Sunteți pe pagina 1din 36

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”

Facultatea de Ştiinţe Politice. Relaţii internaţionale şi Studii de Securitate


Masterat: Relaţii internaţionale. Sisteme de Securitate

EUROPA CONTEMPORANA IN SISTEMUL RELATIILOR


INTERNATIONALE

RAZBOIUL RECE.

Întocmit: ILISAN OANA- MARIA

An I – P.S.R.I.

SIBIU - 2009
CUPRINS
I. Războiul rece sau lumea între o pace ratată şi un razboi nedeclarat (1945-1990)
I.1. Terminologie
I. 2. Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece. Analiză descriptivă.
Periodizare.
I. 2. 1. Primul război rece 1945- 1953
I. 2. 2. Către marginea prapastiei şi înapoi: 1953- 1969
I. 2. 3. Destinderea 1969- 1979
I. 2. 4. Al doilea război rece: 1979-1985. Evoluţia războiului rece în timpul lui
Ronald Reagan

II. U.S.A versus U.R.S.S. – Reagan versus Gorbaciov


II.1. Două mari personalităţi politice: Ronald Reagan şi Mihail Sergheevici Gorbaciov
II.1.1. Mihail Gorbaciov
II.1.2. Ronald Reagan
II.2. Politica summit-urilor
II.2.1. Geneva - 19-21 noiembrie 1985
II.2.2. Reykjavik - 10-12 octombrie 1986
II.2.3. Washington - 10 decembrie 1987

III. Efectele summit-urilor Reagan-Gorbaciov


III. 1. Sfârşitul războiului rece
IV.1.1. Criza comunismului în U.R.S.S. Eşecul reformelor gorbacioviste.
IV.1.2. Prăbuşirea U.R.S.S.-ului
I. RĂZBOIUL RECE SAU LUMEA ÎNTRE O PACE RATATĂ ŞI UN RAZBOI
NEDECLARAT (1945-1990)

I.1. Terminologie

Atunci când un conflict între marile puteri se încheie, într-un grad mai mare ori mai
mic printr-un compromis, de regulă, el este urmat de o altă confruntare. Aşa s-a întâmplat şi la
finele celui de-al doilea război mondial, despre care istoricul italian Calvocoressi spunea că a
avut drept cea mai remarcabilă consecinţă a sa „războiul rece"1. Iată deci un termen nou
apărut pentru a caracteriza o stare paradoxală a relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a
secolului XX, respectiv cei 45 de ani în care omenirea s-a aflat „între o pace ratată şi un
război nedeclarat"2, pentru a relua expresia folosită de profesorul Ioan Ciupercă.
Paternitatea pentru folosirea termenului de război rece, imediat după încheierea
conflictului mondial, revine jurnalistului şi publicistului american Walter Lippman (1889-
1974). Absolvent al prestigioasei universităţi Harvard, autor a 26 de volume, recompensat cu
două premii Pulitzer, Lippman a apelat la sintagma război rece încă din 1946. Ulterior, la 16
aprilie 1947, consilierul pe probleme financiare al preşedintelui Franklin D. Roosevelt,
Bernard Mannes Baruch, caracteriza starea relaţiilor internaţionale, cu prilejul unui discurs
rostit la Columbia, statul Carolina de Nord, drept război rece. Aşadar, nu este vorba despre un
conflict propriu-zis, clasic, ci, mai degrabă, despre o expresie diplomatică şi strategică, dacă i-
am da dreptate politologului francez Jean François Revel.
Totodată, Thomas Parish în “Enciclopedia razboiului rece” , defineşte războiul rece
ca fiind „termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după
1945 dintre aliaţii occidentali — conduşi de Statele Unite — pe de o parte, şi Uniunea
Sovietică şi alte ţări comuniste, pe de altă parte.În realitate, însă, expresia are o istorie lungă
deşi puţin cunoscută, datând din secolul al XIV-lea, când prinţul Juan Manuel, regentul
Castiliei şi Leonului, a aplicat-o luptei dintre creştinii spanioli şi mauri. Prinţul voia să spună
că, spre deosebire de războaiele „fierbinţi" sau declarate oficial, „războiul rece" începe fără
o declaraţie de război şi se încheie fără un tratat de pace”3.

1
Calvocoressi, Peter, Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial si configurarea Europei postbelice,Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
2
Ciupercă, Ion, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Editura Conquest, Iaşi, 1995.
3
Thomas Parish, Enciclopedia razboiului rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
I. 2. Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece. Analiză descriptivă. Periodizare.

Acest fenomen ciudat al secolului XX, în care un conflict începe fără o declaraţie de
război şi se încheie fără semnarea unui tratat de pace, îşi are originea în ciudăţeniile celui de-al
doilea război mondial. Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă, nonmilitară
(deşi a cauzat cursa înarmării) şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial
între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un
grup se aflau:
- URSS şi aliaţii ei, cărora li se mai spunea şi Blocul oriental sau răsăritean,
celălalt grup cuprindea
- SUA şi aliaţii lor, numiţi şi Blocul occidental sau apusean.
La nivel militar-politic a fost o confruntare între:
- NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord) şi
- Pactul de la Varşovia.
La nivel economic, a fost o confruntare între:
- capitalism şi
- socialism.
La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între
- democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea
deschisă") şi
- regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă").
Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare între:
- serviciile occidentale de "intelligence" (în primul rînd cele americane, CIA,
NSA, dar şi cele britanice, germane, franceze, italiene, etc.) şi
- serviciile de poliţie politică ale regimurilor totalitare comuniste (în primul
rînd, KGB, dar şi Securitate, STASI, etc.)
"Războiul rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947, când s-a
folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct
de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea
economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile
militare de intensitate mică şi iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a încheiat o
dată cu prăbuşirea regimurilor comuniste sovietice şi a URSS, supraputerea care s-a confruntat
cu SUA, iar lumea care a rămas este dominată de o singură supraputere (condiţie descrisă de
specialiştii în politică internaţională drept hegemonie globală a SUA într-o lume care este
unipolară, chiar dacă unii specialişti partizani şi, în general, antiamericani o numesc
multipolară).
„Limitele umanului”4 (Goethe), ca şi cele ale puterii au devenit evidente: După
sfârşitul celui de-al doilea război mondial umanitatea a trăit în umbra presantă a unui al treilea
război mondial între cele două Superputeri mondiale (SUA -Uniunea Sovietică), cu mijloace
de luptă atomice. Sub presiunea ameninţării nucleare, cele două Superputeri au încercat să
evite confruntările războinice directe, însă chiar şi fără un al treilea război mondial, umanitatea
este presată de alte două complexe generatoare de pericole - tensiunile Nord-Sud şi distrugerea
mediului înconjurător.
Ca o desăvârşire a evoluţiilor istorice, cele două Puteri Mondiale au atins un nou
echilibru de forţe global. Prin structurile lor ele au fost, respectiv sunt variante de mari
dimensiuni ale tipurilor istorice de Mari Puteri - Uniunea Sovietică, ca putere continentală
(Asiria, Sparta), SUA, ca putere maritimă (Cartagina, Atena, Veneţia); Uniunea Sovietică a
fost din punct de vedere teritorial moştenitoarea parţială a celui mai mare imperiu continental
al istoriei, Imperiul mongol şi a prestigiosului Bizanţ; în timp ce SUA este moştenitoarea şi
continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.
Ca toate structurile imperiale de putere, Puterile Mondiale au reprezentat şi structuri de
ordine rivale: „Pax Americana”5 contra „Pax Sovietica”6.
Ambele vor cunoaşte o creştere de putere după 1945, rămânând singurele Puteri Mondiale şi
angajându-se în Războiul rece, conceput ca „o competiţie a stemelor”7.
Originea războiului rece trebuie căutată încă de la victoria revoluţiei bolşevice şi
apariţia statului sovietic şi de la divizarea marilor puteri pe criterii ideologice bine delimitate.

4
Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie pana in anul 2000 , Editura ALL EDUCATIONAL, 2002,2003
5
Idem
6
Idem
7
Idem
S-a adăugat politica agresivă a Kremlinului în anii celui de-al doilea război mondial,
concretizată în câteva acţiuni semnificative, în care regulile după care funcţionează
democraţiile veritabile au fost brutal încălcate. Avem aici în vedere pactul Ribbentrop-
Molotov8 şi protocolul adiţional secret din 23 august 1939, invadarea Poloniei, la 17
septembrie9, şi a Finlandei, la 30 noiembrie 193910. Anexarea statelor baltice Estonia, Letonia
şi Lituania, în iunie 194011, a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, luna următoare.
Astfel, deşi sursele războiului rece au inclus şi elemente culturale şi ideologice, el se va
manifesta ca o luptă pentru supremaţie între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. De notat că,
potrivit lui Calvocoressi, cei doi protagonişti se temeau unul de celălalt şi, în plus, pe parcursul
disputei au făcut şi calcule greşite.
Vorbind despre cursa declanşată între cele două superputeri, după 1945, trebuie să
facem câteva observaţii, în primul rând, disputa americano-sovietică avea Europa în prim-
plan, dar conflictele armate s-au desfăşurat în afara bătrânului continent. În acelaşi timp,
rivalitatea dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a fost utilizată pentru ocultarea şi
rezolvarea unor grave probleme interne de care s-au lovit cele două state.
O caracteristică a confruntării, care a preocupat umanitatea, a fost dimensiunea sa
nucleară, ce a activat spectrul unei posibile catastrofe planetare. La 25 septembrie 1949,
agenţia T.A.S.S.12 anunţa detonarea primei bombe atomice sovietice, punând capăt
exclusivităţii americane în acest domeniu. Ulterior, China, India, Marea Britanie, Franţa şi alte
state vor contribui la lărgirea clubului nuclear, implicând creşterea exponenţială a riscului.

