritul reglementărilor şi legislaţiei incidente 44 . Politica de securitate a informaţiei trebuie să fie adaptată pentru a reflecta obiectivele de afaceri ale organizaţiei. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care utilizarea unor politici standard nu este o alternativă viabilă pentru cei mai mulţi dintre managerii în securitatea informaţiei. Este incontestabil faptul că multe organizaţii

44 Strategii de securitate informationala Răzvan Grigore, contributorii online

10.02.2015

51

disponibil la data de

împărtăşesc obiective de afaceri similare şi multe politici pot coincide. Elementul definitoriu care promovează însă un program de securitate către un nivel de eficienţă sporită, deşi poate suna straniu, nu îl constituie calitatea politicii – îl reprezintă oamenii. Pentru ca securitatea informaţiei să fie luată în mod serios în consideraţie în cadrul organizaţiei, trebuie ca în mod necesar suportul managementului să fie vizibil la toate nivelurile. Acest deziderat poate fi atins prin finanţarea iniţiativelor programului de securitate al informaţiei, promovarea acestora în rândul personalului, organizarea unor activităţi de informare şi pregătire profesională

Statutul purtătorului de cuvânt din poliţie este unul special, având în vedere poziţia cheie pe care o ocupă în relaţia cu presa. Purtătorul de cuvând din poliţie are o sarcină mult mai grea decât aceea a unuia dintr-o companie privată sau de alt gen, având în vedere natura informaţiilor cu care lucrează şi sarcia ce-i revine de a proteja imaginea instituţiei pe care o reprezintă şi, în acelaşi timp, protejarea valorilor fundamentale ale statului român. Din acest motiv, sub tutela Strategiei Naţionale de Securitate, putătorii de cuvânt din sistemele de poliţie şi de siguranţă naţională ar trebui să beneficieze de o instruire suplimentară în ceea ce priveşte activitatea lor şi formularea unor comunicate de presă care să evite expunerea instituţiilor reprezentate, încălcarea valorilor fundamentale ale statului şi atingerea ce s-ar putea aduce securităţii naţionale. Nu într-un singur caz, purtătorilor de cuvânt le-a revenit ingrata sarcină de a menţine imaginea credibilă a instituţiei reprezentate, în condiţiile în care colegi de-ai lor au încălcat statutul poliţistului sau au adus atingere valorilor fundamentale. În egală măsură, ar trebui iniţiate întâlniri cu jurnaliştii prin care să se dezbată problema atingerilor aduse securităţii naţionale, de anumite articole, din goana presei după senzaţional. Ca reprentant al instituţiei şi al statului, purtătorul de cuvânt din poliţie are nevoie de o instruire suplimentară, în acest sens, dar şi de un cadru legislativ adecvat.

52

CAPITOLUL al V-lea STUDII DE CAZ ŞI SCURTE CONCLUZII

5.1 Studiu de caz

5.1.1. Accidentul de la Mihăileşti

Alegerea pentru dezbatere a celebrului accident de la Mihăileşti din 24 mai 2004, nu este una întâmplatoare. În aceleşi subiect fiind întălnite atât criza, cât şi conflictul de comunicare. Pentru o mai bună înţelegere a acestuia vom face o scurtă rememorare a evenimentelor. Explozia de la Mihăilești este denumirea Buzău generică sub care este cunoscut unul din cele mai grave accidente produse pe șoselele din România. Pe data de 24 mai 2004, la ora 5:50 în comuna Mihaileşti, judeţul Buzău, pe drumul european E85, la 32 de kilometri de a avut loc o explozie datorata accidentului unui camion ce transporta 20 de tone de azotat de amoniu. Bilanţul victimelor arata că au fost 18 morţi (dintre care sapte pompieri, trei localnici şi doi jurnalişti ai postului TV Antena 1) şi 13 răniti grav. Un crater cu adancime de 6,5 metri şi o rază de 21 metri s-a format în jurul locului exploziei, iar bucăţi de metal au fost aruncate pe o rază de 200 de metri afectând acoperişurile mai multor case din zona. Cei trei reprezentanţi ai firmelor care au asigurat transportul şi livrarea azotatului de amoniu, Ionel Ionuţ Neagoe, administratorul Ney Transport SRL, Mihai Guna, patronul Mihtrans SRL şi Ion Gherghe, fost director al combinatului Doljchim din Craiova au fost condamnaţi la câte patru ani de închisoare.” Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţen de Poliţie Buzău, de atunci, Florina Crucianu şi purtătorul de cuvânt al ISU Buzău, Gabriela Boiangiu au fost puse în critica postură, de a transmite informaţii despre proprii lor colegi, despre un cumul de infracţiuni produse, dar în egală măsură păstrarea secretă a cauzelor accidentului deoarece, ministrul

