Observator cultural, Nr.

36 (293) / 3-9 noiembrie 2005

Minciuni la persoana nti

Florina Prjol

Vincent Colonna
Autofiction & autres mythomanies littraires,
Editions Tristram, 2004, 250 p.
Va puteti imagina ca un concept poate deveni VIP (de fapt VIC Very Important Concept)? Ca utilizarea lui
poate genera excese, polemici, controverse? Dar si iubiri patimase? Ca practica, in-carnarea vie a
conceptului cu pricina, a atins cote ametitoare de popularitate, care tot creste? Ca, altfel spus, se consuma
in prostie acest concept, in forma teoretica, insipida si inodora, dar si cu sarea si piperul produsului aflat in
stare finita? Fenomenul e cumva previzibil, daca luam in considerare observatia lui Baudrillard ca numai
semnele sinceritatii continua sa fie cumparate, si iata, in sfirsit, miezul misteriosului concept: sinceritate,
autenticitate, autobiografic.
Auto-fictionalizarea, fictionalizarea sinelui, autobiografia rusinoasa (Genette), mentir vrai, autobiografia
romantata, punerea in fictiune a realitatii (proprii). Lista poate continua in acelasi ritm. Si pentru ca toate
tipurile de fictionalizare a eului (smecherie mai veche decit s-ar crede!) trebuiau sa poarte un nume, li s-a
zis autofictiune (certificatul de nastere al termenului sta incrustat in aeternitate pe coperta a IV-a a
romanului lui Serge Doubrovsky, Fils, aparut in 1977). Scriitorul francez considera, asadar, ca ar fi vorba de
o opera prin care un autor isi inventeaza o personalitate si o identitate, pastrindu-si totodata identitatea
reala (numele).
Mult mai tirziu, o tinara prozatoare, Marie Darrieussecq, autoare ea insasi a unei autofictiuni ajunsa
bestseller, Truismes (1996), defineste limpede conceptul, in cadrul academic al unei teze de doctorat: o
naratiune la persoana I care se prezinta drept fictiva, dar in care autorul apare in mod homodiegetic, cu
propriul sau nume, si unde verosimilitatea este o miza metinuta prin multiple efecte de viata.
- Autofictiunea un avatar al autobiografiei?
Introducerea lunga asupra subiectului nu e aici prilej de parada (desi, ironia sortii, avem de-a face cu unul
dintre cele mai exhibitioniste concepte literare!), scopul ei nefiind altul decit creionarea imaginii asa-zis
canonice a autofictiunii (venind dinspre Doubrovsky&co), care e, cred, si cea mai riscanta si mai labila.
Eseistul, universitarul si romancierul Vincent Colonna vine sa o nege intr-un eseu destul de cuminte, aparut
anul trecut in Franta, Autofiction & autres mythomanies littraires. De altfel, autorul e cel care sustine in
1989, la EHESS, sub coordonarea lui Grard Genette prima teza de doctorat despre incriminatul gen,
intitulata Autofictiunea. Eseu despre fictionalizarea de sine in literatura. Imbinind rigoarea unui demers
academic cu farmecul unui discurs scris r la lgcre, cartea la care ne vom referi aici reia teza doctorala si o
face accesibila publicului larg: autofictiunea nu e un gen postmodern, cu totul si cu totul nou (cum sustin
Doubrovsky si adeptii lui), ci e o practica literara reciclata, cu radacini adinci in timp. Nu e vorba, asadar,
decit de un alt tip de criture de soi, mai degraba in linia genului autobiografic decit in directia autofabularii de sine, cu un profil atit de eterogen (e o practica-mozaic in care bucatile sint diferite intre ele)
incit cu greu i se poate da o definitie... sa zicem mediana.
In realitate, spune Colonna, desi termenul de autofictiune dateaza de doar citeva decenii, numerosi au fost
scriitorii care, de-a lungul istoriei, si-au ingropat identitatea intr-un montaj textual care amesteca semnele
scriiturii imaginare cu cele ale angajamentului de sine, acest procedeu fiind, de fapt, un fel de influx
secret care inerveaza literatura de multa vreme. Popularitatea ei spectaculoasa din zilele noastre e legata
de explozia individualismului, de promovarea scandaloasa a eului, de exhibarea permanenta a elementului
intim, intr-o trecere dureroasa la ceea ce, cu un hibrid lingvistic cam caznit, se poate numi extimitate
(lextimit). E vorba, fireste, de un fenomen social mult mai amplu, cauzele si deopotriva efectele sale
meritind studiate intr-un demers unificator si comparatist; e buna observatia lui Vincent Colonna ca pe
acest fundal de voyeurism galopant riscul pe care si-l asuma acest tip de literatura e monotonia (si,
continua eseistul, se si ajunge la ea, printr-o supralicitare a eului, dupa aceeasi schema a povestirii de
sine).
- Viata, parintii si copiii autofictiunii
Autofiction & autres mythomanies littraires nu e un eseu spectaculos, si ma gindesc cu stringere de inima

