MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU 343.6:61 (043.2)

VASILE FLOREA

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU

INFRACŢIUNILE MEDICALE

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

TEZĂ DE DOCTOR HABILITAT ÎN DREPT

Consultant ştiinţific: Constantin EŢCO

Doctor habilitat în ştiinţe medicale,
profesor
____________________

Autor Vasile FLOREA

doctor în drept, conferenţiar
____________________

CHIŞINĂU
2007
 2

C U P R I N S

INTRODUCERE .............................................................................................................................. 3

Capitolul I. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE MEDICALĂ.

CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE .......................................….. 8
1.1 Noţiunea de infracţiune medicală ...........................................................................................….. 8
1.2 Clasificarea infracţiunilor medicale ........................................................................................... 10
1.3 Greşelile medicale şi răspunderea pentru ele ............................................................................. 17
1.4 Riscul întemeiat în dreptul penal. Riscul medical ….................................................................. 32

Capitolul II. RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU UNELE INFRACŢIUNI MEDICALE . 40

2.1 Temeiurile răspunderii penale pentru infracţiuni medicale......................................................... 40
2.2 Contaminarea cu maladia SIDA (art. 212 din CP al RM) .......................................................... 47
2.3 Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale
(art. 213 din CP al RM) ...............................................................................................................50
2.4 Neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM) ...................................................... 60
2.5 Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare
(art. 158 din CP al RM) .............................................................................................................. 82
2.6 Primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea
populaţiei (art. 256 din CP al RM) .......................................................................................….. 87
2.7 Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) (art. 148 din CP al RM) ..........................…. 93
2.8 Răspunderea pentru infracţiunile medicale reflectată în legislaţia penală din diverse ţări ...... 107
2.9 Expertiza medico-legală cu privire la infracţiunile medicale .................................................. 127

Capitolul III. PREVENIREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE .......................…............... 134

3.1 Noţiunea şi metodele de prevenire a infracţiunilor medicale .....................................….......... 134
3.2 Mafia medicală şi farmaceutică ...................................................................................…......... 138
3.3 Acordul pacientului asupra intervenţiei medicale, exprimat în urma informării acestuia ….... 143
3.4 Dreptul medical ca ramură independentă a dreptului şi ca mijloc de prevenire
a infracţiunilor medicale ................................................................................................…....... 148
3.5 Protecţia drepturilor pacienţilor – condiţie de bază a prevenirii
infracţiunilor medicale ..............................................................................................…........... 151

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE .............................................................................. 154

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ........................................................................................... 158
BIBLIOGRAFIA .......................................................................................................................... 162
ANEXE .......................................................................................................................................... 184
REZUMAT .................................................................................................................................... 201
CUVINTE CHEIE ........................................................................................................................ 204
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ..................................................................................... 205
 3

INTRODUCERE

“Nu există nici un fapt care nu ar putea fi un

obiect de discuţie şi faţă de care oamenii de
ştiinţă nu ar avea opinii contradictorii.”
David Hume, filozof englez (1711-1766)

Actualitatea temei investigate este determinată de faptul că în ultimii ani în Republica

Moldova a fost diminuat substanţial controlul de stat asupra activităţii instituţiilor curative şi
preventorii, calitatea serviciilor medicale prestate, de regulă lucrătorii medicali având o atitudine
iresponsabilă faţă de obligaţiile de serviciu şi, drept rezultat, favorizându-se creşterea frecventă a
cazurilor de deces al pacienţilor şi de vătămare a integrităţii corporale a acestora. În acest context,
întreruperea relaţiilor ştiinţifice şi practice cu cele mai prestigioase centre ştiinţifice, inclusiv şi din
alte ţări, a diminuat calitatea asistenţei medicale.
Avându-se în vedere perioada de tranziţie spre o economie de piaţă, creşterea şomajului,
reducerea esenţială a veniturilor şi sărăcia de proporţii, scumpirea medicamentelor şi a serviciilor
medicale, care a afectat o mare parte a populaţiei, a redus accesul populaţiei la asistenţa medicală,
drept consecinţă impunându-se inclusiv decesul multor pacienţi la domiciliu.
În scopul prevenirii cazurilor de încălcare în masă a drepturilor pacienţilor, de refuz în
acordarea ajutorului pacienţilor săraci, de încălcare a regulilor şi metodelor de prestare a serviciilor
medicale, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o serie de acte normative cu caracter de
noutate în reglementarea relaţiilor sociale nou apărute ori au fost supuse unor modificări esenţiale
cele adoptate anterior. În acest sens pot fi invocate dispoziţiile normative în materie penală adoptate
în anul 2002, care prevăd răspunderea penală pentru un cumul de infracţiuni medicale (spre
exemplu, infracţiunea prevăzută la art.213 CP). Oricum, problema privind răspunderea pentru
infracţiunile medicale nu este una nouă pentru societatea contemporană.
Actualitatea temei este determinată şi de necesitatea perfecţionării normelor penale privind
răspunderea pentru infracţiunile medicale, deoarece se constată dificultăţi în aplicarea dispoziţiilor
normative în această materie, fiind impusă ca obligatorie necesitatea elaborării unor noi acte
normative care să pună accent pe prevenirea posibilităţilor de prejudiciere a relaţiilor sociale apărate
de legea penală împotriva încălcărilor comise în procesul acordării asistenţei medicale ori în
legătură cu aceasta.
Gradul de studiere a temei de cercetare. Problema răspunderii penale pentru infracţiunile
medicale constituie obiect de cercetare al multor savanţi-jurişti şi medici-legişti, în special:
 4

Ю.Д.Сергеев, В.И.Акопов, Ю.Ф.Бердичевский, А.П.Громов, В.А.Глушков, С.В.Ерофеев,

А.В.Канунникова, О.В.Леонтьев, М.Н.Малеина, И.Ф.Огарков, В.П.Сальников, С.Г.Стеценко,
А.В.Тихомиров, М.Ю.Фёдорова etc.
Evident, că o lucrare temeinică care ar aborda complex şi într-un mod sistematizat problemele
răspunderii penale pentru infracţiunile medicale lipseşte cel puţin în mediul academic autohton.
Printre cercetătorii din Republica Moldova, care s-au ocupat de această problemă, pot fi
nominalizaţi L.Gîrlă, L.Roşculeţ, M.Tomuleţ, V.Onofrei, N.Sadovei, I.Mereuţă, C.Eţco, V.Sava,
E.Popuşoi.
Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul imediat al investigaţiei constă în elaborarea concepţiei
teoretice de studiere a problemelor privind răspunderea penală pentru infracţiunile medicale,
stabilirea naturii juridice a infracţiunilor respective, scopul final fiind completat de necesitatea
formulării recomandărilor de perfecţionare a normelor penale privind răspunderea pentru faptele
infracţionale, prevăzute la art.148, 158, 162, 212, 213, 256 CP RM, precum şi a indicaţiilor
metodice privind urmărirea penală a acestor infracţiuni.
În contextul celor expuse, au fost formulate anumite obiective, printre care menţionăm:
– identificarea unei noţiuni proprii a „infracţiunii medicale” şi delimitarea ei de „eroarea
medicală” şi „accidentul letal în domeniul medicinii”;
– analiza normelor de drept care stabilesc răspunderea penală pentru săvîrşirea infracţiunilor
medicale, cercetarea comparativă a normelor penale în această materie;
– sistematizarea şi interpretarea experienţei naţionale şi a celei din alte ţări privitor la
reglementarea de drept şi la contracararea diverselor manifestări infracţionale în domeniul
serviciilor medicale;
– elaborarea şi fundamentarea principiilor ştiinţifice de perfecţionare a măsurilor de drept
penal şi a celor criminologice de cercetare şi prevenire a acestor infracţiuni;
– cercetarea complexă a temeiurilor reale ale răspunderii penale a personalului medical pentru
săvîrşirea infracţiunilor medicale;
– studierea particularităţilor expertizei medico-legale şi necesitatea elaborării unui mecanism
general de realizare a acesteia;
– analiza cauzelor şi a circumstanţelor care contribuie la săvîrşirea unor asemenea infracţiuni,
elaborarea măsurilor de prevenire a lor;
– fundamentarea necesităţii includerii „Dreptului medical” - ca ramură independentă a
dreptului; şi conturarea conţinutului ei
– elaborarea unor propuneri în vederea completării Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul
Drepturilor Omului pentru anii 2004-2008 (Capitolul III, referitor la asigurarea dreptului de
 5

protecţie a sănătăţii).
Obiectul cercetării îl constituie problemele răspunderii penale pentru infracţiunile medicale
prevăzute la art.148, 158, 162, 212, 213, 256 CP RM, în special sub aspectul temeiului juridic al
răspunderii penale pentru infracţiunile consemnate.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute:
– pentru prima dată în Republica Moldova se realizează o investigaţie ştiinţifică complexă şi
sistematizată în materia răspunderii penale pentru infracţiunile medicale;
– se face o analiză detaliată a normelor de drept penal care prevăd răspunderea pentru
infracţiunile medicale şi o generalizare a experienţei judiciare, de urmărire penală şi de expertiză
privind infracţiunile medicale;
– se realizează o analiză comparativă a legislaţiei penale în ipoteza reglementărilor adoptate
vizavi de infracţiunile medicale;
– se pune în circulaţie, în baza datelor teoretice şi empirice, principiile care caracterizează
delictele medicale, precizîndu-se şi sistemul categorial al acestora;
– se elaborează o serie de propuneri în vederea perfecţionării unor norme de drept penal,
pregătirii şi adoptării unor acte normative noi cu privire la ocrotirea sănătăţii, expertiza judiciară
etc.
Baza teoretico-metodologică a studiului. Suportul teoretico-metodologic al cercetărilor
efectuate îl constituie lucrările teoreticienilor în domeniul dreptului şi în alte domenii adiacente cu
el, atât din ţară, cât şi de peste hotare.
Cercetările au fost realizate în baza unor metode specifice, printre care: metoda logico-
juridică, metoda comparată. În acelaşi rând, au fost aplicate şi metode general-ştiinţifice, cum ar fi:
metoda inducţiei, deducţiei, analizei sistematice, metoda cantitativă etc.
Baza empirică include date statistice, date selective şi exemple concrete de infracţiuni
medicale săvârşite în Republica Moldova, şi în alte state; date obţinute pe parcursul studierii unor
cauze penale clasate de organele procuraturii şi examinate în instanţele de judecată, în Curtea de
Apel şi în Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova; rezultate ale analizei materialelor
publicate în mass-media din ţară şi de peste hotare; date obţinute în urma chestionării unui număr de
peste trei mii de medici şi pacienţi din diverse raioane ale republicii, lucrători ai organelor de drept,
studenţi.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în faptul că reprezintă o
contribuţie la dezvoltarea teoriei dreptului penal şi a criminologiei, elucidînd aspectele rămase în
umbră în cercetările anterioare. Principiile de bază ale lucrării, concluziile şi propunerile autorului
pot fi utilizate: a) în activitatea organelor de urmărire penală, procuraturii, judecătoriilor; b) în
 6

activitatea de perfecţionare a legislaţiei penale în vigoare, a legislaţiei cu privire la ocrotirea

sănătăţii şi drepturilor pacienţilor, de realizare a Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul
Drepturilor Omului pentru anii 2004-2008; c) în elaborarea investigaţiilor ştiinţifice avînd ca
subiect de cercetare infracţionalitatea profesională a lucrătorilor medicali; d) la predarea cursului de
drept penal şi a celui de drept medical în instituţiile de învăţămînt juridic şi medical superior; e) în
activitatea Comisiei Parlamentare pentru Drepturile Omului, a Centrului pentru Drepturile Omului,
a Comitetului Helsinki din Moldova, a Biroului pentru Protecţia Drepturilor Pacienţilor, a altor
organizaţii neguvernamentale pentru protecţia drepturilor omului.
Autenticitatea şi fundamentarea ştiinţifică a rezultatelor cercetării este asigurată prin
caracterul ei complex, utilizându-se metode diverse şi material empiric vast. A fost studiată practica
judiciară şi de expertiză referitoare la această categorie de cauze penale din Republica Moldova şi
de peste hotare, practica de stabilire a pedepselor penale şi cea de liberare de pedeapsă; au fost
studiate publicaţiile din presa periodică; a fost întemeiată teza conform căreia, în pofida unor
controverse care au intervenit pînă în prezent, infracţiunile medicale sînt şi probante, şi pasibile de
pedeapsă; a fost studiată literatura juridică şi medicală, materialele conferinţelor ştiinţifice
desfăşurate atât la nivel naţional, cât şi internaţional, în speţă materialele ştiinţifice ale Congresului
I din Rusia în probleme de drept medical, desfăşurată la Moscova (2003).
A fost realizat un studiu comparativ al reglementărilor de drept penal în materia răspunderii
pentru infracţiunile medicale, atît în plan actual, cât şi retrospectiv, precum şi al activităţii unor
organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale ţări privind protecţia drepturilor pacienţilor,
compensarea prejudiciului produs prin decesul pacientului sau prin cauzarea unor vătămări ale
integrităţii corporale.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele tezei au fost aprobate în urma dezbaterilor academice
avute la Catedra de Drept Penal şi Criminologie a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului
Afacerilor Interne al RM, conferinţelor desfăşurate la Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM,
Universitatea de Medicină şi Farmacie „N.Testemiţanu”, la Conferinţa ştiinţifico-practică „MAI al
Rusiei la 200 de ani: istorie şi perspective de dezvoltare” desfăşurată în or.Sankt Petersburg la 20-
21 septembrie 2002; la Congresul al II din Rusia în problemele dreptului medical (Moscova, 13-15
aprilie 2005) etc.
În prezent, materialele tezei de doctor habilitat sînt utilizate de către corpul de profesori de la
Catedra de Economie, Management şi Psihopedagogie a Universităţii de Medicină şi Farmacie
„N.Testemiţanu”, la predarea disciplinei de „Drept medical” la Universitatea de Stat din Moldova.
Autorul a publicat la tema tezei 2 monografii (160 şi 332 pagini), un ghid cu îndrumări didactice
(58 pagini) şi circa 20 alte publicaţii ştiinţifice.
 7

Structura şi volumul lucrării. Teza structural conţine următoarele elemente: introducere, trei
capitole care conţin anumite paragrafe (puncte); sinteza rezultatelor obţinute; concluzii şi
recomandări; bibliografie selectivă conţinînd 297 de surse, anexe, rezumate, cuvinte-cheie utilizate
în lucrare; lista abrevierilor utilizate. Teza de doctor habilitat numără în ansamblu 210 pagini.
 8

CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE MEDICALĂ.
CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE

1.1 Noţiunea de infracţiune medicală

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, îi garantează fiecărui om

drepturile şi libertăţile de bază, printre care pe primul loc stau dreptul la viaţă, la inviolabilitate
fizică şi psihică (art.24) şi dreptul la protecţia sănătăţii (art.36) ca valori umane superioare.
Dezvoltînd aceste prevederi constituţionale, legislaţia penală a Republicii Moldova, alte
ramuri ale dreptului şi în special o ramură nouă, apărută relativ recent – dreptul la asistenţă
medicală – protejează prin mijloace specifice aceste valori umane de primă importanţă de unele
eventuale atentate şi tentative infracţionale.
Mai mult deja de un deceniu, după prăbuşirea URSS, din cauza pierderii contactelor
ştiinţifico-practice cu cele mai importante centre medicale, lipsei de finanţe pentru achiziţionarea
utilajelor medicale costisitoare şi a medicamentelor, pentru reciclarea şi ridicarea calificării
lucrătorilor medicali în afara republicii, din cauza controalelor insuficiente din partea Ministerului
Sănătăţii, neglijenţei infracţionale şi încrederii exagerate în sine a unor lucrători medicali, din cauza
calificării necorespunzătoare a acestora, au devenit tot mai frecvente cazurile de deces al
pacienţilor.
Lucrătorii medicali care s-au făcut vinovaţi de săvîrşirea acestor infracţiuni, din cauza lipsei
unei expertize medico-legale independente şi a solidarităţii corporative fără precedent a medicilor,
deseori rămîn nepedepsiţi.
În acest context, necesită o cercetare ştiinţifică profundă problema răspunderii penale pentru
infracţiunile medicale. Avem certitudinea că numai prin eforturile conjugate ale juriştilor şi
medicilor problema în cauză ar putea fi soluţionată în strictă conformitate cu legea.
După cum arată pe bună dreptate S.G.Steţenko (a. 2004), factorii-cheie care condiţionează
faptul că societatea necesită cunoştinţe în sfera asigurării juridice a activităţii medicale sînt:
1. schimbările cardinale operate în bazele normative de drept ale ocrotirii sănătăţii în ultimul
deceniu;
2. necesităţile apărute în activitatea practică a instituţiilor de profilaxie şi tratament, în care
apar tot mai frecvent probleme complicate cu caracter medico-legal;
3. necesităţile practicii judiciare care demonstrează rolul crescînd şi importanţa cunoştinţelor
speciale vizînd particularităţile reglementării juridice a activităţii medicale;
 9

4. sporirea nivelului culturii de drept a populaţiei în domeniul obţinerii serviciilor medicale,

fapt care se observă inclusiv din creşterea numărului de plîngeri şi cereri de chemare în
judecată în cazurile unei calităţi necorespunzătoare a ajutorului medical acordat.[106]
S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte infracţiunea medicală ca "faptă intenţionată sau din
imprudenţă, săvîrşită de către lucrătorii medicali care îşi exercită obligaţiile profesionale, interzisă
de către legea penală sub ameninţarea cu pedeapsa".[106]
Noţiunea de „infracţiune medicală” sau de „infracţiune în domeniul asistenţei medicale”
(V.A.Gluşkov, 1990), sau cea de „infracţiune profesională în activitatea medicală” (Iu.D.Sergheev,
2001) sînt derivate din noţiunea generală de „infracţiune”.
În literatura juridică şi în cea medicală există diverse definiţii ale infracţiunilor, dar toate au
un loc comun constînd în faptul că infracţiunile respective sînt săvîrşite în momentul acordării
asistenţei medicale pacienţilor şi deseori conduc spre decesul sau spre mutilarea victimelor. Putem
remarca un fapt pozitiv că la cercetarea problemei responsabilităţii pentru infracţiuni medicale
participă nu numai savanţi-jurişti, dar şi savanţi-medici cu studii în drept.
Profesorul V.A.Gluşkov (a. 1990) subliniază că "prin infracţiunea în domeniul asistenţei
medicale trebuie să înţelegem o faptă ilegală şi social-periculoasă, comisă în mod intenţionat sau
din imprudenţă, care este săvîrşită de către un lucrător medical cu încălcarea obligaţiilor sale de
serviciu sau profesionale şi care a cauzat sau poate cauza o pagubă substanţială intereselor statului
socialist în domeniul ocrotirii sănătăţii, relaţiilor sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei,
sănătăţii unor cetăţeni".[59]
Această definiţie a infracţiunii medicale formulează mai exact şi deplin conţinutul ei,
incluzînd unele semne ale infracţiunii cum ar fi: social-periculos, ilegal, vinovăţia faptei. Ea mai
indică şi subiectul special al infracţiunii – lucrătorul medical, urmările social-periculoase – "care a
cauzat sau poate cauza o pagubă substanţială" şi obiectul infracţiunii – "interesele statului socialist
în domeniul ocrotirii sănătăţii, relaţiile sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei, sănătăţii
unor cetăţeni".
Definiţia infracţiunii în domeniul asistenţei medicale, dată de către V.A. Gluşkov, poate fi în
principiu acceptată ca fiind corectă, însă ea necesită o anumită completare. În opinia noastră, este
mai exactă şi completă definiţia infracţiunii medicale, propusă de savanţii Iu.D.Sergheev (a. 2001)
şi S.V.Erofeev (a. 2001).
Prin infracţiune profesională în domeniul activităţii medicale autorii înţeleg "o faptă social-
periculoasă, săvîrşită intenţionat sau din imprudenţă de către o persoană din personalul medical cu
încălcarea obligaţiilor profesionale şi care a cauzat (sau efectiv putea cauza) o daună substanţială
sănătăţii unor cetăţeni sau pune în pericol viaţa acestora".[100] Această definiţie a infracţiunilor
 10

medicale este mai aproape de obiectul definit şi de definiţiile întîlnite în literatura juridică. Din ea se
vede clar că autorii admit posibilitatea săvîrşirii acestor infracţiuni atît în mod intenţionat, cît şi din
imprudenţă. În afară de aceasta, practica de urmărire penală şi cea judecătorească cu privire la
cazurile de infracţiuni medicale împotriva vieţii şi sănătăţii pacienţilor indică că în majoritatea
cazurilor ele sînt săvîrşite din imprudenţă.
Fireşte, există şi cazuri în care lucrătorii medicali săvîrşesc omoruri intenţionate. În
Kazahstan şi în Sankt Petersburg asemenea infracţiuni au fost săvîrşite de medicii de la Salvare, în
care pacienţii sînt foarte încrezători şi care, în legătură cu aceasta, a facilitat accesul în spaţiile lor
locative. În America, Gek Kevorkean a fost pedepsit cu 25 de ani de privaţiune de libertate pentru
omorul unor pacienţi, cu acordul acestora, în urma rugăminţilor lor (eutanasie). În Anglia, medicul
de familie Garold Şipman a fost pedepsit cu 15 condamnări pe viaţă pentru omorul unor paciente
după ce acestea, la rugămintea medicului, l-au inclus în lista moştenitorilor din testamentele
lor.[165]
După părerea noastră, este mai exactă şi completă următoarea definiţie a infracţiunii
medicale: „fapta (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, ilegală, care atentează la viaţa, sănătatea
ori patrimoniul pacientului, săvârşită cu vinovăţie de către un lucrător medical în procesul sau în
legătură cu acordarea (neacordarea) asistenţei medicale”.[262]

1.2 Clasificarea infracţiunilor medicale

În codurile penale ale RM, Ucrainei, Federaţiei Ruse majoritatea infracţiunilor medicale
împotriva vieţii şi sănătăţii pacienţilor sînt incluse în capitolul privind infracţiunile contra vieţii şi
sănătăţii persoanei. Cea mai mare parte a acestor infracţiuni sînt incluse în CP al Ucrainei din 2001.
Pentru comparaţie dăm următorul tabel:
CP al Ucrainei, 2001 CP al Republicii Moldova, a. 2002
Despărţitura II. Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii Capitolul II. Infracţiuni contra vieţii şi
persoanei (art. 115-145). sănătăţii persoanei (art. 145-163).
Art. 119. Omorul din imprudenţă. Art. 149. Lipsirea de viaţă din imprudenţă.
Art. 128. Leziuni corporale grave sau mai puţin Art. 157. Vătămarea gravă ori medie a
grave, cauzate din imprudenţă. integrităţii corporale sau a sănătăţii,
Art. 131. Exercitarea necorespunzătoare a cauzată din imprudenţă.
obligaţiilor profesionale, care a cauzat molipsirea Art. 158. Constrîngerea persoanei la
persoanei cu virusul HIV SIDA sau cu o altă prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru
 11

maladie infecţioasă incurabilă (de către un lucrător transplantare.

medical sau farmacist). Art. 159. Provocarea ilegală a avortului.
Art. 132. Divulgarea unor date privitor la Art. 160. Efectuarea ilegală a sterilizării
efectuarea probelor pentru depistarea contractării chirurgicale (de către medic).
virusului HIV SIDA sau altei maladii infecţioase Art. 161. Efectuarea fecundării artificiale
incurabile (de către un lucrător al instituţiei sau a implantării embrionului fără
curative, inclusiv de către un asistent). consimţămîntul pacientei (de către medic).
Art. 134. Avort ilegal. Art. 162. Neacordarea de ajutor unui
Art. 138. Vrăciuire ilegală. bolnav.
Art. 139. Neacordarea de ajutor unui bolnav de
către un lucrător medical.
Art. 140. Exercitarea necorespunzătoare a
obligaţiilor profesionale de către un lucrător
medical sau farmacist.
Art. 141. Încălcarea drepturilor pacientului.
Art. 142. Efectuarea unor experimente ilegale
asupra omului.
Art. 143. Încălcarea modului stabilit de lege de
transplantare a unor organe sau ţesuturi.
Art. 144. Obligarea silită de a dona sînge.
Art. 145. Divulgarea ilegală a secretului medical.
Despărţitura III. Infracţiuni contra libertăţii, Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii,
cinstei şi demnităţii persoanei (art. 146-151). cinstei şi demnităţii persoanei (art. 164-
170).
Art. 151. Internarea ilegală într-o instituţie de Art. 169. Internarea ilegală într-o instituţie
psihiatrie. psihiatrică.
Despărţitura V. Infracţiuni contra drepturilor Capitolul VIII. Infracţiuni contra sănătăţii
personale elective, de muncă şi de altă natură şi publice şi convieţuirii sociale (art. 211-
contra libertăţilor omului şi ale cetăţeanului (art. 222).
157-184).
Art. 184. Încălcarea dreptului la asistenţă medicală Art. 212, alin. (4). Contaminarea cu
gratuită. maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii
sau îndeplinirii necorespunzătoare de către
 12

un lucrător medical a obligaţiilor sale

profesionale.
Art. 213. Încălcarea din neglijenţă a
regulilor şi metodelor de acordare a
asistenţei medicale.
Art. 214. Practicarea ilegală a medicinii sau
a activităţii farmaceutice.
Art. 215. Răspîndirea bolilor epidemice.
Art. 218. Prescrierea ilegală a preparatelor
narcotice sau psihotrope.
Despărţitura XIII. Infracţiuni în domeniul Capitolul X. Infracţiuni economice (art.
comerţului cu substanţe narcotice şi psihotrope, cu 236-258).
substanţe analogice sau cu precursorii acestora şi Art. 256. Primirea unei remuneraţii ilicite
alte infracţiuni contra sănătăţii populaţiei (art. pentru îndeplinirea lucrărilor legate de
305-327). deservirea populaţiei.
Art. 319. Eliberarea ilegală a unei reţete cu dreptul
de a obţine mijloace narcotice sau substanţe
psihotrope.
Despărţitura XV. Infracţiuni contra autorităţii
organelor puterii de stat, organelor administraţiei
locale şi ale asociaţiilor de cetăţeni (art. 328-360).
Art. 345. Obţinerea unor recompense ilegale de
către un funcţionar al unei întreprinderi, instituţii
sau organizaţii de stat.
Din tabelul comparativ de mai sus, precum şi din analiza legislaţiilor din diverse ţări se vede
că răspunderea pentru infracţiunile medicale care atentează la viaţa şi sănătatea pacientului este
prevăzută în capitolele consacrate infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii. Infracţiunile medicale
atentează la cele mai diverse relaţii sociale, însă cel mai mare pericol îl prezintă infracţiunile contra
vieţii, sănătăţii, libertăţii, cinstei şi demnităţii personalităţii.
Obiectul de gen al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care vizează protecţia
vieţii şi sănătăţii omului. Viaţa este faptul prin care lumea organismelor (adică plantele, animalele,
omul) se deosebeşte de cealaltă realitate, după cum din cele mai vechi timpuri considerau oamenii,
înfruntînd cu simţurile lor esenţa vieţii. Acesta este sensul principal al acestui cuvînt, din care se
 13

dezvoltă o serie întreagă de semnificaţii speciale, care deseori se exclud reciproc.[115] Omul
constituie treapta superioară a organismelor vii pe pămînt. Prin corpul său, omul aparţine
mamiferelor. Iar dacă ne referim la suflet, în acest plan omul se deosebeşte nu atît prin conştiinţă în
general, cît prin conştientizarea sinelui său, a caracterului său istoric, a morţii sale care se
apropie.[73]
Apariţia vieţii este legată de procesul apariţiei naşterii. În literatura medicală, problema
ţinînd de momentul venirii morţii omului este discutată în mod controversat. Unii autori consideră
că moartea omului a venit din momentul încetării respiraţiei şi pulsaţiilor inimii. Alţii susţin că
pulsaţiile inimii nu constituie o probă absolută a vieţii. Este recunoscută ca indubitabilă venirea
morţii din momentul apariţiei unor modificări organice în creier şi în sistemul nervos central.[139]
Obiectul nemijlocit al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care vizează protecţia
vieţii şi sănătăţii omului. Majoritatea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii au şi un obiect material
al infracţiunii: corpul victimei.
Aspectul obiectiv al acestor infracţiuni în majoritatea cazurilor se caracterizează prin acţiuni
sau inacţiuni (de exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 158 din CP al RM). În unele cazuri
infracţiunile sînt săvîrşite prin inacţiuni (art. 162, 163 din CP al RM).
Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor pot fi săvîrşite atît cu intenţie cît şi
din imprudenţă. Subiectul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii omului poate fi orice persoană
fizică responsabilă, care a atins vîrsta de 14 ani (pentru cele mai grave infracţiuni) şi de 16 ani –
pentru toate celelalte. Un subiect special al infracţiunilor medicale este medicul sau alt lucrător
medical (asistenta medicală, felcerul, moaşa). Semnul distinctiv cel mai sigur al infracţiunilor
medicale, care permite a le clasifica într-o categorie aparte de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
pacienţilor, este subiectul special al infracţiunii.
Medicul, ca subiect al infracţiunii, este indicat nemijlocit în art.160 din CP al RM, intitulat
"efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale", şi în art. 161 – "efectuarea fecundării artificiale sau a
implantării embrionului fără consimţămîntul pacientei".[139]
Este discutabilă afirmaţia unor autori (S.Brînză, V.Holban), care susţin că subiectul
infracţiunii prevăzute în art.162 din CP al RM, în cazul neacordării de ajutor unui bolnav, poate fi şi
poliţistul, pompierul, şoferul.[139] Autorul A.Borodac, însă, precizează cu bună dreptate că
subiectul acestei infracţiuni poate fi numai medicul şi alt lucrător medical.[133] Această ultimă
opinie este susţinută şi de către unii autori ucraineni (S.Iaţenco).[132]
Poliţistul, pompierul, şoferul, în cazul în care au lăsat în mod premeditat fără ajutor o
persoană care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă, pot fi traşi la răspundere conform art. 163
din CP al RM (lăsarea în primejdie).
 14

În viziunea noastră, autorul V.Holban indică în mod eronat precum că subiectul infracţiunii
prevăzute în art.160 din CP al RM, care prevede răspunderea pentru efectuarea sterilizării
chirurgicale ilegale, poate fi orice persoană fizică responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani. Însă în
art. 160 este indicat direct că subiect al acestei infracţiuni este medicul.
Lucrătorul medical ca subiect al infracţiunii este de asemenea indicat în art. 212, alin. (4) din
CP al RM cu următorul conţinut: "Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii sau
îndeplinirii necorespunzătoare de către un lucrător medical a obligaţiilor sale profesionale".
În acest sens este caracteristic următorul exemplu: Comitetul Crucii Roşii al Canadei s-a
declarat oficial vinovat de contaminarea mai multor mii de canadieni cu HIV şi cu virusul hepatitei
C. Conducătorul acestei organizaţii, Pierre Duplessy, a declarat că el poartă răspundere directă
pentru distribuirea, în anii 80 ai secolului trecut, a sîngelui neverificat pus la dispoziţie de către
donatori. Aceste acţiuni nu au fost premeditate; ele se explicau mai întîi de toate prin necalificarea
personalului medical. Transfuzia sîngelui infectat a condus la contaminarea mai multor mii de
oameni cu HIV şi circa a 20 mii de oameni cu hepatita C. Mai mult de trei mii de bolnavi au
decedat. Recunoaşterea vinovăţiei a devenit un rezultat al unei înţelegeri cu procuratura după
negocieri de mai mulţi ani. În caz contrar, Crucea Roşie din Canada era în pericolul de a fi învinuită
de neglijenţă infracţională. Acum, după un fel de "convenţie internaţională", Crucea Roşie va fi
amendată cu o sumă simbolică, transmiţînd de asemenea un milion şi jumătate de dolari canadieni
pentru cercetări medicale şi burse.[170]
Medicul, ca subiect al infracţiunii constînd într-un avort ilegal este de asemenea indicat în
art. 86 din CP al Argentinei, în art. 121 din CP al Elveţiei, în art. 214 din CP al Japoniei.
Toate acestea ne conving că denumirea infracţiune medicală invocată delictelor săvîrşite de
lucrătorii medicali este corectă şi că este necesar ca aceste delicte să fie delimitate într-o categorie
separată de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor.
În această categorie ar intra:
– neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM);
– efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale (art. 160 din CP al RM);
– efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţămîntul
pacientei (art. 161 din CP al RM);
– contaminarea cu maladia SIDA (art. 212, alin. (4) din CP al RM);
– încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale (art.
213 din CP al RM);
– practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice (art. 214 din CP al RM);
– prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope (art. 218 din CP al RM).
 15

