Ilie Moromete

- personaj principal de roman realist obiectiv -- personaj de roman

contemporan (dupa al doilea razboi mondial)
- personaj realist - taranul "Morometii",
de Marin Preda
- roman realist obiectiv contemporan (dupa al doilea razboi mondial)
Romanul "Morometii", de Marin Preda (1922-1980) a fost precedat de un
lung sir de experiente, marturisite ulterior in romanul autobiografic "Viata ca
o prada" (1977), de unde razbate stradania ferventa depusa de scriitor in
procesul de elaborare a acestei opere cu adancimi nesperate in perioada
creatiei. Atmosiera din povestirile volumului de debut "Intalnirea din
Pamantun" (1948), din nuvela "O adunare linistita" ori din schita "Salcamul"
se regaseste in "Morometii" prin intamplari si personaje, prin motivele si
tehnicile de reconstituire a satului romanesc din Campia Dunarii, asa cum
vietuia
in
perioada
interbelica.
Romanul Morometii este alcatuit din doua volume, aparute la distanta de
12 ani unul de altul: volumul i a aparut in 1955, iar ai doilea in 1967,
inscriindu-se, asadar, in literatura contemporana, perioada ce se situcaza
dupa
ai
doilea
razboi
mondial.
Tema predilecta a operei lui Marin Preda este cea rurala, reprezentata de
satul romanesc din Campia Dunarii, ilustrat prin familie, taranime si drama ei
istorica, satul supus zguduitoarelor prefaceri sociale si politice, relatia
individului cu istoria, dragostea, comunicarea umana, demnitatea. De la "Ion"
al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atat de puternic despre lumea
tanineasca. Valoarea de exceptie a
"Morometilor" consta m densitatea
epica, in profunzimea psihologica si in problematica inedita a satului
romanesc ante si postbelic, surprins la raspantia dintre doua oranduiri
sociale.
Perspectiva narativa se defineste prin naratiunea la persoana a III-a si
naratorul omniscient si omniprezent, care relateaza intamplarile si
evenimentele "din spate", adica stie tot ceea ce fac, gandesc sau
intentioneaza sa intreprinda personajele, se afla mereu la fata locului si
comunica
aceste
fapte
cititorului
fictiv
(naratarului).
Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor
in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului
Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si
constiinta
personajelor.

Ilie Moromete, personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.)

din romanul "Morometii", de Marin Preda este un erou realist de referinta in
literatura romana, concentrand tragicul destin al taranului agresat de istorie
intr-o perioada de schimbari ideologice profunde, cu efecte dramatice asupra
satului traditional, interval cuprins intre anii 1937-1950. Definit de Nicolae
Manolescu "cel din urma taran", Hie Moromete este un personaj realist si
"rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) prin
complexitatea trairilor, prin forta conflictului interior ce se manifests
meditativ si prin analiza psihologica de introspectare a caracterului. Un alt
argument pentru situarea lui Ilie Moromete intre personajele realiste este
valenta autobiografica in realizarea personajului, pentru care, dupa cum
marturiseste Marin Preda, l-a avut ca model pe tatal sau, Tudor Calarasu:
"Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a
fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care
a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si
profund
pentru
toata.
viata".
In romanul autobiografic "Viata ca oprada", Marin Preda relateaza aduceriaminte in centrul carora se afla tatal sau. intamplari pe care le-a inclus in
romanul "Morometii". Astfel, aflat la Sinaia, in singuratetea vilei ii intr-un
peisaj feeric, "am pus mana pe stilou si am inceput sa scriu: Ilie Moromete...".
Un alt element veridic prezent in romanul "Morometii" este si porecla
"Patanghele" pe care satenii i-o dadusera lui Hie Moromete, precum si
personajul Cocosila, singurul care indraznea sa-i spuna porecla in fata lui
Moromete: "Cocosila ii spunea si el tatalui meu, adesea, Patanghele, si nu
intelegeam de ce tata sta de vorba cu el si parea ca nu aude porecla".
Ilie Moromete este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a
taranimii legate vital de pamantul care asigura existenta familiei si respectul
colectivitatii, iar portretul moral este construit din trasaturi puternice si
complexe, ce reies din comportamentul plin de energie, din atitudinea,
gandurile si framantarile protagonistului care-i si determina destinul. Spre
deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune,
de lacomie pentru pamant, Moromete nu este sclavul imbogatirii, ci pamantul
constituie pentru el simbolul libertatii materiale si spirituale, idee marturisita
de el in finalul romanului: "Domnule, eu am dus totdeauna o viata
independenta".
Caracterizat direct de catre naratorul omniscient, Ilie Moromete este
"contingent '911" si se afla intre "tinerete si batranete, cand numai nenorociri
sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Ilie Moromete este considerat
de unii critici singurul taran-filozof din literatura romana, framantarile.sale
despre soarta taranilor dependenti de roadele pamantului, de vreme si de
Dumnezeu fiind relevante pentru firea reflexive si atitudinea contemplative.
Meditand asupra prbpriei vieti, cand, parasit de fiii cei mari iar familia se
afla in pragul destramarii, Ilie Moromete se gandeste ca gresise considered
ca "lumea era asa cum si-o tnchipuia el" si ca nenorocirile sunt "numai ale