8
cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania
nazistă, semnat la Moscova în ziua de 23 august 1939 de către Viaceslav Molotov, ministru de externe al Uniunii
Sovietice şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich în prezenţa lui Iosif
Vissarionovici Stalin.
9
Pe 17 septembrie 1939, Armata Roşie sovietică a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu
Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea
Europa Răsăriteană între sferele de influenţă sovietică şi nazistă.
10
Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în
momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al
doilea război mondial. Drept consecinţă, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie.
Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul
anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau
inamicii în proporţie de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când ţara a fost obligată să semneze un
tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din
capacităţile sale industriale.
11
Ocuparea statelor baltice se referă la perioada în care Estonia, Letonia, Lituania au suferit regimul ocupaţiei
străine, din partea Uniunii Sovietice.
12
„Agenţia Telegrafică din Petrograd” (TASS, azi ITAR–TASS )
Dar, deşi asistăm la o cursă a înarmărilor fără precedent, subliniem să administraţia
Statelor Unite era conştientă de faptul că victoria poate fi obţinută fără utilizarea directă a
forţei împotriva Uniunii Sovietice. Un raport al Consiliului Naţional de Securitate, din 14
septembrie 1948 privind atitudinea politică a Washingtonului faţă de ţările din Europa de Est,
satelite ale Kremlinului, preciza: „Obiectivul nostru principal faţă de ţările satelite trebuie să
fie reducerea treptată şi, eventual, eliminarea totală a preponderenţei puterii sovietice în
Răsăritul Europei, fără a recurge la război. Noi trebuie să încurajăm neconformiştii din
rândurile membrilor partidului comunist, regimurile nestaliniste, ca prim pas, chiar dacă ele
sunt comuniste. Un atac masiv contra doctrinei socialiste, în ţările satelite privind
naţionalismul comunist şi utilizarea maximă a puterii noastre economice în vederea acestor
schimbări." 13
Un alt termen devenit clasic pentru războiul rece este, ”cortina de fier”14. Paradoxal, el
a fost utilizat mai întâi de ministrul nazist al propagandei Joseph Goebbles. Într-un articol
publicat în Das Reich, la 25 februarie 1945, acesta profeţea că dacă Germania va capitula se va
lăsa imediat o cortină de fier. Imediat după încheierea războiului în Europa, la 12 mai,
Winston Churchill îi telegrafia noului preşedinte american Truman pentru a comenta
comportamentul sovieticilor în Germania, apreciind că „a fost trasă o cortină de fier în faţa
Aliaţilor”.
Fără îndoială însă că termenul a devenit clasic abia după discursul istoric rostit de
Winston Churchill la Westminster College, din Fulton, statul Missouri, la 5 martie 1946: „De
la Stettin din Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier a căzut
peste întregul continent, în spatele ei se află capitalele vechilor state din centrul şi estul
Europei: Varşovia, Berlin, Praga. Budapesta. Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste
faimoase capitale şi populaţia acestor ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică, şi toate,
sub o formă sau alta, sunt nu numai sub influenţa sovietică, dar şi strict controlate de
Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste ţări din Răsăritul Europei, au fost

13
Gheorghe, Onişoru Istoria contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei României de Mâine,
Bucureşti, 1995
14
Termenul de "cortină de fier" fusese folosit încă din 1819 cu sensul de "barieră impenetrabilă", iar din 1920 a
început să fie asociat cu limita vestică a sferei de influenţă a Uniunii Sovietice. În timpul celui de-al doilea război
mondial, sintagma a fost utilizată ocazional de către ministrul german al propagandei Joseph Goebbels şi contele
Lutz Schwerin von Krosigk.
promovate partide conducătoare şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut."15 Apoi
adaugă următoarele:
„Eu nu cred că Rusia doreşte războiul. Ceea ce doreşte sînt roadele războiului şi-o
expansiune nelimitată a puterii şi a doctrinei sale. Ceea ce mai trebuie să examinăm astăzi
aici, atît cît mai este timp, este modul de a împiedica războiul pentru totdeauna şi de a stabili
în toate ţările, cît mai rapid posibil, premisele libertăţii şi ale democraţiei."16
Bineînţeles, luarea de poziţie a lui Churchill, deşi el nu mai conducea guvernul britanic
la acea dată a stârnit replica violentă a lui Stalin. La 14 martie, Pravda îl ataca pe Churchill,
comparându-1 cu Adolf Hitler, fapt ce denotă gradul de nemulţumire a Kremlinului.
La începutul lui 1946, factorii de decizie de la Casa Albă erau la curent cu toate
abuzurile sovieticilor, cu atât mai mult, cu cât, la 22 februarie George Kennan, însărcinatul cu
afaceri al Statelor Unite la Moscova, expedia la Washington o analiză în cinci capitole a
concepţiilor şi acţiunilor Uniunii Sovietice. Documentul, intrat în istorie drept telegrama cea
lungă (8.000 de cuvinte), denunţa politica externă rusească, pe care o considera drept o
ameninţare pe termen lung la adresa civilizaţiei occidentale.
Se pare că, şi sub efectul analizei pertinente a lui Kennan, un excelent cunoscător al
realităţilor sovietice, s-au produs reorientarea şi radicalizarea politicii externe americane faţă
de Moscova. Încă de la 28 februarie 1946, vorbind la Overseas Press Club, secretarul de stat
James Bymes avea să anunţe acest lucru, confirmat şi de documentele de arhivă. Astfel, la 14
aprilie, un raport al Consiliului Naţional de Securitate trecea în revistă căile de acţiune
împotriva comunismului, distingând patru posibilităţi:
a. Continuarea măsurilor în curs, cu proiectele de programe actuale sau actualizate
pentru a pune în practică aceste măsuri;
b. izolarea;
c. războiul:
d. o consolidare mai rapidă a puterii politice, economice şi militare a
lumii libere mai accelerată decât la punctul a, cu scopul de a atinge, dacă e
posibil, o stare tolerabilă de ordine între state.
Tocmai în vederea consolidării lumii libere, Statele Unite au iniţiat programul de
15
Gheorghe, Onişoru Istoria contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei României de Mâine,
Bucureşti, 1995
16
Berstein, Serge şi Milza Pierre, Istoria Europei Vol. V, Institutul European, 1998
reconstrucţie a Europei, cunoscut sub numele de Planul Marshall17. Era prevăzut un ajutor
financiar distribuit prin intermediul Administraţiei Cooperării Economice, condusă de Paul G.
Hoffman. Cele 13 miliarde de dolari erau distribuite către Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia,
Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia. Luxemburg, Marea Britanic, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Turcia şi Germania de Vest, fiind dirijate în special pentru refacerea
industriei şi agriculturii.
Planul a devenit public la 12 martie 1947, o dată cu discursul rostit de Truman în faţa
Congresului. Totodată, momentul marchează debutul doctrinei Truman18, bazată pe realitatea
că lumea era împărţită în două tabere, democraţii şi opresorii. Concret, preşedintele cerea un
ajutor imediat de 400 milioane dolari pentru Grecia şi Turcia, planul fiind votat la l mai.
Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice deosebite, înregistrându-se
creşteri între 15 şi 25% în statele care au beneficiat de prevederile sale. Uniunea Sovietică,
secondată de sateliţii ei, a respins însă participarea la Planul Marshall, singurul moment de
suspans, de scurtă durată însă, oferindu-1 doar Cehoslovacia.
Periodizarea războiului rece rămâne încă o temă de dezbatere pentru specialişti,
existând mai multe opinii. Vom apela totuşi, din motive didactice, la o astfel de separare pe
etape a celor 45 de ani, cu precizarea că limitele lor sunt mobile şi că alte opţiuni pot fi luate în
calcul.

I. 2. 1. Primul război rece 1945- 1953

O primă etapă, numită de unii cercetători ai primului război rece, începută încă înainte
de semnarea tratatului de la Paris, durează până la moartea lui Stalin, deci între 1945 şi 1953.
17
Planul Marshall (en : The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul
plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea război
mondial. Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall
anunţă lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a
stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.
18
Parte definitorie a răspunsului SUA la politica agresivă a Uniunii Sovietice după încheierea WWII; În esenţă,
se exprima prin ideea containment-ului - îndigiuirii (blocării) expansiunii comunismului; S-a materializat, iniţial
(începand cu 22 mai 1947), prin ajutorul militar acordat Greciei şi Turciei; S-a materializat în alte importante
iniţiative: Planul Marshall; sistemul global de baze militare americane; constituirea NATO, a altor organizaţii
regionale şi a unor prteneriate strategice; Intervenţiile din Coreea si Vietnam, podul aerian către Berlin,
manevrele REFORGER etc., sunt expresii ale acestei doctrine (strategii).
A fost o perioadă în care conflictul a izbucnit chiar dacă nu declarat, între superputeri,
numeroase dispute armate fiind consemnate pe mai multe continente, în paralel cu primele
măsuri legate de aplicarea doctrinei Truman. Pentru a aminti doar câteva exemple, ne vom
referi la primul război din Indochina, la 19 decembrie 1946, forţele franceze fiind atacate la
Tonkin de comuniştii viet-minh, la blocada Berlinului şi la războiul din Coreea19.
Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25 septembrie
1949, agenţia T.A.S.S. anunţa oficial că Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de
producţie proprie, punând astfel capăt monopolului american, în privinţa pasului următor,
bomba cu hidrogen, deşi americanii au reuşit primul experiment în Insulele Marshall la l
noiembrie 1952, după numai câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunţa o realizare
similară. Se ajunsese, practic, în situaţia ca ambele superputeri să fie capabile să declanşeze un
conflict nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei.
În aceşti primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze limitele de
demarcaţie dintre cele două blocuri în Europa, dar, în acelaşi timp, el elimina posibilitatea
conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau datele problemei în Asia, în Coreea, de
exemplu, apelându-se la războiul clasic, momentul fiind considerat pe drept cuvânt crucial.
Primul război rece s-a încheiat o dată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată de decizia
luată de preşedintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea ( 1953) şi
Vietman ( 1954).

