Sunteți pe pagina 1din 26

Poetul temnitelor comuniste

http://www.formula-as.ro/2012/1003/spiritualitate-39/poetul-temnitelor-comuniste-demosteneandronescu-14665
DEMOSTENE ANDRONESCU - n loc de rugciune

n seara asta, Doamne, Te vei culca flmnd,


Azima rugciunii n-o vei avea la cin,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumin
Ce-mi plpia altdat n candela din gnd.
Sunt prea srac, Stpne, nu am ce-i oferi
S-i stmpr foamea, furii mi-au tlhrit cmara
i de puinul suflet ce l pstram, ca sara
S am, ca tot cretinul, cu ce Te omeni.
A vrea s-i pot ntinde un gnd sfios mcar,
Dar nu, nu pot, grdina mi-e vraite i goal,
Mi-a mai rmas pe-un lujer o singur petal
i pe un ramur veted, un singur fruct amar.
De l-a culege-n prip s i-l aduc prinos,
optind o rugciune i tremurnd o cruce,
Ar fi pcat de moarte c, Doamne, i-a aduce
Otrav-n cupe sparte i Te-a tr prea jos.
Zadarnic stai de veghe i-atepi umil i blnd,
Azima cald-a rugii n-o vei avea la cin
i-n cerul Tu de ghea cu ururi de lumin
n seara asta, Doamne, Te vei culca flmnd.
Poetul temnitelor comuniste - Demostene Andronescu

"Dac n-a fi reuit s fac poezie n nchisoare, a fi murit"

Nscut la 3 decembrie 1927, la Cmpuri, judeul Vrancea, la grania dintre spiritul contemplativ
moldovenesc i neastmprul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet i
lupttor, de vistor liric i om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a oprit s fie "cuminte" n
faa tvlugului comunist i totodat l-a salvat de la pieire n temniele prin care a suferit vreme de
12 ani. Fost copil de trup, i-a fcut studiile medii i superioare n Bucureti. n 1952 a absolvit
Facultatea de Istorie, dar numai n 1969 i s-a permis s-i susin licena. Ani n ir a fost nevoit s
fac munc necalificat, abia n 1972 primind un serviciu potrivit cu pregtirea sa. ntre 1952 i
1964, cu o ntrerupere de cteva luni, a fost deinut politic, trecnd pe la Jilava, Gherla i Aiud.
Dup eliberare, Securitatea a continuat s-l hruiasc, pn n decembrie 1989. n 1995, i-a vzut
publicate versurile din nchisoare (Peisaj luntric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar n anii din urm,
i-au aprut volumul de memorii din temni, Reeducarea de la Aiud, i cel de publicistic, De veghe
la cumpna veacurilor (Ed. Christiana, Bucureti). Este considerat cel mai de seam poet al
nchisorilor comuniste n via.
"n urma lor, pe gloaba mea"
1

- Domnule Demostene Andronescu, astzi tim c n temniele din Romnia comunist s-a dezvoltat
un fenomen unic i uimitor: cel al poeziei din nchisori. n condiii de tortur fizic i psihic
permanent, oamenii i-au gsit libertatea, alinarea i sperana ntr-un vers. Cum a fost posibil?
- n detenie, omul moare nti sufletete. Nemaiavnd nici un licr de via spiritual, se prbuete
n depresie, disperare, ur, apoi cedeaz i fizic. Ca s se salveze, muli s-au ndreptat, mai degrab
instinctiv, spre tot felul de activiti spirituale. S-au salvat mai nti cei care au avut vocaia
rugciunii, dar nu toi putem tri rugciunea ca pe o flacr interioar, care s le dea puterea de a
merge mai departe. i atunci, cei mai slabi rugtori am cobort cu o treapt mai jos, de la etic la
estetic, de la rugciune la poezie. Poezia fiind mai uor de pstrat n minte, a devenit, alturi de
rugciune, una din formele de via spiritual a deinuilor.

Rspltit pentru suferin, cu har poetic i stima celor din jur

- Era doar o forma de rezisten particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii, va
intareau?
- Mai nti era o form de rezisten personal. Cel puin eu, dac n-a fi reuit s gsesc acest mod
de a m exprima, n-a fi supravieuit. Sigur c mprtirea unor versuri crea o anumit relaie ntre
oameni i i vedeai pe unii cum se lumineaz la fa, cum triesc poezia, cum sunt mbrbtai de ea.
Apoi, cei cu memorie bun se simeau utili dac nvau versurile i le transmiteau prin codul Morse
celorlali deinui. n felul acesta, poezia a ajuns s ne dea tuturor, alturi de rugciune, o intens
energie spiritual. tiam pe dinafar cteva poezii de Radu Gyr i Lucian Blaga, care mi redau
moralul i ncrederea. Cnd eram dezolat i dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia "Cavalcada",
a lui Gyr, i imediat mi recptam puterile.
"n freamt lung de mare treapt/ pe armsari de-aram grea,/ gonind s-ajung pn la capt,/ nali,
cu pumnul pe plsea,/ atia trec i rd cum chioapt/ n urma lor, pe gloaba mea./ n urma lor pe
gloaba mea!// Galopul lor nghite pote,/ potcoava sfarm cremenea,/ sau scoal smrcuri s mmprote/ cu smoala-i putred i rea,/ cci m-au lsat la zeci de pote/ n urma lor, pe gloaba mea./ n
urma lor pe gloaba mea!// Nu-i poticnete-n drum nici sete,/ nici rni nu-i spal la cimea,/ nici
munii nu le stau perete./ Eu cad n fiece vlcea,/ las zdrene-n fiece scaete,/ julit m urc pe gloaba
mea./ n urma lor pe gloaba mea!// i cum merg cetele buimace/ spre nicieri, spre nimenea,/ seafund goan n bltoace/ i cade primul frnt din a./ Pe lng anu-n care zace/ eu trec la pas cu
gloaba mea./ n urma lor pe gloaba mea!// i rnd pe rnd ncep s cad,/ le sun zaua-a tinichea,/
eu n-am nici zale, n-am nici spad,/ dar cred ntr-un crmpei de stea;/ i-n timp ce corbii vin s-i
road/ tr m urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!".
Aceast poezie era pentru mine "dovada" i suprema ncurajare c voi depi toate greutile,
mergnd tenace pe drumul meu, aa cum pot, dar urmrind un crez. mi ddea o putere de nedescris,
m scotea din impas. La fel simeam i cnd compuneam poezii.
"Poeziile se transmiteau prin Morse, prin bti n evile caloriferelor"
- Cum circulau poeziile n nchisoare?
- nti, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape general, pentru c exista o nevoie presant
de informaii. Voiam s aflm ce se ntmpl, cine a mai fost adus, cine a murit, cine i cum a fost
pedepsit, dac au venit veti de afar prin cineva. Era foarte greu s vorbim cu cei din alte celule n
mod direct. Aa nct 95% dintre deinui tiau codul Morse. Chiar dac nu toi eram la fel de
pricepui, puteam comunica. Excepie fceau cei btrni i bolnavi, care nici nu mai puteau i nici
nu mai aveau chef s nvee. Dar s nu tii Morse era un handicap major. Mai ales seara, cnd
gardienii erau ocupai cu altele, se transmiteau prin Morse, btut n evile de calorifer, "buletine de
tiri" i se ineau adevrate conferine pe anumite teme. Tot aa au nceput s circule i poeziile.
2

Tonul l-au dat Nichifor Crainic i Radu Gyr, cei mai mari poei ai nchisorilor, urmai de alii, foarte
valoroi i ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane Vldoianu, care i transmiteau poeziile.

Dar au fost i civa emineni oameni de cultur care tiau pe dinafar volume ntregi de versuri deale poeilor notri clasici i interbelici, precum i din poei strini, i le transmiteau prin Morse.
Bunoar, Ovidiu Cotru, discipolul lui Blaga i preparator la catedra de estetic a acestuia. Apoi sau contaminat toi de aceast pasiune a poeziei. Odat ce era transmis prin Morse, unii, cu
memorie foarte bun, reineau poezia, alii o scriau cu o achie pe o bucat de spun sau cu un cui
pe muchia de lemn a patului i apoi o nvau, pentru a o spune mai departe.
Dup cum se tie, n nchisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hrtie. Dac
eram prini cu aa ceva, eram aspru pedepsii i, oricum, nu puteam s le procurm. Aa c circulau
oral, aproape n ediie complet, Blaga, Arghezi, Bacovia i alii. Cei care nu tiau o strof cnd au
intrat n penitenciar au ieit de acolo cu zeci de poezii n memorie.
- Gardienii nu ncercau s v opreasc aceast comunicare?
- Ba da. La nceput au crezut c avem cri la noi de tim attea, c li se raporta. i fceau
percheziii degeaba. Pe urm au chemat specialiti care s verifice dac se poate comunica n codul
Morse, prin bti n zid sau n evile caloriferelor. Au ajuns la concluzia c e imposibil. Dar nu luau
n calcul c deinutul nu avea altceva de fcut i putea exersa, pn cnd ajungea la performane
incredibile. Transmiteam prin prescurtri, nelegeam un cuvnt doar dup nceput i comunicam
printr-un singur semn c am neles, astfel nct devenisem foarte rapizi. Erau civa care ne uimeau
i pe noi. Odat, eram n celul cu unul dintre cei mai buni transmisioniti i recepioniti Morse, ne
plimbam i vorbeam. Deodat, el zice: "Ia auzi, a venit un lot de la Jilava cu cutare, cutare". Zic:
"Dar de unde tii?". "Pi, n-auzi c se bate Morse?". El avea urechea aa de exersat, nct prindea
totul, chiar dac n acelai timp vorbea i cu mine.
"De atunci fr-ncetare luminez ntruna/
Nu flos ca sfntul soare,/ ci sfios ca luna"
- Scriai poezii i nainte de nchisoare sau v-ai descoperit aceast vocaie n celul?
- Am mai scris i eu poezie, ca fiecare romn - c nu degeaba se zice c romnul s-a nscut poet
(rde) - n adolescen. Mai bine zis, am ncropit nite versuri, dar m-am luat apoi cu altele i am
abandonat poezia. Pn cnd, prin 1954, fiind n nchisoare, am fost bgat la izolare cu unul dintre
bunii mei prieteni, Traian Anderca. n srbtorile comuniste, ca i de Crciun i de Pate, ne scoteau
din celule pe cei mai recalcitrani i ne izolau, pentru a nu avea surprize neplcute cu noi. Aa s-a
ntmplat i atunci.
De data asta eram doi n celul, cu lanuri la picioare - iar peste cteva zile, ne-au pus i ctue la
mini, dar asta e alt poveste. Nu ne mai vzusem de civa ani i ne-am pus la curent cu ce ni s-a
mai ntmplat, apoi am nceput s vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor pasionat de
poezie, iar pe mine m frmnta de mult un poem al lui Blaga, "Ioan se sfie n pustie". i ineam
minte numai nceputul, care ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, n momentele cnd aveam
sufletul greu. A fi vrut s-mi reaminteasc cineva restul poeziei i nu gseam pe nimeni care s o
3

tie. Nici Traian n-a tiut-o. Abia dup civa ani am nvat-o, de la cineva, i am scpat de obsesia
lui Elohim. (rde) "Unde eti, Elohim?/ Lumea din mnile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu
poate i astzi o mai atepi./ Unde eti, Elohim?/ Umblm tulburai i fr de voie,/ printre stihiile
nopii te iscodim,/ srutm n pulbere steaua de sub clcie/ i-ntrebm de tine - Elohim!/ Vntul
fr de somn l oprim/ i te-ncercm cu nrile,/ Elohim!/ Animale strine prin spaii oprim/ i lentrebm de tine, Elohim!/ Pn n cele din urm margini privim,/ noi sfinii, noi apele,/ noi tlharii,
noi pietrele,/ drumul ntoarcerii nu-l mai tim,/ Elohim, Elohim!". (Elohim este un nume folosit n
Vechiul Testament pentru Dumnezeu - n. red.)
Ei, n una din nopile alea, cnd le ceream tuturor prin codul Morse s-mi spun despre Elohim,
Traian zice: "Ce tot bai pe la ui strine, de ce nu te apuci tu s scrii, c tiu c aveai niel talent". i
atunci am fcut prima poezie n nchisoare, intitulat "Prefacere", pe care i-am recitat-o, victorios, a
doua zi diminea: "Am cerit un timp lumin/ Pe la ui strine,/ Netiind c luna plin/ Prins-i
toat-n mine.// La rspntiile vieii/ Stam cu mna-ntins/ i m miluiau drumeii/ Cu lumin
stins.// Cnd i cnd, cte-o scnteie/ De-un nebun zvrlit,/ mi prea cale lactee,/ Mie druit.//
i treceam aa prin via,/ Miluit de lume,/ C i ea ctnd prin cea,/ Nu tiu ce anume.// Dar
odat, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am gsit la lume toate/ Porile nchise.// i rmas n noapteafar/ Fr lumnare,/ Am privit aa-ntr-o doar-n/ Mine ca n zare.// i am tresrit deodat/ Cci
vzui c-n mine/ Bezna-i ciuruit toat// i mijesc lumine.// Am dat zgura la o parte/ Cu nfrigurare/
i-n strfundurile-mi moarte/ S-a iscat cntare.// Iar prin rana-mi sngernd,/ Ca printr-o sprtur,/
A nit o raz blnd/ De lumin pur,// Ce-nveselindu-m n toate,/ Mtsoas, moale,/ A dat vieii
mele plate/ Sensuri verticale.// De atunci fr-ncetare/ Luminez ntruna,/ Nu flos ca mndrul
soare,/ Ci sfios ca luna.// Iar cnd malul se aduna/ i-mi astupa vrana,/ M sleiesc ca pe-o fntn/
Adncindu-mi rana."
- Pucriile comuniste erau locuri de exterminare. Erai chinuii permanent de foame, de frig, de
lipsa odihnei, de mizerie i btui des. Cum v mai gseai tihn i resurse pentru inspiraii
poetice?

