Sunteți pe pagina 1din 11

Principalii poluanti atmosferici si efectele poluarii

Poluarea atmosferica are atat efecte ce se manifesta in mod direct si sunt resimtite ca atare de
organismul uman, cat si efecte indirecte care afecteaza atat omul cat si alte elemente componente
ale mediului. Modificarile produse de poluare pot avea atat efecte sub aspect cantitativ, in sensul
cresterii concentratiei unor componenti normali ai atmosferei cum ar fi cresterea concentratiei de
dioxid de carbon, modificarea concentratiei ozonului etc., dar si efecte care determina
schimbarea calitatii aerului ca urmare a introducerii unor componente care nu ar trebui sa existe
intr-o atmosfera normala cum sunt unele substante de sinteza. Din punct de vedere fizic
substantele capabile sa produca poluarea atmosferica sunt fie sub forma gazoasa, fie sub forma
unor particule solide, mai rar sub forma lichida, numite in general aerosoli. Dintre acestea
substantele sub forma gazoasa reprezinta aproximativ 90%.
Vom prezenta in continuare principalii poluanti atmosferici si efectele 141f55b lor asupra
omului si a altor componente ale mediului.
Dioxidul de sulf (SO2) se afla in mod natural in atmosfera in concentratii extrem de scazute
de pana la 0,2 ppm, activitatea vulcanica fiind principala sursa de dioxid de sulf. Principalele
surse de poluare cu dioxid de sulf sunt dependente de activitatea umana si reprezentate mai ales
de activitatile care presupun arderea combustibililor fosili.
Estimarile arata ca emisiile de SO 2 in atmosfera pot atinge cifra de 145 milioane tone anual,
valoare care include cantitatile datorate arderii carbunilor (70%) si a altor combustibili (16%)
restul procentelor fiind asigurate de activitati industriale care presupun prelucrarea metalelor (in
industria cuprului, prelucrarea a 1000 t zacamant cuprifer inseamna eliberarea a 600 t dioxid de
sulf) sau sinteza unor derivati ai suflului cum este acidul sulfuric (H2SO4).
Concentratiile SO2 in atmosfera oraselor industrializate variaza de la caz la caz, avand insa o
valoare medie de 0,17 ppm, dar putand atinge si valori de peste 2ppm, fapt ce trebuie sa fie
ingrijorator, deoarece expunerea pe termen lung a organismelor homeoterme, inclusiv a omului
la concentratii mai mari de 0,1 ppm de dioxid de carbon in aer poate induce afectiuni grave.
Dioxidul de sulf din atmosfera este oxidat la anhidrida sulfurica (SO 3) in prezenta radiatiilor
ultraviolete:
4SO2 + 2O2 = 4SO3
De asemenea in prezenta apei sub forma de vapori din atmosfera dioxidul de sulf da nastere
acidului sulfuros:
SO2 + H2O = H2SO3
Acidul sulfuros este insa o substanta instabila care se oxideaza si determina formarea acidului
sulfuric ceea ce determina caracterul acid al precipitatiilor. Prezenta unor alte substante poluante
in atmosfera cum sunt oxizii azotului pot accentua procesul de formare a acidului sulfuric prin
reactii de genul:

