Simbolismul (fr.

symbolisme)
Prin simbolism se intelege curentul literar de circulatie universala care a aparut in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea, ca reactie fata de parnasianism. Cel care a dat
numele curentului a fost poetul francez Jean Moreas (de la gr. symbolon = semn), care a
publicat si un manifes literar, intitulat Simbolismul (1886). Simbolismul impunea o noua
expresie lirica, aspirand sa ocoleasca sentimentalismul, retorismul si patetismul romantic.
Arta poetica simbolista promoveaza conceptul modern de poezie, caracterizandu-se prin
urmatoarele trasaturi mai importante: respingerea prozaismului (adica a ceea ce este
comun, plat si banal) si a expresiei discursive, poezia fiind definita ca arta de a simti;
cultivarea simboluliui (inteles ca imagine expresiva), care sa exprime corespondetele,
afinitatile invizibile intre diferite elemente ale universului (natura-om); folosirea sugestiei
drept cale poetica de exprimare a corespondentelor, prin cultivarea senzatiilor coloristice,
muzicale, olfactive (A numi un obiect este a suprima trei din patru parti din placerea
poemei, facut din fericirea de a ghici incetul cu incetul. Sa-l sugerezi este visul, sa-l evoci
incetul cu incetul pentru a crea o stare sufleteasca. Mallarme); inclinatia spre starile
sufletesti nedefinite, predispozitia spre reverie, pentru proectia diafana, nedefinita in timp
si in spatiu; muzicalitatea interiorizata, inteleasa ca senzatie interioara, care poate fi
exprimata prin folosirea refrenului, laitmotivului sau a anumitor sunete; preferinta pentru
anumite teme si motive (singuratatea, reveria, spleen-ul, nevroza, toamna, ploaia, tarziul,
pustiul, cavoul, orasul tentacular, universul floral, evaziunea in tinuturi indepartate,
instrumentele muzicale, cifrele fatidice); deschiderea fata de inovatiile formale (folosirea
versului liber).
Simbolismul a aparut mai intai in Franta, apoi s-a manifestat, la inceputul secolului, in
intreaga Europa, cunoscand diverse forme, fiind determinat de personalitatile poetice care
l-au imbratisat si de conditiile specifice in care au creat. Aparitia sa este generata de
fenomene sociale caracteristice, fiind expresia literara a generatiilor tinere de intelectuali.
Cel mai de seama precursor este Charles Baudelaire care releva corespondente ale
lumii ale lumii materiale cu cea spirituala, prin mijlocirea simbolurilor, precum si
corespondente intre senzatii. Alti poeti simbolisti din literatura universala sunt: Jean
Moreas, A. Samain, G. Kahn, Maeterlinck, Ruben Dario, Stephane Mallarme, Emile
Verhaeren, Rainer Maria Rilke, Andrei Belai.
Daca parnasianismul, cu solemnitatea si raceala sa pragmatica, a fost un neoclasicism,
nascut ca reactie antiromantica si reprosand romantismului exprimarea predilecta a eului,
interesul pentru social, atractia spre pitoresc, simbolismul, antiparnasian, este un
neoromantism. Poetii simbolisti se descopera apartinand unui secol agonic, transcriu
nevroze bruste si preiau teme romantice precum inclinatia spre antiteze, ideea voluptatii
mortii neinduratoare, preocuparea pentru boala, atractia in fata misterului, a tenebrelor si
a vagului. Acesti poeti cauta o realitate transcendenta, dincolo de aparente. Lumea
sensibila nu-i decat reflectarea unui univers spiritual, ideea trebuie sa se exprime numai
prin analogii exterioare. Ca si Baudelaire si Verlaine, simbolisti, grupati in jurul lui
Mallarme, considera poezia drept instrument de cunoastere metafizica. Rezultatele acestei
cunoasteri sunt traduse in simboluri verbale care imprumuta de la muzica forta evocatoare
si, uneori, se dispenseaza de cerintele metricii clasice apeland la versul liber.
Primele elemente ale simbolismului apar, in literatura romana, in ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea si se dezvolta ,ulterior, in functie de conditiile specifice nationale.
Simbolismul romanesc este un fenomen de imitatie, un imprumut, ci o atitudine literara
moderna, constituita si manifestata paralel cu alte literaturi si, progresiv, autohtonizat.
Acesta cunoaste in literatura romana trei etape de dezvoltare.

