VIII.

Realizarea normelor juridice

A. Clarificarea conceptului
Normele juridice sunt create în vederea realizării unor sarcini ale societăţii, sarcini
complexe orientate în direcţia asigurării unei conduceri eficiente a acesteia. Privite prin
prisma rolului statului, normele juridice apar ca mijloace fundamentale de realizare a
acestuia. Ele constituie cadrul juridic al realizării sarcinilor statului. Garantarea
suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale, asigurarea ordinii constituţionale,
consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, exploatarea resurselor
naturale în concordanţă cu interesul naţional, valorificarea potenţialului creator şi
productiv al tuturor forţelor sociale, dezvoltarea culturii şi ştiinţei, protejarea patrimoniu-
lui cultural naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi asigurarea echilibrului ecologic,
crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi pentru protecţia socială a
cetăţenilor, atragerea tuturor cetăţenilor la viaţa politică a societăţii, organizarea
cooperării cu alte state, apărarea păcii şi promovarea înţelegerii între popoare, înfăptuirea
cerinţelor principiului echităţii etc., într-un cuvânt, toate sarcinile statului sunt realizate
prioritar prin mijloace juridice, prin crearea de norme care reglementează relaţiile din
domeniile amintite.
Dar crearea de norme, oricât ar fi de corectă şi de bună reglementarea, nu
constituie decât primul pas în realizarea sarcinilor amintite, al doilea pas, la fel de
important, este cel al realizării normelor, a înfăptuirii scopurilor urmărite prin
reglementare. De altfel, aceste două procese - de creare şi de realizare a dreptului - se
întrepătrund, deosebirea dintre ele putând şi trebuind a fi făcută din punct de vedere
teoretic, dar greu de realizat, uneori, în practică. Astfel, de exemplu, prin Constituţie se
stabilesc relaţiile care pot fi reglementate numai prin lege organică1, printre care şi cele
privind regimul proprietăţii. Prin lege se adoptă, să spunem, nişte reguli privind
proprietatea, apoi, printr-un regulament al Guvernului se detaliază regulile din legea
respectivă, în vederea aplicării ei, după care, prefecturile sau primăriile vor rezolva cazuri
concrete privind atribuirea unor terenuri în proprietate. Vom observa că, în actele
normative ale Guvernului - hotărâri, regulamente etc. - putem întâlni atât reguli cât şi
dispoziţii de aplicare a lor.
Multe acte juridice adoptate de un organ de stat inferior celui ce a elaborat le
întâlnim în Constituţia României.

108
1
Vezi articolul 73 ???? aliniatul 3 din Constituţia Românie.
 legea, apar ca acte de aplicare a acesteia, chiar dacă, la rândul lor, creează reguli
de comportament (care, de obicei, au o sferă de cuprindere mai strânsă) şi deci nu sunt
propriu-zis acte de aplicare, adică acte prin care se creează, se modifică sau se stinge un
raport juridic concret.
Prevederile normelor juridice sunt traduse în fapt prin intermediul activităţii
oamenilor, activitate desfăşurată în cadrul unor organe de stat, organizaţii sociale sau
independent, de fiecare membru al societăţii. Uneori, în cazul normelor prohibitive,
pentru atingerea scopurilor urmărite prin reglementare nu este nevoie de o acţiune
conştientă a indivizilor, ci, din contră, de o abţinere de la săvârşirea acţiunilor interzise.
Astfel, de exemplu, simpla abţinere de la săvârşirea faptelor ce constituie infracţiuni -
potrivit Legii numărul 9/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite - înseamnă, de fapt, o realizare a dreptului, o atingere a scopului
urmărit prin reglementare. Această formă de realizare a dreptului poartă denumirea de
respectare iar alteori atingerea scopului urmărit prin reglementare presupune acţiunea
celor cărora li se adresează. Această acţiune poate fi de organizare a înfăptuirii legii,
organizare care, la rândul ei, se poate face tot prin intermediul unor acte normative, ea
apărând ca un moment necesar în procesul de aplicare a dreptului, de înfăptuire a
cerinţelor normelor juridice cuprinse într-o lege. Astfel, de exemplu, aplicarea
Decretului-lege numărul 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
economice pe baza liberei iniţiative2, s-a emis Hotărârea Guvernului numărul 201 din
1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a decretului amintit, organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative desfăşurându-se potrivit
regulilor cuprinse în hotărârea Guvernului. Apoi, înfiinţarea unor unităţi particulare şi
încheierea unor raporturi juridice pe baza actelor normative amintite s-a realizat prin acte
de aplicare propriu-zise, acte juridice individuale, cum mai sunt denumite. Deci, o
persoană care dorea să desfăşoare o activitate potrivit Decretului-lege 54/1990 trebuia să
îndeplinească actele cerute de aceasta. Autorizaţia emisă potrivit acestor norme,
constituie un act juridic individual, de aplicare a dreptului, pe când actele sau faptele
celui ce solicită autorizaţia sunt acte individuale prin care se realizează dreptul, dar nu
acte de aplicare.