SO2 + NO2 +H2O = H2SO4 + NO


Datorita caracterului higroscopic accentuat, acidul sulfuric reactioneaza cu ionii de amoniac
sau ionii altor metale determinand aparitia unor sulfati ai a acestora, de obicei solizi si nu foarte
solubili care se depun la nivelul solului prin intermediul precipitatiilor.
Hidrogenul sulfurat (H2S) intra in mod normal in componenta atmosferei ca urmare a unor
procese de fermentatie produse in absenta oxigenului (anaerobioza) in care sunt implicate
microorganisme specifice atat mediului terestru cat si celui acvatic.
Cantitatea de hidrogen sulfurat produsa in acest mod de catre bacterii este estimata la valori
de 68 milioane tone pentru mediul terestru si 30 milioane tone in mediul acvatic, anual. Tot in
mod natural, dar ca urmare a activitatii vulcanice o cantitate de H 2O, estimata ca fiind relativ
importanta este eliminata permanent in atmosfera.
S-a estimat ca in urma activitatilor industriale implicate in producerea derivatilor sulfului sau
prelucrarea unor minereuri cu continut de sulf se elibereaza anual in aer circa 3 milioane de tone
echivalent sulf. Se cunoaste faptul ca in zonele geografice considerate nepoluate concentratia
considerata normala a acestui gaz in atmosfera este de aproximativ 2 ppm. Eliminarea acestui
poluant foarte toxic din atmosfera se produce in mod natural prin procese chimice complicate
care determina oxidarea hidrogenului sulfurat prin producerea de dioxid de sulf.
Dioxidul de sulf patrunde in organism pe caile respiratorii iar efectele sale se resimt atat la
expunerea pe termen scurt cat si la expunerea pe termen mediu sau mai indelungat fiind legate de
afectarea respiratiei. Se observa o mare variabilitate a sensibilitatii indivizilor umani la actiunea
dioxidului de sulf, dar in principiu, in functie de cantitatea inhalata efectele sunt reprezentate de
constrictia bronhiilor, aparitia bronsitelor si chiar a spasmului bronhic. Efectul este mai sever la
organismele tinere sau tarate.
Oxizii azotului cu rol important in poluarea atmosferica sunt monoxidul de azot (NO) si
peroxidul de azot (NO2). Cel mai toxic oxid al azotului este peroxidul de azot (dioxidul de azot)
care este un gaz relativ stabil. Totusi, in prezenta razelor ultraviolete (UV), peroxidul de azot se
reduce la monoxid de azot cu eliberarea de atomi de oxigen fapt ce il implica in procesele de
poluare fotochimica alaturi de alte componente atmosferice cum sunt dioxidul de sulf, oxigenul
si diverse hidrocarburi.
Aparitia peroxidului de azot in atmosfera este posibila si datorita oxidarii monoxidului de
azot in prezenta oxigenului, reactie care se produce in mod spontan. O sursa importanta de
poluare cu NO2 este reprezentata de arderea caracteristica motoarelor cu ardere interna si altor
arderi la temperaturi mari. Se cunoaste ca in urma acestor combustii, concentratia monoxidului
de azot este mai mare decat aceea a peroxidului de azot.
Totusi, concentratia relativ importanta de NO2 poate fi explicata prin aparitia unor reactii care
implica oxidarea unei cantitati importante de monoxid de azot rezultate in urma arderilor:
2NO + O2 = 2NO2

Reactia de oxidare a monoxidului de azot cu producere de peroxid se poate derula si in sens


invers atunci cand se realizeaza temperaturi crescute (de peste 6000C) fapt ce determina ca
masuratorile sa indice o concentratie mai mare a monoxidului de azot in totalul gazelor rezultate
din arderi.
Peroxidul de azot este eliberat in atmosfera in principal ca urmare a unor procese biologice si
geologice complexe ce se produc in mod natural. Totusi, evaluarile arata ca din cantitatea totala
de NO2 degajata anual in atmosfera si estimata la peste 500 milioane tone, peroxidul de azot
provenit din activitatea umana reprezinta un aport anual de numai 53 milioane tone.
Se estimeaza ca peroxidul de azot nu ramane ca atare in atmosfera o perioada indelungata
mai ales datorita afinitatii sale pentru apa sub forma de vapori din atmosfera si datorita
eventualei prezente a amoniacului, fapt ce determina aparitia acidului nitric (NO3NH4) si ca
urmare a reactiilor acestuia cu diversi ioni metalici rezulta o serie de nitrati care sunt eliminati
din atmosfera datorita precipitatiilor.
Totusi, in anumite conditii climatice care presupun o intensitate marita a radiatiilor
ultraviolete din spectrul luminii solare, peroxidul de azot este implicat in formarea unor
componente ale smogului fotochimic, fenomen caracteristic zonelor urbane suprapopulate si cu o
activitate industriala intensa.
O astfel de categorie de substante poluante prezente la nivelul smogului sunt peroxiacilnitratii
care rezulta ca urmare a unor reactii catalizate de lumina ultravioleta in care sunt implicate pe
langa peroxidul de azot substante organice de sinteza de tipul hidrocarburilor aromatice sau
alifatice rezultate mai ales in urma arderilor incomplete ale carburantilor lichizi.
Peroxidul de azot (dioxidul de azot) determina modificari ale functiei respiratorii si in
amestec cu ozonul sau diverse pulberi in suspensie are efecte sinergice. Expunerea pe termen
lung conduce la efecte negative si asupra functionarii unor organe interne care uneori pot fi
ireversibile.
In general oxizii de azot au un efect pozitiv asupra cresterii si dezvoltarii plantelor, daca
valorile concentratiilor din mediu nu depasesc anumite limite. La valori ridicate dar nu neaparat
toxice s-a observat totusi o crestere a sensibilitatii plantelor la atacul unor daunatori precum si la
anumite schimbari ale conditiilor mediale cum ar fi scaderea rezistentei la temperaturi scazute.
Dioxidul de carbon se gaseste in mod normal in componenta atmosferei terestre.
Concentratia actuala a CO2 in aerul atmosferic este estimata la o valoare medie de aproximativ
325 ppm. Se admite faptul ca aceasta concentratie a crescut treptat incepand mai ales cu sfarsitul
secolului 18 ca urmare a cresterii accentuate a activitatii industriale a societatii umane, mai ales
ca urmare a arderii combustibililor fosili in diverse sectoare de activitate.
Arderea combustibililor de origine organica este un mod extrem de eficient de producere a
dioxidului de carbon, deoarece, de exemplu, prin arderea unei cantitati unitare de carbon (C) se
obtine, in urma reactiilor implicate in oxidarea carbonului, o cantitate de patru ori mai mare de
dioxid de carbon (CO2).

