Glandele anexe ale sistemului digestiv

Glande salivare
Saliva reprezinta un lichid complex cu rol digestiv, lubrifiant si protector. Pe langa glandele
salivare mici (accesorii) localizate in submucoasa cavitatii orale (glande linguale, labiale, bucale,
molare si palatine), exista 3 perechi de glande salivare mari: glande parotide, glande
submandibulare (submaxilare) si glandele sublinguale. Ele asigura 90% din volumul total al secretiei
salivare, restul de 10% fiind, in mod evident, format de glandele mici. Glanda parotida si cea
submandibulara sunt localizate in afara cavitatii orale, secretiile lor ajungand acolo prin intermediul
ductelor lungi. Cea parotida este situata subcutanat, in fata spatiului dintre ramura mandibulei si
procesul stiloid al temporalului, dedesubtul urechii. Glanda submandibulara este situata in triunghiul
submandibular de la nivelul gatului. Cea de-a treia glanda se gaseste la nivelul podelei cavitatii
bucale, sub limba, fiind pozitionata anterior in raport cu precedenta.
Saliva este un lichid apos, diluat, ce contine:
Apa si electroliti
Glicoproteine (mucine)
Proteine cu activitate antimicrobiana si digestiva:
o Proteina bogata in prolina
o Cistadine (proteine bogate in cisteina)
o Histatine (proteine bogate in histadina)
o IgAs
o Lactoferina
o Enzime: -amilaza salivara, lipaza, peroxidaza, lizozim
Glandele salivare mari sunt glande compuse acinare/tubuloacinoase ramificate, cu un
mecanism de secretie de tip merocrin (granulele secretorii parasesc celule prin exocitoza, fara a se
pierde si alte componente celulare).Ele sunt inconjurate de o capsula de tesut conjunctiv dens,
bogata in fibre de colagen, de unde pleaca septuri ce divid parenchimul in lobi si lobuli. Septurile
contin vase de sange si ducte excretorii. In tesutul conjunctiv din jurul acinilor se gasesc numeroase
limfocite si plasmocite.
Parenchimul este format din acini si sistem canalicular, iar unitatea sa de baza este salivonul,
format din acin, duct intercalat si duct excretor. Acinii salivari contin 2 tipuri de celule secretoare
seroase si mucoase precum si celule mioepiteliale, fara rol rol secretor, ci contractil, situate intre
membrana bazala a epiteliului si membrana celulelor secretoare din structura acinilor sau a
canaliculelor intercalate (portiunea proximala). Ele inconjoara fiecare unitate secretorie, sunt bine
dezvoltate si ramificate (uneori sunt denumite si celule in cosulet); cele asociate canaliculelor
intercalate sunt fusiforme si orientate paralel cu axul canalicular. Desi contractia lor accelereaza
secretia, rolul principal al celulelor mioepiteliale consta in prevenirea supradistensiei acinare ca
urmare a cresterii presiunii intraluminale.
Celulele seroase au, de regula, forma piramidala; portiunea bazala a acestora se afla in
contact direct cu membrana bazala a epiteliului, iar portiunea apicala ingusta prezinta microvili mici,
neregulati si comunica direct cu lumenul canalicular. Celulele seroase prezinta caracteristicile

Page 1 of 12

histologice ale celulelor cu polaritate structurala, secretoare de proteine: mult RER, multi ribozomi
liberi, aparat Golgi proeminent, numeroase granule de zimogen, localizate in zona apicala.
Celulele mucoase au, de regula, forma cuboida sau cilindrica; nucleii sunt ovali si localizati in
portiunea bazala a celulelor. Aceste celule prezinta caracteristicile histologice ale celulelor
mucosecretoare (asemanator precedentei, doar cu contin bogat in granule de mucina) si contin
glicoproteine importante pentru doua dintre functiile salivei cea de umectare si de lubrefiere. In
majoritate, glicoproteinele salivare sunt mucine si, dpdv al compozitiei chimice, carbohidratii
reprezinta 70-80% din structura acestora.
In functie de celulele predominante, la nivelul glandelor salivare pot fi descrisi 3 tipuri de
acini:

Acini serosi forma sferica, alcatuiti din celule seroase, secretoare de proteine
Acini mucosi forma tubulara, alcatuiti din celule mucoase, ce secreta mucina
Acini micsti alcatuiti din ambele tipuri de celule. Celulele mucoase foarmeaza
tubuli, la capatul carora se gasesc semilune seroase (ale lui Gianuzzi) considerate
artefacte de fixare