Noţiunea de aplicare a dreptului este rezervată numai acelor acte de realizare
care sunt înfăptuite de organele statului, potrivit competenţei lor3.
2
Decretul-lege nr. 54/1990 a fost abrogat prin legea privind soc. com. (Legea nr. 31), publicată în
Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17.XI.1990.
3
În literatura juridică din alte ţări, noţiunile de aplicare, realizare, respectare, îndeplinire etc. sunt utilizate
cu sensuri diferite, dar peste tot se scoate în evidenţă specificul aplicării sancţiunii de către organele de
stat competente, în cazul înfrângerii cerinţei normei de către cei cărora se adresează. Unii din autori
 Astfel aplicarea dreptului a fost definită în literatura de specialitate ca activitate
practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice,
acţionând ca titulari ai autorităţii de stat, activitate care se desfăşoară în forme juridice
oficiale, stabilite prin acte normative4.
Deci realizarea dreptului - proces complex de traducere în fapt a cerinţelor
normelor juridice - are loc prin intermediul activităţii cetăţenilor şi unor forme
organizaţionale nestatale şi al organelor de stat. Pentru a sublinia deosebirea calitativă
dintre activitatea depusă de organele statului în realizarea dreptului şi activitatea
cetăţenilor privită individual sau în cadrul unor organizaţii nestatale, în literatura juridică
din ţara noastră, prima dintre activităţile amintite de noi este desemnată prin noţiunea de
aplicare a dreptului, iar cea de a doua, după caz, îndeplinire sau respectare, după cum
implică sau nu o activitate, o acţiune în vederea înfăptuirii cerinţelor normelor juridice.

disting chiar aplicarea dispoziţiei normei juridice, de aplicarea sancţiunii ei. Astfel, R. Lukiç, făcând
deosebire între norma juridică şi regula de conduită (fiecare normă cuprinzând, după părerea sa, două
reguli de conduită - dispoziţia şi sancţionarea) afirmă: O consecinţă, se poate vorbi de aplicarea
dreptului fie că este vorba ca subiectul să se supună dispoziţiei, fie că este vorba ca acesta să se supună
sancţiunii. Pornind de aici distingem două tipuri de aplicare a dreptului, aplicarea voluntară a
dreptului, adică supunerea faţă de dispoziţie şi aplicarea forţată a dreptului, adică recurgerea la
sancţiune. Dacă aplicarea dreptului este voluntară, ea constă, pentru subiect, într-un comportament de
asemenea manieră încât să se supună dispoziţiei. Dacă ea este forţată, ea constă, întotdeauna, în
acţiunea a două subiecte; avem, pe de o parte, subiectul dispoziţiei încălcate şi, pe de altă parte, organul
etatic de coerciţie căruia îi revine, în cazuri extreme, aplicarea prin forţă a sancţiunii faţă de primul, cel
care a înfrânt dispoziţia. (R. Lukiç, Théorie de l'État et du droit, Dalloz, Paris, 1974, p. 435). Sigur, s-ar
putea face distincţia în cadrul normei între dispoziţie şi sancţiune, după subiectele cărora li se adresează.