Luand in consideratie estimarea cantitatii totale de energie produsa pe plan mondial cifrata la
circa 7x109 tone echivalent carbon, din care 90% reprezinta carbonul din combustibilii fosili, se
poate estima o cantitate de patru ori mai mare pentru dioxidul de carbon emis anual in atmosfera
terestra.
Se considera ca in ultimul timp concentratia acestui gaz in atmosfera creste cu o medie anuala
de aproximativ 2 ppm. Din aceasta cantitate, un volum de 1,3 ppm este se pare fixat prin procese
biologice (in special prin fotosinteza) sau absorbit de mediul terestru si acvatic. Diferenta de 0,7
ppm se adauga anual concentratiei dioxidului de carbon atmosferic. Un calcul estimativ relativ
simplu conduce la concluzia ca, in acest ritm de producere si eliberare a acestui gaz, concentratia
CO2 din atmosfera Pamantului datorata activitatii umane se poate dubla la fiecare doua decenii.
Consecintele acestui proces care implica perturbarea unui ciclu biogeochimic important cum este
circuitul carbonului in natura pot fi dramatice din punct de vedere ecologic si cu efecte
imprevizibile asupra unor aspecte particulare sau globale ale desfasurarii vietii pe planeta
noastra. Aceste aspecte vor fi abordate in capitolele urmatoare.
Cresterea concentratiei CO2 in atmosfera poate avea efecte si asupra mediului acvatic. Desi
dioxidul de carbon molecular atmosferic nu este foarte solubil in apa in conditii normale,
majoritatea concentratiei acestui gaz in apa fiind datorata unor procese naturale, in anumite
conditii de temperatura si presiune, prin modificarea presiunii partiale, CO2 de origine
atmosferica poate conduce la cresterea cantitatii acestui gaz in apa si perturbarea sistemului
tampon care asigura in mod normal stabilitatea concentratiei ionilor de hidrogen si deci
influenteaza pH-ul apei.
Aciditatea apei in ecosistemele naturale si deci valoarea pH-lui depinde in mod direct de
oscilatia concentratiei totale de CO2, valoare care include concentratiile de dioxid de carbon aflat
in forma moleculara, precum si ale acidului carbonic (H2CO3), si ionilor carbonat (CO3--) si
bicarbonat (HCO3-). In mod indirect, pH-ul este influentat de eficienta proceselor prin care se
fixeaza dioxidul de carbon din apa. Daca presupunem ca rata fixarii CO2 este relativ constanta,
atunci aciditatea apei depinde numai de concentratia totala de dioxid de carbon in apa.
In cazul in care in ecosistemele acvatice exista o concentratie mare de CO 2 liber sau sub
forma de acid carbonic, atunci concentratia ionilor de hidrogen (H+) creste, deci valoarea pH-ului
scade (deoarece valoarea acestuia este proportionala cu logaritmul negativ din concentratia
ionilor de hidrogen). Daca in apa concentratiile ionilor carbonat si bicarbonat sunt
preponderente, atunci concentratia ionilor de hidrogen este mai redusa si deci valoarea pH-ului
creste spre valori de alcalinitate.
In mod natural ecosistemele acvatice sunt capabile sa regleze valoarea pH-ului apei printr-o
reactie tampon care stabileste o relatie de echilibru intre carbonati si bicarbonati, prin fixarea sau
eliberarea dioxidului de carbon:
CaCO3 + CO2 + H2O = Ca(HCO3)2
O concentratie crescuta peste limitele uzuale ar putea deregla acest sistem de echilibrare a
pH-ului in mediul acvatic cu consecinte biologice foarte dificil de estimat.