Prima etapa este cea teoretica-estetica, reprezentata de activitatea de pionierat a lui

Alexandru Macedonski la revista Literatorul. Macedonski teoretizeza spre o noua poezie,
in mai multe articole, cel mai important fiind Poezia viitorului (1892). Noua poezie
trebuie sa fie ,,muzica si imagine; daca proza implica anecdota, descriere, poezia
insemna in primul rand sugestie.
Creatia poetica a lui Macedonski nu e simbolista, ci imbina mai multe tendinte:
romantica (ciclul Noptilor, strabatute de ironie si sarcasm), romantic parnasiene (Noaptea
de decemvrie), simboliste. Poezia sa este expresia unui spirit al contrastelor (dintre sublim
si grotesc, tragedie si farsa).
Alti poeti care se arata receptivi fata de experientele simboliste sunt: Mircea
Demetriad, Ion Theo (Tudor Arghezi), Traian Demetrescu, Iuliu Savescu, Stefan Petica,
Dimitrie Anghel.
Primei etape ii urmeaza directia pseudosimbolista de la Viata noua (1905), care il are
ca teoretician pe Ovid Densusiasnu. Acesta opune poeziei de orientare samanatorista o
poezie citadina, inspirata din peisajul specific al oraselor, cu parcuri, cu havuzuri, turnuri.
El nu agrea insa starile depresive, nevroza in poezie, se simtea atras de energia oraselor.
Astfel, poezia lui este doar o modalitate armonioasa de comunicare, poeziile sale neavand
nimic in comun cu adevarata poezie simbolista.
Simbolismul ,,exterior, minulescian este un nou aspect din desfasurarea acestui
curent. Ion Minulescu este simbolist mai mult prin mijloace decat prin viziune si
sensibilitate. Poezia sa este retorica, ceea ce contravine principiului simbolist, potrivit
caruia elocventa trebuie reprimata. In schimb, Minulescu manifesta deosebita atractie fata
de tehnica si motivele simboliste.
Insa simbolismul autentic este reprezenat in literatura roamana de George Bacovia.
Poezia sa are mai toate trasaturile esentiale specific simboliste: atitudinea antiburgheza,
revolta fata de realitatea sociala sursa a inadaptarii, evaziunii, insingurarii; cultivarea
analogiilor, a sugestiei, a simbolului, a sinesteziilor (Dormeau adanc sicriele de plumb/ Si
flori de plumb si funerar vestmant/ Stam singur in cavou si era vant- Plumb); atractia
pentru mister si sensuri partial revelate (prin simbol), fascinatia departarilor, retragera
intr-un spatiu estetizat sau exotic, asocierea cu muzica wagneriana, a ideii cu imaginile si
muzicalitatea (Mars funebru), dislocarea elementelor de prozodie clasica (ritm, rima),
utilizarea versului liber. Se intalnesc, apoi, teme si motive tipic simboliste: targul
provincial, element al claustrarii (Seara trista), nevroza (Nevroza, Ploua), peisajul
interiorizat (Amurg de toamna), descompunerea materiei (Cuptor). Caracteristica liricii
bacoviene este nelinistea continua prin care poezia lui Bacovia se inscrie intr-o zona mai
larga a sensibilitatii moderne, depasind, in unele privinte, simbolismul.
Ultima etapa in desfasurarea simbolismului este cea a declinului, care dureaza din
1914 pana in 1920.
In functie de poetii care au imbratisat acest curent, simbolismul se mai poate clasifica
in: doctrinar (Al. Macedonski); autohtonizat (Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, Stefan
Petica); academic (Ovid Densusianu); ostentativ (Ion Minulescu); hieratic (G. Bacovia);
canonic (D. Iacobescu); manierist (Eusebiu Stefanescu).
Simbolismul aduce o noua conceptie despre poezie, si o tehnica poetica innoitoare,
precedand tendintele moderne, manifestate in literatura noastra in perioada dintre doua
razboaie.