TUDOR ARGHEZI

Poezia Testament deschide volumul Cuvinte potrivite care se constituie

ca debut, in anul 1927, si reprezinta arta poetica, definind crezul artistic al
poetului in ceea ce priveste estetica uratului, ca dimensiune
fundamentala a creatiei lui T. Arghezi.
Testament este o arta poetica, una din cele mai celebre din literatura
romana pentru ca descrie cum este/cum va fi, dupa propria sa parere,
poezia lui Tudor Arghezi.
Ideile care structureaza poemul sunt ideea de testament, vazut ca
mostenire spirituala. Poetul, ce lasa mostenire Cresterea limbei romanesti/
Si-a patriei cinstire.
O alte idee este concretetea materialului, asprimea, duritatea sa, corelate
cu munca necesara pentru a-l supune, subliniate prin insistentele referiri la
munca, indeosebi la cea a campului: Ca sa schimbam acum, intaia oara/
Sapa-n condei si brazda-n calimara/ Batranii-au adunat, printre plavani/
Sudoarea muncii sutelor de ani. O munca poetica incercand sa tina
cumpana intre mestesug (slova faurita) si inspiratie (slova de foc) si
care duce la innobilarea limbajului: Din graiul lor cu - ndemnuri pentru vite/
Eu am ivit cuvinte portivite.
Aceasta innobilare a limbajului inseamna si o innobilare a realitatii.
Deseurile, mizeria, aspectele ei grotesti, hidoase, sunt convertite in materia
artistica -; este vorba de estetica uratului, ilustrata si in poezia Blesteme,
din volumul Cuvinte portivite si in intregul volum Flori de mucigai (Din
bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi).
Componenta sociala a poeziei argheziene este de asemenea prezenta, mai
intai prin afirmarea orgolioasa a ascendentei sale taranesti -; si poetul face
un subil joc intre modestia si orgoliu atunci cand, pe de o parte, isi
considera cartea o treapta in ascensiunea spre viitor a neamului sau, pe
de alta, hrisovul cel dintai. Mai mult aceasta componenta -; prezenta in
publicistica sa, in pamflete si in volumul 1907. Peizaje -; apare sub forma
actului de justitie: prin violenta verbala, creatia artistica face dreptate,
razbuna umilintele indurate in trecut.
Toate aceste trasaturi se subsumeaza ideii de carte. Aceasta, ca document
scris, ca act de noblete prin apartenenta la domeniul spiritual, este
elementul de semnificatie ce le integreaza pe toate celelalte si care
concentreaza oscilatia intre modestie si orgoliu a poeziei: Nu-ti voi lasa
drept bunuri, dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte.
Titlul poeziei este justificativ pentru o arta poetica. La prima vedere ar fi un
tilul nejustificat pentru prima poezie din primul volum pentru ca cuvantul

testament sugereaza un sfarsit. Testamentul se refera de fapt la creatia

argheziana, cartea fiind cuvantul simbol in jurul caruia se organizeaza
intreaga opera. Sinonimele folosite pentru carte pe parcursul operei
argheziene sunt hrisov si treapta.
Autorul se adereseaza unui interlocutor imaginar care reprezinta generatia
viitoare, mostenitoare. Nu putem defini trecerea prin lume decat prin ceea
ce lasam dupa noi.
In primele opt versuri, poetul exprima direct ideea sa testamentara de a
lasa urmasilor numele sau adunat pe-o carte (Nu-ti voi lasa drept bunuri,
dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte). Cartea are aici simbolul
civilizatiei, al legaturii dintre generatii. Cartea este in directa legatura cu
sudoarea muncii strabunilor, prin gropi adanci, rapi suite pe branci: In
seara razvratita care vine/ De la strabunii mei pana la tine,/ Prin rapi si gropi
adanci,/ Suite de batranii mei pe branci. Prin fiule poetul intelege
colectivitatea, generatia urmatoare.
Cartea devine hrisov, carte de capatai, sprijin, calauza, document important
datorita legaturii pe care o asigura intre generatii. Ea marcheaza o treapta
ce reprezinta intaiul act de noblete (Ea e hrisovul vostru cel dintai). Cartea
este hrisovul robilor cu saricile pline/ De osemintele varaste-n mine.
Arghezi a folosit aici un lexic bogat, lexicul sau fiind graiul viu al poporului,
relevat de o serie de cuvinte de factura populara: razvratita, rapi,
capatai, branci, hrisov, saricile. Se demonstreaza aici ideea ca
poetul este exponent al neamului sau, pentru care a elaborat cartea.
Cartea este un document care atesta transformarea creatoare a unui popor
din plan material in plan spiritual, prin schimbarea instrumentelor de
munca: sapa-n condei si brazde-n calimara, printr-un proces indelung si
greu: Batranii-au adunat, printre plavani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din cuvintele comune, adunate din graiul cu indemnuri pentru vite, poetul
a ivit cuvine potrivite pe care le-a prefacut in versuri si-n icoane.
Arghezi afirma ca punctul de plecare al limbajului sau poetic il constituie
graiul viu al poporului. Vorbirea celor multi da plasticitate, originalitate si
naturalete poeziilor create, probabil si pentru ca limba, graiul natural reda
cel mai bine specificul nostru national.
Metafora cuvinte potrivite este remarcabila pentru ideea ca versul
inseamna selectare, potrivire, imbinare, toate operatiile facandu-se cu
pasiune si cu responsabilitate pentru ca fiecare cuvant sa fie purtator de
mesaje si inalte valori morale.
O deosebita importanta o au cuvintele scrise, transmise in viitor. Acestea
sunt numite metaforic leagane iar generratiile viitoare sunt urmasii