Sistemul canalicular are mai multe componente, incepand cu cea intralobulara. Canaliculele
intralobulare nu sunt inconjurate de stroma conjunctiva si prezinta la nivelul lor celule mioepiteliale.
Primele canalicule, in care este varsat practic produsul de secretie acinar si care continua lumenul
salivar, sunt canaliculele intercalate Boll, cu diametru mic, tapetate de celule epiteliale
cuboide/pavimentoase asezate pe o membrana bazala. Acestea se pot divide si diferentia fie in celule
secretoare, fie in cele canaliculare. Ele contin anhidraza carbonica si, la nivelul acinilor serosi sau
micsti realizeaza urmatoarele procese: secreta HCO in secretia acinara si absorb Cl. Canaliculele
Boll sunt mai proeminente la nivelul gradelor salivare cu secretie apoasa.
Prin unirea a doua-trei canalicule intercalate se formeaza canalicule striate Pflger, ale carui
celule prezinta striatii radiare dispuse intre portiunea bazala a nucleilor si nucleii centrali.La
microscopul optic se observa o citoplasma intens acidofila, iar la cel electronic, se observa ca striatiile
reprezinta invaginatii ale membranei bazale a celulelor, cu un numar crescut de mitocondrii alungite
si dispuse paralel cu invaginatiile membranare; aceasta particularitate structurala este specifica
celulelor transportoare de ioni. Concret, la acest nivel se realizeaza reabsorbtia ionilor de Na din
secretia primara si secretia ionilor de K si HCO. Este absorbit mai mult Na decat este secretat K,
deci secretia va fi hipotona. Cand secretia este intensa si rapida, in saliva finala va aparea mai mult
Na si mai putin K, pentru ca reabsorbia si secretia secondara nu pot tine pasul cu secretia primara.
In acest caz saliva este hipertona.
Canaliculele striate ale lobulilor salivari converg si se continua cu canalicule localizate in
seputurile conjunctive interlobulare, denumite canalicule de excretie interlobulare. In portiunea
proximala aceste canalicule sunt tapetate de epiteliu cubic simplu, in timp ce portiunile distale ale
acestora prezinta un epiteliu pseudostratificat sau cilindric stratificat, care contine un numar redus
de celule mucosecretoare. La nivelul canaliculelor excretoare mai regasim un corion format din tesut
conjunctivo-vascular si un strat fibromuscular.
Sistemul canalicular extralobular este format din canale inconjurate de stroma conjunctiva, la
nivelul carora celulele mioepiteliale sunt absente. Este reprezentat de canalicule interlobulare,
canalicule lobare si canalul excretor principal. Primele 2 au epiteliul asezat pe o membrana bazala, cu
un aspect variabil, in functie de diametru: de la pseudostratificat cilindric (canalicule interlobulare)
Page 2 of 12

pana la stratificat cilindric (canalicule lobare). Canalul excretor principal al fiecarei glande salivare
mari se deschide in cavitatea orala si este tapetat de un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat,
asezat pe membrana bazala. In plus, au un corion format din tesut conjunctivo-vascular si un strat
fibromuscular. Ductele excretoare ale glandelor parotide si submandibulare traverseaza tesutul
conjunctiv al fetei si al gatului pentru a ajunge in cavitatea bucala.

Vasele si nervii patrund in interiorul glandei salivare mari la nivelul hilului, iar ulterior se
ramifica si se distribuie fiecarui lobul glandular. Atat componenta secretoare cat si cea canaliculara a
fiecarui lobul dispun de un plex vascular si un plex nervos bine reprezentate. Capilarele periacinare
au un rol deosebit de important in secretia salivei si se afla sub controlul sistemului nervos vegetativ.
Stimularea parasimpatica, declansata de mirosul sau gustul alimentelor, determina vasodilatatie si o
secretie salivara apoasa abundenta. Stimularea simpatica induce o secretie salivara redusa, vascoasa,
bogata in componente organice clinic se manifesta prin xerostomie sau senzatia de uscaciune a
gurii, intalnita frecvent in situatiile stresante.

Glanda parotida
Glanda parotida este cea mai mare glanda salivara, fiind o glanda acinoasa compusa
ramificata; componenta secretoare este alcatuita exlusiv din celule seroase, care contin granule de
secretie bogate in proteine, cu activitate amilazica crescuta. Amilaza asigura cea mai mare parte a
hidrolizei carbohidratilor alimentari. Digestia glucidelor incepe la nivelul cavitatii orale si continua
pentru o scurta perioada de timp in stomac, pana cand sucul gastric produce acidifierea alimentelor
ingerate si, prin aceasta, determina inactivarea amilazei salivare.
Canaliculele intercalate pot fi observate cu usurinta pe sectiuni datorita lungimii si
abundentei lor; in schimb ductele striate sunt putine, dar largi si evidente. Canalul excretor principal
Stensen se deschide la nivelul celui de-al doilea molar superior. Secretia salivara este discontinua,
ritmata de mese, apoasa.
Adesea exista cantitati mari de tesut adipos la nivelul parotidei, adipocitele fiind atat intracat si interlobulare.
Page 3 of 12

Ca si in cazul altor glande salivare mari, tesutul conjunctiv din componenta glandei contine
numeroase plasmocite si limfocite. Plasmocitele secreta IgA, care formeaza un complex secretor cu o
substanta secretata de celulele acinilor serosi, ale canaliculelor intercalate si canaliculelor striate.
Complexul secretor bogat in IgA prezent in componenta salivei este rezistent la digestia enzimatica si
consituie un mecanism imunologic important cu rol de aparare a mucoasei cavitatii orale impotriva
agentilor patogeni de la acest nivel.
Nervul facial traverseaza parotida, fiind vizibil pe anumite sectiuni H&E, fiind util in
identificarea glandei (la fel ca si tesutul adipos). Oreionul, o infectie virala a acestei glande, poate
afecta nervul facial.