I. 2. 2. Către marginea prăpăstiei şi înapoi: 1953- 1969

Perioada de după moartea lui Stalin se prezintă sub forma unei etape complicate şi
sinuoase, care a durat între 1953 şi 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe
ori în contradicţie cu cursul aparent firesc. Au existat momente de relaxare precum „spiritul
Genevei"20 sau cel de la Camp David, generate de negocierile din 1959, după cum totul a
alternat cu o politică sovietică riscantă ori cu una pe „marginea prăpastiei" a altor mari puteri.
În această perioadă, Washingtonul şi-a consolidat poziţia în Orientul Mijlociu.
Congresul va adopta o declaraţie potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de interes
19
Jenkins, Philip O istorie a Statelor Unite, Editura Artemis, Bucureşti, 2002
20
o relaxare atât a tensiunilor internaţionale, cât şi a celor interne în statele din blocul sovietic - Hruşciov s-a
angajat să pună capăt divergenţelor privind Berlinul.
naţional de importanţă vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept doctrina
Eisenhower21.
S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria şi Egipt sau
criza rachetelor cubaneze din 1962.
Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluţia raporturilor dintre Statele Unite
şi Uniunea Sovietică. Conştiente de forţa de distrugere pe care o puteau desfăşura, forţă ce
putea genera un cataclism nuclear, fără învinşi şi învingători, cele două guverne au decis să
deschidă o linie telefonică directă între Washington D.C. şi Moscova, astfel încât destinderea
să fie asigurată printr-un dialog permanent între şefii celor două state.

I. 2. 3. Destinderea 1969- 1979

Acest drum sinuos a fost continuat de o etapă mai calmă, respectiv un deceniu de
destindere Est - Vest, 1969-1979, care, fără a fi lipsit de momente tensionate, a consolidat
teoria coexistenţei paşnice a celor două sisteme pe termen lung. Venirea preşedintelui Richard
Nixon la Casa Albă şi numirea lui Henry Kissinger22 în fruntea Consiliului Securităţii
Naţionale vor schimba optica americanilor asupra relaţiilor cu Uniunea Sovietică. După ce un
număr major, de conflicte a condus la deteriorarea continuă a raporturilor dintre cele două
superputeri, la sfârşitul anilor '70 apărea un nou tip de mesaj, şi anume apelul la înţelegere şi
rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă23. Astfel, începe un deceniu în care au fost promovate
cu precădere relaţii cordiale şi au fost înregistrate progrese simţitoare pe calea cooperării
internaţionale. Totul avea să se sfârşească o dată cu atacarea Afganistanului de către trupele
sovietice, în decembrie 1979.
Gafa politică a Uniunii Sovietice concretizată prin atacarea Afganistanului avea să
conducă la al doilea război rece 1979-1985.

21
(Ianuarie 1957) – Statele Unite vor folosi efectiv forţa militară (Represalii masive) împotriva oricărei agresiuni
sau iminenţă a unei agresiuni împotriva sa ori împotriva statelor aliate sau prietene; scop principal – contracararea
extinderii influenţei sovietice în Orientul Apropiat, pe fondul dezangajării franceze şi britanice după Criza
Suezului
22
ulterior, el va fi şi secretar de stat între 1973 şi 1977
23
Kissinger, Henry Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti,
1998.
I.2. 4. Al doilea război rece 1979 - 1985. Evoluţia războiului rece în timpul lui
Ronald Reagan

Abordarea democrată a războiului rece s-a dovedit un eşec complet. Dacă promotorii
destinderii au fost criticaţi mai ales pentru cinismul lor, în schimb idealismul politicii externe a
lui Carter24 a dus la o serioasă subestimare a capacităţilor Uniunii Sovietice şi Tratatului de la
Varşovia. Noul preşedinte, republicanul Ronald Reagan25, era decis să schimbe complet
această viziune, înlocuind în războiul rece negocierea cu confruntarea efectivă şi întărind
capacitatea militară a SUA. Din primul an al mandatului său bugetul apărării a crescut enorm;
pentru întâia dată cheltuielile militare ale NATO le-au depăşit pe cele ale Tratatului de la
Varşovia iar America a devenit principalul vânzător mondial de armament (ceea ce a permis o
machiavellică rezolvare a crizei ostatecilor din Iran). În 1982, Reagan a expus şi bazele
ideologice ale politicii sale externe: URSS era „Imperiul Rău”26, sursă a tuturor problemelor
politice şi economice din lume.
„Punctul de pornire trebuie să fie o recunoaştere a esenţei imperiului sovietic. W.
Churchill, în cursul negocierilor cu sovieticii, a observat că ei respectă doar forţa şi o
utilizează permanent în relaţiile cu alte naţiuni. Acesta este motivul pentru care am decis să
refacem apărarea noastră naţională. Intenţionăm să păstrăm pacea – dar ne vom păstra şi
libertatea.”27 , a declarat Ronald Reagan.
Administraţia americană nu a ezitat să pună în practică această politică a confruntării.
Scenariile războiului atomic elaborate de experţii occidentali, culminând cu „Iniţiativa de
Apărare Strategică” (Războiul Stelelor), au provocat mari temeri la Moscova, convingându-i
pe liderii sovietici că Statele Unite erau nu doar pregătite, ci şi dispuse să declanşeze un atac
24
al treizeci şi nouălea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1977 - 1981), laureat al Premiului Nobel pentru
Pace în 2002
25
a prestat jurământul de preşedinte pe Colina Capitoliului din Washington, la 20 ianuarie 1981. Dacă
John Kennedy a rămas cel mai tânăr preşedinte din istoria Statelor Unite, Ronald Reagan a devenit la 69 de
ani cel mai bătrân şef al executivului american. Născut în 1911, în statul Illinois, fost actor la Hollywood în
filme de seria B. el va fi ales preşedinte la 4 noiembrie 1980, într-un moment dificil al războiului rece. reuşind
printr-o politică fermă să redea încrederea americanilor. De altfel, deceniul al 9-lea va rămâne drept „era
Reagan". Remarcabilă a fost recuperarea rapidă a preşedintelui, în vârstă de 80 de ani, după tentativa de a-1
asasina a unui tânăr de 25 de ani, John Hinckley.
26
Portes , Jacques Istoria SUA dupa 1945, Editura Corint, 2003.
27
Fontaine, Andre Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992
atomic; în acelaşi timp ele au pus capăt mişcării anti-nucleare pacifiste din Europa
Occidentală, convingând populaţia ţărilor NATO de necesitatea instalării de arsenale atomice
în vederea prevenirii unei iminente agresiuni a „Imperiului Rău”. Punctul culminant al acestei
evoluţii a fost atins în martie 1983, când Reagan a iniţiat Războiul Stelelor28 (care s-a dovedit
un eşec). Totul părea desprins dintr-un scenariu ştiinţifico-fantastic. De altfel, titlul dat de
presă „Iniţiativei” este elocvent, propunându-se protejarea Statelor Unite în faţa unui atac
nuclear cu rachete prin ridicarea unui scut în spaţiu. Criticat, programul a contribuit totuşi şi
mai mult la atragerea Uniunii Sovietice într-o cursă extrem de costisitoare pe care economia
acestei ţări o va suporta tot mai greu29.
La rândul său, Reagan a avut un argument suplimentar după ce ruşii au doborât în
septembrie 1983 un avion de pasageri sud-coreean, zborul KA 007, care dintr-o eroare se
abătuse de pe culoarul de zbor planificat. Au murit atunci toate cele 269 de persoane aflate la
bord numai datorită faptului că sovieticii confundaseră avionul sud-corean cu un avion de
spionaj; acţiunea lor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii”. Două luni mai târziu
trupele SUA au invadat minuscula insulă caraibiană Granada, unde se instalase un guvern
revoluţionar de stânga şi au transformat această intervenţie într-o dovadă a supremaţiei şi
hotărârii Statelor Unite de a nu permite nici o infiltrare sovietică. Tensiunea a ajuns la maxim
la sfârşitul anului, când un exerciţiu nuclear NATO l-a făcut pe preşedintele rus Kosâghin să
se teamă de izbucnirea războiului atomic.
Această epocă de febrilitate militară şi retorică apocaliptică s-a încheiat odată cu al
doilea mandat al lui Reagan30, coincizând cu venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov
(1985)31.
Linia dură a Washingtonului, supranumită şi doctrina Reagan32, concretizată în

28
Iniţiativa de apărare strategică SDI (en:Strategic Defense Initiative) în confruntarea cu Uniunea Sovietică,
cunoscută (datorită concentrării asupra apărării spaţiale împotriva rachetelor intercontinentale sovietice) sub
expresia de "Războiul stelelor".
29
Milza, Pierre Berstein, Serge Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973 până în zilele noastre). vol.
3, Bucureşti, 1998
30
reales preşedinte la 20 ianuarie 1984
31
născut pe 2 martie 1931, a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de
reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Coperta revistei Time din ianuarie 1988, care îl desemna pe
Gorbaciov ca omul anului. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.
32
Principiu enunţat ta începutul preşedinţiei lui Ronald Reagan,principiu potrivit căruia Statele Unite vor recurge la
forţa militară pentru a se opune influenţei sovietice în ţările Lumii a treia. în practică, aceasta însemna trimiterea de
ajutor militar unor asemenea insurgenţi anticomunişti, precum cei din Nicaragua
doctrina războiului stelelor impusă de preşedintele Ronald Reagan şi, mai ales politica
reformistă, perestroïka, iniţiată la Kremlin după 1985, de către noul secretar general al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov, vor contribui la
încheierea conflictului. Fără îndoială, dincolo de răspunsul la întrebarea dacă reformarea
Uniunii Sovietice a fost rezultatul voinţei lui Gorbaciov sau a fost impusă de însuşi sistemul
aflat în pragul colapsului, rămân meritele incontestabile ale liderului de la Kremlin în
restabilirea păcii dintre Est şi Vest. La 11 martie 1985, a doua zi după decesul lui Cernenko,
Gorbaciov va deveni secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Venirea lui
la putere va aduce şi încheierea războiului rece.