Monoxidul de carbon (CO) este unul dintre cei mai importanti poluanti atmosferici, mai ales
daca luam in consideratie faptul ca in mod normal el intra in componenta atmosferei in
concentratii extrem de reduse.
Actualmente se estimeaza ca monoxidul de carbon are concentratii variabile intre limitele de
0,1 si 0,2 ppm, cu o medie la nivelul troposferei de aproximativ 0,12 ppm. In anumite areale
geografice cum sunt zonele polare sau cele apropiate de cercul polar de nord concentratiile CO
sunt uneori mult mai reduse, de pana la 0,025 ppm (valoare determinata la Polul Nord).
Monoxidul de carbon din atmosfera terestra are atat surse naturale cum sunt multe procese
biologice implicate in descompunerea materiei organice, incendii naturale in zonele forestiere
(care afecteaza anual pe glob peste 7,2 milioane de hectare de padure) sau activitatea vulcanica
normala, dar mai ales surse antropice fiind un rezultat al activitatii umane moderne.
Una din principalele surse de poluare cu monoxid de carbon o constituie functionarea
motoarelor cu ardere interna. Experimentele au aratat ca ponderea monoxidului de carbon in
totalul gazelor de esapament ale automobilelor este de pana la 11%.
In principal, o emisie crescuta de CO se produce atunci cand arderea combustibililor este
incompleta, asa cum se intampla in primele minute de functionare a motoarelor autovehiculelor
sau cand amestecul de aer si carburant este dezechilibrat. S-a observat ca aproximativ 80% din
emisia de monoxid de carbon timp de 20 minute a unui motor se produce in primele 2 minute de
functionare ale acestuia.
Exista desigur si alte surse de poluare cu monoxid de carbon care conduc la cresterea
concentratiei acestui gaz in atmosfera intr-o masura mai accentuata sau mai redusa (Tab.19 ).
Monoxidul de carbon nu este distribuit in mod omogen in atmosfera, concentratia acestuia
fiind variabila mai ales la altitudini reduse, unde, fiind un gaz mai greu decat aerul si in functie si
de morfologia reliefului si abundenta surselor de poluare, poate avea o distributie diferita.
In zonele rurale sau alte zone nepoluate concentratia CO poate avea valori de 0,06 pana la 0,2
ppm, in timp ce in zonele urbane concentratia acestuia este extrem de variabila de la 1 ppm pana
la 140 ppm, uneori mult mai ridicata.
In zonele urbane aglomerate se poate inregistra o concentratie medie de 15-20 ppm, dar in
aceleasi zone, in conditii locale specifice cum sunt anumite perioade de trafic intens al
automobilelor, pe anumite artere de circulatie si in absenta vantului s-au inregistrat concentratii
de pana la 300 ppm.
Tabel 19. Emisii de monoxid de carbon estimate pentru diferite
combustii la nivel global (Robinson, 1970).

Sursa de poluare
Arderea combustibililor
lichizi
Arderea carbunilor
Arderea masei lemnoase
Arderea deseurilor
Incendii in zone forestiere
Total

Cantitati de CO
(milioane tone/an)
193
12
16
25
11
257

Considerandu-se o emisie totala anuala minima de monoxid de carbon de 250 milioane tone
pe an (desi valoarea este evident mai mica decat cifra reala) s-a estimat ca anual concentratia de
monoxid de carbon din atmosfera va inregistra o crestere de circa 0,04 ppm, desi exista estimari
referitoare la o valoare mult mai mare (1 ppp). De asemenea, cercetarile au demonstrat ca
mentinerea CO in atmosfera se produce pentru o perioada de timp variabila de la cateva luni
pana la 5 ani.
Nu se cunoaste foarte bine mecanismul prin care este eliminat monoxidul de carbon din
atmosfera. Daca la altitudini de peste 100 km se poate produce oxidarea CO la dioxid de carbon,
in atmosfera joasa a Pamantului acest fenomen nu se produce la fel de intens si se presupune ca
rolul principal fixarea CO il au o serie de microorganisme capabile sa utilizeze acest gaz ca sursa
de energie (microorganisme chemosintetizatoare).
Specii de bacterii specifice solului apartinand genurilor Bacillus, Clostridium, Bacterium etc.,
sunt capabile sa utilizeze eficient cantitati importante de monoxid de carbon fie oxidandu-l la
dioxid de carbon, fie utilizand carbonul pentru sinteza metanului sau a altor substante organice
specifice metabolismului bacterian. Rolul important al microorganismelor in eliminarea CO
atmosferic este dovedit experimental. Se estimeaza ca bacteriile prezente intr-un volum de 1m3
pot absorbi in interval de o ora pana la 17 mg monoxid de carbon, la o concentratie atmosferica a
acestuia de 1cm3 la 1 m3 de aer.
Monoxidul de carbon are efecte dintre cele mai dramatice in functie de cantitatea inhalata
mergand pana la moarte in cazul intoxicatiilor severe. La concentratii mai reduse are efecte de
natura cardiovasculara, neurologica si comportamentala, de fibrinoliza etc. Exceptand
accidentele industriale sau naturale, in mod obisnuit atmosfera marilor orase are o concentratie
crescuta a CO mai ales ca rezultat al traficului auto intens.
Ozonul (O3) se gaseste in mod natural in componenta atmosferei formand datorita
concentratiei crescute un adevarat strat in atmosfera inalta a Pamantului. Acest strat cunoscut si
sub denumirea de "patura de ozon" are un important rol ecologic la nivel global datorita calitatii
sale de a ecrana radiatia din sectorul ultraviolet al spectrului luminii solare. Se cunoaste de regula
efectul puternic antibiotic al radiatiilor ultraviolete.
Daca stratul de ozon din stratosfera are efecte pozitive, concentratiile crescute de ozon de la
nivelele inferioare ale atmosferei sunt nedorite datorita efectului puternic oxidant al acestui gaz.