Glanda submandibulara
Glanda submandibulara este o glanda tubuloacinoasa ramificata compusa; componenta
secretoare contine atat celule mucoase, cat si celule seroase. Glanda este de tip seromucos 90% din
acini sunt serosi si 10% acini micsti. Ductele intercalate sunt scurte, dificil de observat, in schimb cele
striate sunt lungi, evidentiate cu usurinta. Canalul excretor principal Wharton se deschide la nivelul
planseului bucal, lateral de fraul lingual.
Numeroasele invaginatii ale membranei laterale si bazale a celulelor localizate in apropierea
patului vascular determina marirea suprafetei de schimb ionic de 60 de ori, facilitand transportul
electrolitilor si al apei. Din cauza invaginatiilor limitele celulelor sunt imprecise.
Secretia acestei glande este continua si semivascoasa, cu o activitate amilazica redusa.
Celulele seroase secreta lizozim, o enzima capabila sa hidrolizeze peretele celular ale unor bacterii
(ex. Stafilococii). In plus, unele celule striate secreta lactoferina, o proteina ce leaga fierul
microelement esential pentru inmultirea bacteriilor.

Glanda sublinguala
Glanda sublinguala este o glanda tubuloacinara ramificata compusa, cu o capsula mai putin
definita. Ea este o glanda de tip mucoseros predomina acinii mucosi, alaturi de acinii micsti, iar
acinii serosi sunt rari. Canaliculele intralobulare sunt mai putin dezvoltate comparativ cu celelalte
glande salivare mari. Fiecare lob se deschide prin propriul canal, fie in ductul Wharton, fie direct la
nivelul planseului bucal.
Secretia glandei este continua, alcalina, vascoasa, bogata, in mucina. Asemanator glandelor
submandibulare, celulele seroase secreta lizozim.
Rolurile salivei
- Umidifierea mucoasei linguale, obrajilor si buzelor
- Umidifierea alimentelor uscate pentru a favoriza deglutitia
- Dizolvarea alimentelor prin mucus si apa
- Functie de protectie prin: lizozim (muramidaza), lactoferina (leaga fierul indispensabil
pentru cresterea bacteriilor), IgA (neutralizeaza virusuri si bacterii)
- Functie digestiva prin -amilaza (ptialina), lipaza
- Rol de sistem tampon prin concentratia mare de anion bicarbonic
- Formeaza la suprafata dintilor o pelicula protectoare prin intermediul proteinelor salivare
bogate in prolina, capabile sa fixeze calciul
Page 4 of 12

Pancreas
Pancreasul reprezinta o glanda mixta, exocrina si endocrina, care secreta enzime digestive si
hormoni. I se descriu 3 portiuni: cap, corp si coada; capul este o portiune dilatata situata in
apropierea curburii duodenale in forma literei C, duoden de care este legat printr-un strat de tesut
conjunctiv. Corpul traverseaza linia mediana, ajungand in jumatatea stanga a organismului, iar coada
se intinde pana la nivelul hilului splenic. Canalul pancreatic principal (Wirsung) se intinde pe toata
lungimea glandei, deschizandu-se in duoden la nivelul ampulei Vater, alaturi de canalul coledoc ce
transporta bila. Sfincterul Oddi injoara ampula si nu doar regleaza fluxul de bila si de suc pancreatic,
dar, de asemenea, previne un eventual reflux din intestin in canalul pancreatic. La unii indivizi, exista
si un canal pacreatic accesor (Santorini).
Pancreasul nu are o capsula propriu-zisa, dar este inconjurat de un strat subtire de tesut
conjunctiv lax, de la care pleaca septuri ce divid pancreasul in lobuli. In grosimea septurilor se gasesc
vase sangvine, fibre nervoase si neuroni vegetativi, ducte excretorii sau adipocite. In tesutul
conjunctiv din jurul ductelor se pot gasi si mici glande mucoase, ce isi varsa continutul in duct.
Spre deosebire de ficat, la care functia secretorie si cea exocrina sunt exercitate de aceeasi
celula, in cazul pancreasului cele 2 functii determina si o organizare histologica diferita si o clasificare
a pancreasului in componenta endocrina si exocrina.