ca genul in discutie inca isi mai asteapta teoreticianul care sa-l scoata din minorat, din ceata. Cum
autofictiunea, ca forma de literatura subiectiva, are bine definit, in acest moment, genul proxim, nu si
diferenta specifica (nu mai vorbesc de un inventar coerent al manifestarilor!), desenarea conceptului e mai
dificila decit se crede la o prima si superficiala privire. Colonna stie ca se afla in nisipuri miscatoare si alege
solutia cea mai comoda: sa construiasca cumva frivol o teorie pe care sa nu o propuna cu incrincenarea
doctorului in filologie, ci cu relaxarea scriitorului (ca si Marie Darrieussecq, el scrie autofictiuni, pentru ca,
pina la urma, teoria isi cere practica; as zice ca-i un reflex structuralist destul de surprinzator pentru
postmodernitatea tirzie in care vietuim). Textul e lizibil (chiar cu placere, pe alocuri), osatura teoretica nu e
insa foarte solida si argumentatia se pierde pe culmile expresivitatii (ca si in cazul lui Cartarescu nu fara a
sublinia ca, in cazul Postmodernismului romanesc, armatura teoretica e, totusi, mai rezistenta scriitorul
prevaleaza asupra teoreticianului).
Ce m-a frapat in primul rind e ca, intr-o carte dedicata unei practici literare in mare voga astazi, analizele
facute pe texte contemporane sint putine, de numarat pe degete (se face, de pilda, o analiza minutioasa si
cam feminista pe romanul lui Annie Ernaux, Passion simple, tradus in romaneste anul trecut, la Editura
Pandora-M). Miza eseului semnat de Colonna e alta: sa demonstreze ca nu postmodernismul e incubatorul
autofictiunii, ci... Antichitatea greco-latina. O buna parte din carte insista pe ideea ca un autor din secolul al
II-lea al erei noastre, Lucian din Samosata, e parintele autofictiunii si, in general, al genurilor subiectivitatii
(sigur, vorbim in cazul de fata despre rudimente).
Dupa el, autori ca Dante, Rabelais, Rousseau, Balzac, Henry Miller, Gombrowicz, Proust, Cline au preluat
torta subiectivitatii si au dus-o mai departe. Colonna inventariaza patru tipuri de autofictiune (dintre care
trei au fost patentate de autorul grec mai sus amintit): 1) autofictiunea fantastica unde scriitorul se
travesteste in saman pentru a se aventura dincolo de limitele umanului; efectul obtinut este total strain
de traditia autobiografica, mai ales ca cititorul experimenteaza impreuna cu scriitorul un devenir
fictionnel, o stare de depersonalizare, dar si de expansiune si de nomadism al sinelui (o intreaga traditie
de la Dante la Borges, Michel Leiris si Gombrowicz); 2) autofictiunea biografica Rousseau, cu a sa La
Nouvelle Hlodse, pune bazele romanului autobiografic, gen discreditat de numerosi scriitori, de la Flaubert
pina la Maurice Blanchot (stigmatizarea eului mic si meschin), care insa a fost resuscitat astazi sub forma
naratiunilor cu miez confesiv, practicate mai ales de femei (in aceasta categorie sint mentionati Cline,
Borges, Miller, Hesse, Jean Genet, dar si contemporani precum Christine Angot, Annie Ernaux, Marc-douard
Nabe, Guillaume Dustan s.a.);