altora". Simtindu-se singur, isi cauta linistea pe camp, in afara satului, unde
poate vorbi cu sine insusi, deoarece "cum sa traiesti daca nu esti linistit?".
Moromete se asezase pe o piatra alba de hotar, "cu capul in maini", punandusi un sir nesfarsit de intrebari, ca si cand ar fi vorbit cu altcineva, cautand
explicatii pentru declinul in care se afla familia sa. Gandurile sumbre se
indreapta spre o autoanaliza a atitudinii de parinte, a conflictului dintre
generatii si se consoleaza: "Am facut tot ce trebuia [...] le-am dat [...]
fiecaruia ce-a vrut [...]. I-am iertat mereu". (volumul I) Relevanta pentru
spiritul contemplativ este si scena ploii, cand Moromete, udat pana la piele
de o "ploaie repede si calda", cugeta si exprima o adevarata filozofle de viata
printr-un monolog interior, analizeaza conditia taranului in lume, precum si
relatia dintre tata si copii. El se intreaba "ce-o sa mananci, ma, tampitule?"
cu un glas plin de amaraciune si compasiune. Dezamagit in etica sa paterna,
ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata, se consoleaza cu faptul ca si-a
facut datoria de parinte: "tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am
timut pamantul pana in momentul de fata", desi ei au fugit ca niste tradatori
si "n-au vrut sa-l munceasca". Grija lui pentru educatia copiilor rabufneste cu
tristete la suprafata, si, desi niciodata nu s-a aratat iubitor cu ei, este limpede
ca le-a dorit totdeauna binele: "toata viata le-am spus si i-am invatat [...] dar
pe tine sa vedem daca esti in stare cel putin de-atata [...] ca de mancare e
lesne, dar ce le spui? [...] si-or sa te invete ei pe urma minte cand oi
imbatrani. O sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei
oameni"
(volumul
al
doilea).
Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete, reiesita,
indirect, din majoritatea episoadelor narative. Scena dintre Tudor Balosu si
Moromete este semnificativa pentru "firea sucita" a eroului. La intrebarea lui
Balosu daca s-a hotarat sa-i vanda salcamul, Moromete se gandeste ca e
posibil sa i-l vanda, dar se poate si sa nu-1 vanda, insa raspunde cu voce
tare: "Sa tii minte ca la noapte o sa ploua. Daca da ploaia asta, o sa fac o
gramada de grau", subintelegand ca s-ar putea sa scape si altfel de datorii,
decat taind salcamul. Starneste deseori reactii uluitoare celor din jur, din
cauza logicii sale "sucite", cum ii spune Catrina. Dupa plecarea lui Jupuitu,
Moromete este cuprins de o "ciudata voiosie" si-i marturiseste lui Balosu "1am pacalit cu doua sute de lei [...] i-am dat numai o mie [...]. Balosu se uita
la el cu o privire rece si buimaca. Nu intelegea! [...] Glumea Moromete? Isi
batea
joc
de
el?".
Ironia ascutita, inteligenta iesita din comun si spiritul jucaus, felul sau de a
face haz de necaz contureaza un personaj aparte intre taranii literaturii
romane, stand mai aproape de realitate decat de fictiune. Citirea ziarelor in
Poiana lui Iocan este o hrana sufleteasca pentru Moromete, discutiile purtate
aici au rolul de a clanfica si disocia ideile din articolele publicate, de a
descifra sensuri nuantate ale politicii vremii, fara a urmari prezentarea unor
fapte de senzatie. El este categoric, in viata colectivitatii, o autoritate care-i
domina prin replici bine gandite, pline de umor si ironie: "Lasa-l, ma, Dumitre,