Sigur că sancţiunea priveşte atât subiectul a cărui acţiune se încadrează în împrejurările descrise de
ipoteză, şi căruia deci i se impune (după caz, i se recomandă) o comportare, cât şi organul chemat să
aplice norma în caz de nerespectare de bună voie (fie că este vorba de o nerespectare a unui
comandament ce impune să nu faci ceva, fie că este vorba de nerespectarea unor condiţii, forme etc., în
care trebuie să acţionezi pentru atingerea scopurilor normei). Dar, de aici nu putem deduce concluzia
existenţei a două reguli de conduită într-o normă. În acest fel s-ar crea confuzii pe planul realizării
cerinţelor lor. Ceea ce putem si trebuie să admitem este distincţia între aplicarea voluntară a dreptului si
cea forţată, cum le denumeşte R. Lukiç. Dar şi aici trebuie să facem o demarcaţie între două situaţii ce se
încadrează în aplicarea voluntară. Prima, relativ simplă, este cea a ascultării, a respectării normei
prohibitive. Nu acţionezi acolo unde legea nu permite, şi prin acest simplu fapt ai realizat dreptul. A
doua, care este tot o aplicare voluntară, dar mai complexă, presupune acte sau fapte îndeplinite, după caz,
de persoane fizice, de colective de oameni, de organe de stat pentru a se putea atinge scopul urmărit prin
reglementare. Aici, dacă. activitatea desfăşurată este conformă cu legea, avem de-a face cu o aplicare
voluntară, dar deosebită, fireşte, de simpla ascultare.
4
Vezi I. Celerchi, M. Luburici, op. cit., p. 412.
 B. Aplicarea dreptului (a normelor juridice)
Deosebirile dintre actele normative şi actele
de aplicare a dreptului
Statul, în realizarea sarcinilor sale, acţionează atât prin crearea de norme juridice,
cât şi prin aplicarea lor. În legătură cu noţiunea de creare, lucrurile par clare, în sensul că
fiecare stat contemporan îşi are organul său legislativ, organ care creează legile, uneori
prevăzându-se expres în Constituţia fiecărui stat domeniile în care relaţiile sociale nu pot
fi reglementate decât prin legi. De asemenea, prin Constituţii, legi organice şi legi
ordinare se prevede şi domeniul în care organele executive pot să creeze norme general-
obligatorii. În legătură cit noţiunea de aplicare a dreptului, lucrurile se complică,
deoarece, aşa cum este definită această activitate a statului, ea implică nu numai acte
propriu-zise de aplicare adică acte juridice care duc la naşterea unor raporturi juridice
concrete - ci şi acte de organizare a aplicării dreptului, care adesea cuprind ele însele
reguli juridice. Astfel, în exemplul luat de noi, hotărârea Guvernului pentru aprobarea
normelor de aplicare a Decretului-lege nr. 54/1990 nu duce la naşterea unui raport juridic
concret, cu toate că ea este un act de aplicare a legii. Această hotărâre cuprinde, la rândul
ei, reguli juridice care vin în completarea celor ce fac parte din decretul amintit,
detaliindu-le, făcând posibilă aplicarea lor, atingerea scopului reglementării. Dar
realizarea acestui scop are loc, în final, prin încheierea unor raporturi juridice concrete pe
baza unor acte de aplicare concrete. Astfel, elaborarea autorizaţiilor pentru desfăşurarea
unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative de către organele competente, celor ce
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, duce la naşterea raporturilor juridice concrete,
despre care vorbeam.
În felul acesta se poate constata că procesul de aplicare a dreptului este un proces
complex ce se realizează atât prin acte normative cât şi prin acte individuale,
nenormative. Astfel, după ce Parlamentul ţării elaborează o lege, adesea sunt adoptate, în
vederea aplicării ei, după caz, hotărâri ale Guvernului sau instrucţiuni ale miniştrilor, care
cuprind norme de aplicare şi numai după aceea unele organe de stat, cetăţeni sau unele
organizaţii acţionează în conformitate cu legea respectivă şi cu actele de punere în
aplicare a ei, pentru impunerea unor obligaţii, obţinerea sau exercitarea unor drepturi,
manifestându-şi voinţa pentru a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice
concrete. în lumina celor arătate, apare clar faptul că noţiunea de act de aplicare a
dreptului are atât un înţeles larg, cât şi un înţeles restrâns. În sens larg, actul de aplicare
este atât un act aleator de drept, cuprinzând norme care organizează traducerea în fapta
unei legi, cât şi un act creator de raporturi juridice concrete. În sens restrâns, actul de
aplicare nu cuprinde reguli, ci duce la naşterea unui raport juridic, pe baza unei norme de
drept. În acest sens, el este actul prin care cerinţa unei norme se realizează în fapt, cazul
ipotetic cuprins în normă fiind materializat.
Trebuie făcută o demarcaţie clară - care nu înseamnă o separare rigidă - între
actele juridice care cuprind norme generale şi cele care constituie o aplicare a normelor
la cazurile concrete, lipsindu-le elementul repetabilităţii specific actelor normative.
