Sa nu va asteptati de la mine sa descriu dupa regulile artei istoria sufletului meu din

ndelungatii ani ai trecutului meu. Uneori, sufletul meu cobora n vaile cele mai de
jos ale iadului, iar n alte momente l nalta Domnul pna la ceruri. Din timp n timp,
sufletul statea pe acel nedefinit hotar de unde venea si Lumina Dumnezeirii si
"ntunericul cel mai dinafara", care aducea groaza n suflet. O groaza care nu
semana cu groaza din fata mortii fizice. O, nu, aceasta era ceva de alta natura. n
fata duhului meu se deschidea vesnicia cea buna, care era nca departe de mine,
precum si ntunericul atemporal, care si anunta prezenta launtrica. Eram ntr-o
stare de explozie; neeliberat de tirania patimilor, sufeream si n setea mea dupa
binele absolut nazuiam spre Dumnezeu.
Rugaciunea plina de pocainta ma mistuia. O putere imponderabila, nevazuta ma
transporta ntr-un spatiu spiritual. "Acolo" eram singur. Disparea pamntul, nu era
nici soare, nici stele, nici oameni, nici o alta oarecare faptura. Nu-mi simteam nici
trupul. Se ntmpla sa nu vad lumina ca atare si, totusi, vederea mea patrundea n
adncimi abisale. Sufletul cuprins de o dureroasa disperare l chema pe Dumnezeu.
Da, eu sunt pacatos, dar mi-e sete de Dumnezeu, de sfntul Dumnezeu. n
amintirea mea nu erau acte concrete din trecutul meu, n afara de patrunzatoarea
constiinta a lepadarii mele de Dumnezeu, pe care l stiam din anii copilariei mele si
din prima tinerete
O asemenea rugaciune a pus stapnire pe mine cu o deosebita putere, cnd ma
aflam deja n pustie. Nu voi putea spune acum ct au durat rugaciunile mele n acea
noapte sau n cealalta. Mi-aduc aminte ca, atunci cnd sufletul meu se ntorcea spre
obisnuita simtire a lumii materiale, simtamntul duhovnicesc pe care l ncercam din
rugaciune n acea stare fara sunete, mai presus chipuri ramnea cu mine, n mine.
n acea nemarginire nu exista nici sus, nici jos, nici nainte, nici napoi, nici la
dreapta nici la stnga.
DESPRE LUMINA NECREATA 1. Calea spre vedere
Lumina mparatiei ceresti vazuta pe Tabor sau pe drumul Damascului ori n alte
mprejurari atrage spre sine, dar se vede n chip neajuns, depasind la infinit
vrednicia noastra, mai bine zis nevrednicia noastra. Rugaciunea tsnita din aceasta
sfnta durere lanseaza duhul omului n alta lume; si aceasta lume pamnteasca
este uitata; si nsusi trupul nu se mai simte. Parintii numeau aceasta stare "iadul
pocaintei", care ne aseamana cu Hristos, pogorndu-se n "iadul Iubirii". Orict de
greu ar fi acest "chin adamic", orict de mare ar fi aceasta suferinta, lnga ea este
prezenta bucuria chemarii lui Dumnezeu si lumina unei vieti noi.
Mi-e mi-a fost dat sa traiesc cteva genuri de lumina si de lumini: "lumina"
inspiratiei artistice, provocata de frumusetea lumii vazute; "lumina" contemplatiei
filozofice, care trece n experienta mistica; vom introduce aici si "lumina"
cunoasterii stiintifice, care are ntotdeauna si inevitabil o valoare relativa; am fost
ispitit de aparitiile luminoase aduse de duhurile vrajmase. Dar, deja, n vrsta
matura, cnd m-am ntors la Hristos, ca la un Dumnezeu desavrsit, mi-a stralucit
Lumina cea fara de nceput. Aceasta minunata Lumina, n masura n care dupa

bunavointa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a ntunecat pe toate celelalte,
ntocmai cum soarele ce rasare nu permite sa se vada nici chiar stelele cele mai
luminoase.
Faptul ntruparii lui Dumnezeu ocupa un loc central n istoria omenirii, de la crearea
lumii. Acest eveniment a rasturnat toate ncercarile omenesti de a cunoaste
nceputul Cel fara de nceput, prin eforturi venind de jos, chiar daca aceste eforturi
par uneori geniale
Dar nici acum nu pot povesti acel profund proces care se petrece nlauntrul meu.
Nu pot gasi numele acelei puteri, care n chip retinut, dar activ, mi vindeca mintea
si inima. n locul cel mai intim al inimii se nalta ceva tainic, totusi ceva cunoscut din
frageda mea copilarie. Cresterea aceasta era unica: cnd primea o forma lenta
dintr-un proces anevoios, cnd izbucnea...
Noi coborm, n actul osndirii de sine, n prapastii ntunecoase, pentru ca n
momentul cnd, ntru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai nainte de veci
al Omului n mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa ncepem sa sesizam bezna
ntunecarii noastre. Dupa cum fulgerul care scnteiaza n noapte face ntunericul
mai nepatruns, tot astfel , ivindu-se noua lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face
sa vedem ntunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie
respingatoare. Aceasta vedere genereaza nlauntrul nostru o mare durere, care
loveste fiinta noastra n toate planurile. Suferinta duhului nostru n acest timp trece
peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam n
ntregime n rurile lacrimilor. Fiind robi ai patimilor, noi ne vedem deodata rupti de
la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. "Din adncuri strigam catre
El" (Ps. 129, 1).