O altă categorie de infracţiuni, care pot fi săvîrşite atît de către medicii, cît şi de către alte
persoane, ar cuprinde infracţiunile:

– constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare

(art.158 din CP al RM);
– provocarea ilegală a avortului (art. 159 din CP al RM);
– internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 din CP al RM);
– lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) – art.148 din CP al RM.
Potrivit art.16 a C.P. al R.M. infracţiunile sînt clasificate în următoarele categorii: uşoare,
mai puţin grave, grave, deosebit grave şi excepţional de grave. Reieşind din această clasificare
infracţiunile medicale se referă la următoarele categorii:
art.160 – alineatul 1,2 – infracţiune mai puţină gravă; alineatul 3 – infracţiune gravă;
art.161 – infracţiune uşoară;
art.162 – alineatul 1 – infracţiune uşoară; alin.2 – infracţiune mai puţin gravă;
art.212 alineatul 4 – infracţiune mai puţin gravă;
art.214 alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – infracţiune mai puţin gravă;
art.218 alineatele 1 şi 2 – infracţiunea puţin gravă; alineatul 3 – infracţiune gravă;
art.148 – infracţiune gravă;
art.158 – alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alineatul 2 – infracţiune gravă;
art.159 – alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – infracţiune gravă;
art.169 – alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alineatul 2 – infracţiune gravă.
Cît priveşte definirea subiectului infracţiunii prevăzute de art. 169 din CP al RM în teoria
dreptului penal există mai multe opinii diferite.
Unii autori autohtoni (Alş.Barbăneagră, A.Borodac) consideră că subiect al acestei
infracţiuni poate fi numai un lucrător medical (o persoană cu funcţii de răspundere sau un medic al
instituţiei de psihiatrie). În viziunea specialiştilor ruşi (comentariul art.128) indică că în calitate de
subiect al infracţiunii poate fi şi judecătorul.[133] În opinia noastră drept subiecţi ai infracţiuni
prevăzute de art.169 din CP al RM pot fi atît lucrători medicali, cît şi ofiţerul de urmărire penală,
procurorul, judecătorul, care sînt învestiţi cu asemenea împuterniciri în conformitate cu art.152 din
CPP al RM.
În acest sens, numai Codul penal al Ucrainei conţine infracţiunea de încălcare a drepturilor
pacientului (art. 141) şi încălcarea dreptului la asistenţă medicală gratuită (art. 184).
Potrivit datelor unei cercetări unice, realizată de către savanţii Institutului Independent de
Politică Socială din Rusia, pe parcursul a doi ani în Europa de Apus au fost efectuate foarte puţine
 16

plăţi neformale (ilegale) medicilor sau nu au fost, ceea ce demonstrează o cultură juridică înaltă a
pacienţilor şi a medicilor.
În Federaţia Rusă, precum şi în Republica Moldova, atitudinea populaţiei faţă de plăţile
neformale pentru asistenţă medicală este cu totul alta. Probabil, aceasta se explică prin psihologia
de servilism a omului, formată pe parcursul a 80 de ani.
Atitudinea populaţiei Rusiei faţă de sumele neformale (ilegale) plătite pentru asistenţă
medicală se poate vedea din următorul tabel:
Tratament Tratament
În % din numărul celor care au plătit ilegal
ambulator staţionar
Este o extorcare comisă de lucrătorii medicali 9,8 8,6
Este o compensare a salariului mic al lucrătorilor
15,2 14,5
medicali
Este o mulţumire pentru o atitudine mai bună şi pentru
24,4 33,3
un tratament mai calitativ
Este unica modalitate de a obţine serviciile medicale
49,5 44,0
necesare
Directorul institutului indicat mai sus, S.Şişkin (a. 2003), consideră că în anumite condiţii
„se poate pretinde ca un anumit standard de asistenţă medicală să fie asigurat pentru toţi în mod
gratuit”.[272] În acelaşi timp, oamenii bogaţi întotdeauna îşi vor dori să obţină servicii suplimentare
costisitoare, plătind legal sau ilegal. „Privitor la mulţumirea pentru medicul care şi-a îndeplinit
conştiincios munca sa consider că nu e cazul să încercăm a înlătura aceste plăţi neformale”.[272]
Nu putem fi de acord cu părerea lui S.Şişkin (a. 2003) conform căreia nu este cazul să se
interzică medicilor să primească în mod ilegal, fără a se trece prin casa instituţiei medicale, plăţi
pentru servicii executate bine. În acest caz, un asemenea drept trebuie să fie oferit tuturor
funcţionarilor de stat. Adică, nu se poate legaliza ceea ce există la scară generală şi ceea ce în litera
legii înseamnă corupţie.
Posibil, această atitudine tolerantă a lui S.Şişkin (a. 2003) faţă de corupţia din instituţiile
medicale ne lămureşte acel fapt că din CP al Federaţiei Ruse, din 1996 a fost exclus articolul 1562
care exista anterior în capitolul cu privire la infracţiunile economice din CP al RSFSR din 1960,
articol care prevedea răspunderea penală pentru primirea unei recompense ilegale de la cetăţeni
pentru îndeplinirea unor lucrări privitor la deservirea populaţiei. Acest articol a fost introdus prin
Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 21 septembrie 1981. Probabil, acest articol a
fost exclus din CP pentru că în cei 15 ani de existenţă (1981-1996) nimeni din subiecţii enumeraţi în
el, inclusiv medicii, nu a fost tras la răspundere penală.
 17

Cercetarea efectuată în Biroul Naţional al Drepturilor Pacienţilor din Moldova de asemenea

a arătat că în Moldova medicii iau mită sau, mai exact, primesc recompense ilegale, care nu trec
prin casa spitalului. Potrivit sondajului efectuat de colaboratorii Biroului Naţional al Drepturilor
Pacienţilor din Moldova, în judeţele Bălţi, Orhei, Edineţ şi Chişinău de la 44% pînă la 67,5%
procente din respondenţi au declarat că medicii iau mită. 26%-46% din cei chestionaţi nu cunosc
drepturile pacientului la asistenţă medicală gratuită, mulţi bolnavi nu se adresează la timp pentru o
asemenea asistenţă şi, în urma unei penurii de mijloace pentru tratament, decedează.[231]
Această reglementare detaliată a răspunderii penale pentru infracţiunile medicale din noul
CP al Ucrainei demonstrează un studiu ştiinţific aprofundat al acestei probleme de către savanţii-
jurişti şi medicii legişti, eficienţa înaltă a acestor cercetări cu influenţa lor directă asupra practicii
legislative, grija deosebită a legiuitorului orientată spre protecţia vieţii şi sănătăţii tuturor pacienţilor
şi mai ales a celor minori. V.A.Gluşkov (a. 1990) delimitează infracţiunile medicale în două
categorii, iar această delimitare şi-a găsit reflectarea în noile coduri penale ale Ucrainei, Republicii
Moldova, Rusiei. Acestea ar fi: 1) infracţiuni în domeniul prestării de servicii medicale; 2)
infracţiuni privind acumularea unor venituri ilegale de către lucrătorii medicali, privind îmbogăţirea
lor ilegală (a se vedea tabelul comparativ de mai sus).
„O asemenea delimitare a infracţiunilor din sfera deservirii medicale, remarcă autorul, ne
permite să studiem mai profund componenţele infracţiunilor, să depistăm cu mai multă claritate
problemele legate, pe de o parte, de necesitatea îmbunătăţirii asistenţei medicale a populaţiei, iar pe
de altă parte, de amplificarea luptei împotriva extorcării (acumulării) de către lucrătorii medicali a
unor venituri ilegale”.[59]
Împărtăşind opinia lui V.A.Gluşkov cu privire la clasificarea infracţiunilor medicale, în
conţinutul investigaţiei vor fi supuse unei analize juridice, criminologice, judiciare, de urmărire
penală şi de expertiză unele infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor care conduc la decesul
sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi infracţiunile legate de extorcarea de la
pacienţi şi de la rudele acestora a unor plăţi ilegale pentru tratament.

1.3 Greşelile medicale şi răspunderea pentru ele

În ştiinţa medicală în general şi în medicina legală în particular se acordă o atenţie mare

definirii corecte a “greşelii medicale cu urmări grave”, precum şi întemeierii răspunderii sau
absolvirii de răspundere a lucrătorilor medicali care le-au comis.
 18

Există deja un cumul de definiţii şi evaluări ale greşelilor medicale. În legătură cu aceasta
mulţi jurişti consideră că pentru o greşeală medicală care a cauzat moartea sau mutilarea gravă a
pacientului, lucrătorii medicali trebuie să poarte răspundere juridică, iar alţii susţin că o asemenea
greşeală este egală cu cauzarea din culpă a unei daune, un accident nefericit, de aceea în acest caz
medicul trebuie absolvit de răspundere.
Diverse definiţii ale greşelilor medicale sînt date în lucrările lui Iu.D.Sergheev, S.V.Erofeev
(a.2001), A.P.Gromov (a. 1992), V.A.Gluşkov (a. 1987), R.Righelman (a. 1994), I.F.Ogarkov
(a.1966), F.Iu.Berdicevski (a. 1970), N.V.Elştein (a. 1998), A.V.Tihomirov (a. 1998), V.I.Akopov
(a.2000), I.G.Vermel (a. 1986), O.V.Leontiev (a. 2002), I.Mereuţă, E.Popuşoi, C.Eţco (a. 1999),
S.G.Steţenko (a. 2004) ş. a. Aceeaşi problemă a fost dezbătută pe larg la Congresul Întîi din Rusia
(Congres Naţional) consacrat dreptului medical, care a avut loc la Moscova, la 25-27 iunie 2003.
Ţinîndu-se cont de cercetările anterioare, problema greşelii medicale şi a răspunderii pentru
ea este studiată mai complet în monografia lui Iu.D.Sergheev şi S.V.Erofeev (a. 2001) „Urmări
nefericite ale unor cazuri de asistenţă medicală” (Moscova ’2001). Dicţionarul explicativ al limbii
române (DEX, a. 1998) defineşte greşeala ca „faptă, acţiune etc. care constituie o abatere
(conştientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (şi care poate
atrage după sine un rău, o neplăcere)”, iar cuvîntul greşit – „eronat, incorect, inexact”.
Autorii monografiei indicate anterior susţin că „termenul greşeală medicală indică în esenţă
caracterul necorespunzător, incorect al acţiunii medicilor, subliniind totodată faptul că el exprimă
ideea de caracter ilegal, incompetent, deşi însuşii medicii pun în acest termen un alt sens,
contrar”.[100]
În monografie se propune utilizarea termenului rusesc ятрогения (generat de medic), ceea
ce presupune de asemenea o greşeală medicală. În practica medicală mondială se oferă preferinţă
termenului iatrogenie. Peste hotare (inclusiv în Rusia) noţiunea „greşeală medicală” exprimă o
acţiune ce atrage după sine răspundere.
Noţiunea „iatrogenie” trebuie să aibă o explicare clară, fără echivoc, la toate etapele de
evaluare a asistenţei medicale şi trebuie să cuprindă concomitent trei criterii:
1) prezenţa faptului de interacţiune cu personalul medical (administrativ, profesional,
auxiliar);
2) prezenţa unei daune cauzate pacientului ca urmare a acestei interacţiuni;
3) prezenţa directă sau indirectă a unei legături între dauna cauzată şi interacţiune.
Autorii propun ca în actul normativ al Ministerului Sănătăţii al Rusiei să se utilizeze
noţiunea de iatrogenie. Ei consideră că ar fi mai bine ca în medicină să nu fie utilizat termenul
juridic caz, ci ar fi mai justificată definiţia asistenţă medicală necorespunzătoare. Noi susţinem
 19

această ultimă opinie, deoarece în medicină aceşti termeni juridici sînt folosiţi pe parcursul mai
multor decenii pentru a justifica omorurile din imprudenţă a pacienţilor sau cauzarea din neatenţie a
leziunilor corporale.
Majoritatea pacienţilor nu consideră că în medicină cauzarea nevinovată a unei daune
constituie un accident nefericit, dar sînt siguri de necesitatea intervenirii unei răspunderi (în acest
sens este suficient să invocăm denumirea unei organizaţii engleze prestigioase de ocrotire a
drepturilor pacienţilor – „acţiunea de susţinere a victimelor accidentelor medicale nefericite”).[100]
Aceeaşi opinie în calificarea greşelilor medicale o au şi L.V.Kanunnikova, Ia.A.Frolov,
E.V.Frolova. Ei remarcă, pe bună dreptate, că „practica judiciară recunoaşte lipsa vinovăţiei
instituţiei curative (a lucrătorilor acesteia), iar răspunderea juridică nu apare dacă personalul
medical nu a prevăzut şi nu a putut să prevadă că acţiunile lui vor cauza o daună sănătăţii
pacientului.
Medicina este obligată să acorde ajutor bolnavului în toate cazurile, conducîndu-se de unica
tendinţă spre un final pozitiv, fără a se ascunde după noţiunea de greşeală medicală, dar depunînd
eforturi să o excludă” [194].
Nu fiecare greşeală medicală este o infracţiune, dar numai acea care îi cauzează pacientului
decesul sau leziuni corporale.
Considerăm că termenul greşeală medicală care a cauzat pacienţilor deces sau vătămări
grave ascunde multe infracţiuni din imprudenţă – omor din imprudenţă, leziuni corporale grave din
imprudenţă.
Greşelile comise de conducătorii Centralei atomo-electrice de la Cernobîl au condus la o
catastrofă la scară mondială şi ei au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe termen lung.
Erorile căpitanilor celor două motonave („Amiralul Nahimov” şi „Căpitanul Vasev”) au condus la
coliziunea vaselor în timp de zi, cu vizibilitate bună, fapt care a avut ca urmare decesul a peste trei
sute de pasageri. Căpitanii vinovaţi de asemenea au fost condamnaţi la privaţiune de libertate.
Greşelile conducătorilor mijloacelor de transport auto de asemenea conduc în fiecare an la decesul a
zeci de mii de oameni şi persoanele vinovate, numai dacă nu au reuşit să se ascundă, de asemenea
sînt traşi la răspundere.
Greşelile comise în domeniul medicinii, dar ele în majoritatea cazurilor sînt săvîrşite cu
vinovăţie, în formă de imprudenţă infracţională sau de înfumurare, de asemenea trebuie pedepsite,
deşi nu în mod neapărat în conformitate cu legislaţia penală. Se poate de punctat şi pe răspunderea
disciplinară, administrativă, civilă, compensarea benevolă a pagubelor materiale şi morale printr-o
înţelegere reciprocă dintre părţi.
 20

Evident, trebuie folosite în deplină măsură toate mijloacele de drept pentru prevenirea
greşelilor medicale care atrag după sine decesul sau mutilarea gravă a pacienţilor, dar în cazul în
care se constată vinovăţia unor lucrători medicali, aceştia trebuie traşi la răspundere.
O.V.Leontiev (a. 2002) subliniază că „în domeniul medicinii, în pofida unui număr mare de
instrucţiuni, ordine, alte acte normative, lipseşte totuşi o reglementare strictă a acţiunilor
profesionale…; la ora actuală nu sunt elaborate reguli obligatorii, stricte şi acţiuni care ar evalua
multiaspectual activitatea personalului medical”.[78]
Autorul remarcă în continuare că în unele lucrări consideraţiile privind tema greşelilor
medicale au un evident caracter contradictoriu. Fără a le declara infracţiuni, sînt date următoarele
exemple de greşeli medicale: medicul a amputat din greşeală un picior sănătos; asistenta medicală a
făcut o clismă cu o soluţie de clor, ceea ce a cauzat decesul copilului; în cavitatea pacientului operat
au fost uitate instrumente medicale etc. În opinia noastră, greşelile enumerate constituie infracţiuni
şi trebuie să fie calificate ca leziuni corporale grave din imprudenţă şi cauzarea decesului copilului
din imprudenţă.
O.V.Leontiev consideră că asemenea „cazuri coincid pe deplin cu noţiunea greşeală
profesională din teoria dreptului prin care sînt înţelese urmările ce apar independent de acţiunile
medicului”.[78] În acest caz autorul se contrazice, punînd semnul egalităţii între cazuri (întîmplări)
şi greşeli profesionale, cu atît mai mult, că tot acest autor remarcă pe bună dreptate că dincolo de
„greşeli” profesionale se ascund deseori infracţiunile medicale: „… greşeala e o faptă ilegală, iar
gradul de răspundere pentru săvîrşirea ei depinde de pericolul ei pentru societate, de prezenţa
vinovăţiei şi de gradul daunei cauzate”.[78]
În continuare se evidenţiază: „Greşeala medicală este o eroare comisă la îndeplinirea
diverselor acţiuni medicale, care, în funcţie de gradul de pericol social, de prezenţa unei vinovăţii în
formă de imprudenţă a lucrătorului medical şi de dauna cauzată sănătăţii pacientului, exclude sau
atrage după sine diverse tipuri de răspundere juridică”.[78]
În viziunea noastră, această definiţie este contradictorie, incluzînd şi cazurile de cauzare a
daunei fără vinovăţie, adică care exclud răspunderea juridică, şi cazurile infracţiunilor medicale din
imprudenţă.
În o altă lucrare O.V.Leontiev şi coautori săi oferă cîteva exemple de infracţiuni medicale
săvîrşite din imprudenţă.[76]
În literatura de specialitate a României nu există o unitate de opinii în ceea ce priveşte
definirea greşelii medicale. De exemplu, profesorul Vladimir Beliş defineşte greşeala medicală ca o
acţiune a medicului care nu corespunde normelor ştiinţifice, deontologice şi profesionale şi care
 21

conduce la cauzarea neintenţionată a unei daune.[135] În opinia autorului român, greşelile medicale
în majoritatea cazurilor sînt admise din lipsă de cunoştinţe, neatenţie, neglijenţă şi superficialitate.
V.Beliş enumără o serie de cazuri în care, după infracţiunea medicală, poate să apară
răspunderea penală. De exemplu:
1) Nerespectarea normelor medicale de tratament, prescrierea unor medicamente
contraindicate, aplicarea unor metode necorespunzătoare de tratament care cauzează leziuni
corporale sau altă daună, inclusiv leziuni corporale din imprudenţă, care cer un tratament
corespunzător.
Cînd încălcarea normelor de asistenţă medicală conduce la decesul bolnavului, fapta trebuie
calificată ca omor din imprudenţă (art. 178 din CP al României).
2) Prescrierea unor medicamente, produse biologice, mijloace medico-tehnologice sau
aparate medicale pentru aplicarea şi utilizarea în condiţii care contravin legii se califică, potrivit
art.246 din CP al României, ca abuz de încredere.
Aici ar trebui inclusive de clarificat că potrivit art.327 din CP al Republicii Moldova
subiectul abuzului de putere sau de serviciu poate fi numai o persoană cu funcţie de răspundere.
Noţiunea de “persoană cu funcţie de răspundere” este cuprinsă în art.123 din CP al RM. Din această
definiţie reiese că nu fiecare medic este o persoană cu funcţie de răspundere.
Art.246 din CP al României prevede răspunderea pentru abuzul de încredere împotriva
intereselor personalităţii şi are următorul conţinut: „Fapta unui funcţionar public care, pe parcursul
îndeplinirii obligaţiilor sale de serviciu, nu îndeplineşte în mod conştient o anumită acţiune sau o
îndeplineşte necorespunzător şi prin aceasta produce o daună intereselor unei personalităţi se
pedepseşte cu privaţiune de libertate de la 6 luni pînă la trei ani”.
În articolul 147 din CP al României se dă o definiţie a funcţionarului public şi a
funcţionarului. Funcţionarul public este orice persoană care ocupă, permanent sau temporar, orice
post, indiferent de modul în care a fost numită în acest post, orice funcţie plătită sau neplătită, în
orice instituţie indicată în art. 145 din CP al României, specificată prin termenul public.
Analiza comparativă a normelor respective permite a concluziona că noţiunea „funcţionar
public” cuprinsă în art.147 din CP la României este mai amplă decît noţiunea de „persoană cu
funcţie de răspundere” cuprinsă în CP al Republicii Moldova (art.123). Prin urmare, în România,
orice medic este funcţionar public şi poate purta răspundere potrivit art.246 din CP al României.
3) Primirea de către lucrătorul medical a unei recompense ilegale în bani sau în alte valori
materiale pentru acordarea asistenţei medicale este calificată ca luare de mită (art.254 din CP al
României) sau ca primire de recompensă ilegală (art.256).
 22

4) Falsificarea documentelor medicale (istorie a bolii, certificat de boală, rezultate ale

analizei probelor, reţetă, proces-verbal al intervenţiei chirurgicale etc.) atrage după sine răspunderea
conform art.289 din CP al României.
Autorul V.Beliş punctează de asemenea doar pe o analiză teoretică a acestei probleme fără a
oferi anumite exemple concrete de săvîrşire a infracţiunilor medicale în România.[135] În această
ordine de idei, unii specialişti români (V.Dobrinoiu, G.Nistoreanu, I.Suceava) menţionează că în
ultimii 50 de ani în România au fost doar două-trei cazuri de tragere la răspundere penală a
medicilor pentru cauzarea din imprudenţă a decesului sau a leziunilor corporale grave.
Conform poziţiei lui V.Beliş (a.2003) sunt primite multe plîngeri contra medicilor pentru
greşelile comise în activitatea profesională. Plîngerile sunt supuse unei cercetări administrative sau
procesual-penale, iar în alte cazuri sunt examinate de Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor.
Care ar fi, deci, „obiectivitatea” cercetării departamentale a infracţiunilor medicale? Vom
încerca să oferim răspuns la această întrebare bazîndu-ne pe mai multe exemple din practica
expertizei medico-legale departamentale şi din cea a Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova.
După cum afirmă savanţii-jurişti din România, Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor din
România, practic niciodată nu a expediat materiale despre infracţiuni medicale în organele poliţiei
sau procuraturii pentru cercetare şi tragere la răspundere penală a persoanelor vinovate. În acelaşi
timp, merită atenţie crearea în România a Consiliului Suprem de Medicină Legală în componenţa
căreia, în afară de medici legali, sunt incluşi şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului
Afacerilor Interne, ceea ce poate contribui la o cercetare mai obiectivă şi la o examinare judiciară a
cauzei privitor la infracţiunile medicale.[135]
Pe parcursul unui an, peste 25 de mii de germani mor din cauza aşa-ziselor reacţii secundare
neprevăzute la preparatele medicamentoase [208] şi practice întotdeauna se constată a fi vinovaţi…
medicii, care stabilesc în mod greşit diagnosticul, nu ţin cont de individualitatea pacientului etc.
Pericolul pentru sănătatea şi viaţa pacienţilor se ascunde, cel mai des, în combinarea nereuşită a
preparatelor prescrise şi în incapacitatea medicului curant de a prevedea urmările administrării
concomitente a cîtorva medicamente. Asemenea greşeli se comit deseori de către medicii germani
cînd prescriu medicamente pentru tratamentul sistemului cardiovascular şi preparate citostatice (de
regulă, ele sînt recomandate bolnavilor de cancer).
Deşi aceasta apare ca paradoxal, însă practic toate combinaţiile de medicamente care conduc
la deces sînt cunoscute. Reacţiile apărute în urma interacţiunii acestora sunt bine cunoscute şi
documentate. Această informaţie se păstrează în bazele de date din calculatoarele speciale, la care
 23

are acces orice medic german. Însă nefericirea constă în faptul că medicii-practicieni se folosesc
foarte rar de asemenea servicii de informare, iar deseori nu-şi dau seama că acestea există.
V.Popov şi N.Popova manifestă o atitudine foarte curioasă, uneori contradictorie în
evaluarea greşelilor medicale.[88]
Polemizînd cu opinia lui F.Berdicevski (a.1970) privind nepermisibilitatea greşelilor
medicale, autorii afirmă că nu este corect să se considere că greşelile medicilor se deosebesc printr-
un tragism deosebit. Ei consideră că greşelile altor specialişti nu sînt mai puţin tragice şi aduc în
calitate de exemplu victimele avariei de la CAE din Cernobîl şi victimele cutremurului de pămînt
din Armenia.
Însă, în acest caz, se uită că conducătorii de la CAE din Cernobîl, pentru greşelile comise cu
consecinţe grave, au fost condamnaţi la privaţiune de libertate, iar vinovaţii de greşeli medicale,
care au cauzat decesul pacienţilor, în ţările CSI deseori rămîn nepedepsiţi. V.Popov şi N.Popova
susţin că definiţia dată greşelii medicale de către I.V.Davîdovski în anul 1928 (acum 76 de ani), este
recunoscută de toţi şi presupune „rătăcirea cu bună credinţă a medicului, cauzată de imperfecţiunea
ştiinţei medicale şi a metodelor sale sau de evoluţia atipică a maladiei, ori de pregătirea insuficientă
a medicului, dacă în acest caz nu sînt descoperite elemente de neglijenţă, neatenţie sau de ignoranţă
medicală”.[88] Această definiţie, continuă autorii, este atît de acceptată, încît, cu unele modificări
neprincipiale, a intrat în enciclopedii medicale, în majoritatea monografiilor şi manualelor.
Vorbind despre evoluţia atipică a maladiei, afirmăm că acesta este cel mai preferat argument
pentru justificarea ignoranţei medicale. În Republica Moldova, în cazurile de deces al pacienţilor în
urma neglijenţei infracţionale a medicilor, rudelor acestora li se răspunde precum că decesul este
datorită unei boli foarte rare, necunoscută medicilor din republică. Însă dacă boala este cunoscută,
se menţionează că ea în Republica Moldova este incurabilă.
Însuşi autorii definesc greşeala medicală ca „o acţiune sau inacţiune incorectă a medicului,
săvîrşită la exercitarea obligaţiilor sale profesionale de diagnosticare a bolii, de organizare şi de
desfăşurare a acţiunilor curative şi preventive”.[88]
În funcţie de gradul de prejudiciere a sănătăţii, greşeala medicului poate fi evaluată ca o
faptă nevinovată sau ca o infracţiune. Însă răspunderea medicului depinde nu numai de urmări,
pentru că acestea pot fi cauzate fără de vinovăţie. Aici se mai cere stabilirea vinovăţiei medicului şi
prezenţa raportului cauzal dintre acţiunile (inacţiunile) sale şi urmările prejudiciabile.
Suntem pe deplin de acord cu afirmaţia autorului că personalitatea medicului, profilul său
moral şi pregătirea profesională — toate acestea, în ultimă analiză, determină succesul atît al
fiecărei intervenţii medicale în parte, cît şi a asistenţei medicale publice la nivel naţional.
 24

În continuare, autorii încearcă să justifice greşelile medicale afirmînd că „deşi nici un

specialist nu are dreptul să greşească, totuşi toţi greşesc”.[88] În acest caz se face referire la
afirmaţiile unor clinicişti notorii precum N.N.Pirogov, S.P.Babkin, Iu.Iu.Djanelidze şi alţii, care
recunoşteau deschis că ei de asemenea au comis greşeli. Însă diferenţa dintre cei mari şi cei
ignoranţi constă exact în faptul că cei dintîi îşi recunoşteau erorile şi învăţau din ele, iar cei din
urmă le negau categoric, oricît de evidente ar fi fost acestea. În toate cauzele penale privind
infracţiunile medicale nici un medic condamnat nu s-a recunoscut vinovat de cele săvîrşite. Nici
chiar M.P., numit „doctor Moartea” din Sankt Petersburg, condamnat la privaţiune de libertate pe
viaţă pentru omorul intenţionat al 12 pensionare, care pe parcursul anchetei şi la dezbaterile
judiciare îşi recunoştea vina, ulterior a început să o nege declarînd că el s-a autocalomniat.[218]
O recomandare valoroasă şi pertinentă a autorilor constă în faptul că „ar trebui să se dea
preferinţă, dacă aceasta este posibil, unor metode de cercetare mai inofensive şi nepericuloase”.[88]
La metodele de cercetare este necesară o remarcă: şi de tratament. Aceasta este foarte important la
luarea unor decizii ţinînd de operaţiile planificate, care pot fi efectuate, dar pot fi şi amînate sau
chiar anulate pentru salvarea vieţii pacientului.
Fireşte, în situaţii excepţionale (cutremure de pămînt, accidente, explozii etc.), în cazul unui
număr mare de victime, probabilitatea erorilor medicale este mai mare decît atunci cînd este
posibilitatea de a alege metoda de tratament în mod echilibrat, avînd în faţă rezultatele tuturor
analizelor şi cercetărilor.
V.Popov şi N.Popova identifică greşeli apărute din cauza unor acţiuni foarte „curajoase” ale
medicilor, numite şi „agresiuni chirurgicale”. Efectuarea unei operaţii este, într-o măsură mai mare
sau mai mică, o chestiune de tehnică, în timp ce reţinerea de la operaţie este o activitate mai fină a
unei gîndiri mai profunde, a unei critici severe şi a unei observări cu multă atenţie.[88]
În practica penală „agresiunea chirurgicală” este numită vină din imprudenţă în formă de
încredere exagerată. În cazul unei operaţii planificate, deosebit de periculoasă pentru viaţă, medicul
prevede posibilitatea abstractă de deces al pacientului, însă el speră, în mod uşuratic, că în cazul dat
asemenea urmări tragice vor putea fi evitate.
Luînd în vedere faptul că în ştiinţa medicală termenul eroare medicală este folosit pentru a
justifica infracţiunile medicale şi prin el se încearcă a-i elibera pe vinovaţi de răspundere, este
necesar a se lua în dezbatere şi problema privind răspunderea pentru greşeală în dreptul penal.
După părerea noastră, prin greşeală medicală trebuie de înţeles acţiunile incorecte, negîndite
ale medicului sau ale altui lucrător medical (asistentă medicală, felcer, moaşă), care sînt exercitate
pe parcursul acordării de ajutor pacientului, care constituie o urmare a atitudinii neglijente,
 25

uşuratice faţă de propriile obligaţii şi care au avut sau au putut avea ca efect decesul pacientului,
leziunile corporale cu o diversă gravitate sau o altă daună.
Cu principiul stării subiective de răspundere, adică cu părerea privitor la prezenţa vinovăţiei,
este strîns legată şi problema ce ţine de greşeală, pentru că în conţinutul vinovăţiei intră nu numai
reprezentări autentice ale persoanei, dar şi greşite, despre caracterul faptei şi despre importanţa ei
socială. În dreptul penal, prin greşeală se înţelege o rătăcire care ţine fie de împrejurările de fapt,
care determină caracterul şi gradul pericolului social al faptei săvîrşite, fie de caracterul juridic al
caracteristicilor faptei.[65]
Greşeala juridică este o evaluare incorectă, făcută de către persoana vinovată, a esenţei
juridice a faptei săvîrşite sau a urmărilor ei juridice.
Regula generală care se referă la importanţa greşelii juridice se reduce la faptul că
responsabilitatea penală a persoanei apare în conformitate cu evaluarea faptei respective nu de către
subiect, ci de către legiuitor. De regulă, o asemenea greşeală nu influenţează nici forma vinovăţiei,
nici calificarea infracţiunii, nici mărimea pedepsei.
Greşeala de fapt este o reprezentare incorectă a persoanei despre împrejurările de fapt care
joacă un rol al semnelor componenţei infracţiunii respective şi care determină caracterul infracţiunii
şi gradul de pericol social al ei. În funcţie de conţinutul reprezentărilor incorecte, adică de
percepţiile şi evaluările false, delimităm următoarele tipuri de greşeli de fapt: privitor la obiectul
atentării, la caracterul acţiunii sau inacţiunii, la gravitatea urmărilor, la dezvoltarea raportului
cauzal, la împrejurările agravante ale răspunderii. În majoritatea cazurilor, greşeala de fapt nu îl
absolvă pe vinovat de răspundere, dar influenţează asupra calificării infracţiunii. Greşeala de obiect
este o reprezentare incorectă a persoanei despre esenţa socială şi juridică a obiectului atentării. De
exemplu, dacă persoana consideră că sustrage prin furt substanţe narcotice din farmacie, însă de fapt
fură medicamente fără narcotice, acţiunile sale vor fi calificate totuşi ca tentativă de furt al
mijloacelor narcotice (art.217/4 al CP al RM).
O altă varietate de greşeli de obiect constă în necunoaşterea împrejurărilor, cînd acestea
există cu adevărat în realitate. În aceste cazuri, infracţiunea este calificată ca fiind săvîrşită fără
împrejurări agravante. Dacă se porneşte de la o presupunere greşită privitor la existenţa unei
împrejurări agravante, fapta trebuie calificată ca fiind tentativă de infracţiune în împrejurarea
agravantă respectivă.
Profesorul Iu.D.Sergheev a subliniat că termenul greşeală medicală în sens juridic nu există,
el nu este înregistrat nici într-un act de drept. El a propus calificarea acestei noţiuni ca „oferire
necorespunzătoare de ajutor medical”, care are un sens juridic mai concret şi se apropie de
neglijenţa de serviciu, care de asemenea este definită ca neîndeplinire sau îndeplinirea
 26

necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de răspundere a obligaţiilor sale în urma atitudinii

neglijente sau neconştiincioase faţă de ele (art.329 din CP al RM).
Acordarea de asistenţă medicală necorespunzătoare presupune că au fost încălcate anumite
norme, reguli, standarde de acordare corespunzătoare a asistenţei medicale şi constituie un temei
pentru răspunderea juridică a lucrătorului medical, dar nu o împrejurare care îl absolvă de
răspundere în cazul de „eroare medicală”.
O particularitate a depoziţiilor depuse de către medicii bănuiţi sau învinuiţi de săvîrşirea
unor infracţiuni medicale constă în faptul că aceştia, de regulă, nu recunosc că sunt vinovaţi de
săvîrşirea lor.
În toate cauzele din această categorie care au fost supuse studiului şi examinării de
instanţele Republicii Moldova, în care au fost pronunţate sentinţe de învinuire, precum şi în cauzele
despre care s-a scris în mass-media din diverse ţări (Rusia, Polonia, România, Ucraina, SUA), nici
pe parcursul anchetei, nici în instanţă, medicii vinovaţi nu şi-au recunoscut vinovăţia şi nu au
regretat de cele săvîrşite. Aceasta o confirmă şi studiul realizat de medicul american Richard
Righelman.[91] Autorul subliniază că atunci cînd medicii sînt întrebaţi despre erorile comise de
către ei însăşi sau de către colegii lor, erorile colegilor erau recunoscute aproape de către toţi. În
unele cazuri aceste erori au atras după sine decesul bolnavului. Medicii, uneori justificîndu-se, îi
învinuiau de greşeală pe însăşi bolnavii. Ei erau certaţi pentru expunerea neclară a datelor
anamnezice, chiar şi atunci cînd medicul nu a adunat aceste date cu toată stăruinţa. Bolnavul este
numit confuz sau neascultător, cînd recomandările medicale sînt neclare.
R.Righelman citează pe un alt autor american: „neputînd să ne recunoaştem stîngăciile, noi
încetăm a mai fi lecuitori. Dacă nu ne-am învăţat să cerem scuze, nu vom obţine nimic. Noi vom fi
încăpăţînaţi, închistaţi şi creşterea noastră va înceta”.[91]
Ce ar putea medicul să contrapună erorilor? Abordarea corectă include trei faze obligatorii:
recunoaşterea erorii; corectarea greşelilor care pot fi reparate; soluţionarea situaţiei prin cererea de
scuze pentru aceea ce poate fi iertat şi tendinţa de a nu repeta eroarea.
La prima vedere, nici unul din aceşti paşi în medicina modernă nu este posibil. Avocaţii,
care îi apără pe medici în instanţe, încearcă să demonstreze că nu există nici o greşeală, iar clienţii
lor contestă greşeala cu siguranţă. Rareori se poate auzi că un medic şi-a recunoscut greşeala şi este
gata să poartă răspundere pentru ea. În medicină, nu întotdeauna este posibil să rectifici o greşeală,
bunăoară dacă pacientul a decedat sau a rămas pentru toată viaţa schilod. Dacă eroarea nu este
recunoscută, situaţia rămîne ca şi cum nesoluţionată.
„Dacă noi am fi recunoscut greşeala, ne-am fi străduit să o corectăm şi să minimalizăm
urmările, am fi analizat cauzele şi am fi tras concluzii pentru viitor. Putem spera că, în orice caz, în
 27

conştiinţa noastră problema este soluţionată. Lucrînd asupra propriilor greşeli, omul merită
compătimirea celor din jur şi eliberarea de învinuire”.[91]
Presupunem că una dintre cauzele din care medicii nu-şi recunosc erorile care au determinat
decesul sau mutilarea integrităţii corporale a pacienţilor, nu-şi recunosc vinovăţia de săvîrşire a
infracţiunilor este teama de răspundere pentru cele săvârşite şi nedorinţa de a purta răspundere.
De regulă, nu se recunosc vinovate persoanele care au săvîrşit infracţiuni fără martori – furt,
viol, omor. Majoritatea infracţiunilor medicale sînt săvîrşite fără martori. Dacă medicul care se află
la volan îl loveşte pe un pieton, îl omoară, atunci la locul accidentului vine grupul operativ de
cercetare, expertul medico-legal, alţi specialişti, jurnalişti. Locul accidentului este supus unei
examinări riguroase, se efectuează măsurări, sînt chestionaţi martorii, bănuitul, numai dacă acesta
nu s-a ascuns de la locul accidentului, sînt sechestrate probe materiale, şoferul-medic este testat de
stare de ebrietate.
Dacă în sala de operaţii pacientului i se ia viaţa în urma unei neglijenţe medicale
infracţionale, şi dacă mai este timp de noapte, atunci nimeni nu face un control asupra acţiunilor
medicilor, iar despre vinovăţia sau nevinovăţia lor de decesul pacientului se judecă ulterior, după
aceleaşi note făcute de ei înseşi în istoria bolii. În cazul în care pacientul a decedat, aceste note, în
timp de o noapte, pot fi transcrise de mai multe ori şi pot fi distruse uşor toate probele documentare.
S-a propus de mai multe ori ca în cazurile de deces al pacientului în urma intervenţiei
medicului (aşa-zisele operaţii „planificate”, cu infectare în cadrul spitalului) conducătorul instituţiei
curative să anunţe imediat despre aceasta procurorul teritorial, conducătorul organului afacerilor
interne, expertul medico-legal pentru cercetare operativă a împrejurărilor celor întîmplate.
La ora actuală însă, expertiza medico-legală pentru cauzele din această categorie este
tergiversată cu anii şi se face tot posibilul, în virtutea faptului că ea este subordonată Ministerului
Sănătăţii, ca persoanele vinovate să fie scutite de răspundere.
Medicii nu-şi recunosc vinovăţia şi pentru că în cazul dezvăluirii unei infracţiuni medicale
de către organele de drept - cum ar fi prelevarea de la pacienţii încă în viaţă a rinichilor pentru
transplant (Chişinău, Lvov, Moscova, Habarovsk ş. a.) - faţă de bănuiţi nu se aplică măsuri atît de
aspre ca faţă de lucrătorii poliţiei: medicii nu sînt reţinuţi, nu sînt arestaţi, pe parcursul întregii
anchete şi al dezbaterilor judiciare ei rămîn în libertate şi au posibilitate prin diverse aranjări,
mituiri, ameninţări, să împiedice mersul anchetei şi stabilirii adevărului obiectiv, contînd în acest
caz şi pe tergiversarea îndelungată a anchetei, pe avizul justificator al medicilor legişti şi aceste
speranţe ale lor deseori sunt îndreptăţite.
Toate acestea ascund o solidaritate corporativă fără de precedent, un profesionalism scăzut,
o atitudine fără de suflet, indiferentă faţă de soarta pacientului, tendinţa de a se îmbogăţi pe contul
 28

nefericirii pacienţilor şi rudelor acestora, conştiinţa unei lipse totale de control şi de răspundere,
încălcarea gravă a legilor şi a actelor derivate din legi, a normelor morale, convingerea că
infracţiunile medicale nu pot fi demonstrate şi, prin urmare, nu sînt pasibile de pedeapsă.
Pentru o atitudine atît de liberală faţă de infracţiunile medicale, mai ales dacă ţinem cont că
în ţările CSI vinovaţii pentru săvîrşirea lor doar rar sunt pedepsiţi cu privaţiune de libertate,
societatea plăteşte foarte mult – în fiecare an numărul unor asemenea infracţiuni cu urmări grele
creşte neabătut, iar vinovaţii de săvîrşirea lor rămîn nepedepsiţi.
Anticipînd analiza şi evaluarea juridică a urmărilor nefericite ale tratamentului bolnavilor
(de fapt este vorba de decese sau de mutilări grave), S.G.Steţenko (a.2004) tentează a justifica
asemenea acţiuni afirmînd că „astăzi lucrătorii medicali nu pot, însă probabil este imposibil a se
garanta tratamentul obligatoriu, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi mărirea duratei acesteia pentru
oamenii bolnavi”.[106]
Ar reieşi că dacă medicul nu poate garanta însănătoşirea pacientului, el trebuie să i-o spună
şi să-l sfătuiască să se adreseze către alt medic, care poate să i-o garanteze.
Neavînd încredere în medicina din ţară, care nu poate garanta nimic, pacienţii se adresează
după asistenţă medicală peste hotare, medicilor cu un profesionalism mai înalt şi cu o atitudine mai
responsabilă faţă de sănătatea pacientului. Anume aşa a procedat şi academicianul cardeochirurg
Amosov. Cînd a avut nevoie de o operaţie pe cord, el ştia că nici cardiochirurgii din Kiev, nici cei
din Moscova nu-i pot nimic garanta, de aceea s-a adresat către cardiochirurgii germani, care i-au
garantat însănătoşirea, i-au îmbunătăţit calitatea vieţii şi i-au prelungit viaţa. Dar în ce lumină va
apărea cariera unui medic care îi va răspunde fiecărui pacient că el nu-i poate nimic garanta. În
ultimă instanţă, el va rămîne fără pacienţi, fără salariu, fără onorar fiind nevoit să-şi schimbe
profesia.
În acelaşi timp, prin recunoaşterea sinceră a neputinţei lucrătorilor medicali şi, mai concret a
propriei sale neputinţe, un asemenea medic va putea, prin neintervenţia sa, să-i garanteze bolnavului
şi însănătoşire, şi îmbunătăţire a calităţii vieţii, şi prelungirea ei.
V.Voina (a.1998) descrie nenorocirea lui care a avut loc în Moscova în felul următor: „În
Moscova mi-am pierdut trei oameni apropiaţi. Şi adevărul despre cancer nu mi l-au mai
comunicat… Dar ce-i cu medicii? Pentru a ajunge în renumitul Centru Oncologic din Moscova (în
popor el se numeşte Blohinvald, după numele directorului Blohin) au fost plătite sume exorbitante.
Medicii estorcau cu sînge rece de pe pacienţi şi de pe familiile acestora şapte piei. Ştiau că pacienţii
vor muri, că le-au rămas doar zile numărate, că medicina este neputincioasă pentru a-i ajuta, dar
minţeau, dădeau speranţe”.[177]
 29

În SUA, precum şi în alte ţări civilizate bogate, avocaţii pacienţilor pot obţine de la medic o
compensaţie semnificativă pentru pagube, dacă medicul a hotărît să-l mintă pe pacient. Minciuna îl
va costa scump, iar dincolo de medic se află compania de asigurare care nu este interesată să
plătească o amendă pentru minciună în pierderi de milioane.
La 18 ianuarie 2000, în Spitalul nr. 4 din Chişinău, bolnavei Elena Z. i-a fost prescrisă o
operaţie simplă de înlăturare a glandelor. Operaţia era efectuată de medici de înaltă categorie, în
condiţii de anestezie generală şi, fireşte, pentru o taxă prealabilă. După operaţie bolnava nu a putut
fi scoasă de sub influenţa anesteziei generale şi a decedat.[234]
S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte defectul de acordare a asistenţei medicale ca „efectuare
necorespunzătoare a diagnosticării tratamentului bolnavului, a organizării asistenţei medicale care a
condus sau a putut să conducă la o urmare nefericită a intervenţiei medicale”. De cele mai dese ori
un asemenea final înseamnă deces sau mutilare gravă a pacientului.
Autorul subliniază, pe bună dreptate, că este foarte dificil a stabili gradul de răspundere a
medicului pentru un asemenea sfîrşit nefericit. Anume asemenea dificultăţi au făcut ca în practica
examinării unor asemenea cazuri să apară în chirurgie principiul: „După acest fenomen înseamnă ca
rezultat al acestui fenomen”.
Cu alte cuvinte, în toate cazurile de deces ce urmează îndată după operaţie aceasta din urmă
este calificată ca pricină a decesului, iar medicul care a efectuat-o – ca un vinovat direct de cele
întîmplate.
O asemenea abordare este cea mai convenabilă pentru victime, pentru că lor li se asigură
imediat despăgubirea pentru dauna materială şi morală şi nu-i obligă să umble ani la rînd, fără
rezultat, prin instanţe în căutarea dreptăţii. După cum menţionează mulţi autori, acest principiu se
aplică şi în prezent în ţările bogate din Apus, fapt care înseamnă un respect pentru drepturile
pacienţilor la viaţă, sănătate, ca valori umane supreme.
În 1994, din iniţiativa comună a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi a Ministerului
Sănătăţii din Olanda, a fost adoptată „Declaraţia OMS cu privire la principiile asigurării drepturilor
pacienţilor din Europa”, numită şi Declaraţia de la Amsterdam.
Finlanda a devenit prima ţară europeană care s-a obligat, prin lege, ca toate instituţiile
curative să-şi instituie funcţia de împuternicit pentru drepturile pacienţilor.[268]
Preşedintele SUA, George Busch, s-a ocupat de o problemă foarte actuală a Americii –
drepturile pacienţilor. În prezent, companiile de asigurare fac ravagii printre medici, interzicîndu-le
ca acestea să recomande pacienţilor variante costisitoare de tratament. Ele propun ca medicii să
ofere pacienţilor dreptul de a-şi găsi dreptatea în instanţe. În afară de aceasta, întocmai ca la noi,
este foarte spinoasă şi problema costului medicamentelor. Busch a propus ca statelor să li se
 30

repartizeze 12 miliarde de dolari în calitate de subvenţii pentru medicamente destinate familiilor

vulnerabile, precum şi să fie aplicate şi alte măsuri sub genericul „Un plan urgent – o mîină de
ajutor”.
În Finlanda, compensaţiile pentru leziunile corporale cauzate bolnavilor pe parcursul
tratamentului medical sunt plătite indiferent de vina sau neatenţia personalului medical, ceea ce
înseamnă că nimeni nu caută vinovaţi. Din a. 1997 pînă în a. 2001, Centrul de Asigurare a
Bolnavilor a primit 80663 de cereri de primire a compensaţiilor pentru vătămările cauzate şi a
adoptat hotărîri în legătură cu 75525 cereri. Numărul cererilor satisfăcute este de 26614 (35,2%), iar
numărul celor respinse – 46980 (62,2%).
Sunt compensate cheltuielile pentru tratament medical, pentru pierderea venitului, pentru
susţinere, pentru durere şi suferinţă, pentru leziuni funcţionale permanente şi, în caz de deces –
pensia persoanei întreţinute şi cheltuielile pentru înmormîntare. Suma generală a compensaţiei,
plătită în a. 2001, a constituit 17 milioane de euro.[212]
Participanţii la Congresul I pentru Dreptul Medical din Rusia au recomandat Dumei de Stat
a FR să-şi activizeze munca de examinare şi adoptare a legilor federale cu acţiune directă: „Cu
privire la asistenţa medicală din Federaţia Rusă”, „Cu privire la drepturile pacientului”, „Cu privire
la protecţia socială şi juridică a lucrătorilor medicali şi asigurarea obligatorie a activităţii lor
profesionale”, „Despre sistemul privat de ocrotire a sănătăţii din Federaţia Rusă”.
Adoptarea unor legi analogice este prevăzută şi de Planul Naţional de Acţiuni în Domeniul
Drepturilor Omului pentru anii 2004-2008, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii
Moldova din 24 octombrie 2003. E adevărat însă că Planul nu prevede măsuri de urgentare a
reparării pagubelor pacienţilor cauzate prin infracţiuni medicale, aşa cum se obişnuieşte în alte ţări.
Practica medicală demonstrează clar că cu cît e mai mare probabilitatea de apariţie a
deficienţelor în acordarea asistenţei medicale cu atît mai mare este suma cotei de asigurare plătită
de medic sau de instituţie medicală pentru asigurarea răspunderii profesionale.[106]
S.G.Steţenko (a. 2004) subliniază pe bună dreptate că situaţiile în care deficienţele medicinii
se ascundeau în esenţa sistemului de protecţie a sănătăţii au rămas în trecutul istoric. Vom observa
doar că tăinuirea unor asemenea deficienţe avea loc mai înainte, dar şi în prezent în ţările CSI –
Moldova, Rusia, Ucraina ş. a.
După cum s-a consemnat anterior, activitatea medicală, precum şi răspunderea penală în
ţările din vest, este reglementată strict prin acte normative în care viaţa şi sănătatea pacienţilor sînt
protejate sigur contra infracţiunilor medicale şi altor delicte, iar lucrătorii medicali vinovaţi de
săvîrşirea acestora sînt traşi la răspundere aspră.
 31

Un factor important al calificării defecţiunilor de acordare a asistenţei medicale este raportul

cauzal dintre acţiunile medicului şi urmările negative suportate de sănătatea pacientului. Fireşte,
aceasta este una din problemele cele mai importante şi mai complicate pentru a căror soluţionare
juriştii deseori îi solicită pe experţii medico-legişti.
Uneori însă raportul cauzal este destul de evident şi poate fi stabilit fără ajutorul expertului.
De exemplu, în Spitalul Orăşenesc din Permi, în urma efectuării unui bandaj prea strîns pe mîna
stîngă a unui nou-născut a fost cauzată mortificarea a patru degete cu amputarea ulterioară a
lor.[202]
Analizînd greşelile medicale, S.G.Steţenko (a. 2004) crede că munca fără de greşeli a
medicilor în principiu este imposibilă, ţinîndu-se cont de specificitatea medicinei.[106]
În urma unor greşeli de justiţie poate fi osîndit un nevinovat, chiar cu pedeapsa cu moartea.
Greşesc poliţiştii, pompierii, şoferii, minerii, piloţii, încasatorii şi chiar cosmonauţii. Însă toate
constau în faptul că, în primul rînd, greşelile medicale au cele mai grave urmări – decesul
pacienţilor sau mutilarea gravă a lor, iar în al doilea rînd, cei care greşesc în alte domenii, de regulă,
sînt traşi la răspundere juridică pentru cele săvîrşite, iar medicii, fiind în aceleaşi condiţii, reuşesc să
evite asemenea răspundere.
S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte greşeala medicală ca „defecţiune în acordarea asistenţei
medicale, care este cauzată de acţiunile incorecte ale personalului medical şi care se caracterizează
prin rătăcirea fără rea-credinţă în condiţiile lipsei semnelor infracţiunii din intenţie sau din
imprudenţă”.[106]
Pe de o parte, autorul parcă i-ar preveni pe lucrătorii medicali că nu toate greşelile
profesionale sînt nesancţionabile, iar pe de altă parte, defineşte aceste greşeli ca acţiuni greşite ale
personalului medical, care se caracterizează prin rătăcire fără rea-credinţă şi care nu sînt infracţiuni.
Da, nu fiecare greşeală fără urmări grave este o infracţiune, însă cel care greşeşte poate fi
sancţionat în mod administrativ, disciplinar, poate fi lipsit temporar de dreptul de a practica
medicina. Este important ca după fiecare greşeală să urmeze reacţia adecvată. După cum în cazul
prevenirii infracţiunilor reacţia la lovituri poate preveni omorul, aşa şi reacţia la anumite greşeli
medicale nesemnificative poate preveni greşelile cu urmări mai grave.
Considerăm nefondată propunerea lui S.G.Steţenko (a. 2004) de a stipula în lege prevederea
că „greşelile medicilor, cauzate de factori obiectivi (imperfecţiunea medicinii, lipsa mijloacelor
medicamentoase necesare şi a tehnicii medicale ş. a.), nu sunt pasibile de pedeapsă pentru unii
lucrători medicali concreţi”.[106]
Aceasta ar însemna că nu numai greşelile, dar şi infracţiunile medicale pot fi justificate prin
factori obiectivi. La scară globală, aceasta ar însemna că în toate ţările sărace sau chiar în orice
 32

spital raional sau din vreun orăşel, unde există asemenea factori obiectivi, sînt permise orice greşeli,
orice infracţiuni medicale.
Răspunderea pentru infracţiunile din imprudenţă, în majoritatea absolută a cazurilor, apare
numai în prezenţa urmărilor păgubitoare (periculoase pentru societate). În funcţie de urmările
apărute, „greşeala medicală” poate fi calificată ca faptă pasibilă de pedeapsă administrativă sau ca
infracţiune.
Potrivit Legii RM cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului din 27 octombrie
2005 (în vigoare din 1 iulie 2006) eroarea medicală constituie o „activitate sau inactivitate
conştientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată sănătăţii
pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism”. Această noţiune a erorii
medicale într-o mare măsură coincide cu conţinutul art. 213 din Codul penal al RM cu denumirea:
„Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale”. Adică şi în
noţiunea de eroare medicală, şi în infracţiunea medicală, prezentată de art.213 CP al RM este
prevăzută vinovăţia în formă de neglijenţă, având unele şi aceleaşi consecinţe grave.
După părerea noastră, greşelile medicale care au cauzat decesul pacienţilor sau leziuni
corporale de diferite grade nu sînt altceva decît infracţiuni medicale comise din neglijenţă, iar
termenul greşeală medicală este inventat de medici, în special după cazul medicilor din 1953,
pentru a-şi justifica aceste infracţiuni şi a se eschiva de la răspunderea pentru săvîrşirea lor.

1.4. Riscul întemeiat în dreptul penal.

Riscul medical.

Articolul 40 din CP al RM, intitulat „Riscul întemeiat”, prevede că:

„(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat
fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni
cauzarea altor daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul
pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.”
Această normă este formulată într-un mod analogic în articolul 41 din CP al FR şi în art. 42
din CP al Ucrainei.
Cauzarea daunei, în condiţiile de risc întemeiat, este o împrejurare independentă care
înlătură caracterul penal al faptei. Ea nu poate fi redusă la o necesitate extremă, pentru că se
deosebeşte de aceasta în esenţă: în cazul unui risc întemeiat nu există o confruntare între două
 33

interese protejate de lege unde interesul mai important este salvat din contul celui mai puţin
important.
Însă, în cazul unui risc întemeiat, răspunderea penală poate fi exclusă numai dacă sînt
respectate o serie de condiţii prevăzute în art. 40 din CP al RM. Pe de o parte, aceste condiţii sînt
orientate spre a nu împiedica desfăşurarea a tot ce este nou, progresist în domeniul ştiinţei, tehnicii,
producţiei. Pe de altă parte, legea trebuie să delimiteze limitele riscului permisibil, să protejeze
societatea de aventurieri, neprofesionişti, ale căror acţiuni pot cauza mari daune oamenilor,
societăţii, statului.
Pînă a apela la art. 40 din CP al RM trebuie, mai întîi de toate, să clarificăm despre ce fel de
risc este vorba. De fapt, aproape fiecare profesie este însoţită de un posibil risc, fie că e vorba de
medic, de sudor electric, de şofer ş. a. Pentru a avea o securitate, adică pentru a exclude riscul din
medicină, din producţie, din transport, construcţii etc. sînt stabilite anumite reguli. Codul penal
conţine mai multe articole cu dispoziţii pe blanchete în care este prevăzută răspunderea pentru
cauzarea daunei în urma încălcării unor asemenea reguli, bunăoară art. 213 (încălcarea din
neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale), articolele 262-264 din
capitolul XII cu privire la infracţiuni din domeniul transporturilor, art. 223 (încălcarea cerinţelor
securităţii ecologice) etc. Art.40 are în vedere un „alt risc”, acel risc pe care persoana şi-l asumă în
situaţii nestandarde, risc legat de aplicarea unor tehnologii noi, a unor operaţii, experimente, care
deocamdată nu sînt reglementate prin regulile respective.
Codul penal, introducînd o normă nouă, avea scopul să reglementeze o asemenea situaţie
cînd omul, fiind intenţionat să deschidă căi noi în medicină, tehnică etc., experimentul inovator al
lui a eşuat cauzînd daune vieţii, sănătăţii omului sau anumite pagube materiale.
În exemplele oferite în conţinutul tezei privitor la decesele pacienţilor care au loc în urma
neglijenţei infracţionale sau încrederii exagerate a lucrătorilor medicali nu este vorba de nici o
descoperire nouă în domeniul medicinii. În aceste cazuri se încalcă, pur şi simplu, condiţiile unui
risc legitim, iar vinovaţii comit acest risc neîntemeiat, din motive de carieră, de îmbogăţire şi de
satisfacere a unor pofte josnice, fără să ţină cont de răspunderea care va veni pentru urmările grave.
Dacă una dintre condiţiile legitimităţii, indicate în art. 40 din CP nu a fost respectată, un
asemenea risc nu este considerat ca fiind îndreptăţit, însă bunele intenţii ale persoanei care a
întreprins acţiuni riscante, potrivit CP al Rusiei, sînt evaluate, la stabilirea pedepsei, ca circumstanţe
atenuante (art. 61 alin.1 lit.„ж” din CP al FR).[73 ]
A.G.Blinov de asemenea formulează anumite condiţii de legitimitate ale riscului profesional
în activitatea medico-biologică. Printre acestea el remarcă următoarele:
1) riscul este admis în exclusivitate pentru a se ajunge la un rezultat folositor;
 34

2) riscul este admis numai în cazul în care pacientul a fost informat şi, ca urmare, şi-a dat
consinţămîntul benevol şi conştient de acţiunile riscante;
3) în cazul unui risc legitim, scopul urmărit nu poate fi atins prin acţiuni tradiţionale,
nelegate cu riscul;
4) acţiunile riscante ale lucrătorului medical trebuie să fie asigurate prin cunoştinţele şi
dexterităţile profesionale care sînt capabile în mod obiectiv, într-o situaţie concretă să prevină
apariţia unor urmări dăunătoare;
5) urmările dăunătoare sînt percepute de lucrătorul medical care riscă numai ca o variantă
posibilă, secundară a acţiunilor sale;
6) lucrătorul medical care şi-a permis acţiuni riscante trebuie să ia măsuri suficiente pentru
prevenirea daunelor cauzate intereselor pacientului, prevăzute de legea penală.[49,50]
Practica de urmărire penală a cauzelor cu infracţiuni medicale şi datele privitoare la
personalitatea infractorului arată că vinovaţii întreprind acţiuni riscante nu din tendinţă spre
inovaţii, ci din scopuri mercantile, de îmbogăţire – de a lua de la bolnav şi de la rudele acestora
suma maximă posibilă pentru „serviciile” prestate, chiar dacă vinovatul ştie din timp că „ajutorul”
lui nu costă nici o para şi el nu-i va ajuta cu nimic pacientului, ba dimpotrivă, îl va prejudicia.
În literatura juridică se acordă o atenţie mare cercetării condiţiilor riscului întemeiat şi
dacă aceste condiţii sînt încălcate, atunci riscul devine neîntemeiat, iar persoana care şi l-a permis
este trasă la răspundere penală. În acelaşi timp, se subliniază pe bună dreptate că introducerea
acestei norme în noile coduri penale are ca scop „să protejeze societatea de fapte aventuriste ale
oamenilor uşuratici, ambiţioşi, care cauzează daune în goana după succese personale”.[72]
În acest sens, legea penală trebuie, pe de o parte, să nu frîneze progresul ştiinţific şi
tehnologic în medicină, iar pe de altă parte, în cazul constatării unei vinovăţii a experimentatorului,
să nu excludă răspunderea personală a acestuia în limitele principiilor generale ale răspunderii
penale.
Riscul legitim întemeiat poate cuprinde orice activitate profesională, inclusiv în domeniul
dreptului.
Semnele de bază ale riscului întemeiat, prin urmare şi legitim, sunt:
1) efectuarea acţiunilor (inacţiune) în vederea atingerii scopului folositor;
2) scopul folositor nu poate fi atins prin acţiuni nelegate de risc;
3) persoana trebuie să întreprindă toate măsurile suficiente pentru prevenirea daunei
intereselor protejate de lege;
4) riscul nu poate fi însoţit în mod intenţionat de ameninţarea vieţii multor oameni, de
ameninţarea cu o catastrofă ecologică sau cu o calamitate socială (art. 41, alin. 3 din CP al FR).
 35

Din conţinutul art. 41 alin.3 din CP al FR reiese că riscul nu este întemeiat în cazul în care el
a fost în mod deliberat însoţit de ameninţarea vieţii multor oameni. Dar cum facem dacă el este
însoţit de ameninţarea vieţii unui singur om? Este oare atunci riscul întemeiat? Unii savanţi-jurişti
din Rusia cred că „acţiunile riscante care creează o ameninţare pentru un număr mai mic de victime,
potrivit legii, pot fi considerate întemeiate”.[65]
Credem că asemenea afirmaţii nu sînt întemeiate; ele contravin Constituţiei FR în care sînt
stipulate drepturile personalităţii la viaţă, sănătate, onoare şi inviolabilitate; drepturile şi libertăţile
ei sînt declarate ca valori supreme. De aceea credem că este mai reuşită formularea art.40 alin.3 din
CP al RM, care declară că riscul este neîntemeiat dacă el a fost însoţit de pericolul pentru viaţa
măcar a unei singure persoane, ceea ce se întîmplă cel mai des în cazurile de risc neîntemeiat în
practica medicală.
Art.42 alin.3 din CP al Ucrainei nu recunoaşte că riscul este întemeiat „dacă el creează în
mod deliberat un pericol pentru viaţa altor oameni”.
Considerăm că în art.40 alin.3 din CP al RM este utilizat nu prea reuşit termenul cu bună
ştiinţă în locul lui în mod deliberat din CP al Rusiei şi din CP al Ucrainei, pentru că termenul cu
bună ştiinţă se apropie de forma intenţionată a vinei, însă în cazul riscului neîntemeiat vina este din
imprudenţă.
Între necesitatea extremă şi riscul profesional întemeiat există anumite similitudini. Ele au
aceleaşi semnificaţii de drept şi sociale. Ambele constau în cauzarea unei daune intereselor protejate
de drept. Însă necesitatea extremă şi riscul întemeiat sînt, în acelaşi timp, împrejurări diferite care
exclud infracţionalitatea faptei. Diferenţa dintre ele constă în următoarele:

1) în cazul necesităţii extreme, dauna cauzată este necesară şi inevitabilă pentru prevenirea
pericolului, însă în cazul riscului întemeiat, dauna este doar virtuală, potenţială;

2) în cazul necesităţii extreme, dauna mare trebuie să fie prevenită prin cauzarea unei daune
mai mici. În cazul riscului întemeiat pericolul ameninţător poate să nu fie prevenit.