Războiul rece, prin durată şi amploare, a produs efecte dintre cele mai diverse. El a
grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei şi a Japoniei. Bonnul va fi primit în N.A.T.O. şi
Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare putere economică. Pe de altă parte,
marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea Sovietică destrămându-se.
II. U.S.A versus U.R.S.S. – Reagan versus Gorbaciov

A doua jumătate a anilor '80 se caracterizează printr-o normalizare rapidă a relaţiilor


dintre URSS şi puterile occidentale, în fruntea cărora se aflau Statele Unite. Marea schimbare
din politica externă a Uniunii Sovietice se explică în lumina unui anumit număr de factori. Pe
de-o parte, economia sovietică este sleită de puteri. Sistemul de producţie extensivă, planificat
la nivel de centru, a condus ţara pe marginea prăpastiei. În plus, cursa înarmării lansată de
preşedintele american Ronald Reagan a destabilizat încă şi mai mult, dacă mai era cu putinţă,
economia şi societatea sovietică. Resursele suplimentare alocate sectorului apărării naţionale
constituiau tot atâtea resurse în minus pentru sfera vieţii civile, deja sacrificate. Pe de altă
parte, se observă, printre elitele sovietice, o creştere a conştiinţei faptului că, în caz de
conflagraţie nucleară, nu vor putea exista nici învingători, -nici învinşi. În sfârşit, se impune o
percepţie mai realistă asupra lumii şi asupra contextului internaţional din partea URSS.
Occidentalii nu mai sunt „imperialiştii" cei răi din vechea ideologie; ei devin chiar
posibilii parteneri cu care să se coopereze în interesul tuturor.
Fără a renega comunismul şi cuceririle sale, Mihail Gorbaciov recunoaşte clemenţa
valorilor morale şi etnice comune întregii omeniri, pacea şi dezvoltarea, care, de altfel,
reprezintă valorile supreme. În sfârşit, Mihail Gorbaciov, marele mesager al intereselor noii
URSS pe scena mondială, ştie de minune să se folosească de mass-media occidentală. Modul
său direct de a vorbi, atitudinea net deosebită de cea a predecesorilor săi l-au făcut o adevărată
vedetă în Occident.
În vreme ce prima jumătate a anilor '80 fusese marcată de o suită de crize (mai ales
aceea aşa-numită a euro-rachetelor), înlocuite printr-o mişcare pacifistă de amploare în Vest
manipulată de către serviciile de propagandă sovietice, noul secretar general al PCUS se va
strădui să reînnoade legăturile cu Statele Unite.
Dialogul bilateral s-a restabilit, în mod cert, în octombrie 1984, dar s-a intensificat
semnificativ o dată ce Mihail Gorbaciov a ajuns la putere.
Se pare că Europa, în primul rînd cea de Est, dar şi cea de Vest prin efectele unei
reacţii în lanţ ale cărei consecinţe sînt greu de măsurat, a intrat, în cursul ultimilor ani, într-o
nouă etapă a istoriei sale. La originea acestei schimbări se află două evenimente strîns legate
între ele, care sînt declanşate mai mult de evoluţia şi iniţiativele celor două superputeri, decît
de acţiunile europenilor, chiar dacă consecinţele acestora privesc în mod direct statele şi
populaţii le de pe bătrînul continent.
Primul are drept punct de plecare politica mîinii de fier pe care Ronald Reagan o
impune partenerilor săi din Est în domeniul tehnologiei de vîrf şi al armamentului nuclear.
În 1983, în timp ce începea desfăşurarea primelor rachete Pershing şi a rachetelor de
croazieră, menite să răspundă provocării pe care o reprezentau rachetele sovietice SS-20,
preşedintele Statelor Unite îşi expunea Iniţiativa de Apărare Strategică, numită „războiul
stelelor": un proiect vizînd să dezvolte pe termen lung un sistem de protecţie anti-rachetă
extrem de costisitor şi din această cauză considerat inaccesibil sovieticilor. În Vest, mulţi îl
consideră irealist şi mult prea scump. Armă de descurajare economică şi tehnologică, acesta
urmărea mai ales să-i facă pe conducătorii de la Kremlin să simtă că pe terenul cursei
înarmărilor extrem de sofisticat în secolul XX, ţara lor nu avea nici mijloacele financiare, nici
resurse în materie de inovaţii tehnice care să-i permită să facă faţă acestei provocări.
Celălalt eveniment a avut ca teatru Uniunea Sovietică unde, pe 11 martie 1982, Mihail
Gorbaciov devenea Prim secretar al PCUS punînd capăt perioadei de nesiguranţă în cursul
căreia s-au succedat după moartea lui Brejnev (în noiembrie 1982) Andropov şi Cernenko.
Acest „tînăr" om de partid de 54 de ani (vîrsta medic a membrilor din Politburo
depăşea 70 de ani) arată foarte repede că vrea, aşa cum încercase Hruşciov la sfirşitul anilor
50, să ofere ţării sale timpul şi mijloacele de a debloca mecanismele unei economii paralizate
de rigiditatea sistemului. Aceasta presupunea la început, nu lichidarea „socialismului real", ci
pur şi simplu comoditatea acestuia privind restabilirea unei legături între partide, stat şi o
liberalizare controlată. Acestea erau obiectivele iniţiale ale restructurării33 şi ale transparenţei
Glasnost34, fixate de succesorul lui Cernenko, cînd îşi dă seama de greutatea pe care o
reprezenta pentru URSS cursa înarmărilor şi responsabilităţile unei acţiuni dincolo de
dimensiunile planetei dorită de Brejnev, dar pentru care a doua putere nu avea mijloacele
necesare. De aici, opţiunea Kremlinului de a-şi modera atitudinea internaţională şi de a face
presiuni asupra aliaţilor pentru a alege aceeaşi cale.
Europa trebuia să reprezinte prima miză a acestei noi strategii. Asta nu însemna că
Numărul Unu sovietic s-a gîndit de la început să redea autonomia ţărilor din blocul de est şi să

33
Perestroika
34
„informarea societăţii pentru a o mobiliza"
permită câ în vestul continentului să se dezvolte un nou fel de putere capabil să-şi asigure
securitatea cu mijloace proprii. Este clar că atunci cînd la începutul domniei sale el vorbeşte
despre „Casa Comună", se gîndeşte mai mult la o neutralizare discretă a acestei părţi a lumii
decît la o viitoare constituire a Statelor Unite ale Europei.
Pînă atunci însă, acceptă să reia tratativele de la Geneva asupra rachetelor nucleare cu
rază medie de acţiune - care după cum ştim vizau ţinte exclusiv europene - şi pînă la urmă să
fie de acord cu „opţiunea zero" propusă cu cîţiva ani în urmă de preşedintele Reagan şi care
presupunea eliminarea în paralel a rachetelor SS20 şi a replicilor lor occidentale (Pershing şi
rachetele de croaziră). Astfel, din aprilie 1985, secretarul general anunţă suspendarea utilizării
rachetei ss-20r precum şi un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare.
Aceasta reforma va fi continuată odată cu semnarea în decembrie 1987 la
Washington a tratatului FNI, prima etapă a unei reduceri a armamentelor nucleare strategice
(START) şi tactice ca şi a forţelor convenţionale, care îşi va urma cursul în anilor următori. Ea
marchează şi revenirea la destinderea internaţională ale cărei etape nu vor întîrzia să se facă
simţite în Europa de Est.
Este clar că cele două evenimente evocate, răsturnarea conjuncturii politice
internaţionale şi opţiunile de politică internă adoptate de Gorbaciov, au fost hotărîtoare în
declanşarea procesului care a dus la schimbările recente din ţările est europene.
Mutaţiile rapide şi neaşteptate din Uniunea Sovietică au avut consecinţe asupra
evoluţiei democraţiilor populare, fie că este vorba de liberalizarea informaţiei, de
democratizarea desigur încă incompletă dar reală a instituţiilor şi a vieţii politice, de trezirea
naţionalităţilor din Caucaz (armeni, azeri) şi din Ţările Baltice ajungîndu-se curînd la
adevărate declaraţii de independenţă ale Republicilor componente ale Uniunii, fără ca Armata
Roşie să intervină, sau că este vorba de politica externă de retragerea trupelor sovietice din
Afganistan şi de abandonarea „doctrinei Brejnev" de către noua echipă de la conducere. Toate
acestea au stimulat destinderea şi au favorizat stabilirea unor noi relaţii nu numai între Est şi
Vest dar şi în interiorul blocului democraţiilor populare. Cu patruzeci de ani în urmă războiul
rece a făcut din acesta un bloc monolitic complet dominat de URSS.
Dezarmarea strategică şi diplomatică dorită de URSS din motivele pe care le-am
menţionat va fi cea care în mare măsură va contribui la grăbirea prăbuşirii acestuia.
II.1. Două mari personalităţi politice: Ronald Reagan şi Mihail Sergeevichi
Gorbaciov
II.1.1. Mihail Gorbaciov
(1931-)