3) autofictiunea speculara dependenta de metafora oglinzii, e un fel de fictionalizare de sine in miniatura,
pe modelul tehnicii tabloului in tablou, patronata de figuri retorice precum metalepsa si punerea in abis
(Rabelais, Cervantes, Sterne, dar si Calvino, Gide si Cortzar); 4) autofictiunea intruziva (auctoriala)
valabila odata cu aparitia instantei auctoriale; aici, avatarul scriitorului este un narator, un povestitor sau un
comentator, pe scurt, un narator-autor in marginea intrigii, fiind vorba, asadar, de un discurs la persoana
a III-a, element atipic pentru genul teoretizat de Serge Doubrovsky (reprezentantii selectati sint: Scaron,
Flaubert, Nabokov si, mai recent, J.M. Coetzee). Colonna observa ca, in timp ce autofictiunea fantastica e un
gen mai rafinat si mai complex, care (poate de aceea) nu-i mai atrage pe scriitorii contemporani,
autofictiunea biografica cea mai prolifica e la indemina tuturor. Concluziile sale sint cit se poate de
clare: Cele mai reusite posturi fabulatorii, cele mai eficiente strategii ale autofictiunii sint spicuite,
amestecate sau hibride. In literatura, intotdeauna rezultatul, efectul obtinut e cel care decide in privinta unei
alegeri poetice; nu conformarea la un procedeu ori coerenta logica a unei ordonari. De aici aceste impuritati
formale, aceste amestecuri iritante pentru rationalisti.
- O poveste pe post de concluzii
Un eseu cum e cel al lui Vincent Colonna, incadrabil in linii mari in asa-numita critifictiune, nu se poate
incheia, nu-i asa, decit intr-o coada de poveste. Dupa ce comenteaza intr-un capitol aparte ideea ca
fictionalizarea de sine se ascunde (sau e evidenta) in interiorul oricarei opere de fictiune (lucru care
echivaleaza, daca stam bine si ne gindim, cu un fel de a-si da foc la valiza!), autorul spune la final o
poveste, o fabula teoretica (o numeste el) despre un babuin care-si descopera vocatia de povestitor in
interiorul comunitatii sale, idee foarte apropiata de cea care vertebreaza romanul lui Llosa, Povestasul.
Inainte de aceasta fabula expiatoare ce inchide eseul, sint presarate pe parcursul textului diverse intepaturi
la adresa exceselor structuraliste si la adresa lui Blanchot, intr-un elan barthesian de recuperare a placerii
lecturii care ma incinta. Tot departe de prafuiala universitara se situeaza si dialogul r la Sterne cu un cititor
imaginar, amator de autofictiune, in care autorul isi raspunde, colocvial-afectiv, la propriile (!) obiectii. Un fel
de precauta expediere, in ton de gluma, a eventualei receptari.
Autofiction & autres mythomanies littraires e o carte descriptiva, asezata, in sensul ca nu revolutioneaza
literatura de gen, nu aduce lamuriri si limpeziri ale conceptului de autofictiune. Ce face insa? Propune o
tipologie discutabila, nici mai buna, nici mai proasta decit altele, gaseste parintele genului si cel mai
important ne avertizeaza ca aici, in teritoriul minciunii romanesti, in registrul ideilor gingase (adica peste
tot, nu?), metoda rigida nu e arma cea mai buna. Adica, altfel spus, exista atitea tipuri de autofictiune citi
autori. Incercati de mai faceti tipologii, domnilor!