D. Andronescu, alturi de doi mari duhovnici, Pr. Iustin Prvu i Pr. Gh. Calciu

- Tinereea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel puin la nceput, sperana c nu vom
rmne mult timp nchii, gseam mereu rezerve de entuziasm n noi. i-apoi, repet, poezia era
pentru noi precum rugciunea sau cum e pentru un sportiv de performan antrenamentul - da, era
un antrenament al minii i al sufletului, fr de care am fi nnebunit sau am fi murit. Pentru mine,
unul, poezia a suplinit adesea rugciunea. Acum am certitudinea c mi se opteau aceste poezii de
ctre Cineva. Pentru c nu-mi explic altfel cum mi-au venit unele versuri destul de reuite - dup
prerea unor cunosctori. De exemplu, eram odat la o izolare pentru apte zile. i dup ce a nchis
gardianul ua dup mine am nceput s socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac 168 de ore, de nmulit cu
60 de minute, fac 10.080 de minute... Dar iat, mi-am spus, c de cnd am intrat aici a i trecut o
jumtate de or. Atunci mi-a venit poezia "Zdrnicie": "Rod din timp, m roade timpul,/ Cerc un
gnd s surp Olimpul,/ Cu nesa un gnd m-ncearc/ i luntric coace parc. // Junghi o tain, surp
4

un nger,/ Clocotesc, m zbat, m snger,/ Sufletul mi se ndoaie/ Ca o creang grea de ploaie..." i


aa mai departe. E o poezie lung...
- nlocuiai rugciunea cu poezia, pentru c v era mai la ndemn sau pentru c simeai c are
ceva transcendent i mistic n ea, care tot rugciune era?
- Prin poezie parc intram n legtur cu Dumnezeu mai uor. Puteam s-mi exprim momentele de
revolt, de ncntare, de ndoial... Prin rugciune, triam evlavie i credin. Dar aveam mult mai
multe momente n care eram rscolit de revolt i dezndejde, dect de umilin i mpcare. ntr-un
astfel de moment, s-a nscut poezia "ndoiala", dup o ntlnire cu scriitorul Vasile Voiculescu.
Fusesem mutat ntr-o alt camer i am cutat s vd cu cine m nvecinez, ntrebnd prin Morse n
stnga i-n dreapta. n celula de deasupra mi-a rspuns cineva, care mi-a spus c printre ei se afl i
Vasile Voiculescu. L-am rugat s-i transmit scriitorului salutarile mele. Atunci, Voiculescu a inut
s vorbeasc cu mine, dar nu tia codul Morse.

Printele Gh. Calciu i Demostene Andronescu

Am folosit o alt metod. Am pus o can de tabl pe eava de calorifer i vorbeam pe rnd, iar cnd
unul vorbea, cellalt punea urechea pe cana lui i ne nelegeam aproape ca i cum am fi vorbit la
telefon. M-a ntrebat de unde l cunosc. I-am spus c numai din scrierile sale i i-am fcut cteva
complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav - de altfel, peste cteva zile a i fost dus la
infirmerie - i mi s-a prut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credin, avea
totui o ndoial. i atunci am conceput poezia "ndoiala": "Mai este, Doamne, pn-n Cer? Mai
este/ Pn-s m faci prta luminii Tale?/ Sau poate tot n-a fost dect poveste/ i-am colbit
degeaba-atta cale. // De-atta vreme urc tr, pe coate/ i-am smuls n crare-ati luceferi/ C
de-o mai ine mult urcuul, poate/ Doar cei prea-nali s mai rmn teferi.// i-am risipit atta
suflet, Tat,/ n rvna mea neasemuit de mare/ C de-o mai fi s-ajung n cer vreodat/ N-o s mai
am ce-i pune la picioare.// L-am dat tribut la fiecare vam,/ L-am aternut pe fiecare treapt,/ i-l
risipesc-ntruna, dar mi-e team/ C la sosire nimeni nu m-ateapt.// Tr, pe brnci, cu sufletul la
gur,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sunt o pictur./ Mai este, Doamne,
pn-n pisc, mai este?!".
"Att de dor mi este cteodat/ De mngieri, de galei ochi de fat"
- Cum reueai s inei minte attea versuri, unele scrise de alii, altele proprii?
- Era, ntr-adevr, o problem. i de aceea, le transmiteam altora, pentru c, mai devreme sau mai
trziu, se ntorceau poeziile la autorii lor. Eu am reinut cam o sut de poezii din cele peste dou
sute cte am fcut. Sunt cele care au aprut n volumul Peisaj luntric. La un moment dat, cnd deja
aveam un bagaj serios de poezii proprii, am gsit ntr-o celul alturat un elev de liceu, cu o
memorie foarte bun, care s-a oferit s-mi memoreze toate poeziile. i numai gndul c ele se afl
n mintea altcuiva la adpost mi-a uurat munca pentru alte poezii. Din pcate, acel elev a murit n
nchisoare. Oricum, cnd scriam, eram sub inspiraie i aveam o trire care m fcea s fac
abstracie de celelalte poezii.
- Existau momente anume care declanau poezia?

Demostene Andronescu, mpreun cu prietenul su de o via, Marcel Petrior


5

- Da, aa cum s-a ntmplat i ntr-o noapte nprasnic de iarn, la Aiud, cnd s-a petrecut un abuz
asupra scriitorului Constantin Gane, cel cu "Trecute viei de doamne i domnie". Eram la izolare, n
celule de beton nenclzite, cu geamurile deschise larg, fr pat, fr nimic pe care s te aezi. Un
ger cumplit. Dac te-ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Aa c trebuia s ne plimbm continuu prin
celul. Iar la ora stingerii, cnd ni se bga un petec de ptur rar n celul, luam acea crp i o
puneam ntre umr i zid, pentru a ne mai odihni puin, n picioare. nvasem s dormim n
picioare, precum caii. Eu m-am obinuit s dorm i mergnd, nc din anchetele de la Securitate,
unde nu eram lsai s dormim zile i nopi la rnd. Fceam trei pai pn la u, m ntorceam
automat i fceam ali trei pai spre perete i tot aa, timp n care dormeam. Dar s revin la mo
Gane. n timpul acela, eu m rugam. Cnd i-a dat gardianul fleandura aceea de ptur, scriitorul s-a
rugat s fie scos, c altfel va muri. La care gardianul i-a rspuns: "Mori n patele m-tii, c de aia
te-am adus aici, s mori!". i a nchis ua. Am nceput s batem toi cu pumnii n uile metalice i s
cerem s fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. n 20 de minute, au venit mai muli caralii, n
frunte cu ofierul politic i colonelul Gheorghe Crciun, comandantul penitenciarului. Noi le-am
cerut s vin procurorul s vad cum suntem tratai i s-l scoat de acolo pe mo Gane. Colonelul
Crciun a stat puin n cumpn, s-o fi sftuit cu ceilali, i pn la urm a dat ordin s fie dus
Constantin Gane la infirmerie. Apoi au plecat cu toii i s-a fcut iari linite. Dup vreo jumtate
de or, am ncercat s-mi continui rugciunea, dar am simit c nu m mai pot ruga, i m-am
pomenit zicnd: "n seara asta, Doamne, Te vei culca flmnd". N-am dormit toat noaptea, dar am
scris poezia "n loc de rugciune". Suferina btrnului Constantin Gane m impresionase profund.
- Ai scris i poezii de dragoste n nchisoare?
- Doar cteva, cci am fost arestat nainte s cunosc cu adevrat dragostea.

Doi vechi lupttori, ieri n temni, azi pe frontul presei naional-cretine: Gabriel Constantinescu i
Demostene Andronescu

N-aveam experien. (Zmbete amar) Aveam o fat cu care vorbeam, dar dup ce m-au condamnat
la 20 de ani de temni, mi-am dat seama c nu o voi putea revedea i am ncercat s-o uit. i apoi
erau alte triri care m inundau n acel mediu. Totui, n poezia "Regrete", art cam ce simeam fa
de dragostele mele netrite. "Att de dor mi este cteodat/ De mngieri, de galei ochi de fat/ Cu
pleoape moi i tremurri n gene/ Sub cari se tolnesc priviri viclene;/ i-att de obosit sunt deateptri,/ Mi-e buza ars de nesrutri,/ M dor dorini ce-n mine-au putrezit,/ De nevibrri mi-e
sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de doruri ne-mplinite/ i de pcate nepctuite,/ De pofte moi care
mustesc n mine/ i m frmnt ca pe oriicine/ Dar nu-i gsesc izvorul s se-adape./ M dor
priviri i-amintiri m dor,/ De ochii ti adnci i mari mi-e dor,/ M-aplec i plng peste trecutul
meu/ Cu lacrmi ce se vars-n Dumnezeu".
- Care poezie v este mai drag din toate cele pe care le-ai scris?
- Toate mi sunt dragi, pentru c sunt izvorte din preaplinul de emoii trite atunci. Dar cred c le
simt mai aproape pe cele de revolt, cci aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tnr
nevinovat, care ptimea ngrozitor, i nu puteam nelege de ce i cum ngduie Dumnezeu aa ceva.
Eram revoltat i pe lumea romneasc, pentru c era inert i nu se mpotrivea unui regim ateu i
criminal.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/12/04/demostene-andronescu-a-implinit-83-de-aniprefacerea/
O poezie in care suntem siguri ca foarte multi se regasesc si, fie si daca ar fi numai pentru aceasta,
si nu si pentru mult mai mult, pentru toata jertfa sa din temnite (despre care atat de usor vorbim,
dar la a carei simpla evocare te cutremuri coplesit si rusinat), pentru marturia sa pretioasa despre
reeducarea de la Aiud si pentru prezenta si discretia sa nobila, tot s-ar cuveni sa-i spunem public
macar atat: VA MULTUMIM!
Prefacerea
de Demostene Andronescu
Am cersit un timp lumina
Pe la usi straine,
Nestiind ca luna plina
Prinsa-i toata-n mine.
La raspantiile vietii
Stam cu mana-ntinsa
Si ma miluiau drumetii
Cu lumina stinsa.
Cand si cand, cate-o scanteie
De-un nebun zvarlita,
Imi parea calea lactee
Mie daruita.
Si treceam asa prin viata,
Miluit de lume,
Ca si ea catand prin ceata,
Nu stiu ce anume.
Dar, odata, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am gasit la lume toate
Portile inchise.
Si ramas in noapte-afara
Fara lumanare,
Am privit asa-ntr-o doara-n
Mine ca in zare.
Si am tresarit deodata,
Caci vazui ca-n mine
Bezna-i ciuruita toata
Si mijesc lumine.
Am dat zgura la o parte
Cu infrigurare

Si-n strafundurile-mi moarte


S-a iscat cantare.
Iar prin rana-mi sangeranda,
Ca printr-o spartura,
A tasnit o raza blanda
De lumina pura,
Ce-nvelindu-ma in toate,
Matasoasa, moale,
A dat vietii mele plate
Sensuri verticale.
De atunci fara-ncetare
Luminez intruna,
Nu falos ca mandru soare,
Ci sfios ca luna.
Iar cand malul se aduna
Si-mi astupa vrana,
Ma sleiesc ca pe-o fantana,
Adancindu-mi rana.