Pancreasul exocrin
Pancreasul exocrin reprezinta 95% din volumul glandei, fiind o glanda acinara compusa, de
tip seros, asemanatoare din punct de vedere structural cu parotida. Pe sectiunile histologice,
pancreasul se deosebeste de glanda salivara mentionata prin absenta canaliculelor striate, si a
celulelor mioepiteliale, dar si prin prezenta insulelor Langerhans. O alta trasatura morfologica
importanta consta in faptul ca portiunea proximala a canaliculelor intercalate patrunde in lumenul
acinilor pancreatici, formand celulele centroacinare. Acestea sunt intalnite numai la nivelul
pancreasului si sunt considerate componenta intra-acinara a ductelor intercalate. La MO ele sunt
cubice/scuamoase cu nucleul mare si citoplasma palida.
Analog glandei parotide, parenchimul este format din acini serosi si sistem canalicular. Acinii
sunt alcatuiti din celule piramidale cu polaritate tinctoriala, ce prezinta la ME toate caracteristicile
unei celule secretoare de proteine. Acinii sunt inconjurati de o membrana bazala epiteliala, dublata
de o teaca de fibre reticulare. Numarul granulelor de zimogen de la nivelul polului apical al celulelor
seroase variaza in functie de fazele digestiei; ele contin o varietate de enzime pancreatice aflate in
stare inactiva.
Sistemul canalicular isi are originea in celulele centroacinare si este format din canalicule
intercalate ce dreneaza in ducte intralobulare si apoi interlobulare, acestea din urma deschizandu-se
la nivelul canalelor pancreatice Wirsung si Santorini. Acestea sunt alcatuite din epiteliu de acoperire
(scuamos/ cubic simplu duct intercalat; cilindric simplu ducte interlobulare si canale mari), asezat
pe o membrana bazala, inconjurate de tesut conjunctiv reticular/fibros. In structura canalelor
Wirsung si Santorini se gasesc si fibre musculare netede. Celulele ductelor intercalate au si rol
secretor, pe langa cel de suport, ele adaugand fluidului secretat de celulele acinare cantitati mari de
apa si HCO, ce neutralizeaza chimul gastric si favorizeaza activitatea enzimelor.
Componenta exocrina a pancreasului secreta zilnic o cantitate de 1500-3000 ml de lichid
alcalin izoosmotic, care contine apa, electroliti si o serie de enzime:

Page 5 of 12

Proteaze: tripsinogenul 1, 2 si 3, chimotripsinogen, proelastaza 1 si 2, proteaza E,

kalicreinogen, procarboxipeptidazele A1, A2, B1 si B2; ele digera proteine prin clivarea
legaturilor interne (endopeptidaze primele 2) sau prin indepartarea capetelor amino si
carboxi terminale (exopeptidaze; ex: procarboxipeptidaze)
- Amilaza pancreatica (-amilaza) digera carbohidrati prin clivarea legaturilor glicozidice
ale polimerilor de glucoza
- Lipaze pancreatice (triglicerid-lipaza, colipaza, carboxil-ester-hidrolaza) digera lipide
prin clivarea legaturilor esterice ale trigliceridelor, producand acizi grasi liberi
- Fosfolipaza A2
- Nucleaze (deoxiribonucleaza, ribonucleaza) digera acizii nucleici, producand nucleotide
Activarea acestor enzime are loc in lumenul intestinului subtire, dupa ce sunt excretate din
granulele de secretie ale celulelor acinare. Enterokinaza, o enzima proteolitica de la nivelul
glicocalixului microvililor celulelor intestinale, converteste tripsinogenul in tripsina, ce va activa mai
multe enzime proteolitice. Acest mecanism de activare in cascada a enzimelor pancreatice in lumenul
intestinal constituie un important mecanism de protectie a pancreasului fata de actiunea litica a
enzimelor acestuia; in plus, celulele acinare secreta si o serie de inhibitori proteazici.
Secretia pancreatica este controlata in principal de doi hormoni, secretina si colecistokinina,
sintetizati in celulele enteroendocrine din mucoasa intestinului subtire (duoden si jejun). Patrunderea
chimului gastric in dudoden strimuleaza eliberarea acestor hormoni in sange. Secretina stimuleaza
celulele ductale sa secrete fluid cu cantiati mari de apa si HCO, dar fara componenta enzimatica;
CCK este cea care cauzeaza secretia proenzimelor. In plus fata de influenta hormonala, pancreasul
primeste inervatie autonoma => fibrele simpatice sunt implicate in reglarea fluxului sanguin
pancreatic, iar cele parasimpatice stimuleaza activitatea celulelor acinare si centroacinare.

