Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
16 Polio-508 - Ro (Poliomielita)
16 Polio-508 - Ro (Poliomielita)
Cuvintele polio (gri) si myelon (maduva, coloana vertebrala) provin din limba greaca. Efectul pe care virusul
poliomielitei il are asupra coloanei vertebrale duce la manifestarea clasica de paralizie.
Documente din antichitate mentioneaza existenta unor boli deformante care pot fi comparate cu poliomielita.
Michael Underwood a descris pentru prima data o debilitate a extremitatilor inferioare la copii, recunoscuta ca
poliomielita in Anglia in 1789. Primele epidemii din Europa au fost raportate la inceputului secolului 19, iar in
Statele Unite in 1843. In urmatorii 100 de ani s-au raportat epidemii de poliomielita in tarile dezvoltate din
emisfera nordica in fiecare vara si toamna. Aceste epidemii au devenit din ce in ce mai grave, iar varsta medie
a persoanelor afectate a crescut. Varsta din ce in ce mai inaintata a persoanelor cu infectie primara a crescut
gravitatea bolii si numarul de decese cauzate de poliomielita. Poliomielita a atins un prag superior in Statele
Unite in 1952, cu peste 21.000 de cazuri de paralizie. Cu toate acestea, dupa introducerea vaccinurilor
eficiente, incidenta poliomielitei a scazut rapid. Ultimul caz de poliomielita cu virus salbatic din Statele Unite a
fost inregistrat in 1979, iar in urmatorii 10 ani se poate atinge eradicarea globala a poliomielitei.
Virusul poliomielitei
Virusul poliomielitei face parte din subgrupa enterovirusurilor, familia Picornaviridae. Enterovirusurile se
regasesc temporar in tractul gastrointestinal si sunt stabile in pH acid. Picornavirusurile sunt virusuri mici,
rezistente la eter, cu genom ARN.
Exista trei serotipuri de virus polio (P1, P2 si P3). Intre cele trei serotipuri imunitatea heterotipica este
minimala. Asta inseamna ca imunitatea la un serotip nu produce imunitatea semnificativa la celelalte serotipuri.
Virusul polio este inactivat rapid de caldura, formaldehida, clor si lumina ultravioleta.
Patogeneza
Virusul intra prin cavitatea bucala, iar multiplicarea primara a virusului apare in zona de implantare din faringe
si tractul gastrointestinal. De obicei virusul este prezent in gat si in scaun inainte de debutul bolii. La o
saptamana de la debut cantitatea de virus din gat se reduce, dar acesta continua sa fie excretat in scaun timp
de mai multe saptamani. Virusul invadeaza tesutul limfoid local, intra in fluxul sanguin, iar apoi infecteaza
celulele din sistemul nervos central. Replicarea virusului polio in neuronii motori din cornul inferior si trunchiul
cerebral are ca rezultat distrugerea celulelor si cauzeaza manifestarile tipice ale poliomielitei.
Caracteristici clinice
Perioada de incubatie a poliomielitei este in mod frecvent de 6-20 de zile, cu limite de 3-35 de zile.
Raspunsul la infectia cu virusul polio este foarte variabil si a fost categorizat pe baza severitatii prezentarii
clinice.
Pana la 95% dintre toate infectiile cu virusul polio sunt prea putin evidente sau asimptomatice. Cifrele
estimative ale raportului dintre boala asimptomatica si boala cu paralizie variaza de la 50:1 la 1.000:1 (de
obicei 200:1). Persoanele infectate fara simptome elimina virusul in scaun si pot transmite boala si altor
persoane.
Aproximativ 4%-8% din infectiile cu virusul polio constau in boala non-specifica, fara dovezi de invazie a
sistemului nervos central, clinice sau de laborator. Aceasta prezentare clinica este cunoscuta sub denumirea
de poliomielita abortiva si se caracterizeaza prin recuperare completa in mai putin de o saptamana. La acesta
forma de infectie cu virusul polio s-au observat trei sindroame: infectia tractului respirator superior (durere in
gat si febra), tulburari gastrointestinale (greata, varsaturi, dureri abdominale, constipatie sau, rar, diaree) si
afectiuni asemanatoare gripei. Aceste sindroame nu pot fi deosebite de alte afectiuni virale.