Concentratia ozonului in atmosfera respirabila este in mod normal destul de redusa fiind
variabila in functie de conditiile geografice care determina o incidenta si o intensitate diferita a
radiatiilor ultraviolete. Astfel, in zonele aride concentratia medie a ozonului este de aproximativ
15 ppm, in timp ce in zonele situate la altitudini mai mari poate ajunge la valori de peste 100
ppm.
Fiind implicat in procesele complexe care dau nastere smogului, alaturi de dioxidul de azot,
ozonul poate avea local concentratii crescute care sunt extrem de nocive atat pentru om si alte
organisme animale cat si pentru vegetatie.
Datorita calitatilor sale puternic oxidante ozonul poate reactiona cu o mare diversitate de
substante dar are o afinitate crescuta pentru substantele de natura organica din constitutia
organismelor animale sau vegetale, fapt ce explica toxicitatea crescuta a acestui poluant
atmosferic.
Mecanismele prin care ozonul reactioneaza cu astfel de substante presupun fie oxidarea
aminoacizilor din componenta unor enzime si coenzime precum si a proteinelor si lanturilor
peptidice, fie oxidarea acizilor grasi nesaturati, rezultand acizi grasi peroxidici.
Datorita afinitatilor sale oxidative care se manifesta preponderent asupra proteinelor si
lipidelor, membranele celulelor diferitelor organe sunt extrem de vulnerabile la actiunea
ozonului. Cercetari recente au demonstrat ca expunerea organismului uman la concentratii
crescute de ozon determina afectarea ochilor, cailor respiratorii si procesul de respiratie in
ansamblu. Efectele sunt mai puternic resimtite de organismele tinere.
Aerosolii care definesc particulele in mod frecvent solide (dar si lichide, uneori) aflate in
permanenta in atmosfera, desi intr-o proportie mai redusa (circa 10%) decat poluantii gazosi,
constituie de asemenea un important poluant atmosferic. Prezenta aerosolilor in atmosfera poate
avea atat cauze naturale cat si antropice. In mod natural prezenta aerosolilor solizi in structura
atmosferei terestre este datorata unor fenomene cum sunt:
-

actiunea vantului asupra ecosistemelor desertice si asupra solurilor degradate care


determina furtunile de praf si ridicarea in atmosfera a unor cantitati importante de
particule solide de natura silicioasa de dimensiuni micrometrice ( 0,3);

actiunea deplasarii maselor de aer deasupra ecosistemelor acvatice si antrenarea in


atmosfera a particulelor lichide de apa marina si oceanica cu o compozitie chimica
(salina) diferita de aceea a vaporilor de apa existenti in mod normat in atmosfera si care
dupa evaporarea apei dau particule cu un diametru de aproximativ 0,3;

fenomenele de vulcanism activ care pot aduce in atmosfera pe langa poluantii gazosi si
particule solide fine componente ale cenusii vulcanice;

incendiile naturale de padure sau cele din zonele inierbate.