Pancreasul endocrin
Insulele Langerhans, componenta endocrina a pancreasului, sunt imprastiate de-a lungul
organului, dispuse in grupuri de celule cu diferite dimensiuni/celule izolate, situate la nivelul acinilor
sau ale ductelor pancreatice mari. Se estimeaza ca exista 1-3 milioane de insule, ce constituie doar 12% din volumul pancreasului, mai numeroase la nivelul cozii. Fiecare insula endocrina este delimitata
de tesutul pancreatic adiacent printr-o capsula subtire, alcatuita din fibre reticulare.
Insulele Langerhans au in majoritate un diametru de 100-200 m si pot contine de la un
numar mic pana la cateva sute de celule cu forma rotunda sau poligonala, nucleu eucromatic, cu
nucleol vizibil, citoplasma omogena/fin granulara. Celulele sunt organizate in cordoane
anastomozate, separate printr-o retea de capilare sangvine fenestrate. La ME ele prezinta caracterele
unor celule producatoare de amine si peptide mici .
In coloratiile histologice uzuale si cele tricrome permit recunoasterea a doua tipuri celulare:
celule acidofile () si celule bazofile (). Tehnicile de imunocitochimie si microscopul electronic de
transmisie au permis identificarea tuturor celor patru tipuri de celule insulare A, B, D si F. Cu
metoda Mallory-Azan celulele A se vad rosii, cele B portocaliu-maronii, D albastre, iar F necolorate
Celulele B constituie 70% din numarul total de celule insulare si sunt de obicei situate in
portiunea centrala. Ele secreta insulina. Celulele B contin numeroase granule secretorii cu un
diametru de 300 nm, forma neregulata; miezul granulelor este neomogen si contine complexe
alcatuita din cristale de insulina si zinc.

Page 6 of 12

Insulina actioneaza in principal asupra ficatului, muschilor scheletici si tesutului adipos,

promovand patrunderea glucozei in celule si scaderea glicemiei. In general, insulina stimuleaza
asimilarea glucozei din circulatie, cu ajutorul transportorilor specifici, stocarea ei sub forma de
glicogen (enzima glicogen sintaza) si utilizarea ei ca substrat energetic (glicoliza). Pe langa efectele
asupra metabolismului glucidic, insulina favorizeaza anabolismul proteic si inhiba activitatea lipazelor
la nivelul celulei adipoase.
Celulele A reprezinta 20% din populatia de celule din insule si sunt localizate in general la
periferie. Ele secreta glucagon. Celulele A contin numeroase granule cu diametrul de 250 nm, mai
uniforme, cu o forma regulata, cu miezul dens incojurat de o zona transparenta, localizata imediat
sub membrana granulara.
Glucagonul are actiuni antagonice cu cele ale insulinei, stimuland gluconeogeneza,
glicogenoliza si cresterea glicemiei. De asemenea, hormonul are actiuni catabolizante pe
metabolismul proteic si lipidic.
Celulele D constituie mai putin de 5% din totalul celulelor endocrine si sunt in majoritate
localizate periferic. Granulele de secretie au diametrul de 300-350 nm si contin somastatin, identic cu
cel secretat de hipotalamus. Rolul sau este de a inhiba eliberarea hormonilor sintetizati de alte celule
insulare prin actiune paracrina locala.
Celulele F sunt rare, cu o localizare variabila. Ele secreta polipeptidul pancreatic, al carui rol
este incert exista presupuneri ca ar controla secretia gastrica sau ca ar inhiba secretia de bila,
secretia pancreasului exocrin sau motilitatea intestinala. Granulele de secretie sunt cele mai mici, cu
un diametru de doar 100-150nm.
La nivelul insulelor Langerhans exista un sistem port de tip arterial. Cateva arteriole aferente
intra la periferia insulei si se ramifica in capilare fenestrate. La om, acestea perfuzeaza mai intai
celulele periferice A si D, apoi pe cele centrale, B. Arteriole eferente parasesc insulele si se
recapilarizeaza intr-o retea ce inconjoara acinii pancreatici. Secretiile endocrine au efecte reglatorii
asupra celulelor acinare: insulina stimuleaza secretia exocrina, iar ceilalti 3 hormoni o inhiba.
Reglarea activitatii celulelor insulare se face, in primul rand, tinand cont de nivelul glucozei
din sange. Glicemia crescuta, unii aminoacizi, cresterea concentratiei de acizi grasi liberi in sange sau
hormoni precum gastrina, CCK sau secretina stimuleaza secretia de insulina. Glicemia scazuta,
scaderea concentratiei de acizi grasi liberi, precum si secretia de insulina inhiba eliberarea
glucagonului din celulele A.
Insulele au inervatie dubla, atat simpatica, cat si parasimpatica. 10% din celulele insulare vin
direct in contact cu terminatii nervoase, iar jonctiunile de tip nexus permit propagarea intercelulara a
modificarilor ionice induse de impulsurile nervoase vegetative. Stimularea parasimpatica creste
secretia ambilor hormoni (insulina si glucagon), iar cea simpatica stimuleaza eliberarea de glucagon si
o inhiba pe cea de insulina.