În cazul în care lipseşte măcar una din condiţiile legitimităţii riscului întemeiat, este posibilă
răspunderea pentru cauzarea daunei din imprudenţă. Considerăm că în cazul riscului neîntemeiat
vina persoanei este întotdeauna din imprudenţă, în formă de încredere exagerată infracţională.
Autorii ucraineni definesc în calitate de condiţii legitime ale riscului întemeiat şi „obţinerea
unui consinţămînt al persoanei a cărei viaţă sau sănătate este pusă în primejdie”.[132] Cu alte
cuvinte, întocmai aşa ca alţi lucrători medicali, ei consideră că acordul pacientului la o operaţie
deosebit de periculoasă îl eliberează pe medic de răspundere penală în cazul în care bolnavul a
decedat. Am demonstrat în unele publicaţii vulnerabilitatea unei asemenea abordări.[72]
 36

S.G.Steţenko (a. 2004) analizează în detaliu condiţiile legitimităţii riscului întemeiat în

activitatea medicală. Acestea sunt:
1) dauna este cauzată sănătăţii pentru a se atinge un scop social folositor;
2) acest scop nu poate fi atins cu mijloace obişnuite, nelegate de risc. Dacă se poate ca
bolnavului să-i fie acordată o asistenţă obişnuită, tradiţională, nelegată de risc şi dacă sănătatea
omului a fost prejudiciată, acţiunile medicului constituie o infracţiune;
3) urmările dăunătoare, în cazul riscului, sînt percepute de către lucrătorul medical doar ca o
variantă secundară şi posibilă a acţiunilor sale;
4) lucrătorul medical posedă cunoştinţele şi dexterităţile corespunzătoare care îi permit în
situaţia concretă să prevină apariţia urmărilor dăunătoare;
5) lucrătorul medical a întreprins, după părerea lui, măsuri suficiente pentru a preveni
prejudicierea vieţii şi sănătăţii pacientului.
Credem că în ultima condiţie a legitimităţii riscului întemeiat trebuie să fie aplicat nu
criteriul subiectiv de evaluare a acţiunilor medicului, dar cel obiectiv.
După cum am remarcat mai sus, medicii uneori nu-şi recunosc în nici un fel vina şi, în cazul
riscului neîntemeiat, pasibil de pedeapsă penală, vinovatul se va justifica că a luat toate măsurile
pentru prevenirea daunei şi va insista asupra faptului că pentru el orice risc este întemeiat. În
asemenea caz, trebuie să se ţină cont nu numai de opinia medicului, dar trebuie să se verifice dacă el
a respectat regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale prevăzute în ordinele,
instrucţiunile, recomandările medicale, adică în diverse acte normative.
Aşadar, la efectuarea unei operaţii planificate, deosebit de periculoase, medicul nu este în
drept să-l supună pe pacient la un risc neîntemeiat din motive josnice, egoiste, carieriste etc. Pentru
decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacientului el trebuie tras la răspundere.[262]
În practica clinică apar diverse riscuri. Însuşi faptul aflării pacientului în spital este legat de
anumit pericol, cum ar fi contractarea unor infecţii.
În cazul alegerii intervenţiei medicale, cînd medicul trebuie să ia o hotărîre clinică
complicată, el trebuie să ţină cont de riscurile posibile ale presupusei intervenţii, să găsească cea
mai potrivită soluţie, precum şi să întreprindă măsurile necesare de minimalizare a riscului pe
parcursul întregii perioade de tratament.
Din punctul de vedere al cerinţelor de drept şi al celor etice procesul de luare a hotărîrii
clinice trebuie, în mod obligatoriu, să includă un cerc de participanţi necesari. În primul rînd, la
luarea deciziei trebuie să participe însuşi pacientul sau reprezentanţii lui. În al doilea rînd, la luarea
unei decizii complicate trebuie atras tot personalul de profesionişti de care este nevoie pentru a
elabora o tactică ştiinţifică.
 37

Medicul curant este obligat, în măsura necesităţii, să-şi invite colegii (să convoace consiliul,
să se adreseze unor specialişti pentru recomandări, unui medic cu experienţă mai bogată etc.). Din
păcate, trebuie să recunoaştem că multe urmări tragice apar din cauza încălcării acestei reguli, cînd
pur şi simplu dintr-o înfumurare infracţională sau din ambiţii personale medicul nu foloseşte
posibilităţile suplimentare pentru a minimaliza riscul intervenţiei medicale şi a lua o decizie clinică
mai calitativă.[112]
Sunt frecvente cazurile cînd un medic-chirurg preferînd metode operatorii şi ignorînd
posibilităţile tratamentului nechirurgical, exercită diverse forme de presiune şi, literalmente, „îl
obligă” pe pacient să semneze actele necesare pentru a-l primi în sala de operaţii. Toate acestea sînt
încălcări grave.[112]
Esenţa informării pacientului despre riscuri constă în faptul că noi sîntem oneşti cu
dumneavoastră, dar nu în faptul că dumneavoastră singur aţi ales această variantă riscantă, puteţi să
vă asumaţi şi răspunderea. Medicul trebuie în permanenţă să ţină minte faptul că bolnavul se află în
situaţie de viaţă dificilă şi că o informare indiferentă şi formală despre riscuri cu obţinerea ulterioară
a acordului poate influenţa negativ asupra pacientului: bolnavul îşi poate forma foarte uşor o
convingere că medicul îl lasă singur în faţa problemei sale, eschivîndu-se astfel de la participarea în
soarta bolnavului.
În cazurile în care medicul întreprinde o intervenţie riscantă, apare problema răspunderii
pentru aceste acţiuni, mai ales dacă acestea au condus spre urmări nefericite. Aici pot fi delimitate
două tipuri de situaţii:
1) cazuri în care intervenţia a fost efectuată în mod planificat, nu imprevizibil, adică medicul
şi pacientul au avut timp suficient pentru a discuta tactica tratamentului;
2) cazuri în care intervenţia a fost efectuată după anumite semne de neamînat şi după cauze
obiective, de fapt fără obţinerea consimţămîntului din partea pacientului (sau a reprezentanţilor
acestuia).

În cazurile unei intervenţii planificate, nu extraordinară, medicul are posibilitate (şi trebuie)
„să calculeze” în mod competent riscul intervenţiei presupuse, fiind obligat să-şi coordoneze
intenţiile sale cu pacientul (reprezentantul) şi să ia din timp toate măsurile preventorii de
minimalizare a riscului.[112]
Situaţiile extraordinare foarte des sînt însoţite de erori şi insuccese. Însă în aceste cazuri,
rudele sau însuşi pacientul, la apariţia urmărilor dăunătoare, pot cere tragerea al răspundere a
medicului. La soluţionarea chestiunii privind răspunderea trebuie să se ţină cont de toate
împrejurările celor întîmplate, inclusiv de prezenţa situaţiei imprevizibile, extraordinare.
 38

British Medical Journal consideră că deseori erorile au loc din cauza că medicii sînt excesivi
de activi: sînt prescrise examene inutile şi chiar operaţii care în cel mai bun caz vor deveni inutile,
sînt recomandate medicamente în plus. Credem că în aceste cazuri medicul acţionează în interese
personale, fără a se îngriji de viaţa şi sănătatea pacientului.
În CP al Republicii Moldova a fost pentru prima dată inclusă o normă a faptei nevinovate
(art. 20 din CP al RM – fapta săvîrşită fără vinovăţie). În CP al FR acest articol, 28, este intitulat
„Cauzarea cu nevinovăţie a daunei”. Legiuitorul Ucrainei a renunţat să introducă o asemenea normă
în Codul penal, lăsînd soluţionarea acestei probleme savanţilor-jurişti şi lucrătorilor practicieni.
Articolul 20 din CP al RM prevede că „Fapta se consideră săvîrşită fără vinovăţie dacă
persoana care a comis-o nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,
nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei,
nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă”. Art. 28, alin. 2 din CP al FR este analogic articolului 20
din CP al RM. Însă art. 28, alin. 2 din CP al FR mai include că „fapta de asemenea se consideră
săvîrşită fără vinovăţie, dacă persoana care a săvîrşit-o, deşi a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor social-periculoase ale acţiunilor (inacţiunii) sale, dar nu a putut să evite aceste urmări în
virtutea faptului că calităţile sale psiho-fiziologice nu corespund cerinţelor condiţiilor extreme sau
sarcinilor de tensiune nervoasă şi psihică”.[8]
Presupunem că corespunderea sau necorespunderea capacităţilor psiho-fiziologice ale
bănuitului cu cerinţele condiţiilor extreme şi cu sarcinile de tensiune nervoasă şi psihică vor trebui
stabilite printr-o expertiză complexă medico-legală şi medico-psihologică.
Folosind conjuncţia distributivă sau, în art. 28, alin. 1 din CP al FR, legiuitorul a stabilit
patru variante posibile ale cauzării daunei fără vinovăţie:
1) persoana nu a conştientizat pericolul social al faptei sale şi, în împrejurările cazului, nu
putea să-l conştientizeze;
2) persoana nu a prevăzut posibilităţile de apariţie a urmărilor social-periculoase şi, în
condiţiile cazului, nu trebuia şi nu putea să le prevadă;
3) persoana nu a prevăzut posibilităţile apariţiei unor asemenea consecinţe, nu putea să le
prevadă, deşi ar fi trebuit;
4) persoana nu a prevăzut posibilitatea apariţiei urmărilor social-periculoase, dar ar fi putut
să le prevadă, deşi nu ar fi fost obligată să facă acest lucru.[72]

Prevederea posibilităţii apariţiei urmărilor social-periculoase apropie cazurile prevăzute de

art. 28, alin. 2 din CP al FR cu uşurinţă infracţională. Însă, spre deosebire de uşurinţă, legiuitorul
prevede asemenea semne care exclud atît tipul indicat de vină din imprudenţă, cît şi vina în
 39

ansamblu. Sînt extreme condiţiile care ies din cadrul obişnuit sau o ambianţă complexă care cere o
atenţie deosebită, o reacţie neîntîrziată (tsunami, cutremur de pămînt, inundaţii, incendiu, alunecări
de teren, alunecări de zăpezi din munţi ş. a.).
Încărcăturile cu tensiune psihică şi nervoasă sunt o stare deosebită a organismului uman
(suprasolicitare, stres, afect). Aşadar, pentru a declara o persoană ca fiind nevinovată se cere
îmbinarea criteriului subiectiv al stării psiho-fiziologice a persoanei şi măcar unul din criteriile
obiective – prezenţa condiţiilor extreme sau a sarcinilor de tensiune psihică şi nervoasă.[72]
Nepedepsirea cauzării întîmplătoare a daunei este recunoscută în majoritatea ţărilor. Însă în
legislaţia penală a multora dintre ele sau lipseşte cu totul o normă specială de nevinovăţie a cauzării
daunei, sau această prevedere este stipulată în norma cu privire la eroare.
Dacă vom admite chiar că medicii pot prin greşeală să-i lipsească de viaţă pe mii şi mii de
pacienţi, atunci aceste greşeli cu urmări grave ar trebui măcar să fie recunoscute, luate în calcul,
analizate, ar trebui să fie elaborate măsuri de prevenire a lor. Însă medicina din Moldova şi din alte
ţări postsocialiste nu are îndeajuns spirit autocritic, nici dorinţă de a-şi recunoaşte şi a-şi corecta
greşelile. În SUA, potrivit datelor Institutului Naţional al Sănătăţii, din cauza greşelilor medicale în
fiecare an decedează o sută de mii de americani. În Moldova şi în Rusia nu se face o asemenea
statistică.[79] Dar atît timp cît nu o avem, numărul greşelilor medicale cu urmări grave va creşte în
continuare în condiţiile de lipsă totală de pedeapsă a lucrătorilor medicali pentru săvîrşirea acestora.
 40

CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA PENALĂ
PENTRU UNELE INFRACŢIUNI MEDICALE

2.1. Temeiurile răspunderii penale pentru infracţiuni medicale

Problema privind răspunderea penală are două aspecte – unul filozofic şi altul juridic.
Aspectul filozofic constă în faptul că cineva poartă răspundere (nu numai penală, dar şi
oricare alta) numai în cazurile în care subiectul a avut posibilitate să aleagă între două
comportamente, adică el a avut posibilitate să procedeze în conformitate cu prevederile legii, dar a
ignorat această posibilitate, procedînd altfel şi încălcînd interdicţia legală. Problema însă constă în
gradul de libertate de care dispune omul pentru a-şi alege comportamentul. Răspunsul la această
întrebare ar putea avea trei direcţii.
Susţinătorii uneia dintre aceste trei direcţii afirmă că împrejurările exterioare îl constrîng pe
om, îi condiţionează comportamentul, obligîndu-l să procedeze într-un anume mod şi nu în
altul.[65]
Concepţia materialistă, simplificată despre libertatea voinţei omului, care leagă această
libertate numai cu necesitatea, acea deja cunoscută, îl privează de fapt pe om de libertate. Conform
opiniei lui Buhner, această libertate este libertatea omului cu mîinile legate, libertatea păsării care se
află în colivie. Un infractor care se află în închisoare nu devine liber chiar dacă "a cunoscut"
această libertate.
Desigur, dacă totul este indubitabil necesar, dacă nu există factori întîmplători, posibilităţi,
dacă omul acţionează ca un automat, în aceste cazuri nu mai este loc pentru libertate.
Există şi o altă interpretare a libertăţii, opusă celei dintîi. Se consideră că libertatea este
"posibilitatea de a acţiona aşa cum doreşti. Libertatea este libertatea voinţei. Iar voinţa, prin însăşi
esenţa sa, întotdeauna este liberă".[42]
Există oare o libertate absolută, proclamată de unii filozofi-teoreticieni? Existenţa unei
asemenea libertăţi este îndoielnică.
Într-o legendă franceză se povestea despre judecata unui om care, dînd cu neatenţie din
mîini, i-a rănit nasul altui om. Învinuitul se justifica prin faptul că pe el nimeni nu-l poate lipsi de
libertatea de a da din mîini. Hotărîrea instanţei în acest caz era formulată în felul următor: învinuitul
este vinovat, pentru că libertatea unui om de a da din mîini se termină acolo unde începe nasul altui
om.
 41

În filozofia deterministă, pe care o împărtăşim şi noi, libertatea este înţeleasă ca posibilitate

a omului să acţioneze în conformitate cu interesele şi scopurile sale, bazîndu-se pe cunoaşterea
realităţii obiective. În asemenea caz, antonimul termenului libertate este constrîngere, adică acţiune
a omului care se află sub influenţa unor forţe exterioare, în pofida scopurilor, intereselor şi
convingerilor sale interioare.[42]
O acţiune a omului, cu adevărat liberă, se manifestă în primul rînd ca o alegere dintre mai
multe forme alternative de comportament. Libertate este numai acolo unde există posibilitatea de a
alege mijloacele care conduc spre atingerea scopurilor, de a alege faptele pe care le considerăm
potrivite în anumite situaţii de viaţă etc.
Unul dintre aspectele manifestării libertăţii umane este capacitatea (şi posibilitatea) omului
de a transforma realitatea care îl înconjoară, de a se transforma pe sine şi comunitatea din care face
parte.
Problema libertăţii de voinţă este strîns legată cu problema răspunderii morale şi juridice a
omului pentru faptele sale. O acţiune liberă a omului presupune întotdeauna răspunderea acestuia,
în faţa societăţii, pentru fapta sa.
Potrivit concepţiei filozofice despre lume, şi libertatea, şi răspunderea pot fi concepute
numai într-o lume în care există o condiţionare a faptelor, numită determinism. Luînd o hotărîre şi
acţionînd în baza cunoştinţelor despre necesitatea obiectivă, omul este capabil în acelaşi timp să-şi
formeze un simţ al răspunderii în faţa societăţii pentru faptele sale.[42]
Aspectul juridic al problemei privind temeiul răspunderii penale constă în precizarea cîtorva
circumstanţe: pentru ce anume, pentru care fapte şi în care condiţii trebuie să apară răspunderea
penală?
Legislaţia prevede o formulare a temeiului pentru răspundere penală (art. 51 din CP al RM)
din care reiese următoarele concluzii:
1. Temeiul unic şi suficient al răspunderii penale constă în prezenţa componenţei infracţiunii în
fapta săvîrşită.
2. Fapta care întruneşte semnele infracţiunii trebuie să fie dăunătoare (social-periculoasă),
adică să încalce cu adevărat raporturile sociale apărate de legea penală ori să le pună în
pericolul de a fi încălcate.
3. Pentru a constata un temei pentru răspunderea penală este necesar a se compara fapta
dăunătoare săvîrşită (social-periculoasă) cu cea descrisă în CP. Dacă ele coincid, înseamnă
că în fapta săvîrşită există componenţa infracţiunii şi, prin urmare, există temei pentru
răspundere penală.
 42

Temeiul pentru răspundere penală apare din momentul săvîrşirii faptei social-periculoase,
care întruneşte semnele infracţiunii.[65,133,134]

Articolul 51 din CP al RM prevede că:

"(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar
componenţa infracţiunii stipulată în legea penală reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.
(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii
prevăzută de legea penală."

În art.51 alin.1 din CP legiuitorul prevede temeiul real (de fapt) pentru răspundere penală
(faptele prejudiciabile săvîrşite), precum şi temeiul de drept (juridic) – semnele distinctive ale
componenţei infracţiunii, prevăzute în legea penală.
Semnele infracţiunii sînt suprapuse, în calitate de etalon, peste fapta săvîrşită în mod real şi
dacă împrejurările de fapt, semnele subiectului şi cele ale atitudinii sale subiective faţă de acţiunile
(inacţiunile) sale şi faţă de urmările acestora corespund cu semnele indicate în legea penală, apare
temeiul pentru răspunderea penală.
Elementele şi semnele distinctive ale componenţei infracţiunii sînt expuse în art.17-22 din
CP al RM (intenţia, imprudenţa, subiectul infracţiunii, vîrsta, responsabilitatea ş.a.), precum şi în
alte articole din partea generală şi din cea specială ale CP. În cazul în care lipseşte măcar un singur
element sau semnul distinctiv principal al componenţei infracţiunii, lipseşte şi temeiul juridic pentru
răspundere penală.
Tocmai în aceasta constă principiul cel mai important al dreptului penal, potrivit căruia
„nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege) şi „nulla poena sine lege” (nu există
pedeapsă fără lege).
În art.51 din CP al RM sunt stipulate principiile de bază ale dreptului penal – principiul
legalităţii şi principiul răspunderii persoanei pentru fapta săvîrşită, dacă este constatată vinovăţia
ei.[133,132,72]
După părerea noastră, temeiurile pentru răspundere penală sînt formulate mai laconic şi mai
corect în art.8 din CP al Federaţiei Ruse cu următorul conţinut: "Temeiul răspunderii penale îl
constituie săvîrşirea unei fapte care conţine toate semnele distinctive ale componenţei infracţiunii
prevăzute în prezentul Cod".
Răspunderea penală constituie măsurile cu caracter coercitiv, prevăzute de legea penală în
calitate de reacţie a statului la infracţiunea săvîrşită. În ultimă analiză, răspunderea penală constituie
aplicarea sancţiunii prevăzute de normele de drept penal.
 43

Uneori semnele infracţiunii sînt consemnate în dispoziţiile de blanchetă a legii penale. De

exemplu, art.213 din CP al RM prevede răspunderea penală pentru încălcarea din neglijenţă a
regulilor şi metodelor de acordare a ajutorului medical. Însă aceste reguli şi metode sînt expuse în
ordine, instrucţiuni şi alte acte normative ale Ministerului Sănătăţii, în recomandări ştiinţifice etc. În
aceste cazuri, condiţiile răspunderii penale sînt cuprinse nu numai în normele dreptului penal, dar şi
în normele altor ramuri ale dreptului, bunăoară în cele ale dreptului medical.
Însă această interdicţie de drept penal nu contravine caracterului independent şi exclusiv al
interdicţiei penale ca atare, pentru că normele dreptului medical, fiind incluse în „ambalajul”
dreptului penal, se transformă într-o parte componentă a normelor de drept penal.
Dispoziţiile de blanchetă care nu au caracter de norme penale se transformă în parte de
prevedere a normei penale şi, ca rezultat, în cadrul interdicţiei de drept penal, se transformă în
dispoziţie de drept penal.
Însă, aplicarea normelor de drept penal, formulate cu ajutorul dispoziţiilor penale de
blanchetă, pune în sarcina celui care le aplică anumite obligaţii suplimentare privind probarea
încălcării de către vinovat a normelor respective şi a altor norme de drept.[133]
Autorul S.G.Steţenko subliniază, pe bună dreptate, că importanţa studierii problemelor ce
vizează răspunderea penală a lucrătorilor medicali este determinată de următoarele cauze
principale:[106]
¾ Persoana care săvîrşeşte o infracţiune medicală pune acţiunile sale într-o opoziţie cu însăşi
profesia de medic;
¾ Impactul social (negativ) al infracţiunilor medicale este incomparabil mai mare decît al altor
tipuri de delicte medicale. Considerăm că în aceste cazuri trebuie să vorbim nu despre un
impact social, ci mai degrabă despre o daună gravă (de un pericol social) a infracţiunii,
avînd în vedere consecinţele nefaste şi ireversibile;
¾ Constatarea şi argumentarea formei de vinovăţie a unui cadru medical concret, bănuit de
săvîrşirea unei infracţiuni profesionale, deseori este foarte dificilă;
¾ Reprezentanţii organelor medico-legale nu au o imagine clară a trăsăturilor specifice ale
infracţiunilor profesionale săvîrşite de personalul medical.

Aceste dificultăţi sunt determinate, în primul rînd, de faptul că ofiţerii însărcinaţi cu

urmărirea penală, procurorii şi judecătorii nu au o specializare în cercetarea şi dezbaterea judiciară a
unor asemenea infracţiuni şi, în al doilea rînd, de faptul că aceştia, motivînd că nu au cunoştinţe în
domeniul medicinii, pun argumentarea vinovăţiei medicilor tot în sarcina medicilor (a medicilor
legişti), fără să manifeste în acest sens nici o activitate de acumulare şi înregistrare a probelor.
 44

Deseori medicii legişti au de soluţionat probleme juridice, bunăoară privind prezenţa sau absenţa
unui raport cauzal între acţiunile (inacţiunile) medicului şi decesul pacientului.
În pofida acestor dificultăţi, atît în Republica Moldova, cît şi în alte ţări din CSI, vinovaţii de
săvîrşirea unor infracţiuni medicale cu consecinţe grave totuşi au fost traşi la răspundere penală, au
fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi. Este adevărat însă că în Republica Moldova nici unul dintre
aceştia nu a fost pedepsit cu privaţiune de libertate, deşi articolele respective din CP al RM prevăd
şi o asemenea categorie de pedeapsă.[39]
S.G.Steţenko (a. 2004) subliniază că în cadrul expunerii unor probleme de răspundere penală
a cadrelor medicale este important a vorbi anume despre infracţiuni profesionale, adică despre acele
fapte pentru care răspunderea cade pe seama medicului pe motivul că 1) acesta a săvîrşit
infracţiunea; 2) persoana care a săvîrşit infracţiunea are profesia de medic.
Considerăm că noţiunea „obligaţie profesională” este cu mult mai largă decît noţiunea
„acordarea unui ajutor medical pacientului”. Probabil, un medic care este şi profesor la
Universitatea de Medicină şi, totodată, lucrător în organele de ocrotire a sănătăţii, de asemenea
îndeplineşte anumite obligaţii profesionale, însă acestea nu sînt legate nemijlocit de acordarea de
ajutor medical unui pacient şi nu pot prezenta nici un pericol pentru viaţa şi sănătatea acestuia.

În manualul lui S.G.Steţenko (a. 2004) sînt expuse detaliat criteriile legitimităţii unui act de
strictă necesitate în domeniul activităţii medicale. Acestea sunt:
1) Pericolul trebuie să fie real. O stare patologică care a cerut un ajutor medical de maximă
urgenţă şi care este însoţită de dăunarea sănătăţii omului, trebuie să corespundă cu bună seamă
adevărului. De exemplu, aceasta poate fi în cazuri de accidente rutiere, de încăierări cu multe
persoane şi cu vărsări de sînge, cu aplicarea armei de foc, de acte teroriste cu multe victime etc.
2) Pericolul trebuie să afecteze în mod direct şi real (nu indirect şi nu peste un anumit timp)
viaţa ori sănătatea omului.
3) În împrejurările date, pericolul dat nu poate fi înlăturat cu alte mijloace decît cu cele care
sînt legate de cauzarea daunei.

Este vorba numai de intervenţii medicale de neamînat, cînd se pune problema vieţii sau
morţii, cînd amînarea înseamnă moarte. Toate celelalte posibilităţi de acordare de ajutor medical
(iar acestea constituie majoritatea), care nu au un caracter deosebit de urgent, nu pot să-l absolve pe
medic de răspundere penală în cazul în care acesta a săvîrşit o infracţiune medicală.[106]

R.Righelman (a. 1994) observă că timpul deseori este un aliat al medicului şi al bolnavului.
Maladiile care trec de la sine constituie cea mai răspîndită categorie de boli la prima vizită la medic.
Medicii intuiesc că nu toate problemele necesită o soluţionare de neamînat şi nu orice amînare are
 45

urmări nefaste. Uneori o reţinere premeditată este chiar folositoare, pentru că ea permite să se facă
anumite observări asupra bolnavului. Iar observarea, dacă este utilizată optim, constituie o cale de
transformare a timpului într-un fel de test de diagnosticare.[91]

Profesia de medic, ca de altfel şi oricare alta, – de şofer, pilot, cosmonaut, miner, marinar,
încasator, poliţist, pompier, muncitor la centrală atomo-electrică, soldat al unor forţe pacificatoare
sau de altă natură – este legată de un anumit risc. Riscă şi pacientul care se pomeneşte în mîinile
unui medic iresponsabil şi necalificat, iar uneori poate fi şi un medic care, pur şi simplu, s-a apucat
să facă o operaţie ori să trateze un pacient fiind în stare de ebrietate. Fiind într-o asemenea stare,
medicul poate în general să confunde grupa sangvină, bolnavii, organul bolnav cu cel sănătos, poate
uita în cavitatea unui pacient un instrument chirurgical, şerveţele de tifon sau alte obiecte.[202]
Pentru a-i slăbi vigilenţa unui bolnav, după ce acesta a fost speriat, şi a-l manipula mai uşor,
medicii de rea-credinţă folosesc deseori o metodă larg răspîndită de evaluare a unor evenimente rare
atît în America, cît şi în Republica Moldova – compararea unui risc al său cu un risc care ne
înconjoară în viaţa de toate zilele: a cădea pe un drum lunecos (îngheţat), a te pomeni într-un
autocar sau tren de metro atacat de terorişti etc. Deseori medicii folosesc, iar uneori chiar fac abuz,
de compararea eventualităţii unui eveniment cu eventualitatea de a cădea sub o maşină sau cu
eventualitatea de a ţi se rostogoli peste cap o cărămidă.
Însă medicul trebuie să-şi dea seama că riscul de a muri într-o catastrofă sau din cauza unui
atac de cord, deşi este mare, este totuşi întins în timp, pe cînd tratamentul propus (de exemplu, o
operaţie teribil de riscantă) este un pericol direct (şi real) pentru viaţă. [91]
În literatura juridică românească de asemenea este tratată problema privind temeiurile
răspunderii penale pentru infracţiunile medicale. Ca temeiuri ale răspunderii juridice sînt date
următoarele argumente:
¾ Medicina este o activitate socială şi nu poate rămîne fără o reglementare de drept.
¾ Statul garantează dreptul la protecţia sănătăţii şi, în cazul cauzării unei daune, vinovatul de
săvîrşirea ei trebuie să răspundă pentru fapta sa şi să repare paguba adusă sănătăţii.
În acelaşi timp se subliniază că pentru pacient este deopotrivă de periculos atît un medic
prost pregătit, iresponsabil şi neatent, cît şi un medic fricos şi nehotărît, care nu întreprinde acţiuni
sigure în interesul bolnavului.
Se afirmă că în evoluţia răspunderii cadrelor medicale a avut loc o trecere de la răspunderea
pentru rezultate la răspunderea pentru mijloacele şi metodele folosite în tratamentul bolnavului.
Dezbaterile privind răspunderea juridică a medicului din România se reduc în prezent la
următoarele teorii:
 46

¾ Teoria imunităţii medicale, conform căreia medicul nu poartă răspundere pentru orice
delicte. Dar această teorie nu-şi are susţinători.
¾ O altă teorie întemeiază răspunderea medicului în toate cazurile în care nu s-a atins
rezultatul scontat. Susţinătorii ei admit tragerea medicului la răspundere pentru un rezultat
rău, indiferent de vina acestuia, adică e vorba de incriminarea obiectivă de răspundere, ceea
ce contravine principiului vinei, stipulat în art. 5 din CP al Rusiei (din păcate, acest principiu
nu este prevăzut în CP al RM). Potrivit art. 5, alin. 2 din CP al FR „Incriminarea obiectivă
de răspundere, adică răspunderea penală pentru cauzarea unei daune fără de vinovăţie, nu se
admite”.
¾ A treia teorie este teoria răspunderii pentru greşeală. În susţinerea acestei teorii sînt aduse
următoarele argumente:
• Răspunderea pentru greşeală este determinată de progresul societăţii moderne;
• Greşeala se defineşte ca o anomalie în comportamentul medicului, pe care un alt
medic, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi calificare, nu ar fi comis-o.[154,135]
Considerăm pe deplin justificată afirmaţia că medicul răspunde în toate cazurile în care el
garantează un anumit rezultat. Fireşte, este vorba de un rezultat pozitiv. Însă, anume garanţiile
iresponsabile şi promisiunile goale făcute pacientului constituie una dintre condiţiile care
favorizează săvîrşirea unor infracţiuni medicale cu urmări grave.
Aşadar, atît în art.51 din CP al RM, cît şi în art.8 din CP al FR este prevăzut că temeiul
pentru răspundere penală îl constituie săvîrşirea faptei care are componenţa infracţiunii. Dar ce este
componenţa infracţiunii?
În art.52 din CP al RM ea este definită ca „totalitatea semnelor obiective şi subiective,
stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă”.
N.F.Kuzneţova (a. 2002), analizînd noţiunea „componenţă a infracţiunii”, propusă în
diferite timpuri de corifeii penalişti A.N.Trainin (a.1957), V.N.Kudreavţev (a.1999),
A.A.Piontkovski (a.1970), Ia.M.Brainin (a.1963) etc., consemnează că pînă în prezent această
noţiune a rămas discutabilă şi prezintă următoarea definiţie: „Componenţa infracţiunii este un
sistem de elemente obiective şi subiective, care formează şi structurează o faptă social-periculoasă
şi ale cărei semne sînt descrise în dispoziţiile normelor penale din partea generală şi din cea specială
ale CP. Ca orice sistem, componenţa infracţiunii cuprinde o totalitate integrală de subsisteme şi
elemente. În componenţa infracţiunii sînt patru subsisteme: obiectul, subiectul, aspectul obiectiv şi
cel subiectiv”.[72]
 47