zise Moromete blajin. E si el legionar, ce-ai cu el?". Moromete citeste apoi

ziarul "cu glas schimbat si necunoscut, [...] cu grosimi si subtirimi ciudate, cu
opriri care scormoneau intelesuri nemarturisite [...] care trebuiau sa
zdrobeasca de convingere pe cei care ascultau", concluzionand fara drept de
apel: "trei chestiuni se desprind de fapt din aceasta situatie".
Mucalit si ironic, cand se hotaraste sa taie salcamul nu spune nimanui, il
scoala pe Nila in zorii zilei, care este naucit de decizia tatalui sau: "De ce sa-l
taiem? Cum o sa-l taiem?", dar cu totul uluit de raspuns: "Asa, ca sa se mire
prostii!". Dupa aceea, la aceeasi intrebare a lui Paraschiv, Moromete il pune
pe Nila sa-i raspunda, care, citandu-l pe tatal sau, ii spune cu bucurie: "Ca sa
se mire prostii". Trimitand pe Nila sa vina cu caii pentru a cam salcamul taiat
pe trei sferturi, acesta ii asaza chiar in directia in care urma sa se
prabuseasca pomul, iar Moromete exclama cu un umor batjocoritor: "Adica
da!... Treci cu ei incoa sa cada salcamul pe ei". Exemplele sunt numeroase, "a
face haz de necaz" fiind o adevarata filozofie de viata a lui Moromete. Lui
Niculae, care intarzia sa vina la masa, li spune "Te dusesi in gradina sa te
odihnesti, ca pana acum statusi!" sau certand fetele, care plecasera la
scaldat, in loc sa-si ajute mama sa pregateasca masa: "Daca va iau de par si
matur batatura cu voi, va scutesc de-o treaba maine dimineata".
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a
personajului realist, ca tip reprezentativ pentru taranul care face eforturi sa
supravietuiasca in conditii financiare severe, care cauta solutii pentru a onora
plata darilor catre stat, a imprumuturilor la banca etc. Tehnica amanarii este
solutia salvatoare in mental itatea lui Moromete, prin care incearca sa
taraganeze o scadenta, o decizie sau un punct de vedere care nu-i convenea.
Scena "foncierii" este magistral construita de naratorul omniscient,
atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind inadins provocate de Moromete
pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Mai
intai, Moromete intra in curte, trece grabit pe langa prispa fara sa se uite la
cei doi, se intoarce "cu spatele la agent", striga la Catrina, care era la
biserica, se rasteste la Paraschiv, care nu se vedea nicaieri, apoi se rasuceste
brusc pe calcaie si racneste: "-N-am!". Totul se desfasoara sub privirile uluite,
naucite ale agentilor care-l urmaresc descumpaniti cum se cauta, apoi, calm,
prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uita urat la omul
care-l insotea pe Jupuitu si "i se adresa suparat si poruncitor: - Da-mi, ma, o
tigara!". Dupa ce Jupuitu e gata sa-i ia lucrurile din casa, devine impaciuitor,
ii da o mie de lei, urmand sa-i mai plateasca ceva "peste o saptamana, doua"
si-i explica indulgent: "De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei si
mai incolo asa, mai discutam noi! Ce crezi ca noi fatam bani?".
Fire autoritara, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase si hibride,
greu de tinut in frau, avand in vedere si conflictele ce mocneau, fiind gata sa
explodeze, intre membrii familiei. Naratorul omniscient il prezinta inca de la
inceputul romanului "stand deasupra tuturor" si stapanind "cu privirea pe
fiecare". Ironia ascutita adresata copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori

jignitoare ("ca sa se mire prostii"), educatia dura in spiritul muncii si harniciei