Ficat
Ficatul este al doilea organ al corpului uman in orginea descrescatoare a marimii (cel mai
mare este tegumentul) si cea mai mare glanda, cu o greutate de aproximativ 1-1,5 kg (2,5% din
greutatea corpului). Este situat in cavitatea abdominala, imediat subdiafragmatic. La nivel hepatic,
substantele nutritive absorbite din tractul digestiv sunt prelucrate si depozitate in scopul utilizarii
ulterioare a acestora in alte parti ale organismului. Prin urmare ficatul reprezinta o interfata intre
sistemul digestiv si circulatia sistemica, avand un rol esential pentru viata. In raport cu sistemul
circulator, ficatul ocupa o pozitie optima ce permite colectarea, transformarea si acumularea
Page 7 of 12

metabolitilor, precum si neutralizarea si eliminarea substantelor toxice. Eliminarea acestui tip de

substante se face prin bila produsul secretor exocrin al ficatului, cu un rol important in digestia
lipidelor. De asemenea, ficatul detine si functie endocrina, prin abilitatea sa de a sintetiza hormoni
(GHRH) sau, mai frecvent, de a modifica structura si functia lor; exemple:
- Vitamina D (colecalciferol) -> convertita la 25-hidroxicolecalciferol, forma circulanta
majoritara
- Tiroxina (T4) convertita prin deiodurare in triiodotironina (T3)
- Insulina si glucagonul sunt degradate la nivelul ficatului (nu doar aici rinichiul alt
sediu important)
- Hormonul de crestere actiunea sa este modificata de GHRH-ul produs la acest nivel si
de somatostatinul secretat de tractul gastrointestinal
Ficatul este invelit de o capsula conjuctiva subire (capsula Glisson), care prezinta o ingrosare
in regiunea hilului hepatic. La acest nivel, vena porta si artera hepatica patrund in interiorul ficatului,
iar canalele hepatice drept si stang, precum si limfaticele hepatice parasesc ficatul. Toate structurile
vasculare si ductale mentionate sunt inconjurate de tesut conjunctiv pana la capatul distal (sau
proximal) al acestora, la nivelul spatiilor portale localizate intre lobulii hepatici. La acest nivel se
formeaza o retea fina de fibre reticulare ce sustine hepatocitele si celulele endoteliale sinusoidale din
structura lobulilor hepatici. Toate aceste formatiuni de natura conjunctiva formeaza stroma
hepatica.
Parenchimul hepatic este reprezentat de hepatocite, organizate sub forma unor lame (placi)
celulare, care, la adult au grosimea unei celule si sunt separate de capilare sinusoide. La copiii cu
varsta mai mica de 6 ani, hepatocitele sunt aranjate in placi cu grosimea de 2 celule. Indiferent de
varsta, aceste placi dau aspectul unei retele tridimensionale.
Unitatea structurala de baza a ficatului este reprezentata de celula hepatica; hepatocitele
sunt dispuse in cordoane celulare interconectate si reprezinta doua treimi din masa ficatului.
Exista trei modalitati de a descrie structura ficatului in termeni de unitati functionale: lobulul
hepatic clasic, lobulul portal Sabourin si acinul hepatic Rappaport.
Lobulul hepatic reprezinta o masa poligonala de tesut hepatic, cu dimensiuni de 0,7 x 2 mm,
delimitate de spatii portale si centrata de o vena centrala sau centrolobulara, unde dreneaza
capilarele sinusoide. La nivelul ficatului se gasesc aproximativ 1 milion de lobuli hepatici. Masa de
tesut hepatic este formata de lame de hepatocite dispuse sub forma unor cordoane (cordoane
Remak), cu o dispozitie radiara, de latimea unui hepatocit, separate de capilarele sinusoide
anastomozate. Ele sunt orientate de la periferia lobulului catre centrul acestuia, iar intre cordoane
exista anastomoze aleatorii, ceea ce genereaza o structura cu aspect labirintic, spongios. Pe sectiune
transversala, lobulul are forma hexagonala, cu vena centrolobulara in mijloc, iar in unghiuri - spatiile
portale.
La om, un lobul hepatic poate prezenta un numar de 3-6 spatii portale Kiernan, fiecare dintre
acestea continand tesut conjunctiv (il continua pe cel de la nivelul capsulei), o venula (ramura a venei
porte), o arteriola (ramura a arterei hepatice), un duct biliar (parte a sistemului canalicular biliar),
vase limfatice si fibre nervoase amielinice. Venula, arteriola si ductul biliar formeaza triada portala. La
marginile spatiilor portale, intre tesutul conjunctiv si hepatocite, se gaseste un mic spatiu numit
spatiul periportal al lui Mall acest spatiu este considerat a fi unul din locurile de origine ale limfei la
nivel hepatic.