Cuvintele „Internaţionalei Comuniste" au fost intonate de milioane de oameni din


întreaga lume pe parcursul secolului XX. Pentru cei flămînzii, cei săraci, cei nevoiaşi - nu
numai din Uniunea Sovietică ci şi din Europa de Est, China, Cuba şi o mulţime de ţări din
lumea a treia acel imn a inoculat speranţa unei vieţi mai bune, o viaţă plină de fericire şi nu de
nenorociri.
Visul comunist al unei vieţi bazate pe egalitate, o lume în care bogaţii nu-i vor mai
oprima pe săraci nu s-a împlinit. În schimb, guvernările comuniste, care se presupunea ca sunt
instrumentele de modelare a unui viitor de aur, au transformat de cele mai multe ori visul într-
un coşmar.
Ele au terorizat, întemniţat, torturat şi ucis pe acei cetăţeni care au refuzat să manifeste
loialitate - loialitate absolută şi să asculte orbeşte ordinele. În acest sens, ele nu s-au deosebit
prea mult de fanaticii adepţi nazişti ai lui Hitler, cerând acelaşi fel de obedienţă pe care naziştii
îl impuneau poporului german.
O vreme, în anii care au urmat după cel de al doilea război mondial, se părea că liderii
comunişti ambiţioşi şi foarte disciplinaţi ar putea, într-adevăr, să-şi transpună în realitate
năzuinţa de a controla politica întregii planete Pămînt. Erijîndu-se în eliberatori, aveau toate
şansele să devină stapînii lumii.
In loc de aceasta, în anii '80, situaţia a început să se schimbe. În Europa de Est, ţările
comuniste s-au eliberat rînd pe rînd de sub jugul puternicei Uniuni Sovietice. Polonia,
Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Germania de Est şi-au declarat autonomia faţă
de URSS. În Africa, Asia şi America Latină, ţări ca Angola şi Nicaragua au respins modelul
guvernărilor structurate iniţial în Rusia de Lenin şi Stalin.
De remarcat că Uniunea Sovietică, în sine, nu a făcut practic nimic pentru a stopa
farîmiţarea vastului sau imperiu universal, construit în decursul multor ani, cu un preţ atît de
mare. In schimb, spre uimirea multora, figura centrală a imperiului comunist a aclamat deschis
ceea ce el a numit „perestroika", cu alte cuvinte restructurarea comunităţii internaţionale. Cu
timpul, afirma acel lider, întreagă omenire va deveni un loc al păcii, guvernat de „raţiune şi
logică", nemaifiind un loc al războiului. „Relaţiile de bună vecinătate, deschidere şi încredere
reciprocă", spunea el, „vor înlocui instinctele brutale" şi agresivitatea, pînă cînd, în final, se
va instaura o „securitate universală" pentru toate „popoarele şi guvernările de pe planeta
noastră".
Cel care a pronunţat aceste cuvinte era Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS, atunci
cînd a primit Premiul Nobel pentru pace în decembrie 1990.
În perioada copilăriei şi tinereţii lui Gorbaciov, Iosif Stalin, conducătorul URSS,
ucisese în jur de 20 de milioane de cetăţeni sovietici. Pînă şi cei mai apropiaţi colaboratori ai
lui Stalin îi ştiau de frică. Sub Gorbaciov însă, cetăţenii din oraşe ca Moscova, Leningrad şi
Minsk puteau participa fără teamă la ample demonstraţii publice, îndrăzneau să-i pretindă lui
Gorbaciov o şi mai mare libertate şi să te asigure prosperitate economică, lucruri pe care, în
parte, le aşteptau de la el.
Cum de s-a schimbat atît de repede viaţa în Uniunea Sovietică? De ce nu a făcut
Gorbaciov, practic, nimic să preîntîmpine distrugerea imperiului sovietic? Şi la urma urmelor,
cum a ajuns el să joace un rol de imporţi crucială în probleme care afectează întreaga omenire?
In martie 1985, la cîteva ore după anunţarea oficială a morţii lui Cernenko, Mihail
Sergheievici Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist. Acum el era cel care
deţinea puterea supremă într-o ţara care acoperea o şesime din întreaga suprafaţă a globului,
întinzîndu-se în 11 din cele 24 de zone de fus orar din lume. Această naţiune poseda un enorm
arsenal de arme nucleare. Armata sa controla, în fapt, toate guvernele din Europa de Est,
precum şi statele clientelare din Africa, Asia şi America Latină.
În acelaşi timp, Uniunea Sovietică era o ţară cu probleme serioase. Rezervele de
cărbune şi fier cândva mari, scădeau rapid. Producţia industrială se diminuase, la fel ca şi
producţia agricolă.
Între timp, Statele Unite şi aliaţii lor din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) investeau milioane de dolari în arme moderne - costisitoare rachete noi, teleghidate,
bombardiere noi -, toate reprezentând ultimele cuceriri în materie de ştiinţă. Cu fiecare zi ce
trecea, Uniunea Sovietică rămînea tot mai în urmă.
Gorbaciov a înţeles că, atîta timp cît nu întreprinde acţiuni cu adevărat drastice, URSS
nu poate spera să-şi menţină poziţia alături de Statele Unite, ca una din cele două superputeri
ale lumii. Într-un interviu acordat TV franceze (TF1) la 30 septembrie 1985, Mihail
Sergheievici declara: "Trăim în această Europa împreună cu voi. (...) Trăim într-un cămin
comun, deşi unii intrăm pe o uşa, iar voi ceilalţi, pe alta. Trebuie sa cooperam si sa punem
bazele de comunicare în acest camin."
Mai întîi, Gorbaciov s-a orientat spre schimbarea lucrurilor în ţară, facînd posibil, după
atîţia ani de izolare, contactul Uniunii Sovietice cu lumea exterioară. El le-a permis cetăţenilor
să citească cărţi ce fuseseră interzise pînă atunci. A tolerat criticarea, în ziarele sovietice, a
reprezentanţilor Partidului Comunist şi a acceptat chiar ca televiziunea sovietică să înfăţişeze
viaţa din bogata Americă35.
Pentru a descrie noua „deschidere" din viaţa sovietică, Gorbaciov a folosit cuvîntul
rusesc glasnost.
După glasnost, Gorbaciov a operat rapid schimbări în domeniul economiei şi politicii
sovietice. El a desemnat aceste transformări prin intermediul perestroika. Mai tîrziu, pentru a
realiza profituri, el a introdus în sistemul agriculturii URSS ideea de ferme în proprietate
privată. În industrie, a încurajat ideea de a se acorda salarii suplimentare muncitorilor care
produceau mai mult.
Totodată, a eliberat din închisoare opozanţi bine cunoscuţi ai regimului sovietic, ca de
exemplu Anatoli Şaranski şi Andrei Saharov. Mii de alţi prizonieri politici mai sufereau încă
în temniţele sovietice, dar Gorbaciov îşi manifestase, cel puţin, bunăvoinţa de a elibera cîţiva.
Curînd ideile lui Gorbaciov s-au răspîndit în ţările-satelit. Ele au fost salutate cu
deosebită uşurare în acele state din Europa de Est ameninţate, mai înainte, cu o invazie
aproape sigură pentru îndrăzneala de a manifesta nesupunere.

II.1.2. Ronald Reagan


(1911-2004)

35
Jacobs, William Jay, „Giganţi ai istoriei”, Editua Lider, Bucureşti, 2005
Despre Ronald Regan, Margret Thatcher36 a declarat:“Ronald Reagan a făcut mai mult
decât oricare leader pentru a câştiga Războiul Rece împotriva Uniunii Sovietice, şi a făcut-o
fără să fi tras un singur foc de armă.“
Iar, tot despre cel supranumit “Marele Comunicator” pentru geniul său de a explica
simplu situaţii politice complexe, să dăm, spre exemplu, faimoasele sale formulări: “Marşul
libertăţii şi democraţiei va arunca marxim-leninsmul în lada de gunoi a istoriei “(Londra,
1982) sau “Domnule Mihail Gorbaciov, deschideţi această poartă! Domnule Gorbaciov,
dărâmaţi acest zid!” (Poarta Brandemburg, Zidul Berlinului, 1987, adresându-se lui Mihail
Gorbaciov ).
Lui Ronald Regan îi datorăm, practic, încetarea Războiului Rece, Prăbuşirea Zidului
Berlinului (şi astfel declanşarea Revoluţiilor anti-comuniste în Europa 1989, culminând cu
distrugerea blocului comunist est-european), declararea Războiului împotriva terorismului
internaţional (bombardarea Libiei, 1986 ), şi nu în ultimul rând, renaşterea economiei
americane după criza din anii ’80 (renaştere care a reechilibrat economia mondială, atunci). Pe
patul de spital, scăpat cu viaţă din încercarea de asasinat din martie 1981, Ronald Regan
declara că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune sfântă... distrugerea comunismului37. Ronald
Regan şi-a implinit misiunea - întrutotul şi genial, deasemenea.

II.2. Politica summit-urilor

În urma acestor întâlniri la vârf cu preşedinţii americani, putem spune că preşedintele


rus a devenit un partener indispensabil în stabilirea noii ordini mondiale. Reagan a urmărit
patru obiective în relaţiile cu Gorbaciov: dezarmarea, retragerea din confruntările militare din
lumea a treia, respectarea drepturilor omului şi ridicarea cortinei de fier38.
36
În mai 1979 un guvern conservator, în frunte cu Margaret Thatcher, a venit la putere în Marea Britanie. Politica
„thatcheristă” – cum au numit-o criticii de stânga – era profund inspirată de teoreticienii neoliberalismului, adepţi
ai pieţei libere şi ai „mâinii invizibile” ca mecanism regulator al problemelor pieţei; responsabilităţile sociale nu
mai erau astfel povara administraţiei, welfare-state-ul devenind un concept caduc. Succesele guvernării Thatcher
au fost însă umbrite după 1987 de dificultăţi provenite atât din slăbirea mărcii germane, ceea ce a condus către
eşecul monetarismului, cât şi de dezechilibrarea balanţei comerciale, ca urmare a creşterii prosperităţii şi puterii
de cumpărare a britanicilor.
37
Jenkins, Philips, „O istorie a Statelor Unite”, Ed. Artemis, 2002, Bucureşti
38
desemna linia de demarcaţie în Europa între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană din perioada războiului
II.2.1. Geneva – 19-21 noiembrie 1985

În relaţiile internaţionale, Gorbaciov a jucat un rol important în stoparea cursei


înarmării de către Uniunea Sovietică, iar diferitele întâlniri cu preşedintele american Ronald
Reagan au condus la încheierea unor acorduri privind reducerea armamentului nuclear. Prima
astfel de întalnire, a avut loc intre 19-21 noiembrie, la Geneva unde s-a discutat dorinta de
reduce a arsenalurilor nucleare. Totodată, a fost semnat un acord de principiu cu privire la o
reducere de 50% a arsenalurilor nucleare. Tot aici au fost reluate timid, în cadrul NST (Nuclear
and Space Talks), negocierile asupra START (Strategic Arms Reduction Talks) , care fuseseră
întrerupte în decembrie 1983. Aceste negocieri au fost insă pe deplin finalizate abia în iulie
1991 când s-a semnat tratatul START cu George Bush.
În timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deşi nu s-au făcut nici un fel de
înţelegeri speciale, Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan au închegat o legătură
personală foarte strânsă şi au căzut de acord asupra unor noi întâlniri.
La sfârşitul primei întâlniri la vârf cu Ronald Reagan, în 1985, afirma la conferinţa de
presă: „Situaţia internaţională de astăzi se distinge printr-o trăsătură foarte importantă de
care noi şi Statele Unite trebuie să ţinem seama în politica noastră externă. Iată ce vreau să
spun. În actuala situaţie, nu este vorba numai despre confruntarea dintre două sisteme
sociale, ci despre o alegere între supravieţuire şi anihilare reciprocă”, iar la 9 septembrie
1985, în interviul acordat revistei Time, spunea: „M-aţi întrebat care este cel mai important
lucru care defineşte relaţiile sovieto-americane. Cred că este faptul de necontestat că,
indiferent dacă ne plăcem sau nu unii pe ceilalţi, nu putem trăi sau pieri decât împreună.
Principala problemă la care trebuie să răspundem este dacă măcar suntem gata să
recunoaştem că nu există altă modalitate de a trăi în pace unii cu ceilalţi şi dacă suntem
pregătiţi să ne schimbăm mentalitatea şi modul de a acţiona, de la o atitudine războinică la
una paşnică.”