Prezenta diferitelor tipuri de aerosoli este datorata insa in mod direct sau indirect si
activitatilor umane, principala sursa fiind reprezentata de combustia incompleta a diversilor
combustibili dar si alte activitati umane. In general, producerea aerosolilor se realizeaza in cateva
tipuri de activitati antropice enumerate in continuare.
-

Combustiile in mare masura incomplete ale carbunelui, lemnului si carburantilor lichizi


in diferite industrii sau ca urmare a arderilor specifice motoarelor termice. Trebuie
precizat faptul ca utilizarea benzinelor cu plumb este una din sursele principale de
poluare cu aerosoli cu o concentratie mare de plumb.

Industriile extractive si cele care produc diverse materiale de constructii, cum sunt
carierele si concasoarele de piatra, fabricile de ciment, santierele de constructii etc. sunt
de asemenea surse importante de poluare a atmosferei cu particule solide.

Activitatile de metalurgie feroasa si neferoasa ce produc aerosoli bogati in metale ca


fier, zinc, plumb, cupru si aluminiu.

Determinari ale structurii aerosolilor realizate in zonele puternic industrializate au evidentiat


prezenta unei mari varietati de particule ale unor minerale cum sunt gipsul, feldspatul, calcitul
sau azbestul. Toxicitatea acestor aerosoli este in unele cazuri recunoscuta. Se stie ca azbestul,
care nu este altceva decat un silicatul hidratat de magneziu, utilizat frecvent la productia
materialelor refractare poate provoca grave afectiuni pulmonare, inclusiv cancer, fiind din acest
punct de vedere mult mai periculos decat alti silicati.
Particulele de dimensiuni care permite sedimentarea lor din componenta atmosferei contin de
regula concentratii de oxid de fier de pana la 20% si siliciu in proportie de 15%. Celelalte
procente sunt reprezentate de diverse alte substante din care mai importante sunt oxizii unor
metale ca magneziul, vanadiul, molibdenul, arsenul precum si metale mai rare dar cu mare
potential toxic cum sunt seleniul si telurul.
Particulele solide din componenta aerosolilor au diverse dimensiuni. Din acest punct de
vedere, se poate vorbi despre cateva categorii in care pot fi incluse diferitele particule in functie
de diametrul acestora.
Particulele mari au un diametru de aproximativ 20 microni sau mai mare, aflate in straturile
inferioare ale atmosferei, dar care pot fi intalnite si pana la altitudini de 3 km, care datorita masei
lor sedimenteaza relativ repede, revenind la nivelul solului, mai mult sau mai putin aproape de
sursele de emisie. Aceste particule sunt specifice atmosferei din jurul marilor aglomerari urbane
sau a zonelor cu o activitate economica intensa.
Particule fine sunt considerate cele care au dimensiunile maxime situate in intervalul 0,1-2,5
microni. Valoarea minima a acestui interval este considerata limita inferioara de dimensiune a
unei particule ce poate reveni la nivelul solului. Se considera ca particulele cu dimensiuni
inferioare valorii de 0,1 nu sedimenteaza in conditii normale datorita actiunii legilor fizice care
permit anularea gravitatiei terestre de catre acceleratia particulelor (dinamica browniana).