Page 8 of 12

Lobulul portal este o forma de organizare ce tine cont de functia exocrina a ficatului
secretia de bila. Deci, axul morfologic al lobulului portal este un spatiu portal, ce contine si un duct
biliar interlobular. Marginile sale exterioare sunt linii imaginare trasate intre 3 vene centrolobulare
vecine. Aceste linii alcatuiesc un bloc triunghiular tisular, ce contine portiuni de la 3 lobuli clasici
(unghiurile vene centrolobulare). Acest concept permite o descriere a structurii parenchimului
hepatic comparibila cu cea a altor glande exocrine.
Acinul hepatic este unitatea functionala ce demonstreaza cel mai bine corelatia intre perfuzia
sangvina, activitatea metabolica si patologia hepatica. El are forma romboidala si reprezinta cea mai
mica unitate functionala a parenchimului hepatic. Axul scurt al acinului este definit de ramurile
terminale ale triadei portale care se intind la marginile a doi lobuli hepatici vecini. Axul lung al acinilor
este o linie ce uneste cele 2 vene centrolobulare ale acelorasi lobuli. Deci, acinul hepatic ocupa
portiuni din doi lobuli hepatici adiacenti. Hepatocitele din fiecare acin sunt descrise ca fiind aranjate
in 3 zone eliptice/concentrice din jurul axului scurt, in functie de gradul de perfuzie, marimea lor,
continutul in organite si activitatea enzimatica:
- Zona 1 cea mai apropiata de axul scurt, corespune zonei periferice a lobului clasic;
fluxul sanguin provine de la ramurile penetrante ale venei porte si arterei hepatice;
- Zona 3 cea mai indepartata de axul scurt si cea mai apropiata de venele centrolobulare;
corespunde zonei centrale a lobulului clasic;
- Zona 2 se intinde intre zonele 1 si 3, fara delimitari foarte clare.
Ca urmare a acestei distributii, celulele din zona 1 sunt primele care primesc oxigen,
nutrienti, toxine, dar si primele care arata modificari morfologice in urma ocluziei ductelor biliare.
Aceste celule sunt ultimele distruse daca circulatia este intrerupta si primele care se regenereaza. Pe
de alta parte, celulele din zona 3 sunt primele care prezinta necroza ischemica in situatii de reducere
a perfuziei si primele care semnaleaza acumularea de lipide. Sunt ultimele care raspund substantelor
toxice si stazei biliare. Variatiile normale ale activitatii enzimatice, numarul si dimensiunea
organitelor celulare si marimea depozitelor de glicogen sunt de asemenea diferite intre zonele 1 si 3.
Celulele din zona 2 au caracteristici intermediare intre cele ale zonelor 1 si 3.
Hepatocitele sunt celule mari, poligonale, cu sase sau mai multe fete, dimensiuni intre 20-30
m, ce constituie 80% din populatia celulara a ficatului si au atat secretie exocrina, cat si endocrina.
Ele prezinta variatii structurale, histologice si biochimice importante, in functie de localizarea
acestora in raport cu spatiile portale. Suprafata fiecarui hepatocit se afla in contact indirect cu
peretele sinusoidelor, prin intermediul spatiilor Disse, si in contact direct cu hepatocitele vecine. La
Page 9 of 12

nivelul jonctiunii interhepatice se formeaza un spatiu tubular = canalicul biliar. Deci, hepatocitele au
2 tipuri de suprafete: unele sinusoidale (la polii vasculari) si unele canaliculare (polii biliari).
Durata de viata a celulelor hepatice este de aproximativ 5 luni; in plus, ele sunt capabile de o
regenerare considerabila in urma unor procese hepatotoxice, boli sau interventii chirurgicale.
Hepatocitul poate fi uni-/bi- nucleat, numarul crescand, de obicei, odata cu varsta sau pe
parcursul proceselor de regenerare. Nucleii sunt rotunzi, centrali, eucromatici, cu unul sau doi
nucleoli; unii dintre acestia sunt poliploizi, adica detin un multiplu par al numarului normal (haploid
de cromozomi) cel mai frecvent 4n. Nucleii poliploizi au dimensiuni mari, direct proportionale cu
ploidia lor.
Citoplasma hepatocitului este, in general, acidofila. Exista si regiuni bazofile = corpi bazofili
Berg, in zone unde se gasesc agregate de reticul endoplasmic rugos sau ribozomi liberi.
La MO se mai pot observa, pe langa corpii bazofili, numeroase incluziuni de glicogen sau
incluziuni lipidice. Primele se pot observa atat prin metode PAS, dar si prin H&E, unde glicogenul
apare ca un spatiu neregulat, dand un aspect usor spumos citoplasmei. In microscopia electronica
aceste granule polizaharidice apar electronodense, cel mai frecvent dispuse la nivelul citosolului, in
apropierea reticulului endoplasmic neted. Cantitatea de glicogen intrahepatic prezinta o variatie
diurna ritmica; aceasta este, de asemenea, dependenta de statusul nutritional al fiecarui individ.
Glicogenul hepatic reprezinta o sursa importanta de glucoza in conditiile scaderii glicemiei sub valori
normale. In acest mod, hepatocitele reusesc sa mentina glicemia la un nivel cvasiconstant functie
deosebit de importanta avand in vedere ca glucoza reprezinta una din principalele surse energetice
ale organismului.
In citoplasma hepatocitului exista si un numar variabil de incluziuni lipidice, vizibile in
coloratiile Sudan si albastru de toluidina. Ele au caracter tranzitoriu, fiind frecvente in sarcina si
lactatie, etilism (alcoolism) sau ingestia unor hepatoxine (ex. In etilism etanol) => numar crescut de
incluziuni lipidice = steatoza hepatica = ficat gras.
La microscopul electronic se observa mult mai multe caracteristici ale celulei hepatice,
incepand cu polaritatea ei si continutul mare in organite celule, ce reflecta activitatea celulei.
Despre RER aminteam mai sus gruparea sa sub forma unor agregate (corpi bazofili),
predominant la nivelul polului vascular al celulei. Rolul sau este extrem de important: sintetizeaza
proteine de export, ce nu sunt stocate, ci eliberate direct in sange. Aceste proteine de export sunt de
fapt proteine plasmatice:
- albumina -> implicata in mentinerea volumului plasmatic si a presiunii coloid-osmotice +
transport hormoni steroizi, tiroidieni
- -globuline si -globuline -> ajuta la mentinerea presiunii coloid-osmotice si transporta
diverse substante prin sange
- factori de coagulare (ex. fibrinogenul = I, protrombina = II, V, VII, IX, X, XI), precum si
anticoagulanti ca proteina C, proteina S sau antitrombina
- factori de crestere (ex. IGF-1 = insulin-like growth factor 1)
- lipoproteine in special VLDL => transporta lipide (trigliceride, colesterol, fosfolipide) de
la ficat la alte organe; produce si cantitati mici de LDL si HDL; LDL rol analog VLDL; HDL
indeparteaza colesterolul de la organele periferice si il transporta catre ficat
- glicoproteine -> haptoglobina (leaga Hb libera), transferina (leaga fierul), hemopexina
(fixeaza hemul)
REN este dispersat difuz in citoplasma hepatocitara, continuandu-se cu RER. La nivelul sau se
desfasoara numeroase procese chimice importante, cum ar fi oxidarea, mertilarea si conjugarea,
Page 10 of 12