II.2.2. Reykjavik - 10-12 octombrie 1986

rece.
La 15 ianuarie 1986, Gorbaciov propune eliminarea tuturor armelor nucleare din acel
moment până în anul 2000. Între 11-12 octombrie 1986 cei doi se întălnesc în Islanda şi cad de
acord asupra necesităţii eliminării în totalitate a forţelor nucleare cu rază medie de acţiune
instalate în Europa. Spre uriaşa surprindere a consilierilor celor doi lideri, cei doi au căzut de
acord asupra eliminării sistemelor de rachete cu rază medie de acţiune din Europa şi asupra
limitării numărului total de capete nucleare a fiecărei părţi la 100, precum şi asupra reducerii
numărul ogivelor nucleare depozitate în Asia. În mod incredibil, cei doi au căzut de acord să
elimine toate armele nucleare în 10 ani din acel moment (1996), în loc de anul 2000, cum
propusese iniţial Gorbaciov. Cu toate acestea, acestă întrunire poate fi privită ca un eşec în
acţiunea de eliminare a tuturor armelor nucleare. Înţelegerea celor doi avea să fie încununată
de semnarea tratatului cu privire la rachetele cu rază medie de acţiune (aşa-numitul Tratat
INF) în 1987.

II.2.3. Washington - 10 decembrie 1987

În preajma întâlnirii între Reagan şi Gorbatchov de la Washington, când după toate


probabilitălile, urma să se semneze, în 7 Decembrie, acordul de eliminare al misilelor nucleare
de distanţă medie, din Europa, glasuri îngrijorate s-au auzit din Europa Liberă. Oameni
politici, generali, ziarişti, etc., au declarat că retragerea acestor misile înseamnă un pericol
latent pentru Europa occidentală. Cine să ţină în frâu diviziile sovietice, când aceştia urmau să
ştie ca vor fi scutiti de o replică nucleară din partea Americanilor?
Ministrul Apărării al Americii, Weinberger, a refuzat să-şi asume această răspundere şi
a demisionat. Succesorul lui, Frank Carlucci, abia şi-a luat postul în primire şi a făcut strania
declaratie că el este partizanul retragerii unei părti din armata americană din Europa, pentru a
contribui la reducerea deficitului bugetar. Stranie conceptie! E mai important deficitul bugetar
sau securitatea lumii libere?
Retragerea rachetelor nucleare din Europa a creat o psihoză a retragerilor. De ce nu, mâine,
Americanii să se retragă de tot din Europa şi să lase continental nostru fată în faţa cu imperiul
comunist? – se întrebau unii. Gorbatchov sau urmaşii lui, nici nu vor mai avea nevoie să facă
război pentru a ajunge la Atlantic. Un simplu ultimatum ar fi fost suficient pentru a le cădea,
ca o fructă coaptă, întreg Occidentul european.
Situaţia nu a fost comodă nici pentru Reagan. Din propriul lui partid s-au ridicat
glasuri, zise ultra-conservatoare, care au criticat politica lui de concesiuni fata de Sovietici.
Însă, în ce măsură opozitia cercurilor conservatoare americane a fost în stare să blocheze în
Senat ratificarea acordurilor cu Rusia?
În ciuda contextului politic advers de ambele părţi, după mai multe întrevederi
preliminarii între Secretarul de Stat american George Schultz şi omologul său Eduard
Şevarnadze, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan semnează, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de
la Washington, Tratatul de eliminare a rachetelor nucleare cu raza medie de acţiune.Este un
tratat „istoric" -primul acord de veritabilă dezarmare din era nucleară —, care prevede
eliminarea, începând de la 1 iunie 1988, a 2600 de rachete nucleare cu rază scurtă şi medie de
acţiune (între 500 şi 5500 km) instalate în Europa (859 de Pershing americane şi 1836 de ss-20
sovietice). Se prevăd, de asemenea, inspecţii reciproce in situ, pentru a se asigura de corecta
aplicare a prevederilor tratatului.
Conservatorii americani au fost învinşi.
În urma semnării Trataului, popularitatea atât de mare a liderului sovietic contribuie la
declanşarea fenomenului cunoscut sub numele de “Gorbimania39”.
La summitul de la Moscova dintre Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov (29 mai-2 iunie
1988), se va ratifica tratatul de la Washington.

IV. Efectele summit-urilor Reagan-Gorbaciov în viziunea istoricilor

La capătul unei istorii cel puţin milenară, Europa de la sfîrşitul secolului XX este oare
pe cale să treacă de la statutul unei simple denumiri geografice la cel de entitate politică şi
culturală. Foarte multe indicii acreditează această teză.
La sfîrşitul unui secol marcat pe bătrînul continent de o luptă îndîrjită între modelele
politice totalitare şi democraţia liberală, destrămarea internă a blocului comunist din Europa
de Est, care s-a produs după prăbuşirea şi discreditarea regimurilor fasciste, fac, ca pentru
prima oară în istoria sa, Europa să vadă toate popoarele care o compun afirmîndu-se într-o

39
sindrom detectabil pe toate meridianele "Lumii libere". O magistrală condiţionare înfaptuită, în primul rând, de
mass media.
majoritate zdrobitoare apartenenţa comună la aceleaşi valori: statul de drept, libertatea,
drepturile omului. Şi mai mult decît atît, ele aspiră pe baza acestor convergenţe culturale la o
apropiere tot mai mare. De altfel, căile şi mijloacele pentru realizarea acestui deziderat există.
De-a lungul secolelor şi a confruntărilor care le-au marcat, bătrâna Europă descoperă
că dincolo de diferenţele de limbă şi de obiceiuri, populaţiile sale sînt tributare unei civilizaţii
comune care, de la îndepărtatul trecut greco-roman la o revoluţie industrială mai mult sau mai
puţin precoce, trecînd prin creştinism (roman sau bizantin), prin modelele artistice ale Evului
Mediu, ale Renaşterii, Barocului sau Clasicismului, prin influenţa Revoluţiei franceze sau a
principiilor naţionale, o privesc în mod direct şi în întregime. Altfel spus, ea capătă conştiinţa
existenţei unei identităţi europene, regăsind astfel o realitate înscrisă în însăşi istoria ei40.
Anul 1989 a marcat trecerea Europei într-o altă etapă istorică, determinată de evoluţia
mişcărilor sociale din partea sa estică şi centrală, care a avut ca urmare trecerea ţărilor care au
aparţinut sistemului socialist bazat pe o economie centralizată, planificată, cât şi pe un stat
subordonat ideologiei care propovăduia lupta de clasă la o economie liberă, guvernată de
regulile pieţei într-un stat de drept, în care democraţia constituie mijlocul de realizare a
personalităţii umane şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Istoricii care s-au consacrat studiului istoriei Europei au caracterizat evenimentele de
pe continent care au marcat schimbarea. Astfel, o primă caracterizare evidenţiază41: „Vreme
de patruzeci de ani, s-ar fi părut că există două Europe, care nu mai evoluau în acelaşi
univers, apoi, brusc, în timp ce sistemul uneia a triumfat, al celeilalte s-a prăbuşit. Celor ce-
şi manifestaseră scepticismul – adică aproape tuturor oamenilor – în faţa «Europei de la
Atlantic la Ural» a generalului de Gaulle şi a «Casei comune» a lui Gorbaciov istoria le
demonstrează o dată mai mult că nimic nu e definitiv jucat, că nu există sfârşit al istoriei” şi
conchide întrebându-se „Oare nu tocmai în clipa în care europenii – prin unul dintre
paradoxurile de care istoria e avidă – erau cel mai convinşi de perenitatea acestor două
Europe, ea poate – dincolo de necesarele inerţii legate de prea marea diferenţă dintre părţile
sale – să-şi descopere calea spre regăsirea unicităţii sale?”

40
Nicolae Frigioiu, Social-democraţia europeană în secolul XX, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti,
1998

41
J. Carpentier, F. Lebrun, J.P. Arringnon, J.J. Beeker, D. Borne, É. Carpentier,J.P. Pautreau, A. Tranoy, „Istoria
Europei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 431-432.
Într-o altă caracterizare a semnificaţiei evenimentelor se arată: „Se pare că Europa, în
primul rând cea de Est, dar şi cea de Vest, prin efectele unei reacţii în lanţ le cărei consecinţe
sunt greu de măsurat, a intrat, în cursul ultimilor ani, într-o nouă etapă a istoriei sale. La
originea acestei schimbări se află două evenimente (politica mâinii de fier pe care Ronald
Reagan o impune partenerilor săi din Est în domeniul tehnologiei de vârf şi al armamentului
nuclear şi apariţia în fruntea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov, cu obiectivele sale
privind restructurarea – Perestroika şi transparenţa – Glasnost – n.a.) strâns legate între ele,
care sunt declanşate mai mult de evoluţia şi iniţiativele celor două superputeri decât de
acţiunile europenilor, chiar dacă consecinţele acestora privesc în mod direct statele şi
populaţiile de pe bătrânul continent42”.
Contextul internaţional în care a avut loc schimbarea socială din 1989 este amplu analizat
în lucrări teoretice de importanţă ale unor personalităţi de seamă ale politicii şi diplomaţiei
secolului XX, inclusiv de doi foşti consilieri pentru securitate naţională a preşedinţilor Statelor
Unite ale Americii. Caracterizând acest context, fostul consilier al preşedintelui Carter, Zbigniew
Brzezinski43, sublinia că: „Ultimul deceniu al secolului XX a fost martorul unor răsturnări
dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie, o putere non-eurasiatică s-a impus
nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume.
Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei
puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu
adevărat globală” Asemeni istoricilor, punând pe seama celor doi conducători ai superputerilor
schimbarea, Henry Kissinger44 scria: „Această extrem de importantă schimbare s-a desfăşurat sub
semnul a doi colaboratori destul de improbabili. Ronald Reagan fusese ales ca reacţie la o
perioadă de aparentă retragere a Americii pentru reafirmarea adevărurilor esenţiale tradiţionale
ale excepţionalismului american. Gorbaciov, care se ridicase până la cea mai înaltă poziţie prin
luptele brutale din interiorul ierarhiei comuniste, era hotărât să revigoreze ceea ce el considera a
fi o ideologie sovietică superioară. Reagan şi Gorbaciov au crezut fiecare în victoria finală a
propriei tabere”. Constatarea diplomatului cu privire la rolul celor doi lideri în transformările care
au marcat sfârşitul de secol XX a fost percepută, de altfel, şi de cetăţenii din diverse ţări ale