Totusi, in cele din urma si aceasta categorie de particule va ajunge la nivelul solului, pe de-o
parte datorita precipitatiilor care le inglobeaza, dar si datorita unor fenomene electrostatice care
pot, in anumite conditii, sa favorizeze agregarea acestor particule in conglomerate de dimensiuni
mai mari. Se considera ca particulele cu dimensiuni mai mici sunt implicate in procesele
meteorologice, contribuind a condensarea vaporilor de apa din atmosfera.
Particulele superfine sau infra-microscopice au dimensiuni ce pot fi situate sub valoarea de
10 , dar care in general au dimensiuni medii de aproximativ 300 . Nu se cunosc foarte multe
aspecte referitoare la structura chimica a acestor particule.
Atat cantitatea cat si structura aerosolilor sunt variabile in functie de altitudinea sau pozitia
geografica. O atmosfera considerata nepoluata are o concentratie de aerosoli de aproximativ 10
milioane de particule la 1 metru cub de aer atmosferic. Numarul particulelor este mult mai mare,
de peste 2 miliarde pe metru cub in zonele puternic poluate. Atmosfera zonelor urbane poate
avea concentratii ale aerosolilor estimate la valori cuprinse intre 0,06 g si 0,1 g pentru un
volum de aer de 1 m3.
Aerosolii solizi care includ particule aflate in suspensie in atmosfera, nu neaparat toxice, cu
diametre de pana la 20 microni pot produce prin depunere la nivelul plamanilor a unei cantitati
suficient de mari pentru a nu mai putea fi eliminata in mod natural, disfunctii respiratorii si
aparitia unor afectiuni cardio- respiratorii. Efectele poluantilor atmosferici sunt resimtite si de
alte componente ale mediului.
Ploaia acida. Termenul se refera la ceea ce specialistii numesc depunere acida. Ploaia acida
este datorata existentei substantelor poluante acide si are efecte foarte distructive. Ploaia acida a
intrat in limbajul stiintific de specialitate in 1852 cand chimistul englez Robert Agnus a utilizat
pentru prima data acest termen. Din acel moment, ploaia acida a devenit o problema intens
dezbatuta de specialistii in protectia mediului dar si de alte persoane interesate.
Greu de observat in lipsa unor masuratori directe, ploaia acida ca fenomen a suscitat unele
controverse stiintifice. Unii oameni de stiinta au sustinut ca activitatea umana este in principal
responsabila de acidifierea apelor de precipitatie in timp ce altii considerau ca fenomenul este
datorat in egala masura unor cauze naturale. Studii relativ recente au dovedit ca principala cauza
a producerii ploii acide o constituie concentratia crescuta in atmosfera a dioxidului de sulf si
oxizilor de azot. Aceste substante sunt eliberate in atmosfera in mod cert ca urmare a unor
procese industriale. De aceea zonele cele mai afectate de ploaia acida se afla pe teritoriul celor
mai industrializate natiuni din Europa si Statele Unite ale Americii.
Cea mai mare parte a cantitatii de dioxid de sulf din atmosfera provine din arderea
combustibililor fosili si in special a carbunilor. Se considera ca circa 100 de milioane de tone de
dioxid de sulf provin din arderea carbunilor, ceea ce inseamna aproximativ 70% din emisia totala
la nivel global. In 1975 se estima ca dupa 2000 cantitatea de SO2 evacuata ar putea creste la
aproximativ 300 milioane tone. Se pare insa ca reducerea arderii carbunilor si utilizarea mai
accentuata a combustibililor lichizi sau gazelor a redus aceasta crestere.

Aciditatea precipitatiilor rezulta din combinarea dioxidului de sulf in atmosfera umeda si


prezenta oxigenului in sulfit si in cele din urma in acid sulfuros care in reactie cu alte substante
atmosferice determina aparitia sulfatilor substante cu caracter de asemenea acid.
Atat dioxidul de sulf cat si compusii acestuia au puternice efecte fitotoxice care in functie de
timpul de expunere determina efecte biochimice si fiziologice cum sunt degradarea clorofilei si
deci deficiente ale procesului de fotosinteza modifica activitatea unor enzime etc. Un procent
important din padurile tarilor industrializate a fost afectat, se presupune, de caderea ploilor acide.
Precipitatiile acide pot avea efecte complexe la nivelul ecosistemului. Nu toate aceste efecte
au fost investigate, dar s-a dovedit totusi ca in general ele se refera la scaderea pH-ului apei si
solului, afectand mai intai platele si animalele foarte sensibile la aciditate crescuta sau la
prezenta compusilor sulfului.
De-a lungul anilor, specialistii si oamenii de stiinta au observat ca unele paduri cresc mai
incet fara sa cunoasca foarte bine de ce are loc acest fenomen. S-a remarcat ca in aceste paduri
arborii cresc mai incet iar frunzele pomilor se ingalbenesc frecvent si cad, iar uneori pe intregi
zone impadurite copacii mor, aparent, fara un motiv.
In prezent studiile au evidentiat implicarea in acest fenomen a precipitatiilor acide. In Statele
Unite ale Americii, de exemplu, s-a dovedit efectul ploilor acide asupra padurilor si solului in
numeroase zone, mai ales situate la altitudini ridicate. Se cunoaste ca de regula efectul distructiv
al ploii acide se adauga si potenteaza efectele altor fenomene care conduc la distrugerea
padurilor, cum sunt efectul altor poluanti atmosferici, atacul insectelor si al agentilor patogeni,
seceta sau variatiile mari de temperatura. Dupa o perioada relativ indelungata de studii si
cercetari care au adus informatii legate de chimismul si biologia plantelor s-a reusit evidentierea
proceselor prin care ploaia acida actioneaza asupra solului padurilor, asupra arborilor si a altor
plante.
Ploaia acida cade pe frunzele copacilor si apoi atinge solul padurilor. O parte a precipitatiilor
se scurge si ajunge pana la urma in diverse ecosisteme acvatice, in timp ce o anumita cantitate
este absorbita pentru un timp la nivelul solului. Solul poate neutraliza o parte a aciditatii acestor
ape prin capacitatea sa de tamponare, daca aceasta este semnificativa, sau poate deveni mai acid.
Diferentele dintre capacitatea diverselor soluri de a neutraliza aciditatea ploilor determina ca la
aproximativ aceeasi cantitate de precipitatii acide, efectele sa fie uneori foarte diferite. Aceasta
capacitate depinde de textura si structura fizico-chimica a solurilor, dar si de tipul stratului de
roca aflat la baza solului propriu-zis.
Efectul ploii acide nu este in mod normal foarte direct. Ceea ce se intampla este mai intai
legat de slabirea rezistentei plantelor, prin degradarea frunzelor, limitarea cantitatilor de nutrienti
sau expunerea la actiunea treptata unor substante toxice existente in sol. De asemenea, ploaia
acida poate provoca, prin diverse reactii chimice la nivelul solului, eliberarea din compusii
insolubili a unor elemente chimice toxice pentru plante cum este aluminiul. Aceasta combinatie
de fenomene care presupun pierderea de nutrienti din sol si cresterea toxicitatii datorate
aluminiului poate fi unul din mecanismele cele mai importante prin care ploaia acida degradeaza
padurile.