Inceputul reeducarii
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/13/demostene-andronescu-despre-inceputul-reeducarii-laaiud-si-lectiile-importante-pe-care-le-avem-de-invatat-si-noi-i/
In felul acesta, alternand duritatea cu o parsiva si demobilizatoare cumsecadenie, au reusit
reeducatorii sa-i castige pe multi dintre pensionarii Aiudului.
Prin decembrie 1961 sau ianuarie 1962, s-a raspndit deodata vestea ca a nceput reeducarea.
Anumite surse anuntau prin Morse ca pe cutare sectie, la celulele cutare si cutare, au fost nfiintate
cluburi n care oamenii citesc, joaca sah ori discuta. Vestea a fost primita de detinuti n mod
diferit. Cei mai multi, care nu stiau nimic sau stiau foarte putin despre ceea ce se ntmplase la
Piteti, au primit-o cu nepasare, iar unii dintre ei doar cu vaga curiozitate. Cei care erau insa
edificati asupra fenomenului Piteti, ca sa nu mai vorbesc de cei care chiar trecusera prin acel iad,
au primit-o cu ngrijorare, unii cu groaza chiar. ntmplator, n momentul rspndirii acestei vesti,
stam n celula cu un fost student la Filosofie la Iasi care trecuse prin Piteti. Acesta, cnd a auzit de
reeducare s-a ngalbenit literalmente la fa i timp de vreo trei zile nu a mai scos un cuvnt. Dup
ce s-a mai linitit, prinznd un moment prielnic, m-a tras ntr-un col i mi-a spus:
Dac ncepe reeducarea i se reediteaz ceea ce s-a ntmplat la Piteti, eu m sinucid.
n primul moment am crezut ca a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid, dar extrem
de inspaimantat. Am inteles acest lucru dupa ce, n zilele urmatoare, mi-a reluat cu lux de amanunte
ceea ce se ntmplase, de fapt, la Piteti. Desi stiam cate ceva despre fenomen, ce mi-a fost dat sa
aud de la el m-a cutremurat. i abia atunci am nteles cu adevarat spaimele prietenului meu.

Peste cteva zile stirea a fost confirmata oficial. ntr-adevar, ncepuse reeducarea. ntr-o buna
diminea, la putin timp dupa raspndirea acestei vesti, usa celulei noastre s-a deschis si in cadrul ei
a aparut unul din plutonierii aceia scoliti si politicosi, despre care am pomenit deja, care ne-a
ntrebat, oarecum stingherit, daca vrem sa mergem la club. Ne-am uitat nedumeriti unul la
altul si toti ntrebator la el. Unul dintre noi a ndraznit sa intrebe:
Cum adica la club?.
Ce, nu stiti?!- a ntrebat la randul sau plutonierul, prefacandu-se mirat.
n nchisoare au fost amenajate ncaperi n care sa va puteti ntlni cu detinuti din alte celule sa
discutati ntre dumneavoastra, sa jucati sah sau sa cititi
Tentatia era mare. Majoritatea eram oameni de carte, unii chiar cititori mpatimiti, si iata ca acum,
dupa ce ani de zile nu vazuseram o slova tiparita, ni se oferea posibilitatea de a citi. Eu, coincidenta
sau nu, la vremea aceea tocmai pritoceam in minte o poezie care incepea cam asa:
De sapte ani n-am mai citit o carte,/ De sapte ani mi-s gandurile moarte.
i totusi m-am pomenit murmurnd:
i nu ne duce pe noi n ispita, caci banuiam ca asa ncepe caderea. La inceput faci un mic
compromis, aparent nevinovat, si apoi nu te mai poti opri
Dupa ce a asteptat un timp, plutonierul, vazand ca nici unul dintre noi nu raspunde efectiv invitatiei,
ne-a recomandat sa ne gndim mai bine, caci se va ntoarce peste zece minute. i pleaca spre alta
celula, lasnd la noi usa ntredeschisa. Dupa plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a
hotart brusc:
Eu ma duc, sa vad despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Daca nu-mi va conveni, voi cere sa fiu
adus napoi.
Stateam cu el in celula de cateva luni si, dupa cum reusisem eu sa-l cunosc (era orgolios, suporta
greu detentia si nu prea si facea scrupule cnd era vorba de interesele lui), eram sigur ca nu se va
mai ntoarce. i nu m-am nselat. Eu nu l-am mai ntlnit de atunci, dar am auzit mai tarziu ca a
ajuns printre capii reeducarii. Lui i s-a mai alaturat nca unul dintre noi si, cnd a revenit
plutonierul, au plecat mpreuna cu altii, de prin alte celule, la asa-numitul club. Seara, nainte de
nchidere, au fost adusi napoi. Ne-au relatat cu lux de amanunte cum a fost. Fusesera dusi,
mpreuna cu alte cateva zeci de detinuti, toti de pe celular, ntr-o ncapere special amenajata cu mese
si banci, situata ntr-o cladire alaturata, si acolo fusesera lasati sa discute n voie, fara sa fie
supravegheati. De citit nu au prea citit n acea prima zi, desi pe mese erau cteva brosuri de
propaganda si de literatura comunista. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luati si
readusi seara. i tot asa cteva zile. Pna cnd, ntr-o seara, nu s-au mai ntors. A venit un gardian,
le-a luat bagajele si de atunci nu i-am mai vazut. De fapt, i adusesera napoi n celula, n cele cteva
seri, numai n speranta ca vor reusi sa-i contamineze si pe altii. Ulterior am aflat ca au fost dusi pe o
alta sectie, unde li s-a creat un regim special si li s-a facut de catre ofiterii politici un fel de
instructaj n legatura cu reeducarea.
Aceasta prima tentativa de a atrage oamenii de partea lor s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate
mai degraba modeste. De fapt, nici nu se asteptau la ceva spectaculos. Era doar nceputul si era
normal ca oamenii sa fie reticenti. Aveau nevoie, deocamdata, sa atraga de partea lor doar pe ctiva,
pe care sa-i pregateasca pentru a-i ntrebuinta n actiunile viitoare. Or, acest lucru le reusise.
Imediat dupa consumarea acestei prime faze, celor refractari, adica celor care refuzaseram sa
mergem la club, ni s-a nasprit regimul. Cei mai multi dintre noi am fost izolati, fie n Zarca, fie
pe anumite sectii special amenajate pe celular. Din cnd n cnd, ofiterii politici sau subalternii lor
9

mai treceau prin celulele noastre, ntrebndu-ne daca nu cumva careva dintre noi s-a razgndit si
vrea sa iasa la club. i de fiecare data mai capitula cte unul. Dar nu prin aceste metode au reusit
cei care conduceau reeducarea sa frnga rezistenta morala a celor care in cele din urma, au cedat. Ei
dispuneau, n momentul declansarii nefastei lor actiuni, de o arma secreta despre care nici unul
dintre noi nu stia nimic. Reusisera, n prealabil, sa ne demoleze, o parte din idoli. Poate pe unii
dintre cei mai venerati. De aceea, impactul pe care l-a avut asupra celorlalti detinuti caderea
acestora a fost considerabil.
Procedeul nu era nou. Fusese experimentat cu succes si la Piteti. i acolo, se actionase mai natai
asupra celor care erau considerati vrfuri ale studentilor, adica asupra celor care aveau o oarecare
autoritate (morala, intelectuala sau, pur si simplu, ierarhica) asupra celorlalti. Doar n cteva luni de
tortura continua, acestia au fost transformati n adevarate epave omenesti, in roboti care executau
mecanic tot ce li se poruncea. Dupa ce au fost adusi intr-un asemenea hal, li s-a pus ciomagul n
mna si au fost dusi n mijlocul celor al caror idoli fusesera, pentru a-i reeduca.

La Aiud s-a procedat la fel, numai ca metodele ntrebuintate au fost altele:


santaj, amenintare, promisiuni si, mai ales, crearea problemelor de constiinta. Am amintit, deja,
ntr-un capitol anterior, ca la un moment dat (sfarsitul anului 1959 - inceputul anului 1960) au
nceput sa dispara dintre noi personalitatile, adica acele persoane care, prin pozitia lor politica,
intelectuala sau morala, aveau o influenta aparte asupra celorlalti detinuti. Astfel, personalitati
aproape intrate n legenda, ca printul Alexandru Ghica, preotul Dumitrescu-Borsa, Victor Biris,
poetul Radu Gyr si multi altii, au fost luati, si purtati prin tara (prin orase, pe santiere de constructii,
prin piete etc.), pentru a lua cunostinta de realizarile regimului si de bunastarea si fericirea
poporului. Unii dintre ei au fost dusi chiar n Bucuresti, la Centru, unde persoane influente, cu
functii importante n aparatul de Partid si de Stat, au stat de vorba cu ei, unora spunandu-li-se
deschis:
Trebuie sa va recunoasteti nfrnti. Ati vrut sa faceti ceva, dar ati apucat-o pe un drum gresit,
drumul crimei si al tradarii [Cine vorbea de crima si de tradare!]. Ceea ce ati vrut sa faceti voi, sau
ati pretins ca vreti sa faceti, suntem pe cale sa realizam noi. Vom face, asa cum va placea voua sa
spuneti, o tara ca soarele sfnt de pe cer. Acum vrem sa ne redobndim independenta fata de
Moscova [era n perioada denuntarii planului Valev] si pentru aceasta avem nevoie de liniste, de
consens [a se vedea radacinile istorice ale consensului]. Occidentul, de care vrem sa ne
apropiem, ne pretinde sa va punem n libertate. Si o vom face, dar numai dupa ce, mai nti, va vom
neutraliza.
Cam asa a sunat, se pare, discursul pe care mai marii Partidului si Statului l-a tinut n faa unora
dintre cei ce trebuiau convinsi sa se sinucida sufleteste. i cu unii au reusit. n special cu Biris, care,
bolnav fiind de Basedow, a fost foarte usor de manevrat. Se stie ca aceasta boala da grave tulburari
de comportament si se manifesta printr-o trecere continua de la stari de obedien la stari exacerbate
de delir de grandoare. Aceasta stare psihica a lui Biris a fost cu abilitate speculata de colonelul
Craciun in favoarea reeducarii. A mers pana acolo incat i-a sugerat proaspatului convertit la
comunism (dupa afirmatiile lui Pandrea, care l-a scolit intr-ale marxismului, Biris s-ar fi
transfoarmat, din misticul si legionarul fanatic care fusese, intr-un comunist la fel de fanatic si
dogmatic, care, daca i s-ar fi dat mana libera, ar fi mers pe caile Pitetiului) sa incropeasca n
temnita Aiudului un fel de Comandament Legionar, pe care apoi sa-l deconspire n
autodemascarea pe care urma sa si-o faca in clubul de reeducare. Aceasta pentru ca reeducatorii sa
10

aiba un motiv de santaj in plus asupra celor impricinati. i Biris nu numai ca s-a pretat la aceast
marsavie, dar a facut-o si fara nici un fel de remuscare vizibila.

Desi insemnarile lui Craciun, dupa care Viorel Cacoveanu si-a incropit
cartea (este vorba de Satanizarea Romaniei, amintita mai sus), au fost scrise pro domo (pentru a
justifica si edulcora actiunile sale si pentru a reabilita o serie de activisti de partid, indeosebi pe Dej
si pe Draghici), ele contin totusi si o serie de informatii utile in legatura cu reeducarea de la Aiud. In
primul rand, ele confirma, asa cum am specificat deja, asertiunea ca aceasta actiune a fost pusa la
cale in birourile Comitetului Central si in cele ale Ministerului de Interne inca din 1958, in acelasi
timp in care au fost hotarate si arestarile din acea perioada. Apoi ele ne ofera amanunte in legatura
cu munca de lamurire dusa de Craciun pentru castigarea unor capetenii legionare.De remarcat ca
el nu pomeneste nimic de cei care au refuzat sa accepte reeducarea (profesorul George Manu,
printul Alexandru Ghica si multi altii), nici de metodele de convingere intrebuintate.
Au fost - relateaza el - saptamani, luni de discutii cu Crainic, Gyr, uea, Petre Pandea, Nicolae
Petrascu, Nistor Chioreanu, Biris, Traian Herseni, doctorii Popovici, Sarbulescu. [] Pe Crainic
l-am castigat din prima zi. [] Gyr s-a lasat foarte greu convins. Cu el am lucrat doi ani pentru
aminita declaratie [este vorba de declaratia-scrisoare adresata de poet detinutilor, la care voi face
referire in continuare]. Asta inseamna ca macar o data pe saptamana sa ne vedem. Retras, rece ca
o reptila, refuza dialogul. In primele intalniri a raspuns cu da si nu, nu stiu, nu ma
intereseaza. Era un batranel cocarjat, slab, care isi tara picioarele.