53

transporturilor de atunci, Miron Mitrea a dispus astuparea craterului format pe un diamentru de 180 metri, în care se aflau resturi umane constând în organe şi membre, în mai puţin de 24 de ore. Astăzi postul de purtător de cuvânt al IPJ Buzău, este ocupat de soţia văduvă a unuia dintre ofiţerii ISU Buzău, decedaţi în tragicul accident de la Mihăileşti. Postura celor doi purtători de cuvânt, la acel moment, a fost una, cât se poate de ingrată. Cu greu, am reuşit să o convingem pe Gabriela Boiangiu, purtătorul de cuvânt ISU Buzău, de atunci să îţi reamintească trăirile acelor momente. De altfel, la scurt timp după acest cumplit accident, Gabriela Boiangiu a renunţat la postul de purtător de cuvânt. „E foarte greu să vorbesc despre acele momente cumplite. Îmi amintesc că în ziua anterioară accidentului, am stat de vorbă cu doi dintre colegii pompieri, care au sfârşit tragic în nebunia de la Mihăileşti. Telefonul a sunat undeva la 07.00 dimineaţa şi am fost chemată, de urgenţă la comandament. Nici nu înţelesesem prea bine ce se întâmplă, doar fusesem înştiinţată de ofiţerul de serviciu că a avut loc o explozie la Mihăileşti. Când am intrat pe poarta unităţii, în dimineaţa de 24 mai, am văzut doar feţe transfigurate de şocul veştii. Nu-mi venea să cred. Am fost convocată de comandantul unităţii şi mi s-a ordonat redactarea unui comunicat în care să anunţăm pierderea celor şapte colegi şi starea critică în care se aflau ceilalţi. Tot mie mi-a revenit ingrata sarcină de a contacta telefonic membrii familiilor celor decedaţi, în vederea convocării lor la comandament, unde avea să li se dea tragica veste” declară la zece ani de la tragicul eveniment, Gabriela Boiangiu. Tot de la fostul purtător de cuvânt am aflat mai multe detalii despre atmosfera acelei dimineaţi. Jurnaliştii sunau neîncetat. Se aflau şi ei într-o postură delicată: în accident dispăruseră doi colegi de-ai lor. Relaţia celor doi jurnalişti, dispăruţi în deflagraţie, cu cei doi purtători de cuvânt era una destul de apropiată, având în vedere anterioarele întâlniri dintre aceştia, la alte evenimente ce aveau legătură cu ISU sau cu IPJ Buzău.

54

Tragedia era cu atât mai mare, cu cât din corpurile celor doi jurnalişti nu s-au mai găsit decât părţi ale acestuia, un adidas şi camera, care a surprins pe bandă momentul exploziei. Florina Crucianu, purtătorul de cuvânt al IPJ Buzău, până la 01 februarie 2015, recunoaşte contrariată postura şi mai delicată, în care a fost nevoită, să se afle, la momentul accidentului. Erau colegii noştri sau soţii colegelor noastre. Nu puteam accepta că le voi da, împreună cu comandantul, tragica veste a dispariţiei soţilor lor. Toată lumea cerea explicaţii. În egală măsură îşi voiau morţii acasă. Îmi amintesc că peste atmosfera aceea agitată, telefoane care sunau continuu, reporteri de la televiziunile naţionale voiau detalii, iar mie mi se limitau posibilităţile de comunicare. Am fost convocată, de urgenţă, la ora 07,00 dimineaţa, în biroul comandantului şi mi s-a ordonat redactarea unui material scurt, concis, care să nu dea prea multe amânunte despre cauza accidentului. Mi s-a spus că de la Bucureşti, de la Ministerul Transporturilor a venit dispoziţie de astupare a craterului format, în mai puţin de 15 de ore de la tragedie. În clipa aceea, mi- am dorit cu adevărat, să nu fiu eu purtătorul de cuvânt care să nu le poată spune adevărul, jurnaliştilor şi membrilor familiilor afectate.” declară Florina Crucianu „Cel mai mare şoc şi cea mai mare vină, pentru ceva ce nu făcusem eu, am simţit- o în momentul, în care, am văzut la Antena 1, cum atârna un intestin de om, de cuva excavatorului ce astupa cu repeziciune craterul de 20 metri. Ştiam că nu e corect ce se întâmpla, dar, în egală măsură, instituţia pe care o reprezentam trebuia să-şi păstreze integritatea, să nu se implice, decât pe latură penală, în derularea unei anchete corecte.”continuă Florina Crucianu Asaltaţi de jurnalişti, purtătorii de cuvânt s-au limitat doar la a transmite că nu pot da foarte multe detalii, pentru a nu pereclita desfăşurarea normală a anchetei. Comunicarea lor s-a transformat dintr-una formală, într-una informală. Subiectivismul a fost cenzurat până la limita contrarietăţii, chiar dacă fiecare dintre cei doi conştientizau inadvertenţele şi aspectele mai puţin legale din derularea faptelor. Şi