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6819

Volumul Carte de identiti. Mutaii ale autobiograficului n proza romneasc de dup

1989, scris de criticul Florina Prjol, analizeaz trilogia Orbitor de Mircea Crtrescu, dar
i texte de Adrian Schiop, Ionu Chiva, Claudia Golea, Cecilia tefnescu, Alexandru
Vakulovski, Drago Bucurenci. V prezentm, n avanpremier, fragmente din capitolul
despre Mircea Crtrescu.
Intrat n ultimul deceniu i n vocabularul critic romnesc, termenul de autoficiune seductor,
imprecis i scandalos de cuprinztor a ajuns s denumeasc orice deviaie autobiografic pe care
autorul, nc reticent la propunerea de a spune un eu rspicat, n epoca individualismului
democratic, alege s-o manevreze atunci cnd vrea s se mute cu arme i bagaje (refereniale, n
msura n care referina mai reprezint o certitudine) n interiorul ficiunii sale.
Pornind de la un istoric al conceptului, definit i comentat pn la suprasaturaie, eseul , Carte de
identiti. Mutaii ale autobiograficului n proza romneasc de dup 1989, scris de Florina Prjol i
publicat de Cartea Romneasc, i propune o radiografie a fenomenului n spaiul romnesc, cu un
zoom pe cteva dintre textele reprezentative ale generaiei 2000. Plutind ntr-un hors canon, lipsind,
n mare parte, de pe listele cu majuscula valorii, aceste texte repun eul autobiografic n drepturile
pe care experiena comunist i prejudecile diverselor isme teoretice le-au dizolvat.

Dar pentru a nelege specificul autoficiunii romneti fie c este vorba despre repere validate
canonic, cum sunt Exuvii sau Orbitor, fie despre textele mai fragile i mai polemice ale
autoficionarilor Adrian Schiop, Ionu Chiva, Claudia Golea, Cecilia tefnescu, Alexandru
Vakulovski, Drago Bucurenci .a. a fost nevoie de o recuperare a rdcinilor scriiturilor cu miez
autobiografic pe teren autohton, de la scrierile reprezentanilor colii de la Trgovite pn la Radu
Cosau.
A rezultat o Carte de identiti volatile i frmiate, precum eul care se deghizeaz, n era
consumului extatic, ntr-o multitudine de ipostaze, imposibil de clasificat sau de clarificat.
Criticul Eugen Negrici spune: Cartea Florinei Prjol reprezint, fr ndoial, prima abordare
temeinic a celui mai semnificativ fenomen literar postrevoluionar: invazia autobiografismului sub
diversele lui forme, specii i nuane. Cu o surprinztoare maturitate autoarea discerne iute ntre
soluii, sesizeaz prompt slbiciunile efortului argumentativ, fie el cauionat de nume celebre,
probeaz o mare familiaritate cu noiunile i conceptele pe care puini le stpnesc, tie s
interogheze i s situeze corect problema. i mai presus de toate, e n posesia unui limbaj critic
suplu i expresiv ale crui performane stilistice i dau o deplin satsifacie de cititor.

Carte de identiti. Mutaii ale autobiograficului n proza romneasc de

dup 1989, de Florina Prjol
Editura Cartea Romneasc, Bucureti, 2014, 272 p.
A devenit evident c nu se mai poate analiza literatura de dup 1989 cu aceleai mijloace
ale criticii formate nainte de marea schimbare i, mai ales, c exist actualmente o alt
literatur (alte strategii, alte ateptri), care are nevoie de alte concepte i receptri; o
schimbare de mentalitate, cu aspecte adesea ocante pentru unii receptori, o schimbare