2.2. Contaminarea cu maladia SIDA (art. 212 din CP al RM)

(1) Punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA se

pedepseşte cu închisoare de pînă la 3 ani.
(2) Contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană care ştia că suferă de această boală
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani.
(3) Acţiunea prevăzută la alin. (2), săvîrşită:
a) asupra două sau mai multor persoane;
b) cu bună ştiinţă asupra unui minor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 8 ani;
(4) Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii sau a îndeplinirii,
necorespunzătoare de către lucrător medical a obligaţiilor sale profesionale, se pedepseşte cu
închisoare de pînă 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani.
Obiectul juridic, special al infracţiunii date îl reprezintă relaţiile sociale privitoare la
necontaminarea cu maladia SIDA. Obiectul material este constituit din corpul altei persoane.
Latura obiectivă a infracţiunii în cauză include fapta prejudiciabilă constînd în acţiunea
(inacţiunea) de punere a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA.
Metoda de punere a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA constă în
administrarea intravenoasă a substanţelor narcotice sau psihotrope prin intermediul unor seringi
nesterile.
Printre alte metode trebuie specificate: efectuarea transfuziei cu sînge contaminat sau
contactul cu preparatele de sînge contaminat; efectuarea transplantării de organe sau ţesuturi umane
de la un donator bolnav; prin laptele mamei; prin alte mijloace.
Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
Motivele infracţiunii pot consta în: răzbunare, satisfacerea necesităţilor sexuale, năzuinţa de a
discredita victima etc.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrşirii
infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani (alin.1, 2 sau 4) ori de la 14 ani (alin.3).
Urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute în alin.4 al art.212 trebuie să se afle în
legătură cauzală cu inacţiunea de neîndeplinire a obligaţiilor profesionale sau cu acţiunea de
îndeplinire necorespunzătoare a acestor obligaţii.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, făptuitorul manifestă intenţie sau imprudenţă faţă de
acţiune (inacţiune) şi imprudenţă în raport cu urmările prejudiciabile. Adică este vorba de o
infracţiune cu două forme de vinovăţie (art.19 din CP al RM). Dacă făptuitorul manifestă intenţie
 48

faţă de urmările prejudiciabile, cele comise trebuie calificate conform art.151 din CP al RM
(vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii).
Subiectul infracţiunii prevăzute de art.212 alin.4 din CP al RM este un subiect special şi
anume: un lucrător medical. Noţiunea de „lucrător medical” este mai largă decît cea de medic,
referindu-se nu numai la deţinătorul unei diplome de confirmare a studiilor medicale superioare, dar
şi la o asistenţă medicală, o infirmieră, un felcer etc., care, de exemplu, prelevă sînge pentru
transfuzie, folosind instrumente nesterilizate.[139]
Conform legislaţiei în vigoare, lucrătorii medicali, pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a
integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, poartă nu numai răspunderea
penală, dar şi civilă.
În aceste cazuri repararea prejudiciului material şi moral este reglementată de art.1419-1423
din Codul civil al RM, adoptat la 6 iunie 2002. O astfel de cauză a fost examinată de mai multe
instanţe de judecată a Republicii Moldova, inclusiv de către Curtea Supremă de Justiţie, care au
satisfăcut acţiunea civilă a pacientului P.V., înaintată Ministerului Sănătăţii şi Spitalului Raional din
Călăraşi. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care a examinat această cauză, prin Hotărîrea nr.4-2 r/a-
63/2001 din 17 septembrie 2001, a decis că repararea prejudiciilor cauzate persoanei în urma
infectării revine instituţiei medicale, în care aceasta a fost infectată.
Textul complet al acestei hotărîri este următorul:
Repararea prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectării revine instituţiei medicale, în
care aceasta a fost infectată.
P.V. a acţionat în judecată Ministerul Sănătăţii şi Spitalul Raional din Călăraşi, solicitînd
recuperarea prejudiciului moral şi material în mărime de 500 000 lei, care i-a fost cauzat prin
infectarea virusului HIV în urma transfuziei de sînge efectuată de către medicii Spitalului Raional
din Călăraşi în perioada aflării la tratament.
Prin hotărîrea Judecătoriei sectorului Centru din 05.04.2000 acţiunea a fost admisă parţial, şi
anume dispunîndu-se încasarea a 100 000 lei – prejudiciu moral, iar în ceea ce priveşte prejudiciul
material – a fost respinsă.
Tribunalul Chişinău, prin decizia din 12.09.2000, a casat hotărîrea instanţei de fond privind
dauna materială şi a adoptat o altă hotărîre, prin care a admis acţiunea în partea de încasare a
prejudiciului material în mărime de 12 000 dolari S.U.A.
Colegiul Civil al Curţii de Apel, prin decizia din 12.12.2000, a respins recursul Spitalului
Raional din Călăraşi ca fiind netimbrat.
 49

Recursul în anulare al Procurorului General interimar de asemenea a fost respins prin

decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie din 06.07.2001, lăsînd hotărîrile anterioare
fără modificări.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, examinînd recursul în anulare, declarat de Procurorul
General, care a solicitat anularea tuturor hotărîrilor cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, l-a
respins din următoarele considerente.
Art. 36 din Constituţia Republicii Moldova garantează dreptul cetăţenilor la protecţia
sănătăţii. Acest drept al cetăţenilor republicii este indicat şi în art. 17 din Legea ocrotirii sănătăţii,
iar art. 19 (3) din legea menţionată indică expres că pacienţii au dreptul la repararea prejudiciului
cauzat de unităţile medico-sanitare prin nerespectarea normelor de tratament medical, ce
periclitează viaţa pacientului.
În acest caz pacientul are dreptul să ceară repararea prejudiciului moral şi material ce i-a fost
cauzat (art. 36 din Legea ocrotirii sănătăţii).
Soluţionînd litigiul, instanţele de judecată au concluzionat întemeiat că P.V. a fost infectat
cu virusul HIV în perioada aflării la tratament în Spitalul Raional din Călăraşi, în urma transfuziei
de sînge de la D.S., care în acel moment era infectat cu virusului SIDA.
Instanţele de judecată şi-au argumentat deciziile prin rezultatele expertizei din 22.01.1999,
ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 66 din 05.03.1999.
Admiţînd acţiunea lui P.V. către Spitalul Raional din Călăraşi, instanţa a ţinut cont de
prevederile art. 9 (2) din Legea cu privire la profilaxia maladiei SIDA, conform căruia repararea
prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectării revine instituţiei medicale în care a fost infectată.
Stabilind mărimea prejudiciului moral, instanţele de judecată au ţinut cont de circumstanţele
cauzei, de vinovăţia persoanelor responsabile, precum şi de gradul suferinţelor fizice şi morale ale
pacientului.
Mărimea prejudiciului moral este confirmată de probele respective, care au fost examinate
în şedinţa de judecată.
Argumentele recursului în anulare despre aceea că P.V. a fost infectat pînă la internarea în
spital, aici fiind doar supus riscului de infectare, este combătută prin dovezile obiective prezente în
dosar. Conform certificatului Centrului SIDA din 30.08.2001, infectarea lui P.V. în spital a fost
confirmată încă o dată prin analiza din 25.05.1999: de aceeaşi boală suferă şi D.S.
Mai mult decît atît, conform art. 1 şi 2 din Legea privind donarea de sînge, examinarea
medicală a donatorilor de sînge, modul de recoltare a sîngelui ţin de competenţa instituţiilor
medicale, iar sîngele donat trebuie să fie inofensiv pentru recipienţi.
 50

Astfel, instanţele de judecată au concluzionat corect că anume din vina personalului

Spitalului Raional din Călăraşi, în timpul exercitării funcţiilor sale, reclamantului i s-a cauzat un
prejudiciu sănătăţii, care în conformitate cu art. 475 şi 476 din CC urmează a fi reparat integral.
(Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4 r/a-63/2001 din 17 septembrie 2001)

2.3. Încălcarea din neglijenţă

a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale
(art. 213 din CP al RM)

Potrivit art.213 din CP al RM „Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare

a asistenţei medicale, dacă aceasta a cauzat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul pacientului,
se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani”.
Obiectul de bază al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care ţin de acordarea unei
asistenţe medicale competente. Un obiect suplimentar îl constituie relaţiile sociale care ţin de
protecţia vieţii şi sănătăţii pacientului.
La acţiunea directă a lucrătorului medical asupra corpului bolnavului, acesta se va considera
obiect material al infracţiunii.
Victimă a acestei infracţiuni poate fi nu orice persoană, dar numai pacientul, adică un om
sănătos sau bolnav care solicită ajutor medical.
Aspectul obiectiv include:
a) fapta care aduce daune în formă de acţiuni sau inacţiuni ce încalcă regulile sau metodele
de acordare a asistenţei medicale;
b) urmările păgubitoare în formă de cauzare a unor leziuni corporale grave sau altor daune
grave aduse sănătăţii, ori decesul pacientului;
c) raportul de cauzalitate dintre dauna pricinuită prin faptă şi urmările grave.
Regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale care sînt încălcate de către subiect
trebuie să aibă un caracter normativ, indiferent de organul care le-a adoptat (Parlament, Guvern,
Ministerul Sănătăţii etc.).
Calificarea infracţiunii trebuie să fie întemeiată în mod obligator pe articole concrete şi
puncte din acte normative ce conţin regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale care au
fost încălcate şi care există în ordinele, instrucţiunile, recomandările metodice ale Ministerului
Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
 51

Componenţa infracţiunii, prevăzută în art. 213 din CP al RM, este o entitate materială.
Infracţiunea se consideră săvîrşită din momentul apariţiei urmărilor indicate în această normă.
Aspectul subiectiv al infracţiunii se caracterizează printr-o formă imprudentă de vinovăţie
exprimată prin neglijenţă sau încredere exagerată.
Subiectul infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani şi
este lucrător medical.[139]
Art.140 din CP al Ucrainei – exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de
către un lucrător medical sau un farmacist.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea se caracterizează prin următoarele semne:
1. faptă exprimată prin neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor
profesionale de către un lucrător medical sau un farmacist;
2. urmări grave pentru bolnav;
3. raport de cauzalitate între faptă şi urmări.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul apariţiei urmărilor grave pentru bolnav,
care trebuie înţelese ca leziuni corporale grave, o altă daună gravă cauzată sănătăţii, înrăutăţirea
esenţială a stării sănătăţii sau decesul pacientului. Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor
de acordare a asistenţei medicale trebuie înţeleasă ca neefectuarea de către lucrătorul medical a
anumitor acţiuni, pe parcursul acordării asistenţei medicale bolnavului, pe care trebuia să le
efectueze sau efectuarea anumitor acţiuni în măsură insuficientă, sau efectuarea altor acţiuni decît
cele care trebuiau efectuate (de exemplu, un examen superficial, efectuat înainte de o operaţie
chirurgicală cu risc deosebit de înalt, alegerea incorectă a metodei de tratament, pronosticarea
clinică incorectă etc.).
Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către
lucrătorul medical, încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale constituie o urmare a atitudinii neglijente sau necorespunzătoare faţă de ele, care trebuie
înţeleasă ca o executare rea, indiferentă, fără stăruinţa corespunzătoare, neatentă, fără de acurateţe,
nepăsătoare (de exemplu, graba şi neatenţia cu care se efectuează o operaţie sau chiar efectuarea ei
în stare de ebrietate, fapt care a făcut ca în interiorul bolnavului să fie uitată o ustensilă chirurgicală;
au fost confundate grupele sangvine ale persoanelor operate; prepararea sau păstrarea
medicamentelor a fost incorectă; efectuarea inoportună a diverselor proceduri, bandaje, examinări
etc.).
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se caracterizează printr-o vinovăţie din imprudenţă în
formă de neglijenţă infracţională ori încredere exagerată.
Componenţa infracţiunii prevăzută în art.213 din CP al RM trebuie delimitată de componenţa
 52

infracţiunii prevăzută în art.162 alin.2 din CP al RM care stipulează răspunderea pentru neacordarea
de nici un fel de asistenţă bolnavului de către lucrătorul medical, fapt care a cauzat pacientului
leziuni corporale grave sau alte daune grave, sau decesul acestuia. Neacordarea de asistenţă
bolnavului, fără motive întemeiate, de către lucrătorul medical nu este altceva decît neîndeplinirea
de către acesta a obligaţiilor sale profesionale, adică componenţa infracţiunii prevăzute de art.162,
alin.2 este una specială în raport cu componenţa infracţiunii prevăzute în art.213 din CP al RM.
Acest delict este cauzat în general de neexercitarea propriilor obligaţii de acordare a asistenţei
bolnavului, de aceea în asemenea cazuri acţiunile vinovatului trebuie calificate în conformitate cu
prevederile art.162 alin.2 din CP al RM. Infracţiunile prevăzute în art. 213 şi 162 din CP al RM se
deosebesc de asemenea prin semnele aspectului subiectiv: neacordarea de asistenţă bolnavului de
către lucrătorul medical, fără motive întemeiate (art. 162 din CP al RM), întotdeauna este o acţiune
premeditată, iar încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale –
din imprudenţă.[132]
Profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001) a propus de mai multe ori ca în CP al FR să fie inclus un
articol asemănător art.213 din CP al RM, însă legiuitorii n-au acceptat propunerile savanţilor, iar
acum în Rusia pentru o asemenea infracţiune medicul poate fi tras la răspundere conform art.109
„Provocarea decesului din imprudenţă”.[100]
Iu.D.Sergheev include în aspectul obiectiv al acestei infracţiuni următoarele tipuri de acţiuni
(inacţiuni):
1. Anamneză necalitativă;
2. Examen funcţional insuficient;
3. Examen funcţional inoportun;
4. Evaluarea greşită a datelor clinice;
5. Evaluarea greşită a cardiogramei;
6. Evaluarea greşită a ultrasonografiei;
7. Evaluarea greşită a endoscopiei;
8. Evaluarea greşită a rentgenogramei;
9. Evaluarea greşită a cercetărilor clinice de laborator;
10. Examen instrumental inoportun;
11. Consultaţie greşită;
12. Consultaţie inoportună;
13. Evaluarea greşită a datelor paraclinice;
14. Diagnostic fals;
15. Diagnostic inoportun;
 53

16. Diagnostic incomplet;

17. Hiperdiagnosticare;
18. Evaluarea greşită a statutului;
19. Pronosticarea greşită a maladiei;
20. Operaţie mai devreme de momentul oportun;
21. Operaţie întîrziată;
22. Renunţarea la operaţie;
23. Pronosticarea greşită a rezultatelor operaţiei;
24. Defecte ale prescripţiilor medicamentoase;
25. Dezvoltarea maladiei medicamentoase;
26. Complicaţii ale manipulărilor invazive;
27. Complicaţii ale transfuziei de sînge;
28. Complicaţii ale anestezierii locale;
29. Complicaţii ale anestezierii generale;
30. Operaţie cu vătămarea organului;
31. Operaţie cu volum insuficient;
32. Operaţie cu volum prea mare;
33. Operaţie cu lăsarea unui corp străin;
34. Complicaţii de reanimare;
35. Complicaţii ale procedurilor fizice;
36. Calitate joasă a produselor medicale.
Iu.D.Sergheev (a. 2001) a studiat peste o mie de dosare penale privind învinuirea unor
lucrători medicali de săvîrşirea unor infracţiuni (neacordarea sau acordarea necorespunzătoare a
asistenţei medicale bolnavului), în care multe procese au fost finalizate cu sentinţă de învinuire,
deseori cu privaţiune de libertate. Dosarele au fost adunate la cererea autorului la Procuratura
Generală a Ucrainei din toate regiunile ţării.[100]
Art.109 alin.2 din CP al FR, intitulat „Cauzarea morţii din imprudenţă”, este prezentat în
următoarea formulare: „Cauzarea morţii din imprudenţă în urma exercitării necorespunzătoare de
către o persoană a obligaţiilor sale profesionale, precum şi cauzarea morţii din imprudenţă unei
persoane sau mai multor persoane, – se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe un termen de pînă la
cinci ani sau cu privaţiune de libertate pe acelaşi termen, cu sau fără privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la trei ani”.
Este analogică şi formularea art.118 din CP al FR, care prevede răspunderea pentru
cauzarea din imprudenţă a unei vătămari grave sau mai puţin grave sănătăţii.
 54

Pe parcursul cercetărilor, a dezbaterilor judiciare şi a calificării infracţiunilor medicale cea

mai complicată este problema stabilirii raportului de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea)
lucrătorului medical şi decesul pacientului. Deseori, ofiţerii de urmărire penală şi judecătorii pun
soluţionarea acestei importante probleme juridice în sarcina experţilor medicali, iar aceştia, la rîndul
lor, răspund în mod raţional că soluţionarea problemelor juridice privind prezenţa sau absenţa
raportului cauzal şi a vinovăţiei nu intră în competenţa expertului.
Stabilirea raporturilor cauzale în cazul infracţiunilor medicale va deveni mai clară dacă ne
vom adresa noţiunilor filozofice de „cauză” şi „efect”. Baza determinismului filozofic este
constituită tocmai din învăţătura despre condiţionarea cauzală a tuturor fenomenelor. Raportul
cauzal este o relaţie între două fenomene, evenimente, unul dintre ele fiind cauză, iar celălalt –
efect. Raportul de cauzalitate poate fi definit ca o relaţie genetică dintre fenomene, în care un
fenomen, numit cauză, dacă există anumite condiţii, îl generează cu necesitate pe al doilea fenomen,
numit efect sau urmare.[42]
Primul semn, fiind totodată şi cel de bază, al raportului cauzal este prezenţa între două
fenomene a relaţiei de generare (de producere). Cauza nu precedă, pur şi simplu, în timp efectul, dar
îl generează, îl face să apară, adică îi condiţionează genetic apariţia şi existenţa. În procesele de
cauzare are loc un transfer de materie a energiei şi informaţiei.
Un alt semn al raportului de cauzalitate: raportul de cauzalitate se caracterizează printr-un
vector într-un singur sens sau, altfel spus, printr-o asimetrie temporară. Aceasta înseamnă că
formarea cauzei întotdeauna precedă apariţia urmării, dar nu invers.
Al treilea semn obligatoriu al raportului cauzal este necesitatea sa, adică apariţia cu
necesitate a efectului, nu întîmplătoare. Raportul dintre cauză şi efect are un caracter de legitate, iar
însăşi necesitatea existentă între cauză şi efect constituie legea cauzalităţii. O formulare a legii
cauzalităţii: cauze egale întotdeauna generează efecte egale.
Al patrulea semn al raportului cauză-efect este manifestarea sa succesivă în timp şi spaţiu,
adică contiguitatea sa.
În lume nu există fenomene şi evenimente care nu ar avea cauze ale apariţiei şi existenţei
lor. Dincolo de recunoaşterea cauzalităţii în tot şi în toate este o veche maximă: „Nimic nu poate să
apară din nimic sau să se transforme în nimic”.
Afirmaţia cu privire la caracterul general al cauzalităţii (sau al condiţionării) fenomenelor se
numeşte, de regulă, principiu al cauzalităţii. Iată una dintre cele mai reuşite definiţii ale acestui
principiu: „Orice modificare care are loc în starea unui corp material poate fi cauzată numai de o
acţiune materială, determinată de un proces material”.[42]
 55

Dintr-un raport cauzal numaidecît derivă ceva, pe baza lui se formează tipuri mai complexe
de relaţii cauzale, numite lanţuri de cauzalitate:
1) lanţuri de cauzalitate cu o singură linie;
2) lanţuri de cauzalitate în două linii, cu relaţie inversă;
3) lanţuri de cauzalitate ramificate.
Totalitatea lanţurilor cu o singură linie, cu două linii şi a celor ramificate poate forma o
reţea de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate este o relaţie între fenomene realmente existente, în care fiecare
fenomen se poate manifesta de mai multe ori (dar în diferite raporturi) atît în calitate de cauză, cît şi
în calitate de efect.
Aşadar, baza determinării cauzale constă în relaţia elementară cauzală; relaţiile cauzale
formează lanţuri de cauzalitate; lanţurile de cauzalitate formează reţele de cauzalitate; reţelele de
cauzalitate pot forma complexe de cauzalitate care, la rîndul lor, pot să se manifeste în calitate de
cauză la un nou nivel structural de organizare a materiei. Există o ierarhie infinită a relaţiilor
cauzale.[42]
Cauza generează efectul numai în prezenţa anumitor condiţii. Aceste condiţii favorizează
generarea efectului de către cauză, însă doar ele însele nu determină apariţia efectului. Condiţia este
o totalitate de factori de largă diversitate de a căror prezenţă depinde apariţia, existenţa şi dispariţia
lucrurilor, dar care ei înşişi nu produc efectul. Condiţiile favorizează apariţia efectului nu în mod
direct, ci prin intermediul cauzei. Cauza determină posibilitatea reală a evenimentului, iar condiţiile
favorizează sau nu transformarea acestei posibilităţi în realitate.
În ultimul deceniu, ceea ce se numea altă dată cauză acum se numeşte tot mai des cauză
specifică, iar condiţia – cauză condiţională. Este pusă în circulaţie şi noţiunea de „cauză deplină”.
Cauza deplină este totalitatea tuturor circumstanţelor, factorilor în prezenţa cărora efectul
dat apare cu necesitate.[42] Componenţa cauzei depline: cauza specifică, cauza condiţională, cauza
producătoare (de pornire).
Cauza specifică este un factor genetic care generează şi determină specificitatea calitativă
(sau ceea ce este mai important într-un comportament) al unei urmări sau a alteia.
Cauzele condiţionale (sau condiţiile) sînt factori externi şi interni care aduc cauza specifică
în stare activă, adică care transformă posibilitatea fenomenului în realitate. Condiţiile nu determină
de la sine calităţile, dar îşi pun amprenta pe calitatea efectului. Spre deosebire de cauza specifică,
ele sînt variabile şi pot fi înlocuite.
Cauza producătoare (adică, un fel de pretext) este un factor sau altul, intern sau extern, care
determină momentul apariţiei efectului sub influenţa unei totalităţi de condiţii.
 56

În dreptul penal, teoria raportului cauzal este elaborată de către savanţii-jurişti, pe baza
legilor filozofice şi a categoriilor de cauzalitate.[65]
O analiză profundă a raportului cauzal în dreptul penal, a diverselor teorii privitor la
cauzalitate, a realizat-o profesorul N.F.Kuzneţova (a.2002). Autoarea subliniază că cercetarea
raportului cauzal trece prin următoarele faze:
1. Primul segment al lanţului de cauzalitate: cauza – acţiunea sau inacţiunea subiectului care
are semnele distinctive ale dreptului penal;
2. Efectul ca cel din urmă segment al raportului cauzal – urmările social-periculoase;
3. Acţiunea (inacţiunea) trebuie să anticipeze în timp apariţia urmării;
4. Acţiunea (inacţiunea) trebuie să fie asocială: nelegitimă sau cu totul amorală, conţinînd un
anumit risc de apariţie a daunei;
5. În lanţul determinării, fapta trebuie să joace un rol de condiţie necesară de apariţie a daunei;
6. Fapta trebuie să fie recunoscută nu numai în calitate de condiţie necesară, dar şi în calitate
de cauză a urmărilor, dar nu în general, ci în mediul concret al săvîrşirii ei;
7. Cauza, care este legătura obiectivă dintre acţiune (inacţiune) şi urmare, nu trebuie
confundată cu raportul de vinovăţie dintre acestea în formă de intenţie sau de imprudenţă.
Mai întîi trebuie să se stabilească raportul cauzal obiectiv, iar apoi – posibilitatea subiectului
de a-l prevedea.[72]
Din punct de vedere istoric, cele mai vechi teorii ale raportului cauzal în dreptul penal erau
două: teoria echivalentă şi teoria adecvată. Prima se mai numeşte şi teorie a condiţiilor (conditio
sine qua non – condiţie fără de care nu). Susţinătorii acestei teorii recunoşteau în calitate de cauză a
urmărilor infracţionale orice acţiune (inacţiune) care constituia condiţia necesară a apariţiei
rezultatului infracţional. În acest caz, toate condiţiile erau considerate ca fiind egale, fără delimitare
în principale şi secundare (de aici şi denumirea teoriei – echivalentă). Neajunsul acestei teorii
consta în lărgirea peste măsură a temeiurilor obiective de răspundere penală.[72]
În doctrina occidentală cu privire la raportul cauzal în dreptul penal, de exemplu în cea
germană, putem întîlni teoria riscului. Ea consideră cauză a consecinţei infracţionale asemenea
acţiuni sau inacţiuni care conţin o anumită parte de risc al apariţiei daunei. Partea pozitivă a acestei
doctrine constă în faptul că riscul sau virtualitatea sa (posibilitatea) într-adevăr trebuie într-o măsură
mai mică sau mai mare să existe în cauză.[72]
În pofida complexităţii şi a caracterului multifactorial al raportului cauzal, în cazul săvîrşirii
infracţiunilor medicale şi al dificultăţilor de constatare şi argumentare a lor, în toate cauzele penale
din această categorie, studiate de noi, în legătură cu care au fost pronunţate sentinţe de învinuire
precum şi în cauzele despre care informaţia a fost publicată în literatură şi în mass-media, s-a reuşit
 57

a se argumenta prezenţa raportului cauzal şi vina lucrătorilor medicali de săvîrşire a acestor

infracţiuni. Aceasta la rîndul său permite a se răspunde afirmativ la întrebarea pe care am pus-o în
2001, privitor la faptul că infracţiunile medicale şi pot fi demonstrate, şi trebuie pedepsite.
Totul constă în profesionalismul ofiţerilor de urmărire penală, al judecătorilor şi al experţilor
medico-legali, în măsura în care aceştia sînt interesaţi în cercetarea deplină, multiaspectuală şi
obiectivă a tuturor împrejurărilor cazului, în evaluarea obiectivă a probelor adunate într-o totalitate
a lor, în principialitatea şi capacitatea de a opune rezistenţă presiunilor din exterior şi „dreptului de
telefon”.
O altă problemă complicată în stabilirea aspectului obiectiv al infracţiunii prevăzute în
art.213 din CP al RM este clarificarea regulilor şi metodelor concrete de acordare a asistenţei
medicale care au fost încălcate. Aceste reguli sînt expuse în legea RM cu privire la ocrotirea
sănătăţii din 28 martie 1995, în ordinele şi instrucţiunile Ministerului Sănătăţii, în recomandări
metodice. Multe din ele sînt alcătuite în baza unor precedente judiciare, deşi teoria dreptului penal
nu recunoaşte precedentul ca sursă de drept.
Totuşi, care reguli şi metode de acordare a asistenţei medicale sînt încălcate de către medicii
de rea-credinţă? În toate instituţiile medicale din Chişinău este încălcat art.27 a legii cu privire la
ocrotirea sănătăţii, care îi obligă pe lucrătorii medicali să-i informeze în scris pe pacienţi despre
riscul metodelor de tratament aplicate, despre metode alternative, despre pronosticul clinic. Anume
încălcarea dreptului pacientului la informare în scris conduce la urmări grave, cînd lucrătorii
medicali, inducîndu-i în eroare pe pacienţi, înşelîndu-i, slăbindu-le vigilenţa, apelează la metode de
tratament neîntemeiate şi riscante, presupunînd că ei sînt în drept să-şi asume un risc, atît întemeiat,
cît şi neîntemeiat.
Despre acordul în scris al pacientului pentru efectuarea operaţiei, despre încheierea unui
contract între pacient şi instituţia medicală V.V.Tomilin de asemenea nu pomeneşte. Dar iată că
renunţarea pacientului la asistenţă medicală „se consemnează în scris în documentaţia medicală şi
este semnată de către cetăţean sau de către reprezentantul său legal, precum şi de către lucrătorul
medical”.[72]
Posibilitatea refuzului pacientului de a accepta asistenţă medicală este prevăzută şi în art.23
alin.7 din Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii a RM, însă aici medicii s-au asigurat şi mai mult.
Refuzul este semnat de pacient sau de reprezentantul legal al acestuia, de medic sau de echipa
medicilor de gardă, iar în cazuri excepţionale şi de conducătorul spitalului.
Specialiştii în anatomia patologică şi medicii legişti ştiu bine care reguli şi metode de
acordare a asistenţei medicale sînt încălcate de către medici. Iată ce spunea unul din ei medicilor:
„Voi săvîrşiţi infracţiuni fără de pedeapsă pentru care statul vă mai plăteşte şi salariu”. Iată cum
 58

descrie aceste încălcări medicul legist V.V.Tomilin (a.1996): „examinarea insuficientă a bolnavului,
acumularea grabnică şi superficială a datelor de anamneză, neîndeplinirea unor investigaţii speciale,
spitalizarea inoportună şi externarea mai înainte de timp, pregătirea insuficientă şi efectuarea
neglijentă a operaţiilor chirurgicale şi a celorlalte acţiuni de susţinere a ei, îngrijirea şi
supravegherea necorespunzătoare a bolnavilor, nerespectarea instrucţiunilor şi a regulilor medicale,
administrarea medicamentelor şi ţinerea neglijentă a documentaţiei medicale, defecţiunile din
organizarea asistenţei medicale şi multe alte acţiuni”.[110]
Caracteristicile încălcărilor regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale,
menţionate anterior, sînt atît de exacte, încît cel care le-a formulat parcă ar fi luat cunoştinţă de
spitalele republicii noastre.
În practică se întîlnesc şi multe alte încălcări: administrarea medicamentelor fără probe
prealabile, fapt care poate conduce la decesul pacientului, introducerea medicamentului în regiunea
ochiului cu vătămarea globului ochiului, ceea ce conduce la pierderea vederii la un ochi, îndreptarea
echipei de psihiatri la o bolnavă de cord din cauza că rudele acesteia se indignează de încetineala
„urgenţei”, plasarea unui bolnav de la un medic la altul, dintr-o secţie în alta, în diverse spitale, ceea
ce de asemenea se finalizează cu decesul pacienţilor.
În clinicile britanice, în fiecare an mor de infecţii circa 5 mii de pacienţi, ceea ce înseamnă
pentru serviciul naţional de ocrotire a sănătăţii o sumă care atinge un miliard de lire sterline. În
total, în spitalele engleze infecţiile virotice atacă anual peste o sută de mii de oameni. De asemenea
date expuse într-un raport al Comitetului Parlamentar pentru Controlul Mijloacelor Cheltuite, a
reuşit să ia cunoştinţă Iaroslav Karanov (Londra). Dar ca aceasta să nu aibă loc, s-ar cere doar un
fleac – ca personalul spitalelor să respecte regulile elementare de igienă şi, în mod obligatoriu, să se
spele pe mîini înainte de proceduri. Din păcate, mărturisesc parlamentarii, majoritatea lucrătorilor
clinicii nici nu-şi amintesc despre aceasta.[195]
Constatarea altor elemente ale componenţei infracţiunilor medicale (obiectul, subiectul,
aspectul subiectiv) nu prezintă dificultăţi deosebite.
În CP al RM, al Rusiei şi al Ucrainei majoritatea acestor infracţiuni sînt prevăzute în
capitolele privind infracţiunile contra personalităţii şi, prin urmare, obiectul lor este viaţa şi
sănătatea pacienţilor.
Subiectul majorităţii unor asemenea infracţiuni poate fi numai un angajat din personalul
medical – medic, farmacist, felcer, asistentă medicală, moaşă şi alţi lucrători medicali, inclusiv acei
care nu funcţionează în instituţii medicale (de exemplu, medicul care funcţionează la o revistă
medicală sau la o editură, medicii-pensionari şi cei care temporar nu lucrează).[100] Îi vom adăuga
aici şi pe medicii care lucrează în organele de conducere din domeniul ocrotirii sănătăţii.
 59

Aspectul subiectiv al infracţiunilor medicale se caracterizează, de regulă, prin vinovăţie din

imprudenţă faţă de urmări – decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacientului. Constatarea
vinovăţiei intenţionate faţă de urmările indicate atrage după sine răspunderea pentru omorul din
intenţie sau pentru cauzarea din intenţie a leziunilor corporale de diferite grade.
La 1 aprilie 2004, N.M., 34 ani, asistenţă medicală, locuitoare a satului Bulboaca, raionul
Anenii Noi s-a îmbolnăvit brusc după un efort fizic, în urma căruia i-au apărut dureri pronunţate la
coloana vertebrală, în regiunea toracică. La 4 aprilie s-a adresat medicului de familie, care a stabilit
diagnosticul „Osteohondroză a regiunii toracice cu sindrom algic pronunţat”. La 5 aprilie 2004,
fiind examinată de medical-neurolog, i-a fost stabilit diagnosticul „Mionevralgie intercostală în
regiunea toracală”. Însă nici de medicul de familie la 4 aprilie, nici de medical-neurolog la 5 aprilie
2004 pacienta n-a fost internată urgent în spital, tratîndu-se în mod ambulator (acasă) cu
medicamente şi terapie manuală (masaj). Peste 3 zile, la 7 aprilie 2004 (ora 5.00) N.M. a fost
spitalizată de urgenţă în secţia terapie la Spitalul din Anenii Noi. Peste 24 de ore, la 8 aprilie, ora
5.30 a fost găsită moartă.
La 22 aprilie 2004, V.C., medic-şef al Spitalului din Anenii Noi, a emis ordinul nr. 21 în
care a indicat încălcările regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale pacientei N.M.,
care au condus la decesul ei. Prin acest ordin medicului-neurolog V.B. i s-a aplicat mustrare aspră,
medicului de gardă V.R. – mustrare aspră, medicului de gardă A.N. – mustrare, şefului secţiei
terapie M.P. – mustrare, asistentei medicale de gardă Z.F. – mustrare aspră, iar adjunctul medicului-
şef a fost preîntîmpinat.
De fapt, medicul-şef V.C. a indicat în ordinul său medicii şi asistenta medicală din a căror
neglijenţă pacientei nu i s-a acordat asistenţă medicală corespunzătoare, ceea ce însemna că tot
atunci trebuia să fie pornită o cauză penală.
Cauza penală pe acest fapt a fost pornită peste 3 luni, la 1 iulie 2004, după semnele
infracţiunii prevăzute de art. 213, lit. (b) din Codul Penal al R. Moldova.
Tot la 1 iulie 2004, ofiţerul de urmărire penală a Comisariatului Raional de Poliţie din
Anenii Noi a dispus efectuarea expertizei medico-legale, punînd experţilor spre soluţionare
următoarele întrebări:
1. Care este cauza decesului N.?
2. A fost dreaptă sau nu tactica de tratament a bolnavei N., aplicată de medicii Spitalului
Raional din Anenii Noi?
5. Acţiunile neglijente ale cărui medic au dus la survenirea decesului?
Considerăm că întrebarea a cincea este de competenţa juriştilor, nu a medicilor, deoarece se
referă la stabilirea vinovăţiei în formă de neglijenţă. Prin asemenea întrebări ofiţerii de urmărire
 60

penală din Republica Moldova şi anchetatorii din alte ţări al C.S.I. îşi manifestă incompetenţa
profesională în faţa medicilor.
Tocmai de aceea în cazul decesului pacientei N. experţii medico-legişti au răspuns, cu bună
dreptate, că apreсierea unor acţiuni ca neglijente nu ţine de competenţa unei expertize medico-
legale.
Totodată, medicii-legişti au indicat că în cazul respectiv au fost comise unele încălcări
serioase ale regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale, care puteau servi ca o probă
suplimentară a atitudinii neglijente a medicilor în cazul dat şi anume:
- absenţa supravegherii sistematice a pacientei (în fişa medicală lipsesc date de examinare
de la orele 5.00 (internare) pînă la 16.00, în ziua de internare, la 7 aprilie);
- examinarea insuficientă a bolnavei (a statutului neurologic, lipsa consultaţiei
specialiştilor, a investigaţiilor paraclinice etc.);
- subaprecierea analizei sîngelui (VSH – 38 mm) şi a temperaturii (la internare – 37,3, iar
seara 38 – grade).
Aici concluziile medicilor-legişti au coincis cu concluziile din ordinul medicului-şef V.C.
din 22 aprilie 2004. Experţii medico-legişti au menţionat de asemenea că prin diagnosticarea
corectă şi oportună a mielitei cu spitalizarea de urgenţă şi aplicarea tratamentului necesar decesul
putea fi evitat, ceea ce n-a fost întreprins în cazul pacientei N.
Considerăm, că ofiţerul de urmărire penală şi procurorul raionului Anenii Noi nu au dat o
apreciere juridică corectă a probelor adunate şi au depus în mod neîntemeiat încetarea acestei cauze
penale prin ordonanţa de la 22 decembrie 2004.
În baza celor menţionate mai sus,[41] considerăm că această ordonanţă poate fi anulată de
către Procurorul General al Republicii Moldova ca fiind neîntemeiată.