Meningita aseptica nonparalitica (simptome de intepenire a gatului, a spatelui si/sau a picioarelor), de obicei
dupa mai multe zile de la simptome similare celor unei afectiuni minore, apare la 1%-2% din infectiile cu virusul
polio. Pot aparea si senzatii intense sau anormale. De obicei, aceste simptome dureaza intre 2 si 10 zile,
urmate de o recuperare completa.
Mai putin de 1% dintre toate infectiile cu virusul polio au avut ca rezultat paralizia flacida. In general,
simptomele de paralizie incep la 1-10 zile dupa simptomele prevestitoare si progreseaza 2-3 zile. In general,
dupa ce temperatura revine la normal, paralizia nu mai apare. Simptomele prevestitoare pot fi bifazice, in
special la copii, cu simptome minore initiale separate de o perioada de 1-7 zile de simptomele majore. Alte
semne si simptome prevestitoare pot include pierderea reflexelor superficiale, reflexe osteotendinoase
profunde initial crescute si dureri si spasme musculare severe la nivelul membrelor si spatelui. Boala
progreseaza in paralizie flacida cu reflexe osteotendinoase profunde diminuate, timp de cateva zile sau
saptamani atinge un platou, fara schimbari si este, de obicei, asimetrica. Apoi pacientul isi revine. Pacientii nu
prezinta pierderi senzoriale sau modificari cognitive.
Multe persoane cu poliomielita paralitica se recupereaza complet si, in majoritatea cazurilor, functia musculara
revine pana la un punct. Starea de slabiciune sau paralizia raman prezente timp de 12 luni de la debut si, de
obicei, sunt permanente.
Poliomielita paralitica este clasificata in trei categorii, in functie de nivelul de implicare. Poliomielita spinala este
cea mai frecventa, iar in perioada 1969-1979 a fost responsabila pentru 79% din cazurile de paralizie. Se
caracterizeaza prin paralizie asimetrica; de cele mai multe ori aceasta implica picioarele. Poliomielita bulbara
duce la slabirea muschilor inervati de nervii cranieni si este responsabila de 2% dintre cazuri in aceasta
perioada. Poliomielita bulbo-spinala, o combinatie de paralizie bulbara si spinala, a fost responsabila de 19%
dintre cazuri.
Raportul de decese la fiecare caz pentru poliomielita paralitica este, in general, de 2%-5% la copii si de pana
la 15%-30% la adulti (in functie de varsta). Odata cu implicarea bulbara, acesta creste pana la 25%-75%.
Diagnosticul de laborator
Izolarea virusului
Virusul polio poate fi recoltat din scaunul sau din faringele unei persoane cu poliomielita. Izolarea virusului din
lichidul cefalorahidian (CSF) reprezinta diagnostic, dar rar se poate realiza acest lucru.
Daca virusul polio este izolat de la o persoana cu paralizie flacida acuta, acesta trebuie testat in continuare,
folosind amprentarea oligonucleotidelor (mapping), sau secventializarea genomului pentru a se determina
daca virusul este de tip salbatic (adica daca este vorba de virusul care cauzeaza poliomielita) sau daca este
tipul de virus din vaccin (virus care ar putea proveni dintr-o tulpina de vaccin).
Serologie
Anticorpii de neutralizare apar devreme si pot atinge niveluri ridicate pana la momentul in care pacientul este
spitalizat; de aceea este posibil sa nu se demonstreze o crestere de patru ori a titrului de anticorpi.
Lichidul cefalorahidian
In cazul infectiei cu virusul polio, lichidul cefalorahidian contine, de obicei, un nivel ridicat de leucocite (10200
cells/mm3, in principal limfocite) si un nivel usor ridicat de proteine (4050 mg/100 mL).