care nu pornete de la un punct zero: e nevoie de recunoaterea, de afirmarea unor

noiuni, genuri i strategii deja existente.
n aceast ordine, sensibilul i prolixul, la prima vedere, concept deautoficiune i
gsete la Florina Prjol o definiie nuanat, cu exemple din proza romneasc recent; se
nregistreaz astfel nu numai o premier conceptual n teoria literaturii de la noi, ci i n
exemplificarea acestui concept cu titluri i autori din noile generaii.
Crile ce s-au ocupat pn acum de proza noastr recent nu au depit, cu unele
excepii, culegerea aleatoare de cronici sau de articole de ntmpinare, de unde i o
senzaie de amalgam, unde cele bune i cele mai puin bune coexist; sub semnul unui
concept, care s depeasc simpla actualitate literar adunat n volum, exist exemplul
lui Ion Bogdan Lefter (i al postmodernismului) sau exist, depind proza, domeniul mult
mai comod al istoriei literare (manifestat n mod monografic sau antologator: Urmuz /
Constantin Cublean; cenzura comunist / Liliana Corobca .a.).
Autoficiunea, ambiguitate ntre un real recognoscibil, posibil i un mai-mult-dect real
romanesc, conectat la aparatele ficiunii, este un concept recent, de extracie universitarfrancez, cu definiii in progress, de la Serge Doubrovsky (1977) la Philippe Gasparini
(2008), un concept care i triete actualmente epoca de glorie, ndeosebi prin scriitura
feminin de tip adesea provocator, dup cum arat i unele titluri: Marie Darrieussecq
(Schimbarea la trup), Christine Angot (Incest), Annie Ernaux (Pasiune simpl), Camille
Laurens (Carnet de bal), Virginie Despentes (Trage-mi-o) .a.
Aplicaiile autoficiunii n cmpul literar romnesc, rezervate literaturii postbelice, i cuprind
n latura preistoric pe prozatorii colii de la Trgovite (Radu Petrescu, Costache
Olreanu, Mircea Horia Simionescu), pe Radu Cosau i pe Livius Ciocrlie. Dup 1989,
borna stabilit din subtitlul crii, cte un capitol aparine Simonei Popescu (studiat volum
cu volum) i, n al doilea rnd, lui Mircea Crtrescu (Orbitor I, n special).
A doua jumtate a crii Florinei Prjol se ocup de un dublu portret al Generaiei
2000: Autoficiunea la feminin (Ioana Baetica, Cecilia tefnescu, Claudia Golea, Ioana
Bradea), sub semnul unor modele ale sensibilitii ultragiate (dac ar fi s citm doar
coperta a IV-a a romanului Ioanei Bradea: Sunt o doamn, ce pula mea), iAutoficiunea
la masculin (Ionu Chiva, Drago Bucurenci, Adrian Schiop, Alexandru Vakulovski) sau
dictatura experienei.
Chiar dac exist un punct comun ntre subiectulCrii de identiti (generaia 2000) i
autoare, care aparine acestei generaii, simpatia pentru tinerii autori nu este un bun
ctigat; spiritul critic rezerv destule priviri juste pentru generaia milenarist, dei i
alege ca material de studiu; de pild, Cecilia tefnescu este o continuatoare a unei
direcii deja validate critic, reprezentat de Simona Popescu sau Mircea Crtrescu;
Ioana Baetica este imprecis (reuind ca provocare, eund ca literatur), Drago
Bucurenci, pe alocuri stngaci (cu ambiia autenticitii). Exist i o parte luminoas a
acestei identiti, iar problemele sociale i repercutarea lor la nivelul imaginarului o atrag
pe autoare atunci cnd vorbete despre Schiop (cruia i menioneaz chiar i romanul din
2013) sau Ioana Bradea.

Folosind metoda eantionului reprezentativ, Florina Prjol arat siguran conceptual i

exemplificatoare, atunci cnd selecteaz i alege, att la nivelul grupului sau generaiei
(autoficionali precum Nedelciu, Ruxandra Cesereanu, Ana-Maria Sandu .a., dei amintii
n mai multe rnduri, nu intr n atenia autoarei), ct i la cel al autorului (de exemplu,
dei Un Burgtheater provincial sau Paradisul derizoriu sunt semnificative pentru Livius
Ciocrlie, autoarea prefer Clopotul cufundat, pe care l analizeaz n mod special).
Carte de identiti este o tez de doctorat (coordonat de Elena Zaharia-Filipa) ce explic
un concept folosit n genere indistinct n studii i cronici i, mai ales, l aplic literaturii
romne i n special literaturii romne feminine, contemporane, fcnd apel la o serie de
metode critice bine cunoscute de autoare: critica psihanalitic (trauma pe care sunt
construite identitile discursive), critica sociologic (metodele de promovare ale unui
roman autoficional, unde nimic nu se afl la voia ntmplrii), teoria literaturii, filozofia
literaturii.
Dincolo de aceast imagine vie a literaturii romne contemporane, care are meritul de a
spulbera prejudecata conform creia nu se mai scrie astzi (sau, cel puin, nu
ca odinioar), apar diferite aseriuni care pot ridica unele semne de ntrebare (de pild:
nu avem nc o literatur erotic rezistent estetic, nici publicul pentru ea), ce fac cu att
mai interesant Cartea de identiti.