2.4. Neacordarea de ajutor unui bolnav (art.162 CP al RM)

Art.162 din CP al RM prevede răspundere penală pentru «(1) Neacordarea de ajutor, fără
motive întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era
obligată să îl acorde, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau
cu arest de pînă la 6 luni.
(2) Aceeaşi faptă care a provocat din imprudenţă:
а) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
б) decesul bolnavului,
 61

se pedepseşte cu închisoare de pînă la cinci ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani».
Obiect al infracţiunii îl constituie raporturile sociale care ţin de viaţa şi sănătatea
cetăţeanului.
Victima nu este orice persoană fizică, dar un om care suferă de o boală şi are nevoie de
asistenţă medicală. Articolul 36 din Constituţia Republicii Moldova prevede că:
« (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit».
Acest nivel minim de asistenţă medicală este reglementat în detaliu în Legea cu privire la
minimul de asistenţă medicală gratuită, garantat de stat, adoptată de Parlamentul RM la 3 februarie
1999.[12]
Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin inacţiune: lucrătorul medical, fără
motive întemeiate, nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a acorda asistenţă medicală
bolnavului chiar dacă are posibilitatea să acorde o asemenea asistenţă. Este vorba de refuzul de a
acorda asistenţă medicală în general sau de refuzul de a acorda asistenţă medicală într-un anumit
volum, necesar în situaţia concretă.
Neacordarea asistenţei medicale poate consta în refuzul de a spitaliza bolnavul pentru a-i
acorda primul ajutor medical în cazuri de accidente sau o îmbolnăvire acută; refuzul de a vizita
bolnavul la solicitarea acestuia; refuzul de a-l trata pe bolnav în instituţia curativă; acordarea unei
asistenţe medicale într-un volum mai mic decît cel prevăzut unui bolnav care se află în stare critică;
întreruperea măsurilor active pentru susţinerea vieţii bolnavului pînă la starea ireversibilă de deces.
Prin motiv întemeiat de neacordare a asistenţei trebuie să înţelegem o forţă de neînvins, o necesitate
absolută, lipsa unei calificări necesare pentru a acorda o asistenţă concretă, lipsa medicamentelor
necesare, starea de boală a însuşi lucrătorului medical ş. a.
Nu poate fi considerat motiv întemeiat faptul că lucrătorului medical este în concediu sau în
afara orelor de program atunci cînd acestuia îi este solicitată asistenţa medicală.[132]
Sub aspect subiectiv, acţiunile vinovatului sînt de rea-credinţă, el conştientizează faptul că
nu acordă asistenţă unui bolnav care are nevoie de ea. Atitudinea faţă de urmări este din
imprudenţă.
Motivele infracţiunii pot fi diverse, dar cel mai des – lipsa de compătimire, indiferenţa faţă
de soarta pacientului, egoismul şi aviditatea pentru bani în cazul în care pacientul sau rudele
acestuia nu au bani pentru a-i oferi medicului o recompensă, atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile
profesionale.
Subiect al infracţiunii poate fi numai o persoană obligată să acorde bolnavului asistenţă
 62

medicală, adică un lucrător medical, inclusiv orice persoane care au diplomă de medic, de felcer,
asistentă medicală, moaşă.[133]
Potrivit articolului 64, alin. 2 din CP al RM, o unitate convenţională de amendă este egală
cu 20 de lei.
Trebuie remarcată înăsprirea răspunderii pentru infracţiunea arătată mai sus în conformitate
cu noul CP al RM, pentru că articolul analogic 115 din CP al RM din 1961 pentru infracţiunea
arătată la alineatul 1 prevedea o amendă de pînă la 70 de salarii minime, iar pentru infracţiunea
prevăzută în alineatul 2 – privaţiune de libertate de pînă la 2 ani.
Art.124 analogic din CP al FR prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai puţin
aspră. În afară de aceasta, art.124 alin. 1 cere apariţia anumitor urmări cum ar fi: dacă aceasta a avut
ca urmare, din imprudenţă, cauzarea unei vătămări de grad mediu. Iar art.139 din CP al Ucrainei
evită formularea „persoana care este obligată să acorde asistenţă în baza legii sau a regulilor
speciale” şi indică direct subiectul acestei infracţiuni. Acest articol este intitulat: „Neacordarea de
asistenţă bolnavului de către lucrătorul medical”.
Condiţia în care apare răspunderea penală a lucrătorului medical, potrivit acestui articol,
este dacă el ştie din timp că acest fapt poate avea consecinţe grave pentru bolnav. Ni se pare că
această cerinţă este de prisos, pentru că medicii ştiu încă de la facultate că neacordarea asistenţei
medicale unui bolnav, chiar în cazul unei îmbolnăviri uşoare (de exemplu, de gripă), poate avea
urmări grave. Iar dacă el nu a ştiut acest lucru, nu poate funcţiona ca medic.
Un comentariu mai detaliat al acestei norme îl găsim în Comentariul ştiinţifico-practic
asupra CP al Ucrainei.[132]
Potrivit art.24 alin. 4 din legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii din 28 martie 1995,
lucrătorii medicali şi farmaciştii sînt obligaţi să acorde primul ajutor medical de urgenţă în stradă,
pe drumuri, în orice loc public, acasă, la orice oră de zi sau de noapte.
Neacordarea de ajutor poate consta: în refuzul de a primi bolnavul în instituţia de tratament
sau în preventoriu pentru a-i acorda primul ajutor de urgenţă în caz de accident sau de îmbolnăvire
acută; în neprezentarea la bolnav la solicitarea acestuia; în refuzul de a-l trata pe bolnav în instituţia
curativă; în acordarea unei asistenţe medicale într-un volum mai mic decît cel necesar, unui bolnav
care se află în stare critică; în întreruperea măsurilor active pentru susţinerea vieţii bolnavului pînă
la apariţia stării ireversibile de deces. Însă autorii Comentariului la CP al Ucrainei nu indică cine
trebuie să stabilească starea bolnavului ca moarte ireversibilă: medicul-reanimatolog, de unul
singur, fiind fără de control în garda de noapte, sau comisia de medici în prezenţa avocatului
bolnavului, a rudelor acestuia, sau instanţa, după cum se face în Anglia.
 63

Prin cauze motivate ale neacordării de ajutor trebuie să înţelegem împrejurările ce îl

împiedică pe lucrătorul medical să acorde ajutor bolnavului: forţa de neînvins, necesitatea extremă,
lipsa unei calificări şi a cunoştinţelor necesare pentru tipul concret de ajutor, lipsa medicamentelor
necesare, a utilajului medical, a instrumentelor şi aparatelor necesare, îmbolnăvirea lucrătorului
medical etc. Problema dacă împrejurările (cauzele) la care face referire lucrătorul medical sînt cu
adevărat motive se soluţionează în fiecare caz concret pe baza evaluării tuturor împrejurărilor
cazului. Credem că nu toate cazurile de neacordare a asistenţei medicale, enumerate de către autorii
Comentariului la CP al Ucrainei, sînt motivate. Pentru că orice medic de rea-credinţă poate face
referire la lipsa calificări necesare sau a cunoştinţelor, la lipsa medicamentelor, a tehnologiilor
medicale, mai ales în situaţia sărăciei din spitalele noastre. Şi atunci, orice neacordare de asistenţă
medicală va fi considerată motivată după cum de fapt se întîmplă în prezent în majoritatea cazurilor
în care medicii vinovaţi trebuie traşi la răspundere.
Avînd la îndemînă mijloacele moderne de legătură şi comunicare, oricare medic, fie chiar
neexperimentat şi prost pregătit, este obligat să facă de urgenţă legătură cu colegii săi din ţară şi de
peste hotare, să solicite echipa salvării, aviaţiei sanitare, să ia orice măsuri pentru salvarea
pacientului, dar nu să facă referire la lipsa cunoştinţelor, a medicamentelor, aparatelor, rămînînd în
neputinţă şi inacţiune.
În acest sens, este caracteristic faptul că articolul 14, alin. 3 din Legea cu privire la ocrotirea
sănătăţii a RM prevede răspunderea lucrătorilor medicali pentru incompetenţa lor profesională şi
necorespundere. Şi aceasta e bine. Dacă un absolvent al instituţiei de învăţămînt superior medicale
nu are cunoştinţe suficiente după mulţi ani de studii, înseamnă că acesta nu poate fi medic.
Autorii Comentariului indică pe bună dreptate că problema privind motivarea cauzelor
neacordării de asistenţă medicală trebuie să fie rezolvată pe baza evaluării tuturor circumstanţelor
cauzei, dar nu numai de către expertiza departamentală sau cea medico-legală, după cum aceasta se
întîmplă în prezent. Doar comisiile departamentale ale organelor de ocrotire a sănătăţii, iar uneori şi
expertizele medico-legale, găsesc întotdeauna o mulţime de cauze pentru a-şi justifica neglijenţa
medicală infracţională care provoacă decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacienţilor.
Aceasta se poate vedea şi din exemplul cauzelor penale ale unor infracţiuni medicale examinate în
instanţele Republicii Moldova.[41]
Iu.D.Sergheeev şi S.F.Erofeev (a. 2001) arată că „comparînd rezultatele cercetărilor medico-
legale şi ale celor clinice şi de expertiză, noi nu am aşteptat să depistăm două particularităţi:
- între concluziile comisiilor exista o diferenţă de 31,4 – 37,0%;
 64

- diferenţa dintre rezultatele evaluării calităţii asistenţei medicale aproximativ în o treime

dintre cazuri avea o stabilitate clară indiferent de nivelul organului de ocrotire a
sănătăţii, care a efectuat verificarea”.[100]
Cercetarea realizată de noi ne permite să fim de acord cu afirmaţia lui A.V.Tihomirov (a.
1998), cu care, fireşte, autorii citaţi mai sus nu sînt de acord. De exemplu: „Departamentul medical
exprimă interesele corporative ale lucrătorilor medicali. Instituţia expertizei medico-legale este un
exponent al departamentului medical, de aceea merită încrederea Ministerului Sănătăţii. Dar merită
oare şi încrederea pacienţilor, corespunde oare ordinii de drept moderne?” [100]
De cele mai dese ori, medicii din Republica Moldova şi cei din Ucraina (dar şi cei din
Rusia) în cazurile unor infracţiuni medicale transcriu concluziile neobiective ale comisiilor
ministeriale care nu sînt interesate să-şi scoată gunoiul din casă, iar ofiţerii de urmărire penală,
procurorii şi judecătorii, casînd în mod absurd aceste dosare, transcriu şi ei cuvînt cu cuvînt
concluziile experţilor medico-legali fără a ţine cont de alte probe şi închid dosarul pentru lipsa
componenţei infracţiunii. În aceste cazuri, problemele juridice privitor la vinovăţia medicilor, la
prezenţa raportului cauzal între acţiunile (inacţiunile) lor şi decesul pacienţilor le soluţionează nu
juriştii, ci înşişi medicii, în folosul lor şi în interesele lor corporative.
Componenţa infracţiunilor medicale este analizată şi în lucrările unor savanţi din domeniul
medico-legal. De exemplu, este analizată componenţa infracţiunii prevăzută de art.124 din CP al FR
– neacordarea asistenţei medicale unui bolnav. Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001)
susţin că pericolul social al acestei infracţiuni este determinat prin faptul că săvîrşirea ei presupune
o încălcare flagrantă de către lucrătorul medical a datoriei sale profesionale, în urma căreia apar
urmările negative pentru viaţa şi sănătatea omului care are nevoie de asistenţă medicală urgentă, de
neamînat şi, vom adăuga noi, calificată.[100]
Aspectul obiectiv al faptei examinate se exprimă prin inacţiune, adică prin eschivarea
conştientă a lucrătorului medical de la îndeplinirea obligaţiilor sale, prin tăinuirea profesiei sale.
Aceasta se poate întîmpla atît în situaţii extreme (accidente de transport, cădere de la înălţimi, rănire
de cuţit sau de armă de foc, electrocutare, asfixie mecanică, îmbolnăvire subită), cît şi prin refuzul
neîntemeiat de a primi bolnavul într-o instituţie de tratament, de a întreprinde măsurile necesare de
diagnosticare şi tratament, precum şi prin nevizitarea bolnavului la solicitarea acestuia. Nu poate fi
considerat motivat refuzul din asemenea cauze cum ar fi solicitarea în timp de noapte sau în orele
din afara programului, în zile de concediu, lipsa cunoştinţelor necesare în cutare sau cutare domeniu
al medicinii etc. Problema dacă aceste cauze constituie un temei pentru neacordarea asistenţei
medicale este soluţionată în fiecare caz concret de către instanţă, luîndu-se în calcul avizul
specialiştilor şi al medicilor-legişti.
 65

Pînă la momentul apariţiei răspunderii penale trebuie să apară urmările arătate în lege care
sînt legate în mod cauzal cu neacordarea asistenţei. Subiect al infracţiunii poate fi numai un lucrător
medical obligat să acorde ajutor, inclusiv orice persoană cu diplomă de medic, precum şi felcerul,
asistenta medicală, moaşa. Alte persoane din numărul personalului medical, de exemplu,
supraveghetorul, infirmiera, laboranta, nu poartă răspundere potrivit acestui articol. Inacţiunea unor
asemenea persoane, în anumite condiţii, poate fi calificată în conformitate cu art. 125 din CP al FR
– lăsarea în primejdie (art. 163 din CP al RM).
Din punct de vedere subiectiv, inacţiunea vinovatului este intenţionată, el trebuie să
conştientizeze că el nu acordă ajutor unui bolnav care are nevoie de el. Atitudinea faţă de urmări
(decesul victimei sau cauzarea daunei sănătăţii acestuia) este o imprudenţă în formă de atitudine
uşuratică sau de neglijenţă.
Considerăm că legiuitorul şi savanţii jurişti din Republica Moldova şi din Rusia definesc
corect aspectul subiectiv al acestei infracţiuni. Art.124 alin. 2 din CP al Rusiei şi art.162 alin.2 din
CP al RM prevăd răspunderea pentru aceeaşi faptă, dacă ea a atras după sine, din imprudenţă,
decesul bolnavului sau i-a cauzat o daună gravă sănătăţii acestuia.
Aşadar, aspectul subiectiv – intenţia în raport cu acţiunile şi imprudenţa în raport cu
urmările sînt indicate chiar în lege. Adică, e vorba de o infracţiune cu două forme de vinovăţie.
Subiect al infracţiunii este lucrătorul medical ca persoană care funcţionează în instituţia
medicală, dar şi ca lucrător medical care desfăşoară o activitate de întreprinzător în domeniul
ocrotirii sănătăţii.
Potrivit art.8 din Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii al RM, profesia de medic-sanitar şi
farmacist o pot practica persoanele care au diplomă, atestat sau adeverinţă de absolvire a unei
instituţii de învăţămînt superior sau mediu de specialitate din republică sau de peste hotare. Subiect
al infracţiunii pot fi medicii, felcerii, asistentele medicale şi moaşele.
În alt fel sînt soluţionate problemele privind răspunderea penală pentru neacordarea de
ajutor către un bolnav în România. În CP al acestei ţări din 1969 lipseşte articolul cu privire la
răspunderea pentru asemenea infracţiuni. Răspunderea medicului în asemenea cazuri poate să apară
potrivit art.246 care prevede răspunderea funcţionarului public pentru abuzul de serviciu împotriva
intereselor personalităţii.
Definiţia noţiunii de „funcţionar public” sau, pur şi simplu, de „funcţionar” este cuprinsă în
art.147, ea fiind mai largă decît definiţia „persoanei cu funcţie de răspundere” prevăzură în art.123
din CP al RM. Funcţionarul public, potrivit art.147 din CP al României, este orice persoană care
exercită, permanent sau temporar, orice funcţie indiferent de modul în care a fost angajat în această
funcţie, orice muncă plătită sau neplătită în orice instituţie publică.
 66

Într-un caz concret, instanţa nu l-a declarat vinovat pentru neacordarea de asistenţă unui
bolnav pe medicul de sector care a refuzat să viziteze bolnavul la domiciliu, pentru că solicitarea a
fost făcută după expirarea zilei de muncă şi, conform graficului, în acea zi el nu era obligat să
acorde asistenţă medicală urgentă pe acest sector.
Comentînd acest caz, profesorul V.Dobrinoiu (a. 2000) îşi exprimă dezacordul cu o
asemenea hotărîre a instanţei şi subliniază că, potrivit legii, lucrătorul medical din România, ca şi
cei din alte ţări, este obligat să acorde asistenţă medicală bolnavului în orice timp şi în orice
loc.[145]
Art.140 din CP al Ucrainei prevede răspunderea penală pentru exercitarea
necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către personalul medical sau de către farmacişti,
care parcă ar concretiza art.139 şi este în raport cu acesta şi cu art.367 (neglijenţa de serviciu) o
normă specială. Şi numai CP al Ucrainei conţine art.141 care predeve răspunderea penală pentru
încălcarea drepturilor pacientului cu următorul conţinut: „Efectuarea experimentelor clinice a
mijloacelor medicamentoase fără acordul în scris al pacientului sau al reprezentantului legal al
acestuia, sau în raport cu o persoană minoră sau incapabilă, dacă aceste acţiuni au provocat moartea
sau alte urmări grave, – se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe termen de la trei la cinci ani sau cu
privaţiune de libertate pe acelaşi termen”. Prin mijloace medicamentoase înţelegem substanţe sau
amestecul acestora de provenienţă naturală, sintetică sau biotehnologică, administrate pentru
profilaxie, diagnosticare şi tratament al maladiilor oamenilor sau pentru modificarea stărilor şi
funcţiilor organismului.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea se exprimă în încălcarea modului stabilit de experimentări
clinice ale mijloacelor medicamentoase asupra pacienţilor (voluntari) efectuate în instituţii de
tratament şi profilaxie: 1) fără acordul în scris al pacientului (voluntarului) sau 2) al
reprezentantului legal al acestuia pentru efectuarea experimentelor clinice asupra unui pacient
minor sau incapabil.
Semnele obligatorii ale aspectului obiectiv al infracţiunii sînt apariţia urmărilor indicate în
lege şi raportul cauzal dintre acţiuni şi urmări.
Modul de efectuare a experimentelor clinice cu mijloace medicamentoase este stabilit în
art.10 şi 11 din Legea cu privire la medicamente” a Republicii Moldova din 17 decembrie 1997.
Prin experimente clinice ale mijloacelor medicamentoase înţelegem constatarea sau
confirmarea eficienţei acestora şi caracterul lor inofensiv asupra pacienţilor (voluntarilor) care se
efectuează în instituţii specializate de profilaxie şi tratament.
Protecţia drepturilor pacienţilor şi a voluntarilor este reglementată de art.12 din Legea cu
privire la medicamente a RM. Potrivit acestei norme, experimentele clinice ale medicamentelor sînt
 67

efectuate asupra voluntarilor (oameni sănătoşi) şi pacienţilor numai cu acordul în scris al acestora,
iar în cazurile unor pacienţi minori sau incapabili – cu acordul reprezentanţilor legali ai acestora.
Pacientul, voluntarul sau reprezentanţii legali ai lor vor fi informaţi despre conţinutul
experimentelor, despre proprietăţile medicamentelor, efectul presupus, posibilele urmări şi gradul
de risc la care vor fi supuşi pacienţii sau voluntarii. Cel care a comandat experimentul clinic al
medicamentelor este obligat, pînă la momentul experimentării, să asigure viaţa şi sănătatea
pacientului sau voluntarului în modul stabilit de lege.
Posibil, în condiţiile de asigurare medicală obligatorie care se aplică în republica noastră nu
numai la efectuarea experimentelor clinice ale medicamentelor, dar şi în alte cazuri de risc al
pacientului, de pildă în cazuri de operaţii cardiochirurgicale, îi va reţine pe chirurgi de la o abordare
uşuratică a unor operaţii deosebit de periculoase, îi va obliga să măsoare de şapte ori pînă a pune
mîina pe bisturiu, care în nişte mîini neîndemînatice, din instrument de tratament se poate
transforma în armă de omor.
În CP al României din 1969 şi în proiectul noului CP din 2003, un articol analogic nu este.
Nu sînt nici alte norme care ar prevedea, în mod direct, răspunderea lucrătorilor medicali pentru
infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor pe parcursul acordării de către aceştia a asistenţei
medicale. Aceasta nu înseamnă că nivelul şi calitatea deservirii medicale a pacienţilor este mai
înaltă decît, să zicem, în America sau în alte ţări, unde lucrătorii medicali sînt deseori traşi la
răspundere penală sau la răspundere de drept civil.
Lipsa unor dosare penale privitor la infracţiunile medicale se explică, mai întîi de toate prin
lipsa, în legislaţia României, a articolelor care prevăd răspunderea pentru săvîrşirea acestora.
Asemenea infracţiuni sînt săvîrşite şi acolo, dar despre ele deseori comunică nu procurorii,
judecătorii sau medicii-legişti, dar mass-media şi organizaţiile neguvernamentale.
De exemplu, televiziunea românească Pro TV a comunicat la 16 februarie 2004 că în
spitalul oftalmologic din Bucureşti la 12 pacienţi operaţi de acelaşi medic (numele medicului nu
este comunicat) peste o lună după externare au apărut complicaţii, iar doi dintre ei au pierdut
vederea.
În acest caz, la teleecran apar nu procurorii, care au suficiente temeiuri pentru a intenta
dosare penale sau măcar pentru a verifica aceste informaţii, nu medicii-legişti dar înşişi oftalmologii
care, asemănător medicilor din Republica Moldova, sînt gata să facă orice pentru a-şi justifica
neglijenţa medicală. Se zice că complicaţiile au apărut după o lună, ceea ce, probabil, a fost cauzat
de sistemul imun slăbit, de particularităţile organismului acestora, că medicul care i-a operat este
foarte experimentat, cu vechime mare în muncă, calificare înaltă, că nu a mai avut asemenea cazuri
anterior.
 68

În legătură cu cazul care a avut loc la spitalul oftalmologic din Bucureşti colegii medicului
care s-a făcut vinovat au mai inventat un argument care nu rezistă nici unei critici: în ţările civilizate
bogate, după asemenea operaţii, un anumit număr de pacienţi de asemenea au complicaţii. Dar oare
poate să se compare medicina românească, moldovenească cu cea din Apus? Oare statistica
cazurilor nefericite de acordare a asistenţei medicale poate servi ca justificare cauzării de daune
sănătăţii pacientului?
Şi un alt caz, tot din România. La 18 februarie 2004, cunoscutul telejurnalist Cătălin Radu-
Tănase a comunicat la Pro TV că la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, judeţul Dolj, numai în
iarna 2003-2004, 16 bolnavi au murit de foame şi frig. El a comparat condiţiile din acest spital cu
cele din lagărul fascist Auşviţ, într-atît de istoviţi erau cei morţi, care cîntăreau cîte 40-50 kg. S-a
declanşat un scandal despre care, în zilele următoare, s-a comunicat de mai multe ori şi la radioul
BBC în limba română, şi în „Amnistierea internaţională”.
Ulterior, s-a comunicat că pentru încălcările comise directorul spitalului a fost concediat.
Ministerul Sănătăţii a încercat să minimalizeze pericolul condiţiilor de întreţinere a pacienţilor în
acest spital comunicînd că şi alte spitale suportă o penurie de medicamente, produse alimentare,
finanţare insuficientă. Însă din toate acestea, după cum e vorba, nu se face mai uşor.
Încă un caz tragic. În februarie 2004, Pro TV din România a comunicat şi a arătat un bolnav
care a suferit în spitalul din or. Tulcea. Bolnavul a fost pus pe masa de operaţie la prostată, în
prealabil aplicîndu-i-se o anestezie generală. Folosindu-se pentru operaţie aparatură medicală
defectată, s-a întîmplat un scurtcircuit, aşternutul şi plapuma cu care era acoperit bolnavul s-au
aprins şi, ca urmare, pacientului i-au fost cauzate arsuri mari pe corp. Îndată după cele întîmplate,
bolnavul suferind a declarat cu amărăciune, dar şi cu bună dreptate jurnaliştilor că fără operaţie el ar
fi trăit încă mulţi ani. Peste cîteva zile victima a fost transferată în Spitalul Floreasca din Bucureşti.
Medicului-urolog care pregătea operaţia i-au aplicat o mustrare. Şi din nou cercetările le face nu
poliţia, nu procuratura, dar Colegiul de medici care are în sarcină cercetarea oricăror infracţiuni
medicale. De regulă, Colegiul o încheie cu verdictul „nevinovat”.
Proiectul noului Cod penal al României nu conţine nici un fel de schimbări spre bine sub
aspectul răspunderii pentru infracţiunile medicale şi al protecţiei sigure a vieţii şi sănătăţii
pacienţilor.
Şi în cazurile de la spitalul din Poiana Mare şi procurorii, şi medicii-legişti păstrau tăcerea,
deşi motive pentru intentarea unui dosar penal şi efectuarea cercetărilor, în opinia noastră, există
mai multe decît suficiente.
La 26 iulie 1996, procurorul interimar al Sectorului Botanica a intentat un dosar penal în
legătură cu neacordarea asistenţei medicale unei fetiţe de 4 luni, fapt care a provocat decesul
 69

acesteia. La 26 iulie 1996, anchetatorul interimar al procuraturii sectorului Botanica a ordonat o

expertiză medico-legală punînd în faţa experţilor 15 întrebări:
1) Pentru a se constata cauza principală a decesului, care este diagnostica patologo-
anatomică completă a M.?
2) De cît timp durează maladia ei?
3) Dacă a existat o infecţie, care a fost etiologia acesteia şi putea oare infecţia să conducă
la un atît de subit sfîrşit letal?
4) Modificările organelor şi a ţesuturilor, depistate în urma examenului histologic, precum
şi prezenţa pneumoniei nu constituie oare o urmare a unei anomalii de dezvoltare a tubului digestiv
al M.?
5) Care e momentul în care a apărut moartea clinică şi biologică a M.?
În continuare urmează întrebările la care trebuie să dea răspuns ofiţerul de urmărire penală
şi instanţa, dar nu experţii.
13) Medicii R. şi Ia. au acordat sau nu asistenţă medicală copilului M.? Dacă nu au
acordat, fără cauze motivate, în ce s-a exprimat această neacordare: greşeală de diagnosticare,
subestimarea gravităţii stării în care era bolnava, în legătură cu faptul că imediat înainte de
examinare i s-au administrat preparate antişoc?
14) Medicii R. şi Ia. şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile profesionale în raport cu copilul
bolnav M.? Dacă da, care au fost acestea?
15) Există oare un raport da cauzalitate între inacţiunea medicilor care nu au acordat
asistenţă medicală copilului M. şi decesul care a survenit? Dacă da, atunci despre inacţiunea căror
medici e vorba?
La ultima întrebare experţii au răspuns în mod raţional că stabilirea gradului de vinovăţie a
persoanelor concrete nu intră în competenţa comisiei de experţi medico-legişti, dar noi vom
completa: dar în competenţa judecăţii, a juriştilor. Destul de evaziv a fost şi răspunsul experţilor:
„…în virtutea unor împrejurări neclare (sau în urma subestimării gravităţii stării bolnavei, sau din
cauza calificării necorespunzătoare a medicilor) a fost luată o hotărîre greşită de spitalizare a
copilului în instituţia curativă de la locul de trai, fapt care a condus la acordarea inoportună a
asistenţei medicale calificate potrivit diagnosticului stabilit”.
Enumerînd toate încălcările comise de către medici, care probează vinovăţia acestora,
experţii nu s-au abţinut de la dorinţa de a-i lua imediat sub apărare, după cum se întîmplă în multe
cazuri penale privitor la infracţiunile medicale. Justificînd parcă neglijenţa infracţională a medicilor,
experţii au consemnat şi în acest caz în avizul lor că „chiar acordarea unei asistenţe medicale
corespunzătoare nu excludea posibilitatea unui sfîrşit letal”.
 70

