"Apararea lui Socrate" sau cum nu se moare

Cand ma mai distram in urma cu vreo trei ani scriind niste versuri exclusiv
la trecerea vremii, am facut urmatoarea rima: "Ceea ce-ti spun acum nu gasesti i
n nicio carte- / Asta-i viata mea, nu a lui Platon sau Socrate.". Niste versuri
care nici mie nu imi spuneau ceva, le scriam doar asa, sa ma mai delectez; de ce
le doua nume nu ar mai fi nevoie sa spun daca aveam cunostinta de ele mai multa
decat pot avea despre ceva care nu imi prezenta interes. Astazi insa, daca fac o
comparatie intre ceea ce scriam atunci fara vreo baza si ceea ce mi-a fost dat
sa invat despre acei oameni izvoratori de cunoastere, ajung la concluzia ca imi
placea sa ma prostesc dorind doar sa imi iasa o rima fara sa ma miste in vreun f
el acele cuvinte. Facand abstractie de aceasta amintire, insemnatatea extraordin
ara a numelor de mai sus ma indeamna sa vorbesc despre al doilea prin primul: in
vers nu ar fi posibil, deoarece Platon a fost cel care a vorbit despre mentorul
sau, Socrate, filosof prin excelenta oral, care nu a lasat in scris nici macar o
pagina din filosofia sa, ci s-a revelat lumii prin contributia urmasilor sai, P
laton fiind cel mai de seama.
Viata lui Socrate nu a mers nicidecum dupa un standard al luxului, al avutie
i, el a fost un cetatean de rand privit prin prisma aceasta. De fapt, nu avea cu
m sa devina un pilon al filosofiei Greciei antice daca scopul gandirii sale era
altul decat omul si cunoasterea omului in special, ceea ce l-a facut sa se detas
eze de material, de lumesc. Tinerii erau firesc atrasi de tot ce insemna Socrate
, de modul in care el ajungea sa le arate exponentilor viitorului Atenei adevaru
ri pe care aceia le posedau fara ca sa fie constienti de ele, adevaruri care tre
buia descoperite in ei de catre un maestru al maeuticii, prea rar nascut in lume
, asa cum era Socrate. Dar sfarsitul sau? Modul in care el s-a despartit de lume
a vazuta nu este nicicum demn de mostenirea spirituala pe care i-a lasat-o. Cu z
eama de cucuta si-a incheiat acesta existenta printre preaiubitii sai discipoli,
incepandu-si o alta calatorie, manat de nadejdea in nemurire care nu l-a parasi
t nici cand a fost fortat sa isi grabeasca plecarea. Totusi, de ce a fost condam
nat Socrate de fapt?
Motivul primar pentru care a fost trimis la judecata si condamnat la moarte
este coruperea tinerilor, care aducea cu sine, in cazul veridicitatii vinei, dec
adearea Atenei, defaimarea ei, Socrate devenind astfel inamicul cetatii. Pe scur
t, el era acuzat ca promova credinta in alti zei, in unii noi, necrezand in zeii
cetatii, invataturi pe care le-ar fi transmis tinerilor carora le vorbea fara v
reo pretentie de plata. Socrate si-a acceptat condamnarea, tocmai pentru ca nu e
ra un dusman al poporului atenian si urmarea binele lui. Acest eveniment trist a
avut loc in primavara anului 399 I.Hr. Injustetea unui asemenea sfarsit nu a fo
st trecuta cu vederea de catre Platon, alt gigant al filosofiei antice, care, di
n datoria de a-si cinsti mentorul si de a raspunde nedreptatii ce fusese facuta,
a scris "Apararea lui Socrate" ("Apologia"), text care contine, cel putin in sp
irit, spusele lui Socrate la procesul in urma caruia a fost osandit.
Acuzatorii sai au fost Meletos (un poet de tragedii), Anytos (un influent om
politic) si Lycon (un retor apreciat in acele vremuri). Toti cereau moartea si
se bazau pe motivele amintite anterior. Din punct de vedere al structurii, "Apar
area" cuprinde trei parti, ceea ce nu este intamplator, avand in vedere cum se d
esfasurau atunci procesle: mai intai se decidea daca acuzatul se face sau nu vin
ovat, iar apoi, in cea de-a doua etapa, se hotaraste pedeapsa. Prima parte const
ituie raspunsul lui Socrate la toate acuzatiile care i se aduceau, el "aparanduse" cautand sa demonstreze absurdul prin care era atacat si i se cerea condamnar
ea. Debutul "Apologiei" consta intr-o fraza ironica, vorbele lui Socrate zguduin
d ipotezele atacatorilor, ipoteze privind caracterul daunator al invataturilor c
elui judecat: "Ce inraurire au avut acuzatorii mei asupra voastra, nu stiu, ceta
teni ai Atenei; eu, cel putin, ascultandu-i, era cat pe ce sa nu ma mai recunosc
, atat de convingatoare erau cuvintele lor; totusi, la drept vorbind, ei n-au sp
us nimic adevarat." Cuvintele respective aveau scopul de a inchipui un alt Socra
te, unul ateu si instigator - cu imaginea aceasta avea de luptat "cel adevarat".
Remarcabil este dialogul dintre el si Meletos, acuzatorului adresandu-i-se o se
rie de intrebari la care acesta raspunde fara chibzuinta reala, permitandu-i ast
fel vinovatului fara vina sa isi intareasca punctul de vedere in fata celor care