Epidemiologie
Ocurenta
La un moment dat, infectia cu virusul polio aparea peste tot in lume. Transmiterea virusului polio
salbatic a incetat in Statele Unite in 1979, sau chiar mai devreme. Un program de eradicare a
poliomielitei realizat de Organizatia Pan Americana a Sanatatii (Pan American Health
Organization) a dus la eliminarea poliomielitei in emisfera vestica in 1991. Programul global de
eradicare a poliomielitei (Global Polio Eradication Program) a redus dramatic transmiterea
virusului polio in intreaga lume. In 2008, in toata lumea s-au raportat numai 1.655 de cazuri de
poliomielita confirmate, iar poliomielita a fost endemica in patru tari.
Sursa
Omul este singura sursa cunoscuta a virusului poliomielitei, care se transmite cel mai frecvent de persoanele
cu infectii putin evidente. Nu exista purtatori asimptomatici decat la persoanele cu deficienta de imunitate.
Transmitere
Cea mai importanta cale de transmitere a virusului polio este de la o persoana la alta, pe cale fecal-orala, desi
in unele cazuri poate fi vorba si de calea oral-orala.
Diagrama temporala
Infectia cu virusul polio atinge, in mod tipic, pragul maxim in lunile de vara in tarile cu clima temperata. In tarile
cu clima tropicala nu exista diferentiere pe anotimpuri.
Comunicabilitate
Virusul polio este extrem de contagios, cu rate de seroconversie de aproape 100% la contactii susceptibili ai
copiilor dintr-o familie si de peste 90% la contactii susceptibili ai adultilor dintr-o familie. Persoanele infectate
cu virusul polio sunt contagioase cu 7-10 zile inainte si dupa debutul simptomelor, dar virusul polio poate fi
prezent in scaun intre 3-6 saptamani.
Vaccinurile antipolio
Vaccinul antipolio inactivat (IPV) a fost autorizat in 1955 si a fost utilizat extensiv pana la inceputul anilor '60. In
1961 a fost autorizat vaccinul antipolio oral monovalent tip 1 si 2 (MOPV), iar in 1962 a fost autorizat MOPV tip
3. In 1963 a fost autorizat OPV trivalent, care a inlocuit in mare parte IPV. OPV trivalent a fost vaccinul ales in
Statele Unite si in majoritatea tarilor dupa introducerea sa in 1963. In noiembrie 1987 a fost autorizat un IPV cu
eficacitate imbunatatita, care a fost disponibil pentru prima data in 1988. Utilizarea OPV a fost stopata in
Statele Unite in 2000.
Caracteristici
vaccinate. Ca si in cazul celorlalte vaccinuri cu virus viu, probabil ca imunitatea obtinuta in urma vaccinarii cu
vaccinul antipolio oral dureaza toata viata. OPV produce imunitate intestinala excelenta, ceea ce contribuie la
prevenirea infectiei cu virus salbatic.
Studiile serologice au aratat ca seroconversia dupa trei doze de IPV sau OPV este de aproape 100% la toate
cele trei virusuri din vaccin. Cu toate acestea, ratele de seroconversie dupa trei doze de combinatie IPV si
OPV sunt mai scazute, mai ales la virusul din vaccinul tip 3 (pana la 85% intr-un studiu). O a patra doza
(majoritatea studiilor utilizeaza OPV ca a patra doza) produce de obicei rate de seroconversie similare cu cele
pentru trei doze de IPV sau OPV.
este produs de sanofi pasteur si contine DTaP, Hib si IPV. Este autorizat pentru primele patru doze ale
vaccinurilor componente la copiii cu varsta intre 6 saptamani si 4 ani. Pentacel nu este autorizat pentru a fi
utilizat la copii cu varsta de peste 5 ani. Informatii suplimentare despre aceste vaccinuri combinate se
regasesc in capitolul despre pertussis.
CDC. Apparent global interruption of wild poliovirus type 2 transmission. MMWR 2001;50:2224.