Sau in alta parte:


Cu Gyr am lucrat doi ani cu tact si cu rabdare [cu rabdare poate, dar cu cat tact a lucrat numai cei
care au avut de a face cu el o pot spune]. Era si bolnav si statea mult in spitalul unitatii. A scris o
seama de poezii frumoase, a colaborat, dar nu s-a dezis explicit de Miscare. [] Dupa ce a
ascultat declaratiile lui Crainic, Biris, Petrascu, a scris si el doua pagini. [] Cateva zile mai
tarziu, Radu Gyr si-a citit declaratia la club si a starnit multa mirare si multe comentarii.
Inexact, Gyr nu si-a citit niciodata declaratia la vreun club de reeducare. Ea a fost adusa de
Craciun si inmanata, dupa cum vom vedea, unui alt detinut sa o citeasca. Acest lucru se intampla in
a doua parte a lunii mai sau inceputul lui iunie 1962. In orice caz, declaratia lui Gyr era datata, dupa
cate imi aduc aminte, 5 mai 1962, iar la data cand a fost citita in fata cluburilor reunite autorul ei
era, probabil, deja liber. Smulgerea acestei declaratii poetului a fost considerata de Craciun o mare
izbanda si, de fapt, reeducarea in forta a inceput dupa citirea ei in fata detinutilor. Dar despre
aceasta voi scrie intr-un capitol special.

11

n legatura cu Nichifor Crainic, despre care Colonelul Craciun spune ca l-a castigat de partea sa
foarte usor, fie-mi permisa o paranteza. Marele om de cultura (teolog, filosof si poet) a fost un ins
controversat, ar spune unii; eu insa as spune, mai degraba, ca a fost un om chinuit. Sufletul lui era,
in acea perioada critica, trmul de lupta dintre Bine si Rau. i fizic, el avea o conformatie ciudata.
Cineva care l-a vazut odata la baie spunea ca, de la brau in jos, Nichifor Crainic avea o conformatie
de satir. Asa se explica comportamentul sau, oarecum aberant, din perioada de detentie. Un
exemplu: pe la inceputul anilor 50, deci in primii ani de detentie, cand oamenii mai erau chinuiti si
de alte instincte decat de foame, el se afla intr-o celula din Zarca, impreuna cu profesorul de
filosofie Ion Petrovici, cu o inalta fa bisericeasca si cu amiralul Macelaru. Ca in fiecare celula, si
ei isi treceau timpul cu diferite activitati - in cazul lor, mai ales intelectuale. Povesteau, puneau tara
la cale, conferentiau (fiecare pe teme din specialitatea lui), se dedau la barfe vinovate sau
nevinovate etc. Duminica, in special, dupa o scurta slujba oficiata de inaltul prelat, conferentia
Crainic. Intr-o astfel de conferinta, el a tinut restransului sau auditoriu o lectie de mistica ortodoxa.
A vorbit atat de frumos si convingator incat l-a impresionat profund pana si pe profesorul Ion
Petrovici, care se considerea mai degraba liber-cugetator. Dar dupa ce si-a terminat exprimarea,
Crainic s-a trantit pe pat si a fost auzit rostind o vulgaritate greu de reprodus. Acesta era Nichifor
Crainic. De altfel, se spune despre el ca si in libertate, in vremurile lui bune, era destul de slobod la
gura.
Una dintre marile lui neputinte era foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit de foame. i in
libertate el fusese un gurmand, asa ca, in foamea Aiudului de la sfarsitul anilor 50, el era dispus sa
se batjocoreasca pe sine sau chiar sa-L renege pe Dumnezeu pentru un blid de terci. De altfel, isi
recunoaste el insusi aceasta neputin intr-o marturisitoare poezie intitulata chiar Foamea. Iata
cum suna prima ei strofa:
n tara turmelor si-a painii/ Visez o mana de ciuperci!/ Lasati-ma in rand cu cainii/ La raiul unui
blid de terci!.
Cunoscandu-i neputinta, unii dintre caralii se amuzau punandu-l sa joace ca ursul sau sa conteste
existenta lui Dumnezeu in schimbul unei portii consistente de mancare. Cand il intalneau prin curte
(acest lucru se petrecea in fabrica inchisorii), strigau dupa el, incitandu-l:
Hei, Crainic, daca joci ca ursul, capeti o gamelea cu arpacas!.
i nefericitul, batand darabana cu palma, pe fundul unei gamele pe care o purta totdeauna cu el,
juca precum ursul! La sfarsit isi primea portia promisa, pe care o infuleca hulpav. Altadata, cate
unul mai patruns de invatatura marxista, care il considera pop, pentru ca auzise ca in libertate
avusese o meserie in legatura cu Dumnezeu si cu Biserica, striga dupa el:
Mai popo, ia spune tu, exista Dumnezeu?.
Nu exista, domnule sef, raspundea popa, asteptand umil portia promisa... [dupa altii, el ar fi
spus de fapt, cu viclenie iezuita: Nu, exista Dumnezeu, gardianul neputand sesiza in context rolul
semantic al virgulei (N. ed.)]
Acelasi om a fost insa surprins, nu o data, in miez de noapte, de catre camarazii lui de celula,
ingenuncheat in intervalul dintre paturi, rugandu-se cu faa scaldata de lacrimi. Se ruga atat de
intens si cu atata ardoare incat nici nu observa cum, uneori, unii dintre acestia i se alaturau in
rugaciune. Asa stand lucrurile, se pune intrebarea: poate fi judecat acest om de altcineva decat de
Dumnezeu? Mai cu seama ca nu facea rau nimanui. Se batjocorea pe sine si uneori l renega formal
pe Dumnezeu, cu Care el avea insa, as zice, altfel de relatii decat noi, ceilalti

12

Ca orice ganditor si poet cu pretentii, Crainic avea si el orgoliile lui. Era foarte sensibil la laude cu
opera sa. n Aiudul acelor ani, intre el si celalat mare poet al inchisorilor comuniste, Radu Gyr, s-a
iscat un fel de competitie tacita, benefica, cred eu, pentru literatura romana. ndraznesc sa afirm
ca succesul obtinut de Gyr pe taramul poeziei l-a atatat pe Crainic, facandu-l oarecum gelos si
trezindu-l din apatia in care cazuse din cauza neputintelor sale. Aceasta gelozie nevinovata a
avut drept rezultat aparitia capodoperelor lirice de inchisoare ale autorului de odinioara al
Nostalgiei paradisului. Asa au aparut superbe poezeii precum Cantecul Potirului, Unde sunt
cei care nu mai sunt Ruga pentru pace si multe altele. Desi nu abordase niciodata genul
baladesc, pentru ca in acea vreme circulau printre detinuti minunatele balade ale lui Gyr (Balada
codrului fara haiduc, Balada clopotarului din stele, Balada ucenicului de olar etc.), s-a apucat
si a scris si el cateva, printre care amintesc Balada doinei si Baldovin si Madalina, care sunt
tot atat de frumoase ca si cele ale lui Gyr. Nu stiu daca si Cantecul de bejanie a fost conceput in
acea perioada, sau dateaza din perioada cat a fost el insusi in bejanie (Crainic s-a sustras, pana in
1947, arestarii si judecarii in lotul ministrilor antonescieni, ascunzandu-se pe undeva prin Ardeal),
dar pentru ca, dupa parerea mea, el contine unele dintre cele mai frumoase versuri din lirica
romaneasca reproduc aici cateva:
Pe drumuri de munte suvoaiele gem
Si bombane-n scorburi franturi de blestem
[]
Ca vine din urma, cu muget salbatic
Gatlej fara margini de zmeu asiatic.
Hai, murgule, ia-ma pe greabanul tau,
Asterne-te vremii si vantului rau!
O, nu mi-e de duca, nici mi-este de stare,
Doar inima franta ti-o pun in spinare,
Si-as vrea sa incapa in tainita ei,
Si muntele mare, si bobul de mei!
Si daca nu-ncape, cu genele-n moina
Iau holda-ntr-o paine si tarina-ntr-o doina
Colonelul Craciun - care, dupa cum am afirmat, nu era deloc prost - l-a citit corect si a actionat in
consecin. Pe la inceputul anului 1960, cand a demarat actiunea de racolare a varfurilor legionare,
acesta, care il considera pe Crainic legionar, l-a chemat la el in birou, pentru a-l tatona. Iata cum
descrie el, in insemnarile sale despre care am amintit deja, aceasta intrevedere:
A intrat demn, trist, neinteresat. Buna ziua, domnule Crainic, l-am salutat si m-am ridicat in
picioare.
Se pricepea de minune vulpoiul la punerea in scena. Aceasta primire mai mult decat cordiala l-a
uimit si l-a derutat in acelasi timp pe sarmanul detinut, caruia de multa vreme nu i se mai vorbise
atat de frumos. A trait si el, probabil, aceleasi sentimente pe care le-am trait eu atunci cand
plutonierul acela scolit, despre care am pomenit mai sus, s-a comportat cu mine cam in acelasi fel
protocolar.
L-a invitat apoi sa ia loc si, dupa cateva intrebari de rutina, vulpoiul ataca frontal:
Ca poet, in familia mea ati fost nu doar citit, ci si pretuit. Am doi copii. Pe cel mai mare il cheama
Crainic. A fost dorinta neveste-mii.
Si, ca sa-si intareasca spusele, i-ar fi aratat buletinul de identitate (pe vremea aceea, numele copiilor
erau trecute in actul tatalui). S-ar putea ca acest lucru sa fie adevarat si pe unul din copiii lui
Craciun sa-l cheme Crainic. Chiar daca esta asa, dupa parera mea, nici intr-un caz acest nume nu lea fost inspirat parintilor de pseudonimul poetului pe care aceasta marturisire l-a coplesit. Pentru a
nu-i da ragaz sa se dezmeticeasca, abilul regizor continua:
Spune-mi, tot mai sustineti ca mai credeti in afirmatiile batranului Miron Costin, ca bietul om e
sub vremuri?! Ca vremurile nu sunt sub om?!.
De data aceasta surpriza a fost si mai mare. Nestiind ce sa creada, Crainic a reusit totusi sa ingaime
timid:
De unde stiti ca am scris eu asa ceva?.
Ei, uite, mai citim si noi!,
13

raspunse trufas colonelul si, ca sa-l dea gata, ii recita sententios si o strofa din Cantecul Dunarii,
poezie aparuta in volumul publicat in 1931 si intitulat Tara de peste veac:
Dunare, Dunare, drum fara glod,/ Du-ne vapoarele grele de rod!/ Inima neamului nostru e-n
grane:/ Darui-o lumii flamanda de paine!.
Aceasta a insemnat prea mult pentru sarmanul Crainic. A fost cucerit definitiv. De altfel, Craciun
scrie:
Cu Nichifor Crainic a mers mai usor decat ma asteptam. Urma ca prin el sa-i castig de partea
mea pe ceilalti.
Lucru care, in oarecare masura, s-a si intamplat, deoarece Craciun a perseverat. Peste cateva zile
doar, l-a luat pe poet cu el intr-o plimbare cu masina prin tara. Cu de la sine putere, se lauda el:
Nu aveam aprobarea nimanui. Riscam functia, libertatea. De actiune stia doar capitanul Ivan,
loctiitorul meu politic.
S-ar putea sa fie adevarat. S-ar putea sa-l fi dus la plimbare pe Crainic fara aprobarea nimanui, dar
de riscat nu a riscat nimic, pentru ca singur marturiseste ca avea mana libera de la Draghici.