După cum se observă, în acest context se vorbeşte delicat despre posibilitatea unui sfîrşit
letal. Însă, în multe alte situaţii se declară fără drept de apel că moartea pacientului era inevitabilă.
Da, răspundem noi, dacă ai căzut în mîinile unor medici necalificaţi, iresponsabili, fără de suflet,
indiferenţi, pentru care decesul pacientului nu este un eveniment extraordinar, ci un fenomen
cotidian, obişnuit.
Profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001) remarcă pe bună dreptate că „din păcate, printre medici
se întîlnesc şi oameni care nu servesc medicinii, dar îi deservesc formal pe bolnavii care vin,
consumîndu-şi anevoie orele de program şi comiţînd încălcări grave ale obligaţiilor profesionale. În
cazurile prevăzute de legislaţie ei trebuie să poarte răspundere deplină”.[100] El mai subliniază că
„în anii 80 ai secolului XX pentru diverse încălcări comise de către medici, acestora li se aplicau
circa vreun milion de mustrări pe an. Sute de medici, fie chiar vinovaţi de neglijenţă infracţională,
de înfumurare iresponsabilă, au fost condamnaţi ca ucigaşi”.[222]
Acum în Rusia răspunderea medicilor pentru asemenea infracţiuni survine în conformitate
cu art. 109 din CP al FR, intitulat „Cauzarea morţii din imprudenţă”. Art. 109, alin. 2 prevede
răspunderea pentru „cauzarea morţii din imprudenţă în urma exercitării necorespunzătoare de către
o persoană a obligaţiilor profesionale, precum şi cauzarea morţii din imprudenţă a două sau mai
multe persoane”.
Unul din primele dosare penale intentate în urma decesului bolnavei E. a fost cel cu
numărul 2578, intentat de Procuratura Raionului Lenin al or. Chişinău la 5 martie 1980, după
decesul pacientei din 18 noiembrie 1979 în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul
Oncologiei.
Cercetarea cazului a demonstrat că la 18 noiembrie 1979, aproximativ la ora 9.30, în
Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Oncologiei, un grup de chirurgi şi asistente medicale,
în total patru oameni, efectuau o operaţie chirurgicală asupra bolnavei E., care avea grupa
sangvină O (I), rezus pozitiv. În procesul operaţiei, analgezia era asigurată de o echipă din trei
medici şi o asistentă medicală, inclusiv anesteziologul G., care a şi fost tras la răspundere penală
pe articolul 186 (neglijenţă). G. a fost învinuit de neîndeplinirea obligaţiilor sale funcţionale care
prevedeau că el poartă răspundere directă pentru evidenţa calitativă a actelor medicale şi pentru
munca asistentelor-anesteziologi care se aflau în subordinea sa.
Însă G. nu a controlat munca asistentei-anesteziolog R., în urma cărui fapt ea, necunoscînd
numele persoanei operate, a confundat-o cu o altă bolnavă care avea grupa sangvină A (II), rezus
pozitiv.
Din această cauză, cînd tensiunea arterială a bolnavei E. a căzut brusc şi a apărut
necesitatea urgentă de transfuzie a sîngelui, acesteia, în loc de sînge din grupa O (I) rezus pozitiv, i
 71

s-a injectat sînge de grupa A (II) rezus pozitiv – 440 mililitri. Însuşi G. nu a stabilit grupa sangvină
a bolnavei E. şi nu a confruntat-o cu cea consemnată în istoria bolii, fapt cerut de instrucţiunile
respective ale Ministerului Sănătăţii al URSS.
Ca urmare, pacienta E. a decedat de şoc posttransfuzional hemolitic, rămînînd astfel fără
mamă zece copii minori.
G. a fost declarat vinovat de neglijenţă infracţională conform art. 186 din CP al RSSM şi
pedepsit.[27]
Încă un caz: la 1 iunie 1999, ofiţerul interimar de urmărire penală al Procuraturii din
Sectorul Botanica al or Chişinău a refuzat, după părerea noastră, neîntemeiat să intenteze un dosar
penal în legătură cu decesul fetiţei M., de 5 ani, care a murit în urma neacordării de asistenţă
medicală. Potrivit actului de cercetare medico-legală a cadavrului (dar nu de către comisia
medico-judiciară, după cum ar fi fost normal dacă ar fi fost intentat dosarul respectiv) fetiţa a
murit din cauza unei infecţii virotice acute ale căilor respiratorii de o etiologie necunoscută (?).
Mai tîrziu, o comisie mai calificată a Ministerului Sănătăţii, care de regulă îi ia sub
protecţie pe medicii ce s-au făcut vinovaţi, a identificat totuşi această infecţie, însă deja după
decesul fetiţei. Ca să vezi, aceasta a fost infecţia Kavasaki care, ca multe alte maladii, din cauza
calificării joase a medicilor, în Moldova se consideră incurabilă, de aceea decesul fetiţei ar fi fost
ca şi cum inevitabil. Este cutremurător! Pentru că aceste comisii ale Ministerului Sănătăţii, în toate
cazurile de infracţiuni medicale, dau tuturor acelaşi răspuns, despre care am vorbit mai sus.
În răspunsul dat de Ministerul Sănătăţii nu se spune nimic mai mult. Cît de răspîndită este
această maladie în Moldova? Cîţi copii au mai murit de ea? Ce fel de vaccinuri şi de medicamente
sînt necesare pentru a o preveni?
De această dată, ofiţerul interimar de urmărire penală a transcris cuvînt cu cuvînt avizul
neobiectiv al comisiei ministeriale şi a ajuns la concluzia că nu există un raport cauzal între
inacţiunea medicilor şi survenirea decesului victimei. Însă de fapt, la o cercetare riguroasă a
împrejurărilor cazului un asemenea raport s-ar fi putut constata. Iar împrejurările cazului sînt
următoare: la 23 martie 1999, în sediul Salvării din Sectorul Botanica a murit fetiţa de 5 ani M.
Printr-o verificare de serviciu s-a constatat că cu cinci zile mai înainte de aceasta, adică la
19 martie 1999, mama fetiţei s-a adresat către pediatrul policlinicii nr. 1, S., comunicîndu-i că fiica
se plînge că are dureri în piept şi în gît.
Efectuînd un examen superficial al copilului, fără să se consulte cu alţi specialişti şi fără să
stabilească efectuarea altor analize şi investigaţii suplimentare, pediatrul S. a manifestat o
atitudine neglijentă faţă de obligaţiile sale de serviciu şi, cu o indiferenţă totală faţă de soarta
copilului şi cu conştiinţa împăcată, a scris în fişa medicală că fetiţa este sănătoasă. Însă în acest
 72

caz şi pentru un nespecialist este clar că în cazul unor acuze de durere în piept şi în gît, cel mai
puţin ce trebuia să facă pediatrul – era să trimită fetiţa la otorinolaringolog, ceea ce nu a fost
făcut, iar timpul a trecut.
După trei zile, adică la 22 martie 1999, mama fetiţei M. a fost la un alt pediatru, medicul
D., care, după ce a examinat copilul, a stabilit diagnosticul corect – bronşită acută,
bronhopneumonie bilaterală, însă în loc de spitalizare urgentă, fetiţei i s-a prescris un tratament
ambulatoriu.
În ordinul medicului-şef al Asociaţiei Teritoriale a Sectorului Botanica nr. 70 din 14 aprilie
1999 „Cu privire la analiza cazului de deces acasă (?) a fetiţei M.” este indicat că bolnava nu a
fost spitalizată din cauza refuzului mamei sale.
Aproximativ peste o oră după vizita la pediatrul D. fetiţa a pierdut cunoştinţa şi a murit în
localul Salvării din Sectorul Botanica.
De aceea nu este clar de ce ordinul se numeşte „Cu privire la analiza cazului de deces acasă
a fetiţei M.”, cînd chiar în primul aliniat al acestui ordin este indicat corect că M. a murit în localul
Salvării. Probabil, au făcut-o pentru a nu „strica” statistica medicală. Sau poate se consideră că
decesul acasă este considerat ca fiind din vina pacientului sau a rudelor sale, iar moartea în spital –
din vina medicilor? În ordin este indicat că decesul a fost cauzat de o tromboembolie pulmonară
bilaterală, de pneumonie şi nici un cuvînt despre maladia kavasaki. Nu este oare acest diagnostic o
scornire a comisiei ministeriale, pentru a-i salva de răspundere pe medicii care s-au făcut vinovaţi?
Interesant, acesta este un caz rar, cînd medicii şi-au recunoscut parţial vina pentru decesul
pacientei şi chiar au emis în legătură cu aceasta un ordin în care au consemnat în punctul 1.3:
„Pentru neîndeplinirea obligaţiilor funcţionale, ignorarea consultaţiei consiliului medical,
nespitalizarea bolnavei cu pneumonie (ceea ce, vom adăuga noi, a cauzat decesul fetiţei de 5 ani)
medicului-pediatru L.D. i se aplică mustrare aspră”. Au scăpat uşor! În loc de banca acuzaţilor
pentru neacordarea asistenţei medicale unei bolnave cu urmări grave – o pedeapsă disciplinară.
De asemenea nu este clar de ce a rămas nepedepsit pediatrul S.? Doar anume el, cu 4 zile
înainte de decesul M., a ignorat acuzele de dureri în gît şi în piept, nu a luat nici un fel de măsuri
pentru salvarea bolnavei, iar în fişa medicală a scris că fetiţa este sănătoasă. Dacă ar fi luat chiar
atunci măsurile corespunzătoare, M. ar fi putut fi salvată.
Ulterior, mama fetiţei M. a bătut mult pragurile Ministerului Sănătăţii, procuraturii, mi-a
povestit amănunţit şi mie despre cele întîmplate, dar n-a mai putut obţine tragere la răspundere
penală a medicilor care s-au făcut vinovaţi de decesul fiicei sale. Iar formularea din ordinului
medicului-şef al asociaţiei medicale teritoriale cu privire la pedepsirea medicului-pediatru D. (iar
 73

noi vom adăuga: şi S.) demonstra exact semnele infracţiunii prevăzute de articolul 115, alin. 2 din
CP al RM din 1961.[34,32,35]
La întîi august 2000, Procuratura Sectorului Botanica a expediat în judecată dosarul penal
nr. 2000428105 cu învinuirea pediatrului de sector, R., al Centrului Medicilor de Familie nr. 1 din
Sectorul Botanica, de săvîrşirea infracţiunii prevăzute în art. 1151 din CP al RM din 1961 –
încălcarea regulilor şi metodelor de acordare a ajutorului medical, care a fost săvîrşită în
următoarele împrejurări: la 19 aprilie 2000, a fost pusă la evidenţă în Centrul Medicilor de
Familie nr. 1 nou-născuta L., născută la 13 aprilie 2000. În aceeaşi zi nou-născuta a fost examinată
de către medicul R. La 5 mai 2000, mama fetiţei L. s-a adresat către medicul R. cu plîngerea că
nou-născuta are tuse şi năsucul îi este înfundat. Medicul R. i-a prescris copilului o reţetă cu
picături în nas şi o mixtură pentru tuse, deşi copilul era în grupul de risc cu patologie nativă.
R. nu s-a consultat cu şeful de secţie, nu a spitalizat-o pe bolnavă, nu a vizitat-o acasă şi în
decurs de 7 zile fetiţa a rămas acasă fără asistenţă medicală, după care la 12 mai a decedat.
Potrivit avizului expertizei medico-legale nr. 91/789 „B” din 4 iulie şi nr. 103/91/789 din 24 iulie
2000, L. a murit din cauza unei pneumonii bronhiale, însă dacă i s-ar fi acordat o asistenţă
medicală calificată în staţionar şi acasă, fetiţa putea fi salvată.[36]
La 4 august 1999, Procuratura Sectorului Botanica a expediat în instanţă dosarul penal nr.
994281300 cu învinuirea anesteziologului O. de săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de art. 1151
din CP al RM din 1961. A fost constatat că la 15 iunie 1999, la ora 21.50 bolnava B., în stare
gravă, a fost transferată din sala de naşteri a Institutului de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul
Protecţiei Sănătăţii Mamei şi a Copilului în secţia de reanimare a aceluiaşi spital.
Pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă, medicul-anesteziolog O. i-a făcut
bolnavei o puncţie şi o cateterizare intravenoasă. În acest caz, în urma unei neglijenţe faţă de
îndeplinirea obligaţiilor sale de serviciu, O. a încălcat regulile şi metodele de acordare a asistenţei
medicale şi de executare a acestei proceduri medicale şi, ca urmare, în sistemul vascular sangvin al
pacientei B. a fost introdusă o cantitate mare de aer şi peste zece minute bolnava a decedat.
Potrivit avizului comisiei pentru expertize medico-legale nr. 88/915 din 20 iulie 1999
moartea B. a survenit în urma complicaţiilor apărute după executarea puncţiilor, cateterizării şi
introducerii aerului în sistemul venos.[37]
La 9 martie 1999, anchetatorul superior al Procuraturii or. Chişinău a oprit cauza penală
nr. 98428043 din lipsa în acţiunile lucrătorilor medicali ai Salvării a componenţei infracţiunii.
Dosarul a fost intentat de către Procuratura Sectorului Botanica la 6 martie 1998 pentru
neacordarea asistenţei medicale cetăţenei N. de către personalul Spitalului Salvării în noaptea de
la 12 spre 13 ianuarie 1998 în urma cărui fapt bolnava a decedat. În legătură cu acest caz a fost
 74

stabilit că la 12 ianuarie 1998, aproximativ la ora 20, familia M. a solicitat Salvarea, pentru că
bolnavei i se făcuse rău.
La ora 20.45 de minute echipa Salvării a sosit la bolnavă şi, după examinarea ei, înşişi
medicii au solicitat o echipă cardiologică suplimentară. Din explicaţiile mamei decedatei M.,
felcerul echipei cardiologice, fără a se consulta cu medicul, i-a făcut bolnavei M. o injecţie, după
care ei i s-a făcut încă mai rău, iar echipele Salvării plecase deja. Dat fiind faptul că bolnavei M.,
după acordarea „asistenţei”, medicale i s-a făcut încă mai rău, rudele acesteia au telefonat din nou
la Salvare, indignîndu-se că „bandiţii în halate albe” au omorît-o pe M. Ca răspuns, dispecerul S.,
indignat şi el de o asemenea insultă, a trimis la familia muribundei M. o echipă de psihiatri pentru
calmarea rudelor care erau indignate de refuzul lui S. de a trimite încă o echipă de medici.
Pe parcursul întregii nopţi, de la 12 spre 13 ianuarie 1998, dispecerul S. refuza să trimită o
echipă la M., iar la declaraţia rudelor că „bandiţii în halate albe” au omorît-o pe M. dispecerul i-a
sfătuit pe rude să se adreseze la poliţie. La 13 ianuarie, dimineaţa, bolnava M., în stare de comă de
gradul II, a fost totuşi internată în Spitalul Salvării unde, peste o zi, în dimineaţa zilei de 14
ianuarie, a decedat.
Soţul decedatei M. a explicat că la ei a venit în primul rînd echipa de psihiatri care se
purtau ciudat, întrebau cine face gălăgie, dar totuşi au examinat-o pe bolnavă. Medicul a luat
tensiunea bolnavei, iar felcerul i-a făcut două injecţii în mîna dreaptă. După aceea au vorbit ceva
între ei şi medicul i-a făcut o observaţie felcerului că, dacă acesta nu înţelege ceva, mai bine să nu
se amestece. Probabil, avea în vedere că felcerul i-a făcut bolnavei o injecţie fără indicaţia
medicului. Peste 20-30 minute de la plecarea medicilor bolnava M. a pierdut cunoştinţa şi rudele
au presupus că aceasta a avut loc din cauza injecţiilor făcute.
Comisia Ministerului Sănătăţii, ca de obicei, nu a găsit nici un fel de încălcări în acţiunile
lucrătorilor medicali, nu a dat o apreciere adecvată acţiunilor dispecerului S., care pe parcursul
întregii nopţi de la 12 spre 13 ianuarie 1998 refuza să trimită o echipă la grav – bolnava M. care îşi
pierduse cunoştinţa.
Comisia ministerială şi experţii medico-legişti de asemenea au convingerea că nu
neacordarea de ajutor către bolnava M. pe parcursul întregii nopţi a cauzat decesul ei, ci că moartea
era inevitabilă. Însă după împrejurările cazului se vede că deja la 12 ianuarie seara, bolnava avea
nevoie de spitalizare urgentă în secţia de reanimare, de consultaţia urgentă a neurochirurgului şi a
altor specialişti. Dar cine se va ocupa noaptea de o bolnavă, dacă se poate aştepta pînă dimineaţa.
Dar strigătele de ajutor ale rudelor M., plîngerile lor şi cererea de a-i pedepsi pe vinovaţi au rămas
ca o voce strigătoare în pustiu.[33]
 75

Învinuiţii despre care s-a pomenit în toate cauzele penale enumerate mai sus sînt persoane cu
studii superioare medicale, fără antecedente penale, caracterizate pozitiv la locul de lucru. Nici una
din ele nu şi-a recunoscut vina de săvîrşire a infracţiunii, contînd probabil pe susţinerea din partea
ministerului şi a expertizei medico-legale subordonate acestuia. Şi aceste speranţe ale lor, după cum
arată practica refuzului de intentare a dosarelor penale şi de încetare a acestora, precum şi practica
de expertiză, deseori se justifică.
În prezent, continuă urmărirea penală a Conducerii Spitalului Salvării Oraşului Chişinău
pentru comerţ cu organe umane.[217]
Detaliile despre cele două cazuri depistate de transplantare rinichilor cu încălcarea legii în
Spitalul Orăşenesc al Salvării şi în Centrul de Transplantologie a Spitalului Clinic Republican s-a
scris în ziarul MAI „Scutul legii” nr. 5 (946) din iunie 2003, intitulat „Moartea la BIS sau cum unii
medici fac seu la rărunchi din businessul cu rinichii pacienţilor”.
Susţinem întru totul propunerea profesorului Iu.D.Sergheev (a. 2003) cu privire la faptul că
pentru prevenirea infracţiunilor medicale „probabil ar fi raţional ca în instituţiile medicale de
învăţămînt superior să fie introdus un examen la drept, după cum aceasta a fost în Rusia
prerevoluţionară. Şi dacă medicul va susţine acest examen, faptul se va solda cu îndeplinirea
conştiincioasă a obligaţiilor lor”.[222]
Analiza practicii de urmărire penală şi judiciare demonstrează că infracţiunile medicale
sînt şi demonstrabile, şi pasibile de pedeapsă:
¾ dacă ofiţerii de la urmărirea penală, procurorii şi judecătorii respectă întocmai cerinţele
normelor dreptului de procedură penală, în general, şi art. 27 din CPP al RM, în special,
privitor la faptul că nici o probă nu are apriori o forţă de convingere stabilită;
¾ dacă la cercetarea împrejurărilor cazului participă nu numai specialişti şi experţi din
republica noastră, dar şi colegii lor de peste hotare;
¾ dacă victima, după „tratament”, a rămas în viaţă şi poate să-şi reclame drepturile în
instituţiile medicale şi în instanţele de judecată;
¾ dacă chiar vinovatul, rămas la libertate, şi avocatul său pe parcursul unor cercetări
îndelungate şi al dezbaterilor judiciare încearcă tenace să demonstreze nevinovăţia
învinuitului (acuzatului) de săvîrşirea infracţiunii.
La asemenea concluzii putem ajunge dacă luăm cunoştinţă de încă un caz din experienţa
judiciară.
Judecătoria Sectorului Centru al mun. Chişinău a emis hotărîrea din 16 iulie 2001, cu
sentinţa de învinuire a oftalmologului G. de săvîrşirea unor infracţiuni prevăzute de art. 99 din CP
al RM (leziuni corporale grave sau mai puţin grave), de art. 115, alin. 2 (neacordarea ajutorului
 76

unui bolnav dacă aceasta cauzează sau ar putea cauza decesul bolnavului sau alte urmări grele
pentru acesta) şi de art. 1151 (încălcarea regulilor de acordare a asistenţei medicale) cu decizia
Tribunalului Chişinău din 13 noiembrie 2001 şi cu decizia Colegiului pentru Cauzele Penale al
Curţii de Apel din 11 ianuarie 2002 pe aceeaşi cauză.
Cercetările preliminare şi dezbaterile judiciare au constatat că la 12 mai 2002, aproximativ
la ora 14, G., în cabinetul său de lucru o examina pe bolnava V., care exprima acuze de durere în
ochiul stîng. Tot atunci, fără o cercetare riguroasă şi o identificare a diagnosticului final, G. a
hotărît în grabă să-i facă bolnavei o injecţie în regiunea ochiului stîng cu hentamicină şi
dexametazon. Însă, a făcut injecţia cu neglijenţă şi fără calificare. Injecţia nu i-a uşurat suferinţele,
dar dimpotrivă, i-a vătămat ochiul care imediat s-a tulburat şi V. a pierdut completamente vederea
la ochiul stîng, ceea ce constituie o leziune corporală gravă.
În Judecătoria Sectorului Centru şi în instanţele de judecată superioare, unde a fost
examinată cauza, acuzatul G. nu şi-a recunoscut vina şi a explicat, că după părerea lui, în urma
injecţiei făcute de el a avut loc un spasm al arterei oculare centrale cauzat sau de durerea
puternică provocată de injecţie, sau de reacţia organismului bolnavei care nu a putut suporta
hentamicina.
Posibil, în cazul pacientei V. argumentul inventat de acuzatul G. ar fi putut să-l justifice,
dacă nu ar fi intervenit specialiştii de la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul
Oftalmologiei „Ghelmgolţ” din Moscova, cei de la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul
Oftalmologiei „Filatov” din Odesa, cei de la Centrul Ştiiinţifico-Tehnic „Microchirurgia ochiului”
din Moscova, unde s-au adresat bolnava şi părinţii ei pentru asistenţă calificată.
De la 23 mai pînă la 20 iunie 2002, V. s-a aflat la tratament la Institutul de Cercetări
Ştiinţifice în Domeniul Oftalmologiei „Ghelmgolţ” din Moscova, cu diagnosticul vătămarea
ochiului prin injecţie, nefroretinopatie toxică, cataractă toxică, vătămarea globului ochiului stîng.
În şedinţa Judecăţii din Sectorul Centru, unii colegi ai medicului G. au renunţat să
recunoască (ceea ce mai devreme a refuzat şi Consiliul de oftalmologi) că bolnava V. a pierdut
vederea cu ochiul stîng din cauza neglijenţei infracţionale a lui G., au renunţat să recunoască că G.
i-a vătămat ochiul victimei în momentul injectării, sofisticînd întruna despre capacităţile individuale
ale organismului acestei bolnave care le sînt necunoscute.
Prin sentinţa din 16 iulie 2001, Judecătoria Sectorului Centru l-a declarat pe acuzatul G.
vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 115, alin. 2 din CP al RM şi de art. 1151 din CP
al RM şi i-a aplicat o pedeapsă conform art. 115, alin. 2 – doi ani de privaţiune de libertate cu
retragerea dreptului de a practica medicina timp de trei ani; conform art. 1151 – trei ani de
privaţiune de libertate cu retragerea dreptului de a practica medicina timp de trei ani şi pedeapsa
 77

finală – trei ani de privaţiune de libertate în mod convenţional, cu retragerea dreptului de a

practica medicina timp de trei ani.
Sentinţa menţionată a fost atacată de către procuror şi contestată de către victimă în
Tribunalul mun. Chişinău pentru pedeapsa prea blîndă.
Prin decizia Tribunalului din 13 noiembrie 2001 acuzatului G. i s-a aplicat o pedeapsă mai
aspră – cinci ani de privaţiune de libertate în mod convenţional cu retragerea dreptului de a
practica medicina timp de patru ani şi cu termen de probă de patru ani.
Decizia Tribunalului din 13 noiembrie a fost contestată de către avocatul acuzatului, pe de
o parte, şi de reprezentantul victimei, pe de altă parte, în Curtea de Apel a Republicii Moldova.
Avocatul cerea ca acuzatul să fie achitat, iar reprezentantul victimei – să-i fie aplicată o pedeapsă
mai aspră. Prin decizia Colegiului pentru cauze penale a Curţii de Apel a RM din 11 ianuarie
2002, cererile amintite mai sus au fost nesatisfăcute, lăsîndu-se în vigoare decizia Tribunalului din
13 noiembrie 2001. Prin aceasta i s-a pus punct istoriei tragice a victimei V. care a însemnat
pentru ea şi pentru rudele ei suferinţe de neînchipuit.[39,31,30]
Importanţa deosebită a acestei sentinţe şi a deciziilor judecătoreşti ulterioare se explică
prin faptul că aceasta este aproape unica sentinţă de învinuire într-un caz de infracţiune medicală,
care a intrat în vigoare în ultimii zece ani de „independenţă” a medicinii noastre – independenţă faţă
de lege şi de normele morale.
Vom remarca doar că în cazul discutat nu a fost soluţionată o problemă importantă şi anume
cu privire la repararea prejudiciului moral şi material al victimei care, se poate presupune, în
legătură cu cheltuielile pentru tratamentul îndelungat în clinicile din Moscova, pentru transport, este
destul de mare şi victima are dreptul la repararea lui.
Cele expuse mai sus demonstrează că şi Ministerul Sănătăţii, şi organele de drept ale
republicii noastre nu sînt în stare de compătimire, că atitudinea indiferentă faţă de soarta pacientului
şi de rezultatele muncii medicilor, ilegalitatea, lipsa de control, iresponsabilitatea, incompetenţa
lucrătorilor medicali pot conduce la cele mai grave urmări. Multe greşeli juridice pot fi corectate,
dar cele medicale, care au cauzat moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimei –
niciodată.
Despre aceasta ne vorbeşte următorul caz tragic. E vorba de omorul din imprudenţă al lui
L., de 18 ani, săvîrşit în 1998 la punctul traumatologic nr. 1 de pe lîngă Spitalul Salvării din
Chişinău.

Cercetarea cazului a fost efectuată de către Procuratura Sectorului Ciocana a or. Chişinău.
S-a constatat că la 24 iulie 1998 bolnavul L. s-a adresat la salvare cu o fractură a claviculei
 78

drepte. După acordarea primului ajutor, după efectuarea unui pansament cu ghips, pacientul a fost
îndreptat la punctul traumatologic nr. 1 din str. Doga 21 pentru efectuarea unei operaţii de
consolidare a fragmentelor claviculei. Nu este clar de ce această operaţie nu a fost făcută pe loc,
de către medicii Salvării. Operaţia a fost programată pentru 3 august 1998. În ziua stabilită, la ora
9, L. a venit cu părinţii la punctul traumatologic, unde medicul R. l-a examinat pe bolnav şi a decis
să-i facă operaţie. Pentru anesteziere, el a decis să aplice o soluţie de lidocaină pe care o avea la
punctul traumatologic. Medicul R., încălcînd instrucţiunea de aplicare a lidocainei şi regulile
elementare de precauţie, nu a făcut mai întîi o probă ca să se convingă că pacientul poate suporta
această soluţie, dar i-a administrat îndată acest medicament. Bolnavul L. a început să piardă
cunoştinţa, a transpirat abundent, începîndu-i-se convulsiile. Măsurile extraordinare, luate pentru
salvarea pacientului, nu au dat rezultate şi L. a murit.

Aşadar, L. a decedat la 3 august 1998, iar cauza penală în legătură cu semnele infracţiunii
prevăzute de art. 1151 din CP al RM (încălcarea regulilor şi a metodelor de acordare a asistenţei
medicale) a fost intentată tocmai peste trei luni şi jumătate, la 17 noiembrie 1998.

La audieri, învinuitul R. nu şi-a recunoscut vina şi a explicat că în prealabil i-a făcut

bolnavului o probă pentru a constata dacă acesta suportă lidocaina şi numai după aceasta a
început să-i administreze medicamentul convingîndu-se de lipsa unei reacţii negative. De fapt însă,
era evident chiar de la început că o asemenea probă i-ar fi salvat viaţa lui L.

Potrivit avizului eliberat de expertiza medico-legală, decesul a intervenit după şocul

anafilactic cauzat de insuportabilitatea lidocainei.

Cauza penală de învinuire a medicului R. conform articolului 1151 din CP al RM a fost

trimisă în judecată de către Procuratura Sectorului Ciocana la 24 februarie 1999, dar a fost
examinată de Judecătoria Sectorului Rîşcani, or. Chişinău (probabil, pentru o obiectivitate mai
mare) tocmai la 16 iunie 2000, după efectuarea cîtorva expertize medico-legale, inclusiv a unei
expertize efectuate de o comisie, stabilită de judecată.

Toţi experţii medico-legişti care au efectuat aceste expertize (din păcate, în sentinţă lipsesc
numele experţilor) afirmau că medicul R. nu a încălcat nici o instrucţiune sau o măsură de
precauţie, că el este nevinovat, iar decesul lui L. a survenit din cauza unui şoc anafilactic de
etiologie necunoscută.

Judecata nu a evaluat în mod obiectiv toate probele acumulate şi, cu încălcarea articolului
57 din CPP al RM, a luat ca temei numai avizele expertizelor medico-legale. În sentinţă, instanţa a
 79

indicat că „potrivit sensului avizelor expertizelor medico-legale, decesul victimei este un caz
accidental”.

Procuratura Sectorului Rîşcani şi reprezentantul victimei L. au atacat această sentinţă în

Tribunalul Chişinău.

Prin decizia Tribunalului din 30 noiembrie 2000 sentinţa de achitare a fost lăsată fără
modificări. Procuratura judeţului Chişinău a atacat decizia Tribunalului în Curtea de Apel. Iar
Curtea de Apel a anulat sentinţa de achitare a Judecătoriei Sectorului Rîşcani şi decizia
Tribunalului din 30 noiembrie 2000. Prin noua decizie, medicul R. a fost declarat vinovat de
săvîrşirea infracţiunii prevăzută de articolul 1151 din CP al RM, a fost amendat cu 200 de salarii
minime (3600 lei) cu suspendarea dreptului de a practica activitatea medicală timp de 3 ani. Însă,
potrivit art. 2 din Legea amnistiei din 29 iulie 1999, R. a fost absolvit de pedeapsa penală.

După cum vedem, atrag atenţia pedepsele foarte blînde pentru infracţiunile medicale ce
cauzează decesul pacienţilor. Credem că a venit demult timpul să fie generalizată practica judiciară
şi de anchetă a cauzelor ce vizează infracţiunile medicale şi această problemă să fie dezbătură la
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, ceea ce ar contribui la prevenirea acestor infracţiuni şi la ridicarea
răspunderii lucrătorilor medicali pentru rezultatele muncii lor şi pentru soarta pacienţilor. Un
argument în favoarea celor spuse ar putea fi următorul exemplu din practica de urmărire penală şi
judiciară.

Pentru soluţionarea acestui caz s-au efectuat tocmai de trei ori expertize medico-legale.
Potrivit avizelor expertizei medico-legale nr. 191/1198–D, decesul L. a survenit în urma unui şoc
anafilactic determinat de aplicarea lidocainei – un preparat utilizat în scopuri de anesteziere.

Prima instanţă a indicat în sentinţă că soluţionarea problemei dacă medicul R. a încălcat

sau nu instrucţiunea de folosire a lidocainei se află în competenţa comisiei de expertiză stabilită de
instanţă.

Comisia de expertiză a confirmat concluziile expertizei iniţiale şi la întrebarea pusă de

instanţă a răspuns că medicul nu a încălcat instrucţiunea de aplicare a lidocainei, fără să indice
numărul instrucţiunii, data, anul şi de către cine a fost ea aprobată (avizul expertizei nr. 1198 din 4
august 1998). La demersul învinuirii, instanţa a stabilit o expertiză repetată, efectuată de o comisie,
în al cărei aviz era arătat că instrucţiunea nu prevede probe de sensibilitate faţă de lidocaină, că
nu au fost depistate semne de contraindicaţie a bolnavului L. faţă de acest preparat, că prezenţa
hematomei nu împiedica operaţia, că înainte de administrarea lidocainei nu se cere să se facă o
 80

electrocardiogramă. Cu alte cuvinte, se afirma că medicul R. nu a încălcat regulile şi metodele de

acordare a asistenţei medicale.[29]

Doar în rare cazuri, decesele pacienţilor cauzate de neglijenţa infracţională a medicilor

ajung a fi cauze penale, acestea ajungînd uneori şi în instanţe. Însă acolo ele se termină cu o sentinţă
de învinuire foarte blîndă sau în general se pronunţă o sentinţă de achitare.

Vom invoca doar două exemple.

La 28 mai 1996, la ora 0 şi 35 minute, în unul dintre spitalele Chişinăului, echipa Salvării a
adus-o pe fetiţa M., în vîrstă de patru luni, într-o stare deosebit de grea, pentru a i se acorda ajutor
medical calificat de urgenţă. Dar medicul Ia., fiind pediatrul de serviciu în secţia de internare, a
refuzat să primească copilul la tratament staţionar şi, neacordîndu-i ajutor, l-a trimis la locul de
trai, adică, la Spitalul Orăşenesc Clinic pentru Copii nr. 1, unde M. a murit aproximativ peste o
oră.