il considerau un pericol si nu puteau ori nu doreau din felurite motive sa apre

cieze spiritul sau unic.
Socrate vrea sa arate si ca Meletos nu are habar despre ce vorbeste si ca il
ataca lipsit de argumente logice, astfel de argumente aducandu-le inculpatul pe
ntru a se apara. Ca un rezumat al considerentelor lui Socrate privind datoria sa
de a fi drept, acesta afirma: "Insa pe mine ma veti gasi acelasi om in tot curs
ul vietii, chiar daca am avut o insarcinare publica, acelasi si ca simplu cetate
an: unul care nu a ingaduit ceva impotriva dreptatii, nimanui - nici altora si n
ici vreunuia din cei pe care acuzatorii mei ii numesc discipolii mei.".Nu doar p
roblema dreptatii este dezbatuta de Socrate in prima parte, ci se intalnesc si r
eferiri la curajul in fata mortii sau la neimplicarea lui in viata publica.
Mergand in partea a doua, il intalnim pe Socrate in situatia de a-si exprima
punctul de vedere fata de pedeapsa pe care ar merita-o, juriul gasindu-l vinova
t, dupa cum se cunoaste deja, un moment neprezentat de catre Platon in "Apologie
". El insista pe saracia in care traia, "martor" (dupa cum insusi o numeste) al
nepasarii fata de bunastarea materiala; o serie de intrebari legate de felurite
pedepse duc catre o concluzie amara: Socrate nu poate sa fie acelasi daca nu ram
ane la filosofie, la actiunea de a filosofa, lucru ce domneste in a sa viata.
Ultima parte contine mesajul final al lui Socrate catre cei apropiati, chiar
dupa ce condamnarea sa la moarte a fost declarata oficial si irevocabil. Nu est
e o condamnare a unui om, in esenta; este o lovitura in plin data filosofiei, ca
re s-a inclinat atunci in fata miseliei, a erorii voite, a falsului. Socrate ave
a o respectabila etate, nu i se prevedeau inca multi ani pe pamant. Cu toate ace
stea, i s-a curmat firul, nu de Zeu, cum se cuvenea, ci de niste "nimeni cu corp
" (Sorin Cucerai, filosof independent). Paragraful care incheie "Apararea" pune
in discutie o constatare dureroasa: "Dar acum e timpul sa plecam: eu ca sa mor,
iar voi - ca sa traiti. Care dintre noi se indreapta spre un bine mai mare, nu s
tie nimeni altcineva decat Zeul." Chiar a castigat vreun bine Atena, cat de mic,
prin aceasta necinste? Hotarat, nu. Dar Socrate? S-a indreptat spre un bine mai
mare astfel? Oricum ar fi, nemurire a capatat. Nu atat nemurirea "clasica", in
care credea si el, dar si noi, cei multi crestini; ci si nemurirea in lumea trec
atoare - sunt multe lucruri mai de pret decat sa nu mori "cu adevarat", ca omul
ce trece si se pierde undeva in pamant? Am devenit convins ca nu.