Alex. Draghici, min. de interne comunist

Iata, de altfel, o convorbire pe care pretinde ca ar fiavut-o cu acesta in acea perioada:


Tovarase ministru, as dori sa va raportez despre activitatea mea, despre munca mea de
reeducare.
Craciun, nu e nevoie - replica ministrul. Faci tot ce stii si ce crezi ca e bine. Eu te sustin, te apar,
te ajut, fiindca stiu ce misiune ai primit si de la cine. Ai sarcina grea, dificila, complicata, esti
obligat sa o indeplinesti.
Craciun insita totusi:
As vrea sa-i castig de partea noastra pe legionari. As lua pe cate unul, sa-l plimb cateva ore, sa
vada chipul de azi al oamenilor, al oraselor, al tarii.
La care ministrul replica din nou:
Te sustin, dar eu nu stiu nimic! n-am auzit ce ai spus Fa ce vrei! Eu nu stiu nimic, repet!.
Cu o asemenea asigurare, fie ea doar verbala, Craciun nu risca decat daca actiunea lui s-ar fi
soldat cu vre-un esec catastrofal. Asa ca sa-l credem ca l-a luat pe Crainic la plimbare cu de la el
putere.
Am stat de vorba cu doi colaboratori - isi continua Craciun povestea - si le-am explicat ca vom
merge la Bucuresti, unde detinutul nostru va fi supus unui interogatoriu, si ca doua zi ne vom
intoarce tot impreuna Pe Crainic l-am imbracat in costum si cravata. Era speriat rau, astepta
sa-l urc intr-o duba, nu in autoturism. Am pornit pe ruta Alba-Iulia - Sibiu - Brasov - Valea
Prahovei - Ploiesti - Bucuresti I-am aratat blocuri de locuinte, fabrici noi, Piata Palatului din
Capitala. Seara l-am depus la arestul Securitatii, explicand sefilor de acolo ca a doua zi vom merge
la Constanta pentru un interogatoriu.
A doua zi s-au intors insa la Aiud, dar de data aceasta pe Valea Oltului. La sosire, colonelul, pentru
a-i sensibiliza si pe altii, i-a sugerat tovarasului de calatorie sa povesteasca detaliat camarazilor
sai de detentie tot ce a vazut si a simtit. i Crainic a facut-o, bineinteles.
Ceea ce a povesti el tovarasilor de detentie a avut o covarsitoare impresie asupra acestora subliniaza pedagogul Aiudului.
Cu aceasta calatorie, Craciun a inaugurat activitatea Agentia de turism Aiud, cum ii placea lui sa
numeasca, dupa aceasta isprava, cumplita temnita transilvana.
14

Am facut a doua plimbare cu Gyr, se lauda el cu mandrie. Gyr era puternic, ostil, necooperant.
Cand s-a vazut in masina, a ramas mut Dupa vreo doua luni am inchiriat un autobuz si am plecat
cu 20 de detinuti plus 20 de gardieni pana la Bicaz. Au ramas inmarmuriti cand au vazut ce si cum
se construia acolo Am ajuns inapoi seara tarziu. Pana spre ziua au povestit despre ceea ce au
vazut. Poate nici in zece ani nu-i puteam convinge, asa cum am facut-o cu aceste vizite.
In felul acesta, alternand duritatea cu o parsiva si demobilizatoare cumsecadenie, au reusit
reeducatorii sa-i castige pe multi dintre pensionarii Aiudului .
VA URMA

(din: Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric. Memorii si versuri din
inchisoare, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

Sa nu-ti faci idoli din oameni


http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/14/sa-nu-ti-faci-idoli-din-oameni-in-viata-demosteneandronescu-despre-inceputul-reeducarii-la-aiud-ii/
Era n vara anului 1962. Reeducarea si urma cursul ei firesc, fara prea mari reusite insa. ntr-una
din zile, dupa ora 19, adica dupa ora inchiderii, usa celulei n care eram izolat s-a deschis si, de data
aceasta, nu am mai fost intrebat, ci mi s-a ordonat sa merg la club. Luat prin surprindere, am iesit
afara pe pasarela (eram la etajul trei) si am observat ca pe tot Celularul, la toate etajele, era mare
forfota. Se deschideau in graba anumite usi si cei dinlauntru erau zoriti sa iasa afara. Am iesit in
curte si, mai mult alergnd, am fost indrumati spre o cladire situata n imediata apropiere a
Celularului. La parterul acesteia intr-o ncapere care fusese transformata intr-un fel de sala de
conferinte, erau ngramaditi cteva sute de detinuti adusi acolo de prin toate cotloanele inchisorii:
din Zarca, de pe Celular, de prin alte sectii speciale si chiar si din fabrica. Era clar ca marea
majoritate a acestora faceau parte din categoria celor care refuzau reeducarea.
La un moment dat, un gardian care era n usa a anuntat:
Liniste, vine tovarasul colonel! .
ntr-adevar, dupa cteva secunde, n usa si-a facut apartitia, plin de el ca de obicei, colonelul
Craciun, nsotit de statul sau major. n mna avea cteva foi de hrtie mpaturite, pe care le tinea n
asa fel de parca voia sa atraga atentia asupra lor. Dupa ce ne-a ordonat sa ne asezam n banci , si-a
rotit de cateva ori privirile prin sala, de parca voia sa caute pe cineva, si apoi a nceput sa recite,
spre uluirea noastra, o poezie de Radu Gyr. O recita corect, fara sa se poticneasca, cu intonatii
potolite si fara emfaza. Se vedea ct de colo ca o nvatase special pentru aceasta reprezentatie. Dupa
ce a terminat, s-a uitat iarasi pret de cateva secunde peste sala si a ntrebat:
Ei, va place? Frumoasa poezie, nu-i asa?.

15

i pentru a ntari spusele, a reluat, de data aceasta sententios si grav, ultima strofa a acelei poezii:
Nu esti nfrnt atunci cnd sngeri,
Nici cand in lacrimi ochii ti-s.
Adevaratele infrangeri
Sunt renuntarile la vis.
Uitandu-se apoi triumfator pe deasupra noastra, a continuat:
Aflati ca badia Gyr a renuntat la vis! .
Nu a avut timp sa savureze efectul loviturii, pe care cu atta dibacie o pregatise, ca, dintr-un colt al
salii, ni ca un bumerang replica:
i ce-i cu asta? Atata i-a fost dat. n lupta se mai si moare!.
Colonelul Craciun, surprins de replica, a dat sa raspunda, dar dndu-si seama ca s-ar putea sa iasa
cu prestigiul stirbit dintr-o disputa cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renuntat.
Uitndu-se apoi din nou peste sala, pentru a identifica pe cineva potrivit caruia sa-i dea scrisoarea so citeasca, s-a oprit asupra fostului secretar general al Centrului Studentesc din Bucuresti, Tase
Radulescu. Acesta fusese ctiva ani prizonier n Rusia si cnd s-a ntors n tara, n 1955, a fost
condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru activitatea politica din trecut. Era un om integru,
mare admirator al lui Gyr, pe care l si cunostea personal si nversunat contestatar al actiunii de
reeducare. Fixndu-l, colonelul Craciun i intreaba:
Ce zici, Tase? [avea o mare placere sa se adreseze, intelectualilor mai ales, cu numele lor mic],
citesti tu aceasta declaratie?.
Omul consimti si, vadit emotionat, apuca cu degete tremurnde foile de hrtie, pe care le parcursese
dintr-o privire, nerabdator sa ajunga la semnatura. Dupa ce o examina cu atentie, conchise ca pentru
sine:
Da, este semnatura lui Gyr.
Citeste!, l ndeamna colonelul.
i Tanase Radulescu ncepu cu glas tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai trziu, dupa ce
vom fi audiat si alte asemenea autodemascari, aceasta scrisoare-declaratie a lui Radu Gyr era
un sablon. Reeducatorii impusesera anumite puncte care trebuiau tratate. Mai nti trebuia
prezentate cteva date personale, apoi mprejurarile intrarii n viata politica, dupa care trebuia sa
ponegresti, n cuvinte ct mai grele (injurioase) trecutul, credinta si tot ce ai adorat anterior, si sa te
desolidarizezi categoric de ele. Apoi, n cuvinte mestesugite, trebuia sa recunosti justetea ideologiei
marxist-leniniste si sa elogiezi realizarile regimuluimpotriva caruia, ca un criminal ce ai fost, teai ridicat. n sfrsit, aceasta sinistra farsa care se chema autoprezentare, trebuia sa se ncheie cu
un angajament prin care te legai fata de popor si de clasa muncitoare ca nu vei precupeti nimic. . .
etc. n scrisoarea lui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrnd parca sa constituie un
model pentru cei ce vor urma la rnd.
S-ar fi cuvenit ca, pentru o cat mai fidela reproducere a celor spuse atunci de Gyr, sa am la
indemana scrisoarea respectiva, care exista, probabil, pe undeva prin arhivele preluate de S.R. I. de
la fosta Securitate. Cum insa eu nu am avut acces la ea, reproduc totusi cate ceva din continutul ei
din alta sursa. Rasfoind revista Glasul Patriei, organ al Comitetului Roman de Repatriere, care a
aparut, incepand din 1955, la Berlin, am dat, in numarul din 20 iunie 1963, de un articol al lui Radu
Gyr intitulat Ochii se bucura si inima canta, avand ca subtitlu Marturiile unui fost comanadant
legionar. Citindu-l, am ajuns la concluzia ca acest articol este o adaptare pentru revista respectiva
16

a faimoasei scrisori pe care colonelul Craciun reusise sa i-o smulga lui Gyr cu un an in urma. Mai
mult decat atat, indraznesc sa afirm ca aceasta adaptare, care este foarte stangaci realizata, nu a fost
facuta de Gyr, ci a fost incropita de cineva din redactia revistei respective. In linii mari, ea
reproduce totusi continutul scrisorii.
Citez:
Randurile de fa izbucnesc nu numai din adancul unei maturitati de viata, dar si din profunzimea
unei constiinte pe care anii au zgaltait-o puternic, limpezind-o si luminand-o totodata. Frazele mele
nu sunt produsul unui act de oportunism, de lasitate sau mimetism politic. Ele au tasnit din
necesitatea launtrica a unei mari si sincere destainuiri, pe care vreau s-o fac inaintea intregului
nostru popor (de buna seama, in scrisoare era: inaintea tuturor detinutilor).
Am intrat in organizatia legionara in 1935, sedus de aparenta lupta pe care organizatia pretindea
in mod demagogic ca o purta impotriva coruptiei politice, a burgheziei exploatatoare, imorale si a
desfraului monarhic. Activitatea mea ulterioara, desfasurata in Garda de Fier, organizatie de trista
amintire, [] m-a edificat pe deplin de stransa legatura dintre legionari, burghezia romana si
monarhie. [] Am pus in slujba legionarismului condeiul, entuziasmul si tineretea mea. Am vorbit
si scris in sensul ideilor legionare. Unele din versurile mele au exaltat pe legionari. [] In ce ma
priveste, gasesc in cugetul meu limpezit intru totul suficienta tarie pentru a spune ca am gresit.
Vestejeste apoi in cuvinte tari toate crimele legionare:
Stigmatizez pe ucigasii lui Duca, Armand Calinescu, Iorga, sau: Cu oroare legitima ma
desolidarizez de toti cei care au sfartecat cu gloante ori au spanzurat in carligele abatorului din
Bucuresti trupuri de oameni in loc de animale.
Trece apoi la Horia Sima:
Consider pe Horia Sima un om nefast, asasin si cioclu, personaj sinistru cladit pe spiritul de
aventura, de ura, de razbunare. [] socotesc, de asemenea, organizatia legionara, atat ca
finalitate, cat si ca ideologie politica, nu numai depasita si perimata, ci si definitiv lichidata.
Despre Sima mai spune urmatoarele:
S-a pus acum in slujba imperialismului, asa cum altadata era in slujba lui Hitler. [] In 1945,
sub parasuta hitlerista, a trimis in tara pe devotatul sau scutier, Nicolae Petrascu, care a reusit sa
induca in eroare si sa impinga la acte de tradare pe unii creduli si naivi sau pe unii aventurieri si
dementi. [] Poporul Roman, tara intreaga a respins cu sila, cu indignare, cu indreptatita repulsie
si fireasca ura, toate aceste nelegiuiri. Legionarismul a insemnat pentru Romania suferinta, sange
si moarte. Mitul legionar s-a destramat etc.
Dupa ce insira toate aceste elucubratii impuse, trece la osanale si angajamente:
Poporul roman si tara romaneasca au trait, in ultimii 18 ani, cea mai mare schimbare la fata din
intreaga noastra istorie. Cu pasi hotarati si bine calauziti, poporul roman a trecut din sclavie si
expluatare la libertate si bunastare, din intuneric la lumina. [] Au rasarit din pamant orase noi si
sate prospere, tarani slobozi, invatamant gratuit. [] 100.000 de tractoare, carti, teatre,
cinematografe, antene de radio si televiziune etc.
Apoi incheie solemn:
As vrea sa stie de catre toti ca RADU DEMETRESCU-GYR se desolidarizeaza complet si pentru
totdeauna de legionarism. Am pus un lacat mare si greu la usa trecutului meu politic. [] Desprins
de trecut, inteleg sa la integrez noii ere socialiste.
Am citat toate aceste elucubratii cu aceeasi strangere de inima si cu aceleasi sentimente cu care leam ascultat acum aproape o jumatate de veac. Am facut-o totusi, pentru a arata lumii ce grozavii li
se cereau (li se impuneau, de fapt) detinutilor sa spuna, in schimbul unui simulacru de libertate sau
al unui tratament mai uman.
Intrega sala a ascultat aceasta litanie intr-o tacere mormantala. Eu si multi altii, desigur
auzeam insa cum paraie pilonii de rezistenta ai unui edificiu pe care il crezusem inexpugnabil.