Demarcaţia este cerută în primul rând de principiul legalităţii, actele de aplicare trebuind
a fi conforme cu legea. Dar ea este necesară şi în vederea asigurării cerinţelor principiului
separaţiei puterilor în stat, ştiut fiind că în general, unele organe de stat au în competenţa
lor crearea dreptului, pe când altele aplicarea lui, cu excepţia acelei situaţii în care
aplicarea cerinţelor normelor cuprinse în legi presupune adoptarea altor norme de
aplicare care se situează pe o treaptă inferioară a ierarhiei izvoarelor de drept.
Distincţia dintre actele de aplicare a dreptului înţelese în sens îngust şi actele
normative poate fi determinată prin reliefarea trăsăturilor specifice ale fiecăreia din cele
două categorii şi compararea lor.
a) Astfel, dacă actele normative formulează sau se referă la cazuri ipotetice,
cuprinzând reguli cu caracter general, impersonal şi aplicându-se de câte ori sunt întrunite
condiţiile prevăzute în ipoteză, actele de aplicare au un caracter concret, constituie o
concretizare a normelor juridice la un caz dat.
b) Apoi efectul lor în timp este deosebit. Actele normative intră în vigoare odată
cu publicarea şi continuă să-şi producă efectele atâta timp cât nu au fost abrogate. Actele
de aplicare au un efect în timp diferit de la act la act, fiind subordonat scopului rezolvării
în bune condiţii a intereselor legale ce au stat la baza lor. Efectul lor în timp depinde de
natura actului: penal, civil etc., de urgenţa măsurilor etc. Pentru actele de aplicare nu mai
avem, ca pentru cele normative, principii generale care să guverneze efectul lor în timp,
deosebirile fiind mari de la o ramură de drept la alta, şi chiar înlăuntrul aceleiaşi ramuri,
de la o categorie de acte la alta. Exemplu, în dreptul civil, un contract de vânzare-
cumpărare îşi produce efectul în limita termenelor de prescripţie a drepturilor pe care le
au cele două părţi ale raportului juridic născut pe baza acestui contract, pe când
încheierea unei căsătorii produce efecte pe toată durata acesteia, iar în unele privinţe şi
după încetarea ei.
c) O altă caracteristică a actului de aplicare care îl deosebeşte de actul normativ se
referă la condiţiile formale de validitate ale acestuia. Astfel, de exemplu, o lege la noi
este votată de ambele camere ale Parlamentului, apoi promulgată de Preşedintele ţării şi
apoi publicată, respectându-se cu ocazia adoptării ei normele cuprinse în Regulamentul
Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului referitoare la procedură şi normele
cuprinse în Constituţie referitoare la competenţa de promulgare a legilor, competenţă ce
aparţine Preşedintelui ţării. Dar, dacă este vorba de o hotărâre judecătorească într-un
proces civil, de exemplu, hotărârea trebuie dată cu respectarea tuturor regulilor de
procedură civilă care o reglementează, fiecare hotărâre trebuind să cuprindă denumirea
instanţei de la care emană, numele şi prenumele judecătorilor ce au făcut parte din
completul de judecată, numele şi prenumele părţilor, motivul chemării în judecată,
încadrarea juridică, descrierea situaţiei de fapt etc.
d) în privinţa căilor de atac, trebuie arătat faptul că ele diferă de la o categorie la
alta de acte de aplicare, pe când în cazul actelor normative nu putem vorbi de căi de atac
propriu-zise. Astfel, de exemplu, o hotărâre judecătorească pronunţată de o judecătorie
poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la pronunţarea sau de la comunicarea ei;
împotriva unui act administrativ ilegal se poate face reclamaţie la autoritatea emitentă,
care este obligată să rezolve cererea în termen de 30 zile, iar împotriva soluţiei date de
aceasta, cel ce se consideră vătămat, se poate adresa tribunalului, putând cere anularea
actului ilegal, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Actele normative pot fi şi ele ilegale, necesitatea conformităţii actelor inferioare cu cele
superioare lor fiind şi aici dedusă din principiul legalităţii. Dar, în acest domeniu, nu se
vorbeşte de căi de atac. Dacă, de exemplu, o lege organică sau ordinară vine în
contradicţie cu Constituţia, ea poate forma obiectul controlului constituţionalităţii legilor
şi, pe cale de consecinţă, se ajunge la încetarea acţiunii ei. Sub imperiul Constituţiei din
1965 acest control era exercitat de Marea Adunare Naţională prin Comisia
Constituţională şi juridică, pe când în actuala Constituţie această competenţă aparţine
Curţii Constituţionale5. Dacă un alt act normativ, de exemplu, o instrucţiune a unui
ministru, vine în contradicţie cu un act normativ superior, se va aplica acest din urmă act,
sesizându-se despre această situaţie organul competent.