Totusi, arborii pot fi afectati de ploaia acida chiar daca solul are o capacitate crescuta de a
contracara aciditatea. Padurile din regiunile muntoase inalte sunt frecvent expuse la cantitati mai
mari de substante acide deoarece ele sunt adesea expuse norilor si cetei acide care au o aciditate
mai mare decat a precipitatiilor. Efectele se resimt la nivelul frunzelor prin dereglarea
mecanismelor implicate de fotosinteza.
Ploile acide pot afecta de asemenea si alte plante intr-un mod similar. Desi expuse adeseori
actiunii unor alti poluanti atmosferici, ca de exemplu nivelul crescut al concentratiei ozonului la
nivelul solului, culturile agricole nu sunt de regula afectate in mod serios, mai ales datorita
utilizarii ingrasamintelor agricole care suplinesc lipsa nutrientilor si a aplicarii amendamentelor
cu caracter alcalin (mai ales carbonat de calciu).
Se considera ca efectele precipitatiilor cu caracter acid este mult mai evident in mediul
acvatic reprezentat de ecosisteme lacustre, rauri, mlastini etc., datorita faptului ca precipitatiile
acide cad direct pe aceste zone acvatice dar ajung aici si indirect prin colectarea apelor de
precipitatii de pe arii mult mai intinse. Majoritatea apelor continentale au un pH cuprins intre
valorile 6 si 8 (desi exista in mod natural si ape mai acide).
Ploile acide afecteaza in principal volumele de apa care ele insele, solurile pe care se afla, sau
terenurile inconjuratoare au o capacitate redusa de a neutraliza aciditatea. In aceste zone cu
capacitate naturala redusa de tamponare a aciditatii, ploile acide pot de asemenea sa elibereze
aluminiul din compusii solului, care ajunge astfel in ecosistemele acvatice unde are o actiune
extrem de toxica asupra multor specii de organisme.
In SUA exista numeroase lacuri si ape curgatoare investigate de Agentia Nationala pentru
Supravegherea Apelor de Suprafata (NSWS) care resimt efectul aciditatii cronice, adica un pH in
mod constant scazut. Studiile referitoare la depunerile cu caracter acid realizate asupra unui
numar de peste 1000 de lacuri si mai multe mii de km de ape curgatoare au reliefat sensibilitatea
acestor ecosisteme la procesul de crestere a aciditatii a apelor. S-a estimat ca ploile acide sunt
cauzele principale pentru 75% din lacurile analizate si 50% din rauri. In zone geografice in care
capacitatea de tampon a solului este redusa, exista ecosisteme acvatice care au un pH al apei mai
mic de 5, pana la o valoare de pH=4,2 (Little Echo Pond, in statul New York).
In mediul acvatic, ploaia acida determina efecte in cascada care dauneaza sau chiar conduce
la disparitia diferitelor organisme acvatice. Ea poate determina completa eliminare a unor specii
de pesti din biocenoza si scaderea diversitatii biologice a ecosistemelor acvatice. S-a observat ca
pe masura scaderii pH-ului apelor, creste concentratia aluminiului, fenomene care impreuna au
un caracter extrem de toxic pentru pesti. Chiar daca aceste procese nu determina moartea pestilor
in mod direct, ele pod determina un stres cronic ceea ce determina scaderea capacitatii de
supravietuire a populatiilor expuse.