17

ntr-adevar, dupa aceasta data fatidica, rndurile celor care refuzasera


reeducarea au nceput sa se rareasca. i se vor rari n continuare, n zilele si n lunile urmatoare, pe
masura ce vom asista la demolarea altor idoli.
Tase Radulescu terminase de citit scrisoarea cu lacrimi n ochi. Tacerea care domnise n timpul
lecturii s-a prelungit, accentundu-se parca. Oamenii, prabusiti n ei nsisi, erau nauciti de cele
auzite. Colonelul Craciun, dupa ce, de la naltimea estradei pe care era cocotat, a privit cateva clipe
triumfator, peste sala impietria, a rupt tacerea, adresndu-ni-se:
Ei, ce ziceti? Ma adresez mai ales celor ncapatnati dintre voi, care refuzati besmetic sansa ce vi
se ofera. Luati exemplu de la marele vostru poet, Radu Gyr, care ntotdeauna v-a fost exemplu si
ndemn. O sa ma ntrebati, poate, de ce nu vi l-am adus pe el personal aici, sa va spuna direct ceea
ce v-a transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru ca acum este bolnav si este internat n spitalul
penitenciarului, unde medicii nostri i acorda o ngrijire deosebita pentru a-l salva. Cred ca nu se
va prapadi si ca, ntr-o zi, voi putea sa-l aduc aici, sa va vorbeasca direct despre noua si sanatoasa
lui orientare.
Gyr, nsa nu a fost niciodata adus n faa noastra. A fost probabil concesia care i s-a facut atunci
cnd a acceptat sa iscaleasca infamanta scrisoare, caci, sensibil cum era, nu ar fi suportat sa dea
ochii cu cei al caror idol fusese si pe care acum se vedea in situatia de a-i dezamagi.
Dupa acest discurs al lui Craciun, scrisoarea a fost data, la indicatia lui, sa circule din mna n
mna, pentru ca fiecare sa se convinga de autenticitatea ei. Oamenii o luau, o cercetau, ntorcnd-o
pe toate partile, nevenindu-le, parca sa creada. Cnd scrisoarea ajunse la cel care l nfruntase pe
colonel dupa recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fara macar sa se uite la ea. De data asta
Craciun nu a mai rabdat si, desi l stia pe respectivul coltos, l-a apostrofat:
Ce, ba, tu nu vrei sa te convingi de autenticitatea scrisorii?
Raspunsul veni prompt:
Nu, nu ma intereseaza! S-ar putea ca scrisoarea sa fie autentica, dar nu nteleg de ce tineti
neaparat sa ma convingeti pe mine de acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema
lui Gyr. Pentru ca, domnule colonel, aici fiecare moare cu moartea lui. Astazi a cazut Gyr, mine
vor cadea altii si, s-ar putea ca ntr-o buna zi sa cad si eu. Obosit de asteptari si tentat de
promisiuni, sau nemaiputnd suporta tratamentul pe care mi-l veti aplica, s-ar putea sa scriu si eu
o asemenea scrisoare. Revenind la Gyr, nu stiu ce metode ati ntrebuintat pentru a-l convinge sa
iscaleasca o asemenea porcarie, dar sunt sigur ca nu pentru un blid de linte si-a ucis el visul. Noi
stim ca Gyr a fost si este si acum, dupa cum singur ati recunoscut, foarte bolnav. i mai stim ca
dumneavoastra, cu umanitarismul ce va caracterizeaza, ati refuzat pna acum, pentru a-l forta
sa cedeze, sa-i acordati asistenta medicala. Dar nu numai teama de moarte l-a determinat sa se
nconvoaie. Veti mai fi avut dumneavoastra si alt argumente la ndemna pentru a-l determina sa
cedeze .
Colonelul Craciun era vadit furios, pentru ca neprevazuta interventie putea diminua efectul pe care
sconta sa-l aiba asupra detinutilor aceasta punere n scena. Nu i-a replicat nsa nimic temerarului
vorbitor, dar s-a aplecat si i-a soptit ceva la ureche ofiterului politic din imediata sa apropiere. i
chiar n aceeasi seara, dupa terminarea spectacolului la care fusesem obligati sa asistam, cel care
ndraznise sa ncurce socotelile lui Craciun a fost izolat cine stie pe unde.

18

ntr-adevar, respectivul detinut, al carui nume nu-l mai retin si pe care nu l-am mai ntlnit
niciodata, avea dreptate. Poetul nchisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a renuntat la vis doar de
frica mortii, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i nfrnge rezistenta, la o metoda mai eficienta.
Speculndu-i sensibilitatea, i-au creat o grava problema de constiinta:
Esti raspunzator de nenorocirea a sute si mii de oameni - i s-a spus. Tu ai scris versurile la
Sfnta tinerete legionara si la alte cntece si marsuri care au fanatizat generatii ntregi de tineri,
determinndu-i sa se nroleze n miscarea voastra criminala. n nchisoare, cu versurile tale, le-ai
ntretinut fanatismul si ura mpotriva regimului si a clasei muncitoare, facndu-i sa se creada alesi
pentru sfnta jertfa care sa asigure biruinta legionara. Acum, cnd este evident ca nu voi, ci noi
am avut dreptate si ca viitorul este al nostru si nu al vostru, ai obligatia morala sa-i ajuti sa se
dezmeticeasca pentru a se salva. Noi vrem sa va punem pe toti n libertate, nsa nu oricum. Nu
putem trimite n mijlocul societatii indivizi care sa ne creeze iarasi probleme. Vrem, mai nti, sa va
reeducam, sa va facem sa ntelegeti si sa recunoasteti ca ati fost dusmani inraiti ai poporului si
numai dupa aceea sa va lasam liberi. Vrem sa iesiti de aici, dar nu cu capul sus, ci cu el plecat, nu
cu aura de eroi, ci nvinsi si compromisi, pentru a nu mai putea complota mpotriva noastra.
Cineva care a stat ntr-o celula alaturata cu cea a lui Gyr, n perioada cnd asupra acestuia se faceau
presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, relata ca, zile si nopti de-a rndul, poetul s-a
framntat si zbuciumat, traind, din motivele aratate, o cumplita drama sufleteasca. El era constient
de influenta pe care o avea asupra unora dintre detinuti, precum si de faptul ca multi dintre acestia i
vor urma exemplul, daca el va accepta sa faca ceea ce i se cere. Daca era adevarat ca de atitudinea
lui depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul sa nu le ofere aceasta sansa? n cele
din urma, omenescul din el a nvins, determinndu-l sa capituleze si sa semneze scrisoarea cu
pricina.
Dar cine ar avea dreptul sa-l judece pentru alegera facuta? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care
nu au trecut prin temnitele comuniste si nu au trait experiente de duritatea celor pe care le-a trait el.
n noaptea care a urmat acestei drame, n singuratatea celulei, mi-au venit n minte cuvintele unui
prieten. Ale lui, sau culese de el din vreo carte:
Sa nu-ti faci idoli din oameni n viata!
(din: Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric. Memorii si versuri din
inchisoare, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)
Vamesul si fariseul din inchisorile comuniste
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/02/15/vamesul-si-fariseul-din-inchisorile-comuniste-ceputem-invata-pentru-viata-si-vremurile-noastre/
Nu exista dect o singura nenorocire, aceea da a nu fi sfinti (Leon Bloy)
Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud:
DAMNATII

Pe lnga cele doua categorii de detinuti ai Aiudului din perioada reeducarii, pe care le-am prezentat
n episoadele anterioare - cea a refractarilor, care refuzau reeducarea, cu vehementa si demnitate
unii, cu un fel de umilinta crestina altii, si cea a celor care, pna la urma, au capitulat, acceptnd
sa-si faca, decent sau mai putin decent, fiecare dupa cum i era felul, autodemascarea - a mai
19

existat si o a treia, numita, chiar de catre unul n cauza (este vorba de poetul Ion Caraion), a celor
damnati.

Noi suntem blestemati - a spus odata, ntr-un moment de sinceritate, cu o imensa tristete n glas,
regretatul poet caci, dupa ce am fost adusi n situatia degradanta de a ne sinucide moral, suntem
obligati, de mizerabila noastra conditie umana, de a-i ajuta si pe altii sa se sinucida. Si o facem,
unii din noi, cu convingere chiar, pentru ca nu avem taria sa ne mpotrivim raului. Suntem niste
damnati.
Poetul se referea, binenteles, la acea categorie de detinuti pe care colonelul Craciun, dupa ce i
adusese n situatie limita, reusise, speculndu-le slabiciunile, deznadejdile si dorurile, sa-i determine
sa colaboreze cu el si cu aparatul sau represiv n munca de lamurire a celorlalti detinuti. Din
rndurile acestora au fost recrutati sefii de cluburi, precum si locotenentii lor, un fel de
acuzatori publici, care n timpul sedintelor de reeducare, aveau, printre altele, misiunea de a
hartui, cu fel de fel de ntrebari incomode, pe cei ce acceptau spovedania.Tot din rndurile
acestora faceau parte si propagandistii care ncercau sa convinga, n convorbiri particulare, de la
om la om, pe cei ncapatnati, de inutilitatea rezistentei lor si de necesitatea acceptarii, fie si
numai formal, a actiunii de reeducare.
Unii dintre damnati, naivi si creduli, erau sincer convinsi de adevarurile care li se relevasera si
si ndeplineau misiunea cu constiinta mpacata si cu rvna de neofiti. Dar acestia erau putini la
numar. Cei mai multi dintre ei aveau, nsa, constiinta (de)caderii si a neantului n care se
rostogoleau; si fiecare si traia drama si zbuciumul sufletesc dupa cum i era felul. Unii afisau un
cinism de circumstanta, cautnd sa para ct mai degajati si mai nepasatori, altii se abandonau cu un
soi de voluptate (exista o voluptate a caderilor) raului, iar altii, cei mai scrupulosi dintre ei,
nascoceau alibiuri, niciodata nsa destul de convingatoare, pentru a-si linisti propria constiinta.
Erau si unii care manifestau un fel de solidaritate tacita si discreta cu cei care se ncapatnau sa
reziste, bucurndu-se parca, nlauntrul lor, ori de cte ori vreunul dintre acestia l nfruntau pe
colonelul Craciun sau pe oricare altul dintre aghiotantii acestuia si traind un soi de deziluzie cu
fiecare noua cadere. Este edificatoare, n acest sens, marturia unui veteran al nchisorilor,
vrnceanul Costache Busuioc, care, pentru atitudinea lui intransigenta, a fost cazat mpreuna cu
altii asemenea lui, n Zarca, unde li s-a aplicat un regim special de exterminare. Periodic, locatarii
acestui infern erau scosi, din ordinul mai marilor Aiudului si dusi, individual ori n grup, sa ia parte
la sedintele de reeducare, n speranta ca macar unii dintre ei vor ceda. ntr-o asemenea ocazie,
Costache Busuioc, somat de catre seful de club sa-si precizeze pozitia, a raspuns:
Mai nti va ntreb eu pe voi, n ce calitate pretindeti sa fac aceste declaratii, pentru ca si voi
sunteti detinuti la fel ca si mine? Totusi, un raspuns va pot da. Am executat 16 ani de puscarie cu
constiinta mpacata ca faptele pentru care am fost condamnat nu ma dezonoreaza. Nu am nimic ami reprosa si ramn cu aceasta convingere.
Binenteles, a fost trimis napoi n Zarca, dar dupa doua saptamni a fost scos din nou si dus, de data
aceasta, n Clubul Mare, la lucrarile caruia asista si colonelul Iacob. Acesta l-a somat si pe el, ca
si pe toti ceilalti adusi din Zarca, sa ia cuvntul si sa-si precizeze pozitia.
Domnule colonel, - a raspuns timorat, dar cu hotarre n glas Costache Busuioc - dumneavoastra
ma obligati sa-mi reneg trecutul si convingerile si sa aduc laude realizarilor regimului mpotriva
caruia am luptat, realizari pe care eu nu le cunosc. n lunga mea perioada de detentie, eu nu am
cunoscut dect partea represiva a regimului pe care l slujiti. Uitati-va n ce hal m-ati adus! Si
acum, dupa ce mi-ati schilodit trupul, vreti sa-mi ucideti si sufletul? Daca din punct de vedere fizic
puteti face cu mine ce vreti, sa ma ucideti chiar, de sufletul meu nu va veti putea atinge! Sta n
puterea mea sa mi-l apar si mi-l voi apara. Va rog sa ma duceti napoi n Zarca!
20

Bine, Busuioc, - a raspuns iritat colonelul - te vom duce napoi n Zarca; dar mai nti vei poposi
prin alt loc, unde vei avea posibilitatea sa meditezi. Poate te razgndesti . . .
La terminarea sedintei, n nvalmaseala de la iesire, mai multi detinuti l-au felicitat pe temerar
pentru atitudinea sa lipsita de echivoc.