42
S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, vol. V, p. 374-375.
43
Z. Brzezinski, „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”, Ed. Univers
enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 11.
44
H. Kissinger, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 689-690
Europei care, profitând de climatul creat de aceştia au participat nemijlocit la procesul istoric de
schimbare care a premers acţiunea de unificare a statelor de pe vechiul continent.
Percepţia liderului şi-a găsit o caracterizare potrivită în lucrarea unui fost preşedinte
american, care scria: „Pentru a fi un lider mare trebuie să ai o viziune măreaţă; o viziune care să-
l inspire pe lider şi să-i dea posibilitatea să inspire popoarele. Oamenii îi iubesc şi îi urăsc pe
marii lideri; rareori se întâmplă să fie indiferenţi faţă de ei. Pentru un lider nu este suficient să
ştie care este lucrul corect. El trebuie să fie în stare să şi facă lucrul corect. Un lider care nu
dispune de judecată sau de percepţie pentru a lua deciziile corecte dă greş din cauza lipsei de
viziune. Cel care ştie care este lucrul corect, dar nu poate să-l obţină, eşuează pentru că nu este
eficient. Un mare lider are nevoie şi de viziune şi de capacitatea de a obţine ceea ce este corect”.
Evidenţierea percepţiei liderului o face sintetic acelaşi autor, când afirmă: „Marii lideri dau
naştere la controverse mari. Îşi câştigă prieteni devotaţi şi duşmani înverşunaţi. Nu trebuie să ne
mire dacă mai mulţi oameni îl văd pe acelaşi lider în mod diferit sau dacă judecăţile de valoare
sunt contradictorii şi nici dacă aceste judecăţi se modifică. Liderul operează întotdeauna pe
multiple planuri. Există persoana publică şi persoana particulară, faţă pe care o văd milioane de
oameni şi faţă pe care o vede numai un grup mic de oameni (…). Uneori, liderul trebuie să facă
eforturi la fel de mari ca să-şi convingă cercul intim ca şi atunci când trebuie să convingă marea
masă a ascultătorilor.”
În acest spirit s-au înscris şi luările de poziţie ale preşedinţilor americani în procesul
istoric al ultimelor două decenii ale secolului XX. Astfel, preşedintele Reagan confirmă
concepţia lui Karl Marx, dar constată ironic, în iunie 1982, într-un discurs la Royal Gallery din
Camera Comunelor din Londra: „Suntem astăzi martorii unei extraordinare crize
revoluţionare, o criză în care cerinţele de ordin economic vin în conflict direct cu acelea ale
ordinii politice. Dar criza se întâmplă nu în Occidentul liber, non-marxist, ci în casa
marxism-leninismului,Uniunea Sovietică.”
Supercentralizat, cu puţine sau total lipsit de stimulente, sistemul sovietic îşi iroseşte
an după an cele mai bune resurse pentru a crea instrumente de distrugere.Reducerea constantă
a creşterii economice, combinată cu creşterea producţiei militare, pune la grea încercare
poporul sovietic. „Ceea ce vedem aici este o structură politică ce nu mai corespunde bazei
sale economice, o societate în care forţele de producţie sunt frânate de cele politice”
Şansa schimbării s-a datorat întâlnirii benefice a percepţiilor conducătorilor celor două
superputeri. Iată că şi cel de-al şaptelea succesor a lui Lenin, Mihail Gorbaciov, s-a exprimat
în acelaşi sens în luările sale de poziţie.

III. 1. Sfârşitul războiului rece


III.1.1. Criza comunismului în U.R.S.S. Eşecul reformelor gorbacioviste.

Criza economică ce-a cuprins URSS în anii ‘70 s-a perpetuat şi în deceniul următor.
Surogatele de reformă introduse succesiv de liderii comunişti n-au avut nici un efect asupra
eficientizării economiei şi a detensionării relaţiilor sociale. Cauza principală a nereuşitei a
constat în sistemul economic socialist falimentelar şi în lipsa de democraţie politică a
modelului socialismului autoritar-birocratic. Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit
complet inadecvat în condiţiile în care lumea intra în a treia revoluţie industrială. Dar la fel de
important a fost şi rolul Occidentului în "anvergura şi repeziciunea schimbărilor din Europa de
Răsărit" şi din Uniunea Sovietică. Occidentul a încurajat apariţia forţelor pluraliste
democratice, interesate într-o schimbare sistemică iar Kremlinul şi-a pus speranţele în
reformiştii care aveau în program nu distrugerea şi raţionalizarea mecanismelor economice şi
politice existente.
Mihail Gorbaciov a venit la putere, în mai 1985, după ce timp de câţiva ani (1982-1985)
succesorii lui L.Brejnev n-au reuşit să modifice structurile de conducere şi organizare a
economiei deşi criza economica era evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) părea a voi să pună
în practică o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor şi rezistenţa
sistemului birocratic instaurat de L.Brejnev. Noul secretar general s-a arătat la început de o
mare prudenţă plasându-se într-o aparentă poziţie continuatoare a predecesorilor săi. Foarte
curând însă a procedat cu mare rapiditate la consolidarea puterii sale, schimbând în câteva
săptămâni echipa conducătoare şi îndepărtându-i pe principalii săi rivali. Din acest moment,
Gorbaciov a rupt imobilismul erijat în principii de guvernare.
M.Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin două
concepte: Glasnosti şi Perestroika45. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea

45
Reformele sale au încercat să ducă Rusia spre democraţie şi economia de piaţă; dar ele au lovit în acelaşi
sovietică din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. Prin perestroika trebuia
încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu
democraţia. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care
să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale
ideologice.
Retorica lui Gorbaciov, începînd de la mijlocul anilor '80, este plina de cuvinte despre
timp: Uniunea Sovietică trebuie să „ajungă din urmă", să „accelereze" dezvoltarea sa, să se
lepede de „puturoşenie" şi „inerţie" şi să depăşească „era de stagnare". Pentru el, schimbarea a
devenit brusc o necesitate „urgentă". „[Prin] a doua jumătate a anilor şaptezeci... ţara a început
să-şi piardă avîntul... Elemente de stagnare... au început să apară... Un fel de «mecanism de
frînare» a afectat dezvoltarea socială şi economică... Inerţia unei dezvoltări economice
extensive a dus la impas şi stagnare".Acestea sînt cuvintele unui om prins de compresia
spaţiului şi a timpului.
Iniţiind această campanie M.Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocraţiei
sovietice între două vârste şi ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care
ajunseseră să se împotrivească corupţiei şi incompetenţei din vremea lui Brejnev46. El a militat
pentru valorile unei generaţii care îşi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS,
inclusiv cele privind reformele politice şi economice, coexistenţa paşnică cu Occidentul şi
revizuirea generală a modelului utopic comunist în sensul umanizării lui. Punerea în aplicare a
conceptului de perestroika a depins total de sprijinul societăţii faţă de care nu se putea spera că
economia sovietică ar putea face progrese. Însă conştient de obstacolele ce i se ridicau,
Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica nomenklatura care ar fi dorit să stopeze
procesul reformelor. Astfel el şi adepţii reformelor se vor decide pentru modificarea
instituţiilor. Spre 1988, profitând de descentralizarea URSS republicile unionale au început să-
şi manifeste veleităţile naţionaliste; în acelaşi timp reformele economice ale lui Gorbaciov nu
au reuşit să aducă rezultatele scontate iar războiul din Afganistan a confirmat eşecul politicii
externe47. În primăvara anului 1989 a fost ales, la capătul unei campanii electorale animate, un
Congres al deputaţilor poporului, dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza
canditaturilor multiple şi câteodată chiar împotriva candidaţilor oficiali ai partidului.
timp în partid şi în nomenclatură, singurele forţe capabile să menţină unitatea colosului sovietic.
46
Colvocoressi, Peter, „Europa de la Bismark la Gorbaciov”, Polirom, Iaşi, 2003
47
Andre Fontaine, Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992
Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia să-şi
desfăşoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În fruntea Sovietului Suprem a
fost ales Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adăpostul unei tentative de a fi
înlăturat din funcţia de secretar general al partidului. În fruntea armatei, a KGB-ului şi la
ministerul de externe au fost numiţi fideli ai procesului de perestroika, concomitent cu
modificarea structurilor unor organe de administrare şi conducere începând cu Consiliul de
Miniştrii (guvernul) până la conducerea unităţilor social-economice.
În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia
financiară. Letargiei Brejneviste i-a succedat schimbarea . Liberalizarea intelectuală a permis
mijloacelor de informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv "paginile
albe" ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hrusciov a fost reluată şi dusă până
la consecinţele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitaţi Buharin,
Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi Radok. Troţki a ieşit din uitare şi a fost lăudat pentru că i s-a
opus lui Stalin, etc.
Consecinţe importante a avut perestroika şi în domeniul politicii externe a URSS. În
această privinţă M.Gorbaciov era convins că programul perestricii nu va putea fi realizat dacă
relaţiile externe ale ţării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta "trebuie să ne
schimbăm poziţia şi să propunem lumii o nouă politică internaţională”. Într-adevăr URSS-ul
şi-a schimbat liniile esenţiale ale politicii externe. În octombrie 1998 a intervenit un acord
între China şi URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a
armamentelor nucleare şi convenţionale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor
sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care oferă garanţii de pace.
În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la
Strasbourg48. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind
suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil şi a sugerat că astfel de
transformări ar putea avea loc şi în Europa de Răsărit. Declaraţia lui Gorbaciov de la
Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit
în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartrinic şi la o economie de piaţă, dar mai ales a
înlăturat teama de intervenţie a "fratelui mai mare" pentru a pune capăt reformelor.
Contradicţiile şi limitele perestroicii au făcut ca sistemul politic să nu poată fi reformat. Astfel
48
Lorot, Pascal „Perestroka”, Corint,Bucureşti, 2002,
că între ceea ce şi-a dorit iniţiatorul reformelor în URSS şi ceea ce a rezultat în final a fost o
mare diferenţă. Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a antrenat nu
numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie, ci şi formularea de critici care n-au
vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist însuşi, exprimând preferinţa unui părţi a
societăţii sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Ori M.Gorbaciov n-a avut în
vedere modelul occidental, atunci când a lansat conceptele de "Glasnost" şi "Perestroika".
Pentru el acestea vizau o perfecţionare a mecanismului social-economic comunist, şi
nicidecum răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât şi acţiunile
politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel
de reforme vor prăbuşi sistemul comunist.
Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat Gorbaciov a
înţeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990 el afirma că "însăşi logica
perestroicii, dificultăţile din domeniul economic şi social ne obligă să schimbăm în mod
fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic
diversificat, cu forme diferite de gestiune şi proprietate, dotat cu o infrastructură modernă"(3;
243).
Întreaga filozofie a comunismului, aşa cum existase ea de şapte decenii a suferit un declin
rapid, ca rezultat al recunoaşterii oficiale a eşecului istoric al sistemului existent. Triumful
filozofiei revizioniste a declanşat un proces de eliberare a naţionalismului şi a confruntărilor
interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului
sovietic, internaţionalismului şi progreselor lui, s-a frânt, în 1986, sub lozinca: Kazahstanul
pentru Kazahi" (4; 55).
Anul 1990 a fost anul în care creşterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuţie a
Perestroicii ca urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a
prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbadjan,
Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naţionale ameninţau coeziunea URSS.
Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia,
Georgia şi Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federaţia Rusă, Azerbadjan,
Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau
respectate, conducătorii republicilor cereau ca recruţii să nu mai fie încorporaţi în armata
URSS.
Conştient de pericol Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat stabilind o
confederaţie pentru a evita secesiunile. Congresul delegaţilor poporului acceptă proiectul unui
referendum cu privire la apartenenţa la Uniune, care ar fi trebiut să aibă loc în primăvara lui
1991. Instaurarea unei puteri prezidenţiale a cântărit foarte mult în evoluţia rapidă a problemei
naţionale. Preşedintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem şi ale
preşedintelui său şi acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în
favoarea puterii centrale şi va duce la o şi mai mare contradicţie între puterea centrală şi
republici.
Economia Sovietică a continuat să-şi înrăutăţească starea. Toate reformele preconizate până
atunci de Gorbaciov nu au reuşit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele
tradiţionale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situaţie a generat frământări sociale şi
greve. Acest lucru îl va detrmina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunţau
moartea sistemului economic socialist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea
rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul şi trecerea la un regim
prezidenţial democratic. În momentul în care M.Gorbaciov şi-a sporit prerogativele o parte din
radicalii reformişti se vor distanţa şi apoi îl vor părăsi. În decembrie 1990 E.Şevarnadze şi-a
dat demisia din funcţia de ministru de externe pentru a protesta împotriva avansării către
dictatură în URSS. (5; 168). La rândul lui B.Elţîn a criticat în Parlament sporirea
prerogativelor preşedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de
Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS însă imperiul era în descompunere. Puciul
conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de
tip clasic din lume.
Anunţarea trecerii la economia de piaţă şi abandonarea principiului luptei de clasă au
precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor
fundamentale ale marxismului. Îl consideră pe M.Gorbaciov personal responsabil de
prăbuşirea regimului şi destrămarea statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este demn
de a fi şeful statului sovietic ea consideră că trebuie înlăturat. Adepţii menţinerii regimului
comunist şi a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M.Gorbaciov de principalii săi
sprijinitori în reformarea sistemului. Lovitura de stat se pregăteşte aproape pe faţă. Aceasta are
loc efectiv pe 19 august 1991 cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra
Uniunii. Autorii loviturii de Stat l-au reţinut pe Gorbaciov în reşedinţa sa de vacanţă de la
Foros (Crimeea) şi "l-au declarat incapabil să-şi asume funcţiunile din motive de sănătate”. Au
numit în fruntea statului pe vicepreşedintele URSS Ghenadi Ianaev şi au organizat un
"Comitet de stat pentru starea de urgenţă" format din miniştri conservatori (apărare, interne,
economie, etc) şi şeful KGB. Puciştii sperau ca populaţia să-i urmeaze şi au mizat pe
fragilitatea ataşamentului acestuia faţă de democraţie. Ori, imediat după anunţarea publică a
puciului preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, a făcut apel la rezistenţă şi a cerut armetei
să se alieze cu populaţia pentru a face să eşueze "lovitura de stat reacţionară".
Rezistenţa condusă de B.Elţîn a descumpănit pe pucişti care au fost incapabili să controleze
situaţia. Ciocnirile dintre forţele de ordine şi populaţia ieşită în stradă pentru a lupta contra
restauraţiei dominaţiei regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciştilor care
vor fi arestaţi iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova şi şi-a reluat
funcţiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acţiune pot să redea partidului comunist
poziţia sa predominantă în societate, a ajuns la alte rezultate: Puciul a dat ultima lovitură
regimului comunist şi a împins statul sovietic spre implozie.
Ca un gest simbolic al victoriei forţelor reformatoare pe 23 august mulţimea a dărâmat statuia
lui Dzerjinski, fondatorul poliţiei politice secrete, (strămoaşa KGB-ului) şi a cerut retragerea
portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist, vinovat de a fi
încercat a da lovitura de forţă împotriva forţelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai
târziu M.Gorbaciov şi-a dat demisia din funcţia de secretar general al P.C.U.S. după care a
invitat C.C să se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis în armată şi în organismele
statului. Pe 28 august 1991 Sovietul Suprem a suspendat activităţile partidului comunist în
întreaga Uniune Sovietică şi a decis să se autodizolve. S-a ajuns la un vid instituţional după
dispariţia partidului comunist care deţinea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesară
elaborarea unei noi Constituţii. Până la apariţia acesteia trei noi instituţii au condus URSS-ul.
Un Consiliu de Stat format din conducătorii republicilor - coordona politica externă şi
problemele interne comune; un Comitet interrepublican compus din reprezentanţi ai tuturor
republicilor cu scopul de a coordona gestiunea şi reforma economiei şi un Consiliu al
reprezentanţilor poporului însărcinat cu elaborarea noii Constituţii a Uniunii. KGB-ul a fost
reformat în octombrie 1991 când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii
în viitor autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul interrepublican de
contraspionaj şi un Comitet de stat, pentru apărarea frontierelor. Sfârşitul comunismului în
istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a partidului comunist al
Federaţiei Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS.
Moartea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puciul ca şi în cazul
regimului comunist a avut pentru Uniune aceleaşi efecte dizolvante. În săptămânile care i-au
urmat, toate republicile, şi-au afirmat dorinţa desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea
federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorităţii republicilor a fost elaborat acordul care a
dat naştere unei Comunităţi economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991 de opt
republici, mai puţin ţările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia şi Azerbadjan. În acest timp
Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale.
Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decât funcţiile delegate de Statele membre, iar
aceste funcţii s-ar reduce la diplomaţie şi apărare.
Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului definitivând prăbuşirea ei a fost preşedintele
Federaţiei Ruse, Boris Elţîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu preşedintele Ucrainei şi a
Belarusului, a decis să creeze o "Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea
adera şi alte republici şi în cadrul căruia ele îşi coordonau politica monetară şi economică. Pe
14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI curând imitate de
Moldova şi Armenia. Pe 17 decembrie 1991 Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov au anunţat
dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI
dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia
la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoştea oficial moartea URSS. În fapt atât
comunismul cât şi imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale
de dispariţie.

III. 2. Prăbuşirea U.R.S.S.-ului

La dezmembrarea imperiului au contribuit mai multe forţe. Una dintre acestea, deşi
modestă, a fost prezenţa acelor indivizi care au prevăzut cu obstinaţie dezintegrarea lui. Cei
care i-au anticipat existenţa pe termen nelimitat au contribuit - cu sau fără voia lor - la
perpetuarea sa. Se ştie, desigur, că în problemele politice sau economice previziunile nu sînt
niciodată complet inocente. Cei care au prevăzut sfîrşitul jalnic al imperiului într-un viitor nu
prea îndepărtat au dorit, aproape fără excepţie, ca aceasta să se întîmple. Cei care au crezut în
perpetuarea lui se deosebeau mai mult între ei: unii erau tovarăşi de drum; alţii pur şi simplu
acceptau şi aprobau permanenţa diviziunii existente a lumii şi subliniau cu optimism (în mod
ştiinţific, bineînţeles) toate semnele apropiatei „convergenţe" ; iar alţii, deşi ostili sistemului
comunist, credeau că acesta era atît de puternic încît, în afara unui război global, nimic nu îl
putea zdrobi.
Probabil că este mai corect să spunem că, de fapt, colportorii perpetuării se înşelau, decît să
spunem că profeţii sfîrşitului (sau doritorii sfîrşitului) erau clarvăzători. Aceştia din urmă erau
incapabili să introducă într-o singură ecuaţie factorii eterogeni, care au distrus palatul de
mucava, aparent de nezdruncinat, al comunismului şi să calculeze data exactă Ia care se va
sfărîma; astfel încît cu greu pot fi învinuiţi. Primii au refuzat pur şi simplu să vadă şi să
discearnă ceea ce era perfect vizibil; pot fi învinuiţi pentru această autoimpusă miopie49.

Bibliografie
49
Tismaneanu Vladimir - Revoluţiile din 1989. Intre trecut si viitor”, Polirom, 1999
Andre Fontaine, Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992
Nicolae Frigioiu, Social-democraţia europeană în secolul XX, Ed. Institutului de Teorie
Socială, Bucureşti, 1998
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1994
David Willets, Modern conservatism, Penguin Books, Londra, 1992
Tismaneanu Vladimir - Revoluţiile din 1989. Intre trecut si viitor”, Polirom, 1999