stapani. Se subliniaza aici ideea ca o opera nu este si nu trebuie sa fie un

produs al momentului. Adevaratul creator scrie pentru viitor, pentru cei care
se vor alinia cu aceste inalte valori spirituale si care vor fi stapani pe
sensurile si semnificatiile artei adevarate.
In ceea ce priveste actul creator, Arghezi vede arta ca pe un efort sufletesc
sustinut, ca pe o framantare continua, perpetua. Versurile sunt framantate
mii de saptamani, pentru a deveni imagini cu mare putere sugestiva, adica
icoane in care cititorul sa-si regaseasca sufletul si sa afle bucurii
intelectuale.
In continuare este valorificata estetica uratului. Chiar si uratul poate sa
trezeasca anumite sentimente: sublim, groaza, tragism. Zdrentele, veninul,
sudalmile, bubele, mucegaiurile, noroiul, ciorchinii de negi, durerea, poetul
le-a preschimbat in muguri si icoane, miere, frumuseti si in preturi
noi, asezandu-le hotar inalt, marcand renasterea prin munca.
In actul de creatie ramane fundamentala transfigurarea realitatii, surprinsa
se Arghezi intr-un singur vers cu note sugestive maxime: Facui din zdrente
muguri si coroane. Avem aici antiteza intre termenul zdrente, care
reprezinta realitatea dura si muguri si coroane, care redau prospetimea si
nobletea dobandita de obiecte devenite imagini poetice prin transfigurarea
realitatii.
Arghezi se declara, ca si Goga, drept poet cetatean, autorul care isi pune
vioara in slujba neamului. El site ca slova are putere in dublu sens: sambie si sa-njure. Cuvantul inseamna revolta, suferinta, asuprire, adica
venin, dar si alinare, bucurie, deci miere. Slujind literatura si neamul,
Arghezi si-a implinit rostul sau de mantuitor talentat si stapan al cuvantului.
El devine astfel o cutie de rezonanta a durerilor taranilor, o porta voce a
acestora si un exemplu de creator care s-a daruit creatiei urmarind sa inalte
slova spre perfectiune.
Ne este sugerat rolul social al artei, arta este si ea un mijloc de sanctionare
a relelor. Apare din nou estetica uratului: Din bube, mucigaiuri si noroi/
Iscat-am frumuseti si preturi noi./ Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/ Si
izbaveste-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor.
Poezia reprezinta in conceptia poetului o floare a raului, o floare nascuta
din urat, ca un ciorchine de negi, o metafora a suferintei, e uratul
metamorfozat prin arta. Si uratul poate deveni obiect artistic asa cum
frumusetea poate sa aiba radacini urate.
Strofa finala a poeziei aduce conceptiile despre tehnica ale poetului. Si in
aceasta strofa poetul face apel la lexicul popular: imparechiate, zace,
mania, bunilor. Apar cuvinte cu valoare de simbol: Domnita -; poezia,

Robul -; creatorul de valori estetice, Domnul -; cititorul. Autorul evidentiaza

aici relatia scriitor-cititor, intre ei exista creatia ca mesaj si ca forta de
transformare a omului in poezie. Pe de alte parte, poezia este si o
modalitate de a cunoaste tainele universului:
Intinsa lenesa pe canapea
Domnita sufera in cartea mea.
Slova de foc si slova faurita
Imperecheate-n carte se marita,
Ca fierul cald imbratisat in cleste.
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Far-a cunosate ca-n adancul ei
Zace mania bunilor mei.
Cartea este nu numai un document spiritual, ci si unul social. In acelasi
timp, plasmuire, fictiune, si compensatie imaginara a suferintelor indurate:
Intinsa lenesa pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea.. Domnita este
domnita unei povesti, iar cartea -; realitate, o realitate ce incearca sa
razbune umilintele si durerea indurate anterior.
Versurile inseamna in conceptia lui Arghezi truda, de aceea poetul este
Robul. Ele trebuie sa fie slova de foc si slova faurita, metafore pentru
versurile care se angajeaza in realitate si care scanteiaza prin frumusete,
spontaneitate dar si cizelare. Versul spontan si versul cizelat armonizeaza,
dand suplete expresiei si originalitate mesajului poetic: Imparechiate-n
carte se marita,/ Ca fierul cald imbratisat in cleste.
O expresie inedita o gasim in finalul poeziei cand poetul afirma ca-n
adancul creatiei sale zace mania bunilor mei. Sintagma bunilor mei ar
putea reprezenta inaintasii pentru care autorul a realizat opera. Creatia
artistica devine astfel o depozitare a intregii spiritualitati a neamului de
plugari care au acumulat mania, expresie a suferintelor acumulate de-a
lungul sutelor de ani.
Prezenta ideii de legatura intre generatii confera intr-un fel simetrie textului.
In opera lui Arghezi apare o potrivire cu totul noua de cuvinte prin care este
indepartat pesimismul din literatura. Prin creatia acestui poet se depaseste
eminescianismul atat prin tematica cat si prin limbaj.

Este definita conceptia potrivit caruia uratul poate deveni obiect estetic,
frumosul putand sa aiba si radacini urate, asa cum unele flori cresc pe
mucegaiuri.
Pentru Tudor Arghezi poezia inseamna forma cea mai inalta a spiritualitatii
unui popor, iar bunurile lasate prin Testament pot contribui la o usurare a
vietii celui care le primeste.