Sunteți pe pagina 1din 2

LA TRAVIATA

(Franco Zeffirelli vs. Willi Decker)

Fiecare dintre cele doua viziuni asupra operei "La Traviata", regizata de Franco Zeffirelli,
respectiv Willi Decker dispun de forta descriptiva necesara pentru a ne transpune in actiune,
dar prin mijloace diferite.
Decorul si costumele constituie una dintre diferentele fundamentale. In timp ce Zeffirelli
a optat pentru a reda fidel epoca, Decker a transpus actiunea in zilele noastre. In prima varianta
somptuozitatea, eleganta si atentia la detalii a regizorului este coplesitoare, o adevarata
realizare la nivel vizual, dar care poate distrage atentia de la alte componente. Suntem purtati
treptat prin incaperile casei Violettei, odata pline de viata, dar acum intunecate si parasite.
Acest contrast atat in decor cat si in aparenta personajului feminin principal dintre trecut si
prezent serveste la a accentua decaderea ei.
Pe de alta parte, Decker foloseste o scena alba, goala, cu un singur ceas mare intr-o
parte, langa care astepta Doctorul Grenvil, spre care Violetta se indreapta purtand o rochie
scurta rosie. Sensul transmis este acelasi, cu cat timpul se scurge Violetta se apropie epuizata
de sfarsitul destinului sau tragic. Totusi, in timp ce in prima varianta acest sens este transmis
prin descriere vizuala, in a doua el este redat prin simbol. Spectatorul poate relationa mult mai
usor cu versiunea lui Decker, in primul rand pentru ca Violetta pare a fi contemporana cu el, in
al doilea rand pentru ca informatia i se transmite mult mai repede si mai clar.
Aceste diferente sunt din ce in ce mai vizibile pe masura ce inaintam in actiunea operei.
In timp ce Zeffirelli desfasoara cursiv trecerea de la prezent la trecut, Violetta fiind prinsa intre
cele doua momente pe tot parcursul actului, Decker face trecerile brusc, inundand deodata
scena cu membrii petrecerii, care poarta costum barbatesc indiferent de sex. Poate ca intentia a
fost de a accentua uniformitatea grupului de musafiri sau poate de a sugera ca lumea
personajului principal este una dirijata de componenta masculina. Pe de alta parte, personajele
lui Zeffirelli apar ca entitati foarte bine conturate individual, fiecare avand particularitatile si
rolul sau.
In ceea ce priveste jocul actoricesc din cele doua variante, din punctul meu de vedere
Placido Domingo si Teresa Stratas isi asuma rolul mai bine si reusesc sa transmita toate
modulatiile relatiei lor. Poate si pentru ca totul este foarte minimalist in versiunea lui Decker,

Anna Netrebko si Rolando Villazon nu gasesc inspiratia necesara pentru a crea o legatura. La fel
ca in celelalte aspecte, versiunea in epoca este mai detaliata si mai nuantata si din acest punct
de vedere pe cand cea moderna capteaza doar esenta. Anumite gesturi insa, cum ar fi cel in
care Violetta ii da camelia lui Alfredo sunt mult mai pregnante atunci cand nu se pierd printre
alte detalii.
La nivel conceptual, exista argumente pro si contra fiecareia dintre cele doua viziuni. In
cea traditionala, care respecta in totalitate atat plasarea in timp cat si decorul si costumele,
publicului i se ofera o experienta mult mai variata. Acesta are posibilitatea de a percepe treptat
tot cadrul in care se desfasoara actiunea, de a intra alaturi de protagonisti in atmosfera
Parisului secolului XIX, de a trai senzatii mult mai fine. Versiunea moderna este redusa la esenta
subiectului ceea ce si ofera ocazia de a fi plasata in zilele noastre, demonstrand ca povestea
Violettei este una recurenta indiferent de transformarile societatii. In acest caz insa, spectatorul
este purtat intre poli opusi ai trairilor cu viteza mult mai mare.