În legătură cu deosebirea dintre actele juridice normative şi cele nenormative pot
fi reliefate şi alte aspecte. Ne mai referim doar la unul şi anume: un act normativ poate să
iasă din vigoare, pentru că, de regulă, nu mai corespunde noilor realităţi sau nevoi ale
unei societăţi şi numai în caz de revoluţie, de schimbări fundamentale în societate, să fie
abrogat pentru că vine în contradicţie cu anumite principii juridice sau etice, dar un act
individual poate fi suspendat sau, după caz, anulat de un organ ierarhic superior pentru că
este ilegal (sau nu este oportun). Deci, încetarea activităţii, valabilităţii unui act
individual sunt altfel apreciate, decât în cazul unui act normativ.

5
Vezi articolul 140-145 al noii Constituţii a României şi Legea nr. 47/1992, publicată în M.O. al
României nr. 101, din 22 mai 1992.
 C. Fazele aplicării dreptului
Fazele aplicării diferă după genul de act individual în care se finalizează. Altfel
decurg lucrurile, dacă avem de-a face cu îndeplinirea unui act administrativ sau financiar,
faţă de actul judiciar, de exemplu. Dar, dincolo de distincţiile care pot fi făcute de la o
ramură de drept la alta, există şi nişte elemente comune. Bineînţeles că, în expunerea
acestora, trebuie să facem abstracţie de aplicarea normelor prin norme, adică de
organizarea aplicării legii prin emiterea unor reguli, precum cele cuprinse în instrucţiunile
elaborate de miniştri, în vederea aplicării unei legi generale în domeniul de relaţii ce ţine
de competenţa lor.
Dacă ne referim prioritar la activitatea desfăşurată de organele judecătoreşti
putem distinge trei momente ale aplicării dreptului: a) stabilirea stării de fapt, b)
stabilirea normei sau normelor juridice ce privesc împrejurările de fapt respective, şi c)
elaborarea actului de aplicare, reţinând că şi pentru alegerea normei şi pentru aplicarea ei
o mare importanţă o prezintă interpretarea.
a) Stabilirea stării de fapt. În aplicarea dreptului se demarează de obicei prin
stabilirea stării de fapt. Acest lucru presupune cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete,
a împrejurărilor, faptelor, acţiunilor ce fac obiectul aprecierii. Organul de aplicare,
cercetând starea de fapt, va trebui să depună toate diligentele pentru cunoaşterea cât mai
detaliată, cât mai completă a faptelor asupra cărora trebuie să se pronunţe, a
împrejurărilor în care au avut loc, a influenţelor exercitate asupra subiectului care a
acţionat a conexiunilor faptului dat cu alte fapte. Cauza supusă soluţionării trebuie să fie
lămurită din toate punctele de vedere, fie că este vorba de o faptă cu caracter licit, fie că
este vorba de o faptă ilicită. Astfel, de exemplu, în cazul unor fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii, să spunem decesul unei persoane determinat de faptul că instalaţia electrică
dintr-un local era defectă, vor trebui clarificate probleme ca cele referitoare la
determinarea proprietarului lucrului din a cărui cauză s-a produs decesul, a persoanei care
avea răspunderea îngrijirii instalaţiei electrice, a persoanei culpabile, cine era în culpă
pentru defecţiunea acesteia, a persoanelor care erau în îngrijirea celui ce a decedat, a
persoanelor care sunt în nevoie după decesul acestuia. Cel ce are de soluţionat un litigiu
trebuie astfel sa afle adevărul obiectiv prin stabilirea cât mai exactă a împrejurărilor de
fapt, prin coroborarea şi interpretarea materialului informaţional. De aceea, o deosebită
importanţă pentru soluţionarea corectă a unui caz şi aplicarea dreptului potrivit
principiului legalităţii o are strângerea probelor, a documentelor, ce pot face lumină într-o
anumită cauză, a declaraţiilor martorilor, efectuarea unor expertize contabile, tehnice etc.