necesare pentru inactivarea si detoxifierea diferitilor metaboliti toxici si a medicamentelor, inainte de

a fi eliminati/eliminate din organism (ex. bilirubina conjugata cu ajutorul glucoronil-transferazei).
De asemenea, el dispune de echipament enzimatic pentru a sintetiza colesterol, impacheta
trigliceride, deioda tiroxina sau pentru a se implica in metabolismul glicogenului. REN este un organit
intracelular labil, capabil sa reactioneze prompt la toate semnalele moleculare receptionate de catre
hepatocit. In conditiile in care exista numeroase toxine, medicamente sau alti stimuli metabolici, REN
poate deveni organitul predominant al hepatocitului. In cantitati mari de alcool, medicamente
(fenorbital, steroizi anabolizanti, progesteron) sau agenti chemoterapeutici din tratamentul
cancerului REN se hipertrofiaza, ceea ce creste capacitatea detoxifianta a ficatului.
REN intervine si in formarea bilei, functia exocrina a ficatului. Pe langa apa si electroliti, bila
contine si alti compusi esentiali: acizi biliari, fosfolipide, colesterol, lecitina si bilirubina. Acizii biliari
secretati de catre ficat sunt in proportie de 90% absorbiti in portiunile distale ale intestinului subtire
si transportati prin sange la hepatocite, care ii excreta din nou in canaliculele biliare (circuitul
enterohepatic de reciclare a acizilor biliari). O cantitate de numai 10% din secretia hepatica de acizi
biliari este sintetizata de novo in reticulul endoplasmic neted al hepatocitelor, prin conjugarea
acidului colid (sintetizat la nivel hepatic din colesterol) cu aminoacizii glicina si taurina; in urma
conjugarii rezulta acidul glicocolic si, respectiv, acidul taurocolic. Acizii biliari au un rol important de
emulsionare a lipidelor din lumenul digestiv, facilitand actiunea digestiva a lipazelor si absorbtia
consecutiva a lipidelor.
Bilirubina rezulta in proportie de 70-90% din degradarea hemoglobinei eritrocitelor
senescente, proces ce se desfasoara cu precadere in splina, dar si la nivelul fagocitelor mononucleare
periferice, din care fac parte inclusiv celulele Kupffer. In sange, bilirubina circula legata strans de
albumina. Dupa transportul acesteia la hepatocit, probabil printr-un mecanism de transport facilitat,
bilirubina hidrofoba este conjugata cu acidul glucoronic, in prezenta glucoronil-transferazei, la nivelul
REN, rezultand glucoronatul de bilirubina, hidrosobil. In etapa urmatoare bilirubina conjugata este
excretata in canaliculele biliare.

Mitocondrii + restul organitelor!!!!

Page 11 of 12

Membrana plasmatica a hepatocitului prezinta specializari de membrana spre polul vascular

si spre polul biliar.

Page 12 of 12