Printre acestia - marturiseste C. Busuioc - am remarcat si pe unul care facea parte din comitetul
clubului n care fusesem invitat cu doua saptamni n urma. Acesta mi-a strns, pe furis, cu
afectiune, mna si m-a ncurajat din priviri. Am ramas surprins. Nu stiam ce sa mai cred. Trziu, n
singuratatea celulei n care am fost izolat, gndindu-ma la aceasta ntmplare, am ajuns la
concluzia ca omul fusese sincer si ca, n sinea lui, se bucura cnd ntlnea oameni care erau asa
cum el nu mai avea taria sa fie. Si am nteles atunci ca oamenii acestia, pe care noi i judecam, cam
aspru cteodata, erau de fapt, victime ca si noi ceilalti, numai ca ei, ajunsi la capatul puterii lor de
rezistenta, au capitulat. i ntelegnd aceasta, m-am rugat pentru ei.
O experienta asemanatoare am trait-o eu nsumi n primavara anului 1963. Eram n fabrica de
cteva luni si fusesem adusi aici mpreuna cu un lot numeros de refractari, considerndu-se ca n
conditiile de aici vom fi mai vulnerabili. ntr-una din zile, ntr-un moment de ragaz, ma plimbam
prin curtea din fata dormitoarelor, asteptnd sa sune adunarea pentru sedinta zilnica de demascari.
La un moment dat, ntr-un colt mai retras, l-am observat, stnd singur pe o banca, cu ochii pironiti
n gol si cu gndurile aiurea, pe seful clubului la care eram si eu obligat sa iau parte. tiindu-l un om
dur si lipsit de sentimentalisme (era considerat cel mai eficient reeducator din fabrica, m-a izbit
mina sa suferinda si m-am oprit sa-l observ mai cu atentie, pentru a-i ntelege zbuciumul. Simtinduse privit, a ridicat deodata ochii spre mine si, furios ca l-am surprins ntr-un moment de slabiciune,
m-a apostrofat brutal: Ce e, banditule? (reflexul Pitestiului, caci trecuse pe acolo!). De ce ma
spionezi? i pentru ca observase, probabil, unda de compasiune din privirea mea, a adaugat: Nu
am nevoie de mila ta!; astfel, ridicndu-se precipitat de pe banca, a plecat grabit, pierzndu-se
printre ceilalti detinuti. Incidentul m-a pus pe gnduri, deoarece ma asteptam la represalii. Nu s-a
ntmplat nsa asa. Dimpotriva. Din acel moment m-a evitat, fara ostentatie nsa, iar la sedintele de
reeducare pe care le conducea el, m-a ignorat cu desavrsire. Mai mult chiar, cnd ntr-o seara
(sedintele de reeducare aveau loc mai mult seara) unul dintre ajutoarele lui m-a somat sa iau
cuvntul si sa-mi fac autoprezentarea, el l-a oprit, aruncndu-mi o privire complice: Lasa-l n
pace, ca nu este nca pregatit! Pna la urma va vorbi si el. i, timp de cteva saptamni, ct am
mai frecventat clubul condus de el (din cnd n cnd cluburile se reorganizau), nimeni nu m-a
ntrebat nimic, spre uimirea celorlalti detinuti, care, la un moment dat, au nceput chiar sa ma
suspecteze. Ct timp am mai stat mpreuna n fabrica, ne ntlneam din cnd n cnd, ne salutam,
dar numai att. Niciodata nu am stat de vorba de la om la om. Cnd s-a eliberat nsa, caci s-a
eliberat cu cteva luni naintea noastra, a celorlalti, a venit si la mine sa-si ia ramas bun. Mi-a strns
prieteneste mna, spunndu-mi cu emotie n glas:
ti multumesc pentru ntelegerea cu care m-ai privit atunci. Cred ca, n timpuri normale, am fi
putut fi prieteni. Chiar foarte buni prieteni. Nu vreau sa-ti dau sfaturi, dar vezi, ai grija de tine! Nu
ntinde prea mult coarda, caci astia nu stiu de gluma
i ne-am despartit ca doi vechi prieteni. Cazul este destul de elocvent pentru ceea ce vreau sa
demonstrez si nu mai sufera nici un fel de comentariu.
*

21

Cu o destul de mare ntrziere, dupa mai bine de trei ani de la aparitie, mi-a cazut n mna, cu totul
ntmplator, volumul de poezii al unui damnat al Aiudului acelor vremuri. Este vorba de volumul
de versuri al lui Puiu Nicolae Giosanu, aparut postum n 1991 (autorul a trecut la cele vesnice n
1985), inspirat intitulat Luminosul decembrie, sub ngrijirea si prin stradaniile doamnei doctor
Galina Raduleanu. Marturisesc ca am fost extrem de surprins. Nu att pentru faptul ca descopeream
n damnatul de la Aiud un adevarat poet de o reala sensibilitate, ct mesajul versurilor lui. Poezia
lui Puiu Giosanu nu este o poezie de circumstanta, ci una marturisitoare, un fel de spovedanie sau,
altcum spus, un alt fel de autodemascare dect cea pe care si-a facut-o acolo, n timpul reeducarii.
Ea izvoraste din necesitatea sufleteasca a autorului de a se descoperi asa cum a fost inainte de si
cum ar fi putut sa fie n conditii normale de existenta, nu cel care a fost silit sa fie de situatia-limita
n care a fost adus. nca de la nceput am fost frapat de motto-ul acestui volum: Nu exista dect o
singura nenorocire, aceea da a nu fi sfinti (Leon Bloy), ceea ce m-a determinat sa ma aplec mai cu
atentie asupra continutului. Lectura acestor poezii mi-a confirmat, daca mai era nevoie, ca atunci,
acolo, n acea lume n agonie, nu l-am judecat gresit. Nici pe el, nici pe ceilalti asemenea lui si nici
pe noi toti laolalta. Neputnd fi sfinti, am fost cu totii, pna la capat, oameni, iar unii si eroi. Fiecare
cu neputintele si cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu ndoielile si cu nfrngerile lui.
Pe Puiu Giosanu l-am cunoscut personal n fabrica Aiudului, n 1963, unde, mai bine de un an de
zile, ne-am trait mpreuna tragediile, fiecare pe a lui, si toti pe a timpului nostru. El facea parte din
grupul celor pe care, asa cum spuneam, poetul Ion Caraion i-a numit damnati; al celor care, dupa
ce au fost ajutati sa-si asasineze constiintele, acceptasera (cu ce pret oare?) ca, la rndul lor, sa-i
ajute si pe altii sa faca acelasi lucru. Unii dintre acestia, naivi si creduli, s-au convertit sincer si,
facnd din nfrngere si capitulare virtuti, si ndeplineau noua lor misiune cu constiinta mpacata.
Acestia au fost nsa putini, caci cei mai multi, pastrndu-si totusi luciditatea, erau constienti de
cadere si de mizeria morala in care erau mpinsi si ncercau sa supravietuirasca, fie
confectionndu-si fel de fel de alibiuri morale, niciodata nsa destul de convingatoare, fie afisnd un
soi de nepasare sfidatoare si cinica, la fel de neconvingatoare.
Din aceasta categorie, a cinicilor, facea parte si Puiu Giosanu. Mai mult chiar, parafraznd
caracterizarea pe care Tutea o face prietenului sau Cioran, as putea spune ca el era cinicul de
serviciu al unei lumi care-si traia agonia, dupa cum prietenul sau, Ion Caraion (erau foarte buni
prieteni, completndu-se si sustinndu-se reciproc), era defetistul de serviciu al aceleiasi lumi.
Cinismul sau ostentativ l facea nesuferit celor mai multi dintre detinuti, motiv pentru care era
adesea evitat. Pentru un observator lucid era nsa clar ca acest cinism nu l definea, ci era doar
modalitatea lui de a se apara. Daca stiai sa privesti dincolo de aceasta masca cinica, artificial
confectionata, nu puteai sa nu observi ca, n realitate, acest om era bntuit de angoase si de spaime,
iar daca l surprindeai n momentele sale de singuratate, de ntlnire cu sine, atunci cnd nu se stia
observat, ti dadeai si mai bine seama de acest lucru.
ntr-adevar, Puiu Giosanu era un nfricosat. Nu fricos, ci nfricosat. Trecuse prin Pitesti, unde traise
orori inimaginabile mintii omenesti si stia mai bine dect noi toti ca, dincolo de un anumit prag
nimeni nu poate rezista.
Dati-l pe Crja - spunea el odata (Ion Crja era unul dintre cei mai ncapatnati adversari ai
reeducarii, cam rigid si nentelegator cu neputintele oamenilor, dar vertical si demn pna la trufie) pe mna unui urcanu si va garantez ca n mai putin de o luna acest tfnos si trufas iezuit (Carja
22

era greco-catolic), care se crede atlet al demnitatii umane, va ajunge sef de club de reeducare si
si va face meseria cu aceeasi rvna cu care si-o fac toti ceilalti.
Raporturile lui Puiu Giosanu cu ceilalti detinuti erau n general reci. n afara de ctiva prieteni care
l acceptau, n virtutea unor mai vechi relatii (unii), sau pentru ca erau n aceeasi situatie cu el (altii),
majoritatea celorlalti detinuti l evitau, sau pur si simplu l ignorau. Erau, totusi, si ctiva cu care era
n relatii tensionate sau chiar de beligeranta. Unul dintre acestia era Ion Crja, despre care am
amintit mai sus. Datorita pozitiei sale intransigente fata de reeducare, acesta era permanent n
atentia colonelului Craciun care, prin fel de fel de metode, ncerca sa-i frnga verticalitatea. n cele
din urma a fost adus n fabrica si dat pe mna celor de aici, pentru a-l convinge acestia sa accepte,
cel putin de forma, reeducarea. Printre cei care s-au ocupat de el a fost si Puiu Giosanu, care, printre
altele, a scris mpotriva lui, pentru gazeta de perete (n fabrica exista si asa ceva), un articol
extrem de veninos, intitulat Homo Americanus (Ion Crja era cetatean american). Articolul era
att de abject nct a strnit indignarea majoritatii detinutilor, chiar si pe a unora dintre cei ce
acceptasera reeducarea. Desi nu ne simpatizam, relatiile mele cu Puiu Giosanu erau totusi civilizate
datorita, poate, faptului ca amndoi eram prieteni cu Ion Caraion. Asa ca, la prima ocazie, l-am
ntrebat cum a putut scrie un astfel de articol. Mi-a raspuns prompt, cu cinismul care l caracteriza:
Trebuie sa fac si eu ceva ca sa le dovedesc astora ca sunt reeducat, si dau n Crja pentru ca n el
dau toti. O lovitura n plus nu mai conteaza, deoarece el figureaza deja pe lista neagra a lui
Craciun si ceea ce trebuie sa i se ntmple i se va ntmpla oricum, cu sau fara ajutorul meu. Ce-ai
vrea? Sa dau n tine? Stiu ca gndesti ca si Crja, dar, spre deosebire de el, tu nu iesi n fata si nu
te trufesti. Tu ncerci sa te strecori ct mai neobservat si ar fi o ticalosie sa te scot eu n evidenta.
Eu nu mpusc dect oameni care sunt deja morti.
Raspunsul lui m-a pus pe gnduri si din acel moment am nceput sa-l privesc cu alti ochi.