55

totuşi se aflau în postura ingrată de a păstra intactă şi autoritară, imaginea unei instituţii a statului. Tot aici exemplificăm ceea ce în capitolul anterior numeam „strategii de răsturnare de imagine, care sunt cele mai spectaculoase şi sunt absolut necesare atunci când criza sau conflictul au zguduit puternic organizaţia sau când componenta ”imagine” este considerată una de bază pentru una sau alta dintre părţile aflate în conflict.

5.1.2. Suspect împuşcat mortal în timpul unui furt Poliţistul care l-a împuşcat mortal marţi pe tânărul suspect în cazul unui furt ce a avut loc în comuna Glodeanu Siliştea nu a tras foc de avertisment în aer înainte de a trage înspre autoturismul în care se aflau cei trei suspecţi. Precizarea a fost făcută, miercuri, de purtătorul de cuvânt al Poliţiei Judeţene Buzău, comisarul Florina Crucianu, după ce, în ziua incidentului, IPJ Buzău transmisese într-un comunicat de presă că agentul de Poliţie a tras un foc în plan vertical înainte de a trage înspre autoturismul în care se aflau cei trei supecţi de furt. Potrivit comisarului Florina Crucianu "cercetările în acest caz sunt făcute de Parchetul Tribunalului Buzău, procurorul de caz urmând să se pronunţe cu privire la modalitatea în care agentul a folosit arma din dotare". Reprezentantul IPJ Buzău a explicat că, după ce au fost anunţaţi despre comiterea unui furt dintr-un autoturism parcat în comuna Glodeanu Siliştea, poliţiştii din localitate au plecat în zona indicată de localnici. Pentru a-i bloca pe suspecţii care se deplasau cu o maşină înmatriculată în străinătate, oamenii legii au aşezat autospeciala de Poliţie perpendicular pe drum, au făcut semnal regulamentar de oprire înspre maşină, însă suspecţii nu s-au conformat şi şi-au continuat drumul în mare viteză. Şoferul maşinii înmatriculate în străinătate s-a îndreptat către autospeciala Poliţiei chiar prin locul unde se afla unul dintre agenţi. Potrivit comisarului Florina Crucianu, agentul s-a retras pentru a nu fi lovit de maşină, a scos pistolul şi a tras.

56

Ulterior, poliţiştii au continuat urmărirea suspecţilor, însă după câţiva kilometri, când i-au pierdut pe aceştia întrucât aveau viteză foarte mare, au renunţat. Cel de-al doilea caz vine să exemplifice atribuţiile şi postura obiectivă, în care este pus purtătorul de cuvânt din cadrul poliţiei. Urmând schema prezentată în capitolul anterior, am exemplificat modul obiectiv în care trebuie transmis un comunicat de presă. Aici, putem constata prezenţa strategiei de informare, ce presupune că emitentul doreşte ca destinatarul să afle, să înţeleagă; nu este necesară implicarea destinatarului în comunicare decât prin scurte întrebări sau pentru clarificări, precum şi a celei de convingere, care presupune dorinţa emitentului ca ”receptorul să acţioneze”, strategii corespunzătoare situaţiei de criză, dar mai ales celei de conflict, ca soluţie paşnică de rezolvare a acestuia; se impune implicarea receptorului, care în conflict poate fi partea adversă, implicare cerută de nevoia de a-i cunoaşte opiniile, pretenţiile, de a-l convinge să facă ceva, să acţioneze