b) Stabilirea normei de drept ce trebuie aplicată în împrejurările stabilite,
constituie un al doilea moment al aplicării dreptului. Astfel, cunoscând împrejurările
cauzei, organul de aplicare caută norma sau normele care se referă la ele. Apoi verifică
conexiunea dintre ele, pentru a vedea dacă fapta sau faptele respective nu se află sub
incidenţa mai multor norme. Apoi, trebuie verificat faptul dacă normele respective mai
sunt în vigoare, dacă nu au fost abrogate, dacă sunt sau nu aplicabile persoanei respective
din punct de vedere al spaţiului în care s-au produs faptele şi din punct de vedere a
calităţii persoanei-cetăţean, străin, apatrid. Apoi trebuie verificată concordanţa normei
alese cu alte norme cuprinse în izvoare de drept ierarhic superior, cu normele şi
principiile constituţionale şi chiar cu principiile constituţionale şi chiar cu principiile ce
guvernează dreptul, cu principiul echităţii în mod deosebit. De multe ori este dificil de
făcut încadrarea juridică corectă a unei fapte, atunci când prin trăsăturile ei se află sub
incidenţa mai multor norme. În această situaţie, interpretului textului sau textelor juridice
îi revine un rol fundamental în alegerea, stabilirea normei ce urmează a fi aplicată.
c) Elaborarea actului de aplicare, pronunţarea unei soluţii este urmarea firească
a stabilirii împrejurărilor de fapt şi a alegerii normei ce urmează a fi aplicată. Aceasta
constituie faza finală a procesului de aplicare, constând în elaborarea deciziei juridice,
care va atrage după sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
concrete. În domeniul dreptului civil hotărârea judecătorească prevede, după caz, drepturi
şi obligaţii ale părţilor, ea fiind obligatorie pentru acestea, hotărârea bucurându-se, deci,
de autoritate de lucru judecat. În domeniul dreptului penal hotărârea prevede sancţiunea,
pedeapsa ce urmează a fi executată de cel ce a săvârşit infracţiunea.
Hotărârea judecătorească este cel mai important act procesual îndeplinit de
instanţa de judecată. Ea concretizează întreaga activitate procedurală a participanţilor în
litigiu, cuprinzând concluzia instanţei, care este obligatorie pentru părţile din proces.
Hotărârea judecătorească prin care cauza este soluţionată de judecătorie poartă denumirea
de sentinţă, pe când celelalte hotărâri judecătoreşti, date de tribunal şi de Curtea Supremă,
poartă denumirea de decizii.
Hotărârea judecătorească se compune din trei părţi: a. partea introductivă, b.
considerentele, c. dispozitivul.
• În partea introductivă se prezintă datele de identificare a instanţei, ale
completului de judecată, părţile, concluziile puse de părţi, precum şi alte menţiuni cu
privire la procedură, probe, dezbateri etc.
• Considerentele formează acea parte a hotărârii în care sunt expuse temeiurile
de fapt şi de drept ce au determinat instanţa să adopte hotărârea respectivă, o motivare
clară, completă, fiind o garanţie împotriva arbitrariului.
• Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată în rezolvarea litigiului. În dispozitiv
instanţa rezolvă concret prin admitere sau respingere toate cererile formulate de părţi şi
precizează termenul în care poate fi exercitată calea de atac. Acesta se redactează imediat
după şedinţa publică şi se pronunţă în şedinţa publică.
Dar nu numai organele judecătoreşti trebuie să stabilească împrejurările de fapt,
să aleagă apoi norma care le prevede pentru ca apoi să pronunţe soluţia. După cum
arătam mai înainte, în mare, aceeaşi succesiune a aplicării dreptului poate fi constatată în
toate ramurile de drept. Astfel, de exemplu, un organ administrativ cu competenţă în
domeniul acordării pensiilor va trebui să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru
pensionare: vârsta, vechimea în muncă etc., apoi va trebui să aleagă norma sau normele
în care cazul dat se încadrează şi numai apoi poate emite decizia de pensionare.
Aplicarea dreptului prezintă o deosebită importanţă pentru realizarea scopului urmărit de
legiuitor prin reglementare, deoarece acesta nu poate fi atins prin simplul fapt al creării
de reguli de comportament. O normă care nu se aplică constituie o literă moartă. Viaţa
dreptului implică, astfel, două momente la fel de importante: crearea normelor juridice şi
aplicarea lor. Tocmai în acest proces de înfăptuire a normelor juridice se reflectă eficienţa
dreptului. Prin desfăşurarea relaţiilor dintre oameni, potrivit normelor juridice în vigoare,
se realizează ordinea de drept. Nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea
juridică a persoanelor a căror comportament face obiectul acestor reglementări.