Organele de urmărire penală au calificat corect inacţiunea medicului Ia. conform art. 115,
alin. 2 din CP al RM, care prevede răspunderea pentru neacordarea de ajutor medical, fapt care a
determinat decesul pacientului. Pentru aceasta este prevăzută o pedeapsă cu privaţiune de libertate
pînă la doi ani, cu retragerea dreptului de a practica activitatea profesională pînă la trei ani. Însă
procurorul care în instanţă susţinea învinuirea nu a văzut raportul de cauzalitate dintre inacţiunea
medicului Ia. şi decesul copilului M., de aceea în şedinţa judecăţii a cerut ca inacţiunea medicului
să fie recalificată din alineatul 2 al art. 115 din CP în alineatul întîi din art. 115 din CP al RM.

În temeiul art. 48/1 din CP al RM şi al art. 54 din CPP al RM, instanţa Sectorului Botanica
a oprit cauza penală a medicului Ia. şi l-a tras la răspundere administrativă, amendîndu-l cu cinci
salarii minime, adică cu 90 de lei, ştiindu-se că art. 48/1 prevede o amendă de pînă la 25 salarii
minime sau un arest de pînă la 30 de zile.

În calitate de circumstanţă atenuantă instanţa a găsit că fapta nu prezintă un pericol social

mare (?). Medicul Ia. nu avea antecedente penale, iar la momentul săvîrşirii infracţiunii vechimea sa
de muncă constituia doar un an (?).

Nu este clar de asemenea de ce instanţa a căzut de acord cu modificarea calificării conform

alineatului întîi din art. 115 fără a ţine cont de decesul fetiţei.[28]
Şi un alt exemplu din practica judiciară: chirurgul Spitalului Clinic Republican C., de 42 de
ani, era de asemenea învinuit de neacordarea ajutorului medical care a condus spre deces conform
art. 115, alin. 2 din CP al RM. El a fost învinuit de faptul că la 8 iulie 1997, fiind chirurg superior
de serviciu la Spitalul Clinic Republican şi aflîndu-se în exerciţiul funcţiunii, la ora 21 şi 30 de
 81

minute l-a internat pe bolnavul V.C. care era în stare gravă. În pofida acestei stări, care progresa
permanent, chirurgul C. l-a operat pe bolnav tomai în a doua zi, 9 iulie, la ora 11, adică peste 12
ore după spitalizare.
La urmărirea penală, medicii-legişti au dat un aviz precum că decesul bolnavului V.C. a
survenit în urma operaţiei întîrziate cu 12 ore după internare. Procurorul a aprobat încheierea de
învinuire conform art. 115, alin. 2 din CP al RM şi a expediat dosarul în judecată. În instanţă,
martorul V.H. (viceministrul sănătăţii) a explicat că operaţia nu a fost întîrziată, că la dispoziţia
medicului sînt 12-24 de ore pentru a preciza diagnosticul, deşi diagnosticul era cunoscut, pentru că
bolnavul a fost operat cu 6 zile mai devreme, adică la 2 iulie 1997, şi a fost internat la 8 iulie cu o
complicaţie postoperaţională. V.H. a mai explicat că boala lui C. era incurabilă şi el nu avea şanse
să supravieţuiască chiar dacă ar fi fost operat imediat, la internare, la 8 iulie 1997, la ora 21 şi 30
de minute. În instanţă au mai fost audiaţi de asemenea ca martori subalternii lui V.H. – G.B., şeful
secţiei de gastrologie de la spitalul amintit, şi A.B., medicul care l-a operat pe bolnavul V.C. la 2
iulie şi l-a externat mai înainte de timp din spital, adică la 7 iulie, medicul A.T. şi E.M., şefa secţiei
de reanimare de la acelaşi spital, care încă pînă la pronunţarea sentinţei a declarat că chirurgul C.
este nevinovat.[40]
În ultimul timp, în mass-media din republica noastră se comunică despre multe cazuri de
abuz, extorcare de bani de la pacienţi, neglijenţă infracţională a medicilor care conduc spre decesul
pacienţilor. Din păcate, nu se ştie de ce infracţiunile medicale nu sînt incluse în cronica criminală.
Din ea aflăm aproape în fiecare zi cîţi oameni au murit în urma incendiilor, accidentelor rutiere, din
mîina bandiţilor etc. La faţa locului vin grupe operative de anchetă, se intentează cauze penale, se
fac cercetări, dar iată, cîţi pacienţi mor în spitale, în secţiile de reanimare după acordarea
„serviciilor” medicale plătite rămîne a fi o taină ascunsă cu şapte peceţi, care se descoperă uneori
doar în unele publicaţii. Şi în aceste cazuri, unii „esculapi” au însuşit bine că cea mai bună apărare
este ofensiva, de aceea cum se întîmplă ceva, îndată îi ameninţă pe jurnalişti cu cauze penale.
Bănuiţii de neglijenţă medicală şi susţinătorii lor de rang înalt încearcă să justifice decesele
pacienţilor printr-un tertip alambicat care dă efect pe parcursul mai multor ani. Ca răspuns la
pretenţiile rudelor pacienţilor decedaţi ei declară tuturor acelaşi lucru: „Ce vreţi, ruda
dumneavoastră a bolit în copilărie de gripă, difterie şi de multe alte maladii incurabile în Moldova.
În genere nu este clar cum, în pofida pronosticurilor medicale, el a trăit atîţia ani.”.
Este caracteristic în acest sens un caz descris de A.B. în „Nezavisimaia Moldova” din 4
februarie 2003, subtitlul „Singuri taie, singuri coase…”. Esenţa publicaţiei: Pacientei A.G. din
Orhei i s-a spus în unul din spitalele din Chişinău că ea are nevoie urgent de operaţie. Chirurgul a
 82

încredinţat-o pe femeie că poate fi salvată şi ea a căzut de acord să fie operată. Dar cum putea să nu
fie de acord, să nu se încredinţeze unui doctor habilitat, profesor?
Dar să revenim la cazul A.G., povestit de soţul acesteia. În ajunul operaţiei, medicul l-a
invitat şi i-a spus direct: „pentru munca mea trebuie să plătiţi”. Soţul grijuliu a împrumutat o sută de
dolari şi i-a adus-o medicului. Acesta l-a încredinţat: „nu vă neliniştiţi, am s-o salvez pe soţia
dumneavoastră”. Peste zece zile după operaţie A.G. a decedat.
Despre extorcarea de bani de către medici scriu nu numai pacienţii şi rudele acestora, dar şi
înşişi medicii. Iată ce scrie în „Nezavisimaia Moldova” doctorul în ştiinţe medicale A.M. din
Soroca: „Acum chiar şi medicii de înaltă calificare nu refuză şpaga sau cadourile. Aceasta a intrat
deja în obişnuinţă, a devenit regulă, astfel încît unii medici le extorchează de la bolnavi”.
Faptul că pînă la efectuarea operaţiei medicii deseori extorchează mită sau recompense
ilegale poate demonstra că ei prevăd posibilitatea decesului pacientului (în caz de deces nu vor mai
avea de la cine lua bani). În acest caz, ei acţionează cu multă încredere în sine, fiind siguri că nu vor
fi pedepsiţi chiar şi în cazul unor urmări tragice. Aceşti esculapi amarnici încearcă să-şi justifice
infracţiunile prin argumente ciudate de tipul celor care i-au fost spuse cetăţenei V.G., fiica pacientei
decedate: „Totuna mama dumitale nu ar fi lungit-o prea mult. Jumătate de an, dar poate şi mai
puţin”. De parcă aceasta le-ar da dreptul să urgenteze acest deces, să-l lipsească pe pacient de viaţă
în mod anticipat. Nici unul dintre medici, chiar şi cel mai experimentat, nu poate spune exact cît ar
fi trăit pacientul fără o operaţie negîndită, necalificată. Sînt cazuri cînd ar fi trăit foarte mult.
Dar iată ce povesteşte E.R. despre serviciile medicale din Spitalul Salvării în articolul
„Piciorul de diamant sau aventurile incredibile ale unui englez în spital” („Chişinevskie novosti”
din 31 ianuarie 2003). „Mulţumirea” pentru anesteziolog a constituit o sută de lei, iar cea pentru
chirurg – 300. Englezul bogat, ca răspuns la propunerea de a rămîne pentru cîteva zile în spital, a
exclamat ca şi compatrioţii săraci ai noştri: „Mai bine să mor acasă”.

2.5. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor

pentru transplantare (art.158 din CP al RM)

Art.158 din CP al RM prevede răspunderea pentru „(1) Constrîngerea persoanei la

prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare sau pentru alte scopuri, săvîrşită cu
aplicarea violenţei ori cu ameninţarea aplicării ei.
(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită asupra unei persoane despre care cel vinovat ştia cu certitudine
că se află în stare de neputinţă ori în dependenţă materială ori altă dependenţă faţă de el”.
Obiect al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de protecţia sănătăţii, de
inviolabilitatea corporală sau de libertatea psihică a persoanei.
 83

Obiect material al infracţiunii constituie nu orice materiale anatomice ale omului, ci numai
organele şi ţesuturile acestuia. Aspectul obiectiv al infracţiunii este exprimat în acţiuni de
constrîngere a persoanei pentru a i se preleva organe sau ţesuturi pentru transplantare sau în alte
scopuri, acţiuni săvîrşite cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei.
Prin constrîngere se înţelege aplicarea faţă de om a violenţei fizice (lovituri, leziuni
corporale uşoare, privare de libertate etc.) sau psihice (ameninţare cu aplicarea violenţei fizice), sau
aplicarea ameninţării cu divulgarea unor informaţii care îl prejudiciază pe om, cu ameninţarea
distrugerii bunurilor acestora sau cu prejudicierea intereselor ocrotite de drept ale acestuia
(concedierea din serviciu etc.). Scopul constrîngerii constă în a obţine de la om, împotriva voinţei
sale, acordul de a i se preleva oricare organ sau ţesut.
Componenţa infracţiunii este formală: infracţiunea considerîndu-se consumată din
momentul constrîngerii, indiferent de faptul dacă s-a reuşit sau nu a se depăşi rezistenţa victimei.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea prevăzută de art.158 din CP al RM se caracterizează
printr-o intenţie directă. Scopul prelevării de la om, prin constrîngere, a organelor sau ţesuturilor
acestora este transplantarea lor către altă persoană. Motivele pot fi de natură materială sau din
porniri carieriste, precum şi dorinţa de a acorda un ajutor omului apropiat din contul sănătăţii şi
vieţii unei persoane străine.
Subiect al infracţiunii poate fi atît cineva din personalul medical, care efectuează prelevarea
organelor sau ţesuturilor, cît şi o altă persoană care săvîrşeşte acţiuni de constrîngere a victimei în
scopul de a obţine de la ea acordul de prelevare a organelor sau ţesuturilor. Subiect poate fi de
asemenea o persoană de care victima era în dependenţă materială sau de altă natură.
Subiect al prelevării ilegale de organe şi ţesuturi pentru transplantare, săvîrşită cu aplicarea
violenţei sau cu ameninţarea aplicării acesteia (art.158 alin.1 din CP al RM) poate fi atît un medic
care efectuează prelevarea organelor sau ţesuturilor, cît şi o altă persoană care săvîrşeşte acţiunea de
constrîngere a victimei pentru a obţine acordul acesteia de prelevare a organelor sau ţesuturilor. În
afară de aceasta, subiect al acestui tip de infracţiune calificată (art.158 alin.2) mai poate fi o
persoană de care victima a fost într-o dependenţă materială sau de altă natură. Se consideră
neputincioasă acea stare a persoanei în care ea nu este în stare, fără nici un ajutor din exterior, să ia
măsuri eficiente pentru a-şi proteja existenţa. Cauzele neputinţei pot fi vîrsta prea fragedă,
bătrîneţea, starea de boală sau alte stări cum ar fi cea de ebrietate sau de influenţă a stupefiantelor,
traumatismul, leşinul, lipsa cunoştinţelor şi a deprinderilor necesare de comportament în condiţii
extreme (inundaţie, cutremur de pămînt), lipsa dexterităţilor de utilizare a unor mecanisme,
mijloace tehnice de salvare sau neputinţa de a le conduce, accidente etc.
Dependenţa materială înseamnă starea în care victima este întreţinută total sau parţial de către
 84

persoana vinovată, precum şi alte stări de dependenţă patrimonială cum ar fi dependenţa debitorului
de creditor, a moştenitorului de persoana care îi lasă o moştenire etc. Prin dependenţa de altă natură
trebuie să înţelegem dependenţa de serviciu, de căsătorie, acea care ţine de locuirea în spaţiul
locativ al persoanei vinovate, dependenţa celui aflat sub tutelă de tutore, a pacientului de medic,
dependenţa bănuitului de organele de urmărire penală etc.
În România, răspunderea pentru aceste infracţiuni este prevăzută în Legea nr. 2/1998 din 10
ianuarie 1998 („Monitorul Oficial”, nr. 8 din 13 ianuarie 1998). În plus, volumul de fapte pasibile
de pedeapsă ce intră în această lege este mai mare decît cel din CP al RM, FR, Ucrainei.
Aceste infracţiuni, în special transplantarea ilegală a rinichilor, au căpătat în multe ţări o
răspîndire foarte largă. În legătură cu aceasta, în Republica Moldova, Rusia, Polonia şi chiar în
Africa îndepărtată sînt intentate cauze penale. Poliţia Republicii Sud-Africane a descoperit un
sindicat internaţional care se ocupa cu comerţul ilegal de organe umane şi cu operaţii de
transplantare a rinichilor într-un spital particular din Africa de Sud. Chirurgii de la clinica „Sfîntul
August” din oraşul Durban erau strîns legaţi cu o grupare criminală din Brazilia şi Israel. Faptul a
devenit cunoscut datorită a doi cetăţeni reţinuţi din aceste ţări, care veniseră la Durban pentru a-şi
vinde rinichii. Membrii grupării criminale le-au propus cîte zece mii de dolari pentru un rinichi.
Pentru cei care au nevoie să-şi transplanteze aceste organe ele pot fi cumpărate, dar deja cu o sută
douăzeci mii de dolari. După o schemă bine elaborată care funcţiona mai mult de un an, donatorul şi
persoana care avea nevoie de transplantare erau aduşi la Durban, unde li se făceau operaţii. În
Brazilia sînt reţinuţi deja 11 oameni bănuiţi de căutarea unor donatori potenţiali de organe
umane.[219]
Art.120 din CP al FR coincide textual cu art.158 din CP al RM. Legiuitorul Ucrainei
reglementează mai detaliat răspunderea pentru trei tipuri de infracţiuni. Conţinutul art.143 din CP al
Ucrainei este următorul:
1) Încălcarea modului de transplantare a organelor şi ţesuturilor umane, stabilit prin lege.
2) Prelevarea de la persoane, prin constrîngere sau înşelăciune, a organelor sau ţesuturilor în
scop de transplantare.
3) Acţiunile prevăzute de alineatul doi al prezentului articol, săvîrşite în raport cu persoana
care se află în stare de neputinţă sau de dependenţă materială ori de altă natură de persoana
vinovată.
4) Comerţul ilegal cu organe sau ţesuturi umane.
5) Acţiunile prevăzute de alineatele 2, 3 sau 4 din prezentul articol, săvîrşite în urma unei
înţelegeri prealabile dintre un grup de persoane, sau participarea în organizaţii transnaţionale care se
ocupă de asemenea activitate.
 85

Aşadar, legiuitorul Ucrainei a prevăzut şi alte circumstanţe agravante despre care era vorba
şi în exemplul dat mai sus din Republica Sud-Africană.
În Moldova, transplantarea organelor şi a ţesuturilor umane este reglementată de legea RM
nr. 473-XIV din 25 iunie 1999 cu privire la transplantarea organelor şi a ţesuturilor umane
(„Monitorul Oficial” nr. 94-95/474 din 26 august 1999) şi de ordinul ministrului sănătăţii nr. 297
din 16 decembrie 1999 cu privire la aplicarea legii amintite („Monitorul Oficial” nr. 29-30/99 din
16 martie 2000).
Constrîngerea este o presiune psihică exercitată în orice formă asupra victimei: ameninţare,
promisiune, propunere de cadouri sau de bani etc. Ameninţările pot degrada în violenţă. De
exemplu victima poate fi bătută, legată şi adusă într-o instituţie medicală pentru operaţie forţată.
Una dintre formele de constrîngere pentru prelevarea organelor sau ţesuturilor poate fi înşelăciunea,
sub pretextul necesităţii efectuării unei operaţii medicale.
Termenul organe umane înseamnă părţi ale organismului care îndeplinesc una sau cîteva
funcţii specifice. Organele umane care pot fi obiect de transplantare sînt: inima, plămînii, complexul
inimă-plămîni, ficatul, rinichii, pancreasul împreună cu duodenul, splina. Termenul ţesuturi umane
înseamnă un sistem de celule şi structuri acelulare care se caracterizează printr-o dezvoltare,
structură şi funcţii specifice comune. Există trei tipuri de ţesuturi: 1) ţesuturi moi (meningele tare al
creierului, pericardul); 2) ţesuturi ale aparatului loco-motor; 3) vase şi supape; 4) alte ţesuturi.
Aceasta este o normă nouă în legislaţia penală a RM. Apariţia ei a fost acuzată de progresul
din medicină, în domeniul transplantării organelor şi ţesuturilor. Acest proces a generat şi
posibilitatea apariţiei unor situaţii criminale, legate de căutarea persoanelor potrivite pentru
prelevarea de la ei a organelor şi ţesuturilor, inclusiv prin constrîngere.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul constrîngerii. Dacă constrîngerea este
realizată şi organele sau ţesuturile victimei sînt prelevate, fapta trebuie calificată ca o totalitate de
acţiuni săvîrşite conform art. 158 din CP al RM, şi în funcţie de urmări, conform art. din CP care
prevede răspunderea pentru cauzarea unei daune grave sau mai puţin grave sănătăţii. În cazul
decesului victimei infracţiunea trebuie calificată o totalitate conform art.158 din CP şi conform
art.145 alin.3, p. 1 din CP al RM.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea este săvîrşită cu intenţie directă: vinovatul acţionează
conştient, conform scopului de a o constrînge pe victimă să-şi dea consimţămîntul de prelevare de la
ea a unui organ sau ţesut. Vinovatul manifestă o atitudine indiferentă faţă de posibilele urmări
negative în care se va pomeni victima, adică el acţionează cu intenţie indirectă. Motivele pot ţine de
porniri de îmbogăţire sau carieriste, de exemplu de dorinţa de a face sluj şefului, precum şi dorinţa
 86

de a acorda un ajutor omului apropiat din contul sănătăţii şi vieţii altei persoane. Subiect al
infracţiunii poate fi o persoană care a atins vîrsta de 16 ani.
Victime neputincioase pot fi, mai întîi de toate, persoanele în vîrstă, bolnave şi copiii. Starea
de neputinţă se caracterizează prin imposibilitatea victimei de a opune rezistenţă infractorului sau
de a se eschiva de la întîlnirea cu acesta. Neputincioasă este de asemenea starea inconştientă a
victimei care se află în leşin, stare de ebrietate sau în somn.
Dependenţa materială apare de cele mai multe ori în relaţiile de familie, de exemplu între
soţi, părinţi şi copii, între înfietori şi înfiaţi. O altă dependenţă poate să apară în urma relaţiilor de
serviciu, în cele de tutelă etc.[133] După cum am mai remarcat, art. 143 din CP al Ucrainei prevede
şi alte circumstanţe agravante.
Art.143 alin.4 prevede răspunderea pentru comerţul ilegal cu organe şi ţesuturi umane, care
trebuie înţeles ca afaceri de cumpărare-vînzare ale organelor şi ţesuturilor umane cu excepţia
măduvei. Pentru calificarea acţiunilor prevăzute de art.143 alin.4 nu are importanţă dacă organele şi
ţesuturile umane sînt prelevate legal sau ilegal.
„Vînzarea” organelor şi ţesuturilor de la un donator-cadavru de către persoanele a căror
acord este obligatoriu pentru prelevare de la donatorul-cadavru, poate fi calificată ca activitate
comercială ilegală cu organe şi ţesuturi umane.[132]
Însă din comentariul indicat mai sus nu este clar dacă donatorul viu este tras la răspundere
penală pentru vinderea organelor sau ţesuturilor sale. Dar iată că legiuitorii din Germania şi
România au o atitudine mult mai clară în această chestiune.
Art.16 din legea României nr. 2/1998 prevede că „este infracţiune şi se pedepseşte prin
privaţiune de libertate de la unu pînă la trei ani acţiunea persoanei care îşi transmite organele sau
ţesuturile sale în scop de obţinere a unui profit”. Această lege prevede răspunderea penală şi pentru
alte fapte legate de transplantarea organelor şi ţesuturilor, care sînt pedepsite şi de CP al RM, CP al
FR, CP al Ucrainei.
Un cetăţean al Austriei care locuieşte în Germania (pămîntul Gessen) a fost pedepsit cu
patru luni de privaţiune de libertate şi amendă de două mii de euro pentru comerţ ilegal cu organe
umane. Încă în 2001, austriacul a anunţat în internet că-şi vinde un rinichi. La anunţul său a
reacţionat unul din telejurnaliştii germani care a hotărît să joace rolul de cumpărător. Întîlnirea cu
austriacul şi negocierea preţului a fost înregistrată cu o cameră ascunsă. Donatorul benevol a cerut
pentru un rinichi 66 de mii de euro, care i-au fost promişi. Însă după demonstrarea peliculei
procuratura l-a tras pe austriac la răspundere penală. La judecată, muncitorul-instalator de 48 de ani
a explicat că a vrut să salveze de faliment firma prietenei sale şi nu a presupus că pentru vinderea
propriului rinichi el poate fi pedepsit. Între altele, sentinţa a fost foarte blîndă. Potrivit legislaţiei
 87

germane, transplantarea ilegală a organelor se pedepseşte cu închisoare pe termen de pînă la cinci

ani.[164]
Considerăm că introducerea unei norme analogice în CP al RM ar reduce substanţial
numărul donatorilor benevoli, prin urmare şi numărul infracţiunilor săvîrşite în legătură cu
transplantarea ilegală a organelor sau ţesuturilor umane.

2.6. Primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor

legate de deservirea populaţiei (art. 256 din CP al RM)

Articolul 256 din CP al RM prevede răspunderea pentru:

„(1) Primirea prin extorcare, de către un lucrător fără funcţie de răspundere dintr-o
întreprindere, instituţie sau organizaţie, a unei remuneraţii pentru îndeplinirea unor lucrări sau
pentru prestarea unor servicii în sfera comerţului, alimentaţiei publice, transportului, deservirii
sociale, comunale, medicale sau de altă natură, lucrări şi servicii ce ţin de obligaţiile de serviciu ale
acestui lucrător, se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 200 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 pînă la 180 de ore.
(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă
la doi ani.

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură activitatea
normală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor indiferent de forma de proprietate, care
deservesc populaţia, precum şi interesele patrimoniale ale cetăţenilor, adică proprietatea acestora.

Prin recompensă ilegală trebuie să se înţeleagă profitul cu caracter patrimonial: obţinerea de

bani, de mărfuri industriale, alimentare sau a altor bunuri.[133]

Pentru a considera că infracţiunea este consumată nu are importanţă dacă acţiunile ilegale
de recompensă sînt realizate, dacă persoana a avut în general intenţia să săvîrşească (să nu
săvîrşească) asemenea acţiuni, dacă recompensa ilegală este primită pînă sau după săvîrşirea
(nesăvîrşirea) acţiunilor condiţionate de ea, dacă a fost sau nu a fost condiţionată primirea
recompensei de săvîrşirea (de nesăvîrşirea) unor acţiuni de către persoană făcînd uz de serviciu.
 88

Primirea unei recompense ilegale trebuie delimitată şi de corupţia pasivă (art.324 din CP al
RM) a cărei subiecţi pot fi numai persoane cu funcţii de răspundere.

Cercul de relaţii sociale care constituie obiectul direct al coruperii pasive şi al primirii de
mită (art.333 din CP al RM) include de asemenea, spre deosebire de primirea recompensei ilegale,
şi raporturile sociale din sfera relaţiilor administrative nestatale.[133,132,254]

Din CP al FR din a.1996 a fost exclus art.1562. Aceasta probabil, pentru că ea era aplicată
rar sau în general nu era aplicată, după cum, între altele şi fostul art.1603 din CP al RM din 1961. În
noul CP al Ucrainei acest articol este cu numărul 354 – Primirea unei recompense ilegale de către
un lucrător al unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii de stat.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este un obiect juridic complex. Astfel obiectul
juridic principal îl reprezintă corectitudinea şi probitatea îndeplinirii de către lucrător a obligaţiilor
sale de serviciu. Obiectul juridic secundar este format din relaţiile sociale ce vizează libertatea
morală a unei alte persoane.
Obiectul material există în cazul în care remuneraţia are o natură corporală. În general însă,
prin „remuneraţie” trebuie înţeles ofertele, banii, titlurile de valoare, alte bunuri sau avantaje
patrimoniale, servicii, privilegii, alte avantaje, care nu i se cuvin făptuitorului, neexistînd vreun
temei legal care ar justifica primirea remuneraţiei de către făptuitor.[139]
Profitul cu caracter patrimonial include drepturile patrimoniale, orice acţiuni şi servicii cu
caracter patrimonial. Prin acţiuni şi servicii cu caracter patrimonial trebuie înţelese orice lucrări (de
exemplu, de construcţie, de reparaţie), oferirea unor bilete pentru sanatorii sau turism, pentru
transport etc.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea se exprimă în primirea de către lucrătorul întreprinderii,
instituţiei sau organizaţiei, prin extorcare, a unor bunuri materiale sau profituri cu caracter
patrimonial, pentru îndeplinirea unor acţiuni făcîndu-se uz de serviciu. Cu alte cuvinte, infracţiunea
are o componenţă formală şi este considerată ca fiind terminată din momentul obţinerii recompensei
ilegale, indiferent de faptul dacă muncile sau serviciile au fost îndeplinite sau nu.
În acest caz, răspunderea apare numai în cazul primirii recuperării ilegale (a mitei), pentru
că semnul distinctiv obligatoriu al părţii obiective a infracţiunii este extorcarea recompensei.
Primirea recompensei – mulţumirii nu este o infracţiune.
Aspectul subiectiv al infracţiunii prevede prezenţa intenţiei directe, a motivului de profit şi
al scopului de îmbogăţire ilegală. Subiecţi ai infracţiunii pot fi orice lucrători (în afară de persoane
cu funcţii de răspundere) care, făcînd uz de serviciu, pot săvîrşi anumite acţiuni în interesul altei
persoane pentru o recompensă ilegală.
 89

Răspunderea apare în condiţiile în care recompensa ilegală este primită pentru îndeplinirea
acţiunilor care: 1) intră în competenţa sa, adică în cercul său de obligaţii profesionale şi de drepturi,
sau 2) intră în competenţa altei personae, care săvîrşeşte aceste acţiuni la rugămintea vinovatului.
Primirea recompensei ilegale trebuie delimitată de primirea mitei. Principalul semn
distinctiv este semnul subiectului infracţiunilor indicate. Subiect al primei infracţiuni poate fi orice
lucrător care nu este persoană cu funcţii de răspundere, iar subiect al primirii de mită – numai
persoane cu funcţii de răspundere.[133]
La 27 martie 2000, Procuratura Sectorului Botanica, mun. Chişinău, a expediat în instanţă
dosarul penal nr. 2000427007 cu învinuirea medicului V., ginecolog la Clinica Centrală a Spitalului
Feroviarilor, de săvîrşirea unei infracţiuni prevăzută de art.1893, alin. 1 din CP al RM din 1961.
Acest articol prevede pedeapsa pentru „primirea de către funcţionarii organelor administrării
publice, ai altor întreprinderi, instituţii şi organizaţii de stat care nu sînt persoane cu funcţii de
răspundere, a unei recompense sau profit material ilegal de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor
acţiuni sau servicii care intră în obligaţiile lor de serviciu…” (în noul CP al RM acesta este art.330
cu un conţinut analogic). V. era învinuit de faptul că la 24 ianuarie 2000 a primit-o pentru un
examen medical pe cetăţeana R. care, fiind gravidă, l-a rugat pe medic să-i dea un document de
transfer în secţia de maternitate a spitalului. Ştiind că R. nu ţine de categoria lucrătorilor căii ferate
care se bucură de asistenţă medicală gratuită, V. a căzut de acord să-i elibereze documentul cerut,
însă pentru aceasta a cerut de la R. o sută de dolari SUA.
La 31 ianuarie 2000, în cabinetul de serviciu, R. i-a dat lui V. 800 de lei cu care acesta a fost
descoperit în flagrant. V. nu şi-a recunoscut vinovăţia, însă vina lui a fost demonstrată pe deplin de
probele acumulate.
Prin sentinţa Judecătoriei Sectorului Botanica din 23 iunie 2000 V. a fost declarat vinovat în
conformitate cu articolul 1893 din CP al RM şi pedepsit cu o amendă de 50 de salarii minime.[38]
Presupunem că art.1562 a fost exclus din CP al FR în 1996 din cauza că după adoptarea în
1995 a Codului civil al FR primirea de recompense ilegale devenise nepasibilă de pedeapsă.
Potrivit art.575 din CC al FR, intitulat „Cadouri interzise”, nu se permite dăruirea de
cadouri cu excepţia unor cadouri obişnuite al căror cost nu depăşeşte 5 salarii minime (3000 de
ruble):
1) de la minori şi cetăţeni iresponsabili, precum şi de la reprezentanţii legali ai acestora;
2) lucrătorilor instituţiilor medicale şi educative, instituţiilor de protecţie socială şi altor
instituţii analogice de către cetăţenii care se află în ele la tratament, întreţinere sau educaţie, de către
soţii şi rudelor acestor cetăţeni;
 90

3) funcţionarilor de stat şi funcţionarilor din organele municipale de învăţămînt, în legătură

cu funcţiile pe care le deţin şi cu obligaţiile lor de serviciu;
4) în raporturile dintre organizaţiile comerciale.
Art.1562 a fost introdus în CP al RSFSR prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al
RSFSR din 21 septembrie 1981. Peste o lună, dar mai exact la 19 octombrie 1981, în CP al RM a
fost introdus un articol analogic – 1603, iar art.1893 a fost introdus prin legea din 19 noiembrie
1997. După exemplul Codului civil al Rusiei, autorii Codului civil al RM, adoptat la 6 iunie 2002 şi
intrat în vigoare la 12 iunie 2003, de asemenea au introdus art.832, intitulat „Inadmisibilitatea
donaţiei”.
Iată conţinutul acestuia: „Este interzisă donaţia, cu excepţia donaţiei neînsemnate, pentru
realizarea unor obligaţii morale:
a) în numele persoanelor incapabile;
b) proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative, de
asistenţă socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei care se află în ele sau din partea
soţului sau rudelor acesteia de până la gradul patru inclusiv. Această regulă nu se aplică în relaţiile
dintre rudele de până la gradul patru inclusiv;
c) în relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ.”
La aplicarea art.832 din CC al RM imediat apare întrebarea: care cadouri trebuie considerate
neimportante? Probabil, aceasta va depinde de situaţia materială a celui care dăruieşte, precum şi a
persoanei care primeşte darul. Pentru persoanele bogate poate fi neimportant şi un cadou destul de
scump. Tocmai de aceea considerăm că autorii CC al Rusiei au procedat corect cînd au considerat
necesar să stabilească totuşi costul unui cadou neimportant ca fiind egal cu 5 salarii minime (3000
de ruble), deşi această sumă ar fi, bunăoară pentru pensionari, destul de importantă. Sîntem
îngrijoraţi ca nu cumva introducerea art.832 în CC al RM să reducă de asemenea la zero aplicarea
art.256 din CP al RM.
Însă, după cum se ştie, în primii ani după introducerea acestor norme în CP al RSFSR, al
Republicii Moldova şi al altor republici, problemei răspunderii pentru infracţiunile arătate mai sus i
se acorda multă atenţie.
Iniţial, la 5 octombrie 1982, Plenul Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse, iar ceva mai
tîrziu, ad