5.2.Concluzii

În cele cinci capitole ale prezentei teze am încercat să surprindem toate aspectele ce privesc profesia de purtător de cuvânt. Nu suntem, însă, în faţa unui simplu purtător de cuvînt, ci a celui ce reprezintă autoritatea statului realizată prin organele de control. Am arătat rând pe rând cât de importantă este profesia de purtător de cuvânt, de ce

a fost necesară apariţia ei şi mai alel când au înţeles alte corporaţii străine necesitatea unei asemenea profesii. În România profesia de purtător de cuvânt este relativ nouă, dar necesară având în vedere că ea este ocupată de o persoană ce se constituie în oglinda instutuţiei a cărei

imagine o reprezintă. Purtătorul de cuvânt este responsabil de imaginea instituţiei pe care

o reprezintă. El trebuie să ştie să ilustreze ceea ce presa vrea să vadă sau să audă, dar, în

egală măsură trebuie să ştie să protejeze imaginea instituţiei pe care o reprezintă. Purtătorul de cuvânt al oricarei organizaţii publice se subordonează direct doar conducătorului instituţiei. Chiar dacă la începutul carierei sale purtătorul de cuvât poate fi

57

"plasat" într-un serviciu sau direcţie subordonată secretarului general, el va trebui să-i dmonstreze conducatorului instituţiei nu numai utilitatea, dar şi necesitatea existenţei unui astfel de angajat în preajma sa. Mai mult, pe măsură ce ajunge să cunoască activitatea instituţiei, purtătorul de cuvânt are datoria să realizeze o cât mai strânsă şi permanentă colaborare cu conducătorul instituţiei pe care trebuie să o reprezinte onorabil în relaţiile cu mass-media. Importanţa purtătorului de cuvânt iese în evidenţă mai ales în situaţii excepţionale, atunci când opinia publică este foarte fluctuantă, putându-se schimba de la o oră la alta, în funcţie de diferitele atitudini ale persoanelor implicate. La baza tehnicilor folosite în efortul sau de a convinge publicul ţintă în încercarea de schimbare afectivă şi comportamentală a acestuia, purtătorul de cuvânt trebuie să se plieze pe cerinţele opiniei publice, pe care, în prealabil trebuie să le înţeleagă în suficientă măsură. Cu alte cuvinte trebuie să-şi cunoască foarte bine audienţa. În întâmpinarea profesiei de purtător de cuvânt, ar mai fi de evidenţiat necesitatea unor şcoli de perfecţioanare sau de formare a purtătorilor de cuvânt, iar în cadrul structurilor de poliţie sau de siguranţă naţională, ar fi necesară şi o pregătire în acest sens, astfel încât, aşa cum am mai precizat, purtătorul de cuvânt să protejeze imaginea institruţiei reprezentate şi valorile fundamenlale ale statului ocrotite de Constituţie şi de legea penală.

58

BIBLIOGRAFIE Autori români

1.

Alexandru Nedelea Marketing în Administraţia Publică, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003

2.

Chiciudean, Ion. (2000). Gestionarea imaginii in procesul comunicarii. Bucuresti:

Editura Licorna

3.

Cristina Coman, Relatiile publice. Principii si strategii, Editura Polirom, Bucureşti, 2001

4.

F. Coman Kund Politica de comunicare externă a colectivităţilor locale, Editura

Economică, Bucureşti, 2000

5.

Florin Ardelean în Introducere în teoria mass-media, (curs) , Universitatea din Oradea,

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Oradea, 2009

6.

Florin Ardelean în Introducere în teoria mass-media, (curs) , Universitatea din Oradea,

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Oradea, 2009

7.

G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureştu, 1983

8.

H. A. Simon, V.A. Thompson, D. W. Smithburg Administraţia publică, Editura

Economică, Bucureşti, 2000

9.

M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999

10.

Marian Petcu- Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000,

11.

Ovidiu Marian, Cristian Cosmin -Comunici deci existi,Editura Scripta, Oradea, 2006

12.

V. A. Munteanu Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006

Autori străini

1. A.Vorzsak (coord.) Marketingul serviciilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

2004

2. Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999

3. Herbert A. Simon Comportamentul administrativ Editura Economică, Bucureşti, 2000

4. Lars Engwal “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981

5. Martereau Communication publique teritoriale, Les editions de C.N.F.P.T., Paris, 1996

6. P. Zémor La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995

7. Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002

59

Acte normative

1. Legea 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acees la informaţiile de interes public, publicată în M. Of. 663 din 23 octombrie 2001

Sit-uri

60