n cartea sa intitulata ntoarcerea din infern, si aparuta n exil n 1972, Ion Crja era nedrept cu
Puiu Giosanu, dupa cum era nedrept cu multi altii, care au avut o situatie asemanatoare. Daca acolo,
n timpul cumplitei nclestari, nversunarea lui mpotriva fratelui ticalosit era oarecum justificata,
trziu, dupa ce odata cu trecerea anilor, ranile s-au zvntat si apele sufletului s-au limpezit, aceasta
nversunare nu-si mai avea nici o justificare. Dar Ion Crja nu stie sa ierte. Nu stie sau nu poate sa
ierte. El acuza si depune marturie. Cartea i este un lung rechizitoriu si o lunga nsiruire de marturii.
Puiu Giosanu nsa depune marturie, rugndu-se unui Dumnezeu pe Care atunci, n momentele de
agonie, nu L-a marturisit cu ostentatie, ci L-a exilat pe undeva, prin cotloanele sufletului sau haituit
de neputinte, sa-l ierte si sa-i dea si lui puterea sa ierte. Neputnd fi sfnt, el s-a straduit sa se
pastreze pna la capat om, iar versurile sale demonstreaza cu prisosinta ca a reusit.
VAMEUL SI FARISEUL

Am afirmat mai sus ca Ion Crja este nedrept atunci cand i judeca atat de aspru pe camarazii lui de
suferinta care, ajunsi la limita puterii lor de rezistenta, au capitulat. n cartea despre care am amintit
deja (ntoarcerea din infern, vol. II), consacrata aproape in intregime reeducarii de la Aiud, el
depune marturie si acuza in acelasi timp. Depune marturie despre ororile pe care le-a trait el si
ceilalti detinuti ai Aiudului acelei perioade si acuza de-a valma, atat pe calai, cat si pe victime, adica
pe aceia dintre detinuti care, oameni fiind, s-au comportat omeneste, facand compromisurile
necesare pentru a supravietui. Citindu-l si cunoscand si cumplitele realitati de acolo, iti dai cu
usurinta seama ca Ion Carja, cu toata statura lui intelectuala si morala, nu a inteles nici fenomenul
reeducarii in sine si nici pe nefericitii care, trecand prin aceasta reeducare si neavnd vocatie de
martiri s-au comportat omeneste, adica s-au ndoit, s-au lepadat renegndu-si trecutul si idealurile,
au renuntat la vise. Daca atunci si acolo, n timpul cumplitei nclestari, cnd nu aveai ragaz sa-ti
23

sondezi propriu-ti suflet, necum pe al celor de lnga tine, ndrjirea sau chiar ura lui mpotriva unui
Puiu Giosanu si a altora asemenea lui, n special, precum si mpotriva tuturor celor nevolnici n
general, erau justificate, dupa trecerea anilor, n momentul cnd si scrie cartea, s-ar fi cuvenit sa
aiba o alta ntelegere asupra fenomenului n sine, precum si asupra oamenilor care, n mprejurarile
date, s-au comportat asa cum s-au comportat.

Ion Crja se dovedeste nsa a fi si n momentul scrierii cartii, la fel de necrutator ca si atunci cu
slabiciunile si neputintele celor ce nu au fost n stare sa reziste asa cum a rezistat el. Caci, asa cum
am mai amintit, el a avut, fa de actiunea de reeducare, o atitudine transanta, refuznd, cu
fermitate, dar si cu un fel de ostentatie, sa o accepte, motiv pentru care a si fost n permanen n
atentia colonelului Craciun si a ciracilor acestuia, care au facut tot ceea ce le-a stat n putinta sa-i
frnga cerbicia. El a suportat nsa toate samavolniciile cu stoicism, dar si cu un soi de trufie, caci
Ion Crja avea, ca orice om, pe lnga calitile pe care nimeni nu i le putea contesta, si o serie de
defecte. Era, printre altele, extrem de orgolios, iar atunci cnd era vorba sa-i judece pe altii era
rigid si nendurator ca un inchizitor. Nu scpa nici o ocazie sa-si etaleze cunostintele sale (avea o
solida pregatire intelectuala), att n disputele cu reeducatorii (interni sau externi), ct si n discutiile
cu ceilalti detinuti. Avea o deosebita placere de a-si coplesi interlocutorul cu fel de fel de teorii si cu
trimiteri la autori celebri, pentru a-l pune astfel n inferioritate. Daca acest procedeu si avea o
justificare n disputele sale cu adversarii, pentru ca s-ar putea presupune ca astfel ar fi putut cstiga
un ascendent asupra lor (desi colonelului Craciun si statului lui major putin le pasa de eruditia
victimelor lor), n discutiile cu ceilalti detinuti, aceasta etalare de cunostinte era cel putin pretioasa.
Puiu Giosanu nu a gresit prea mult atunci cnd, n articolul amintit publicat n gazeta de perete a
clubului din fabrica, l caracterizeaza ca fiind infatuat si arogant si mizantrop.
n orice caz, faptul ca Ion Crja avea un eu hipertrofiat se poate constata si din lectura cartii lui
despre care am amintit, carte n care se scoate n evidenta, cu ostentatie aproape, pe sine. Uneori o
face numai aluziv, alteori o spune, nsa direct. Iata, de exemplu, ce spune, referindu-se la o
interventie a sa la una din sedintele clubului:
Ceea ce spuneam eu era exact ce gndeau cel putin 90 la suta din cei de fata. Dar deoarece
niciunul dintre ei nu avea privilegiul meu, nici unul dintre ei nu ndraznea sa spuna ceea ce
gndea. Eu . . . eram singurul titrat universitar cu distinctia de doctor, dobndita nca sub imperiul
vechii legi universitare valabila pna n 1949. Pe lnga aceasta, aveam calificarea superioara
chiar n probleme de politica (Op.cit. pp. 215-216).
Si aceasta afirmatie o face cu seninatate, cu toate ca acolo, n sala, erau cu siguranta destui detinuti
care, cu sau fara diploma, erau cel putin tot att de eruditi si de dotati din punct de vedere
intelectual ca si el. Numai ca acestia erau mai modesti.

24

Astfel stnd lucrurile, este explicabil de ce Ion Crja si judeca camarazii de suferinta, care nu au
putut fi la naltimea lui, cu atta asprime, neavnd pentru majoritatea dintre ei, nici un fel de
ntelegere. Spun majoritatea, deoarece unora dintre cei care au capitulat, este adevarat putini la
numar, le acorda totusi circumstante atenuante. Pentru Ion Caraion, de exemplu, are o
surprinzatoare ntelegere, justificndu-i actiunile reprobabile, desi aceste actiuni nu se deosebesc
deloc de cele ale lui Puiu Giosanu pe care l stigmatizeaza cu atta nversunare. Or, daca, n situatia
respectiva, cnd oamenii au reactionat si s-au comportat asa cum au reactionat si s-au comportat,
sub imperiul acelorasi presiuni si silnicii fizice si morale, acorzi ntelegere unuia, atunci trebuie sa
acorzi aceeasi ntelegere tuturor. Chiar si acelui odios Hordila care, atunci cnd s-a eliberat
nainte de termen (ianuarie 1963), pentru participare activa si deosebit de fructuoasa la actiunea
de reeducare, a soptit discret unui prieten de-al sau, de la care si lua ramas bun: Sa lovesti tare,
necrutator, caci numai asa vei iesi de aici!. i pentru ca veni vorba de Hordila, trebuie sa amintesc
ca nici chiar el, care era socotit unul dintre cei mai ticalositi, mai fara de scrupule sustinatori ai
reeducarii, nu era total lipsit de omenie. El tuna si fulgera mai mult mpotriva trecutului si a
mortilor dect mpotriva celor care refuzau sa se reeduce. Filipicile sale erau ndreptate de obicei
mpotriva regimurilor burghezo-mosieresc, n general, si mpotriva Miscarii Legionare si a
capeteniilor ei, n special. mpotriva oamenilor de fa prezenti nu lua atitudine dect n cazuri
extreme, cnd era neaparata nevoie sa-si dovedeasca sinceritatea fa de reeducare sau cnd i se
cerea, n mod expres, sa faca acest lucru. De altfel, aceasta era o practica aproape generala a celor
care erau activi n actiunea de reeducare. Cei mai multi vituperau mai cu seama mpotriva trecutului
si a mortilor, si numai cnd era neaparata nevoie i luau n primire si pe cei refractari reeducarii.
Un alt exemplu n acest sens l constituie seful politic al fabricii din partea detinutilor, Romulus
Dragoiescu. Fost contabil la uzinele Resita, acesta fusese implicat n procesul Marii Tradari
Nationale, proces intentat unor mari personalitati politice si cultural romnesti - dintre care amintesc
pe Ion Pop, Bujoiu, profesorul Margineanu, Auschnitt (judecat n lipsa), George Manu, etc. - si
condamnat mpreuna cu acestia. La declansarea reeducarii, simtind ca este rost sa se elibereze
nainte de termen, fara sa-si faca prea multe scrupule, a acceptat sa se purifice de toate pacatele
trecutului prin spovedanie, devenind, n felul acesta, unul dintre oamenii de baza ai colonelului
Craciun printre detinuti. Era un ins pipernicit, surpat parca n sine, vesnic ncruntat si vesnic cu
privirea n pamnt. Trecea printre oameni ca printre morminte, absent ca un somnambul si ducnd
parca n spate o imensa povara. Doar din cnd n cnd tresarea si se uita cu suspiciune n jur,
asteptnd parca sa i se faca reprosuri. Era ct se poate de clar ca era un suflet zbuciumat. Si totusi
omul acesta nu era un ticalos iremediabil, asa cum l prezinta Ion Crja n cartea sa. A trecut,
adesea, multora multe cu vederea, facndu-se ca nu observa anumite lucruri, atunci cnd era sigur
ca nici el nu este observat. Un exemplu: la cteva zile de la venirea lotului nostru n fabrica, am fost
dusi la club unde urma sa vina colonelul Craciun cu toata suita sa pentru a ne vorbi si a ne face
recomandari n legatura cu felul cum va trebui sa ne comportam n noua noastra situatie; cum n
sala n care trebuia sa aiba loc ntlnirea nu erau banci suficiente, am fost trimisi unii dintre noi sa
aducem cteva de la sala de mese; si pentru ca noi nu cunosteam rostul pe acolo, am fost nsotiti de
un cetatean din fabrica, care nu era altul dect Dragoiescu. Eu nu-l cunosteam si nu stiam ce rol
joaca el n actiunea de reeducare de acolo. Creznd ca este un biet om obidit si hartuit si el ca si
mine, m-am apropiat complice si l-am ntrebat: Ce vor sa faca ticalosii acestia cu noi de ne-au
adus aici? Vor sa ne ndobitoceasca?. El nu mi-a dat nici o atentie si, ca si cum nu ar fi auzit
25

nimic, si-a vazut de treaba lund o banca n spinare si plecnd spre sala de sedinte. Peste cteva
minute, vazndu-l n compania colonelului Craciun mi-am dat seama de gafa pe care o facusem si
m-am temut ca vor urma represaliile. Nu s-a ntmplat nsa asa. Am stat n fabrica mai bine de un an
si jumatate, avndu-l pe el sef de productie si sef de reeducare, si niciodata nu a facut cea mai mica
aluzie la incidentul de atunci. Mi-a reprosat alte cele, m-a criticat adesea n sedinte, acuzndu-ma ca
sunt ncapatnat si ca fac pe grozavul, sfidnd pe ceilalti detinuti care au nteles sa rupa cu trecut si
sa devina oameni cinstiti, nsa niciodata nu a facut nici cea mai mica aluzie la ceea ce stiam doar noi
doi.
Iata de ce eu consider ca att Dragoiescu si Hordila ct si toti ceilalti care sunt n situatia lor, sunt,
n fond, cu totii niste biete victime si ca au dreptul sa se bucure de ntelegerea si compasiunea
noastra, dupa cum sunt tot atat de convins ca si Dumnezeu le va da dreptul la mntuire. Si pentru ca
am pomenit de mntuire, mi-a venit n minte o ntrebare pe care Puiu Giosanu a pus-o prietenului
sau, Ion Caraion, n timp ne plimbam prin tarcul din fata dormitorului nostru: Ce zici, Ioane, noi,
cei care ne balacim n mocirla de aici, vom mai avea oare acces la mntuire?. Ce a raspuns Ion
Caraion nu am mai auzit, dar atunci eram convins ca ntrebarea fusese pusa asa, n bataie de joc.
Acum insa, dupa ce i-am citit versurile, am certitudinea ca, atunci cnd a pus aceasta ntrebare, Puiu
Giosanu vorbea ct se poate de serios. Ba chiar mult mai serios decat i-ar fi putut raspunde Ion
Caraion
Si nca ceva n legatura cu Puiu Giosanu si cu Ion Crja: evocndu-i, nu stiu de ce mi vine n minte
parabola cu...vamesul si fariseul.
(din: Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric. Memorii si versuri din
inchisoare, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

26