("ma, se vede ca nu sunteti munciti, ma") se dovedesc ineficiente, deoarece,
cu toata stradania tatalui de a pastra pamantul intreg ca sa le asigure traiul,
nu
poate
salva
familia
de
la
destramare.
Relatia lui Moromete cu celelalte personaje ale romanului scoate la iveala,
indirect, alte trasaturi considerabile. Placerea vorbei este o pasiune pentru
jaranul mucalit si dornic de a comunica permanent cu oamenii, care profita
de orice intalnire cu, cate cineva pentru a sta la taclale, desi singurul cu care
putea vorbi cu adevarat era prietenul sau, Cocosila, in tovarasia caruia
pierdea ceasuri intregi, spre supararea Catrinei: "Esti mort dupa sedere si
dupa tutun [...] lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi!". La
inceputul romanului, lui Moromete ii placea sa stea pe stanoaga podistei,
gandindu-se ca "n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva [...] oamenii insa aveau treaba
prin curti, nu era acum timpul de iesit in drum". Auzindu-se strigat, se
bucura: "iata ca se ivise totusi cineva". Necazurile, dezamagirile, tradarea
copiilor, neputinta de a plati darile, destramarea familiei il coplesesc pe
Moromete, dovedind ca intr-adevar numai "nenorocirile mari" pot schimba
firea puternica a lui Moromete. In finalul volumului intai, Moromete, aparent
nepasator, "nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe
stanoaga. Nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu
auzit povestind". Niculae Moromete observa cu surprindere schimbarile
produse in comportamentul si atitudinea tatalui: "il vezi cum ii ia altul vorba
din gura fara nici un respect si el lasa fruntea in jos si nu mai zice nimic". Ilie
Moromete, cel de altadata, abia se mai ghicea, ramasese numai "capul de
huma arsa", pe care i-1 modelase candva din lut Din Vasilescu si nu mai
participa la adunarile din Poiana lui Iocan, care "lipsite insa de omul lor [...]
aveau sa-si piarda si ele curlnd orice interes". Schimbarile profunde survenite
in firea lui Moromete prevestesc prefacerile dezastruoase extinse asupra
intregului sat: "trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial.
Timpul
nu
mai
avea
rabdare".
Ultimele capitole ale cartii constituie cele mai frumoase pagini care
ilustreaza moartea unui taran din toata literatura noastra. Parasit de Catrina
si de fiii lui, ramane la batranete cu fata cea mica, Ilinca. Apropiindu-se de
varsta de 80 de ani, slabit si imputinat la trup, Moromete, cu ciomagul in
mana, rataceste in nestire pe langa garduri, pe camp, pana cand, tntr-o zi, fu
adus acasa in roaba. Pe patul de moarte, Ilie Moromete esentializeaza
intreaga filozofie de viata in cateva cuvinte pe care le adreseaza, cu mandrie
si satisfactie, doctoralui: "Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viata
independenta".
Personajul principal al romanului "Morometii" de Marin Preda, Ilie Moromete,
este "un contemplativ inteligent, temperat, un filozof iubind linistea (fara
de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind
libertatea, independenta de gandire si exprimare a opiniilor". (Ion Rotaru)
Particularitatile stilistice se contureaza din stilul narativ lent si rabdator, cu

accente pe amanunte descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor si

mimicii personajelor. Taranii lui Marin Preda au independenta de miscare, de
gandire si exprimare, vocea auctoriala nefiind prezenta in determinarea
reactiilor
acestora,
de
aceea
eroii
sunt
personaje-reflector.
Prozatorul utilizeaza o gama narativa si psihologica larga, de la dialog la
monolog adresat si monolog interior, autointrospectie, conferind romanului
virtuti ale prozei de creatie si ale prozei de analiza psihologica.
Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a lui Ilie Moromete,
procedeul fiind propriu naturalismului, formula estetica moderna prin care
taranul-filozof mediteaza asupra conditiei taranului in lume, asupra vietii in
general, fie in fundul gradinii, fie pe lotul lui de pamtnt, cautandu-si linistea in
singuratatea familiara a peisajului rural. Protagonistul este un personaj
dramatic in lupta cu ordinea sociala, aparand cu inversunare o traditie
ancestraia.
Stilul exceleaza prin oralitate, ironia subtila sau ascutita creand uneori o
atmosfera tragi-comica, iar expresivitatea verbelor actualizeaza intampiarile,
desi timpul, privit in relatie cu omul si cu istoria, ameninta linistea interioara
a lui Moromete si zguduie din temelii traditiile milenare ale satului romanesc.
"Morometii" lui Marin Preda este un roman realist, caruia stilul anticalofil,
asemenea stilului prozatorilor interbelici, ii confera precizie, concizie si
claritate.
"Prin "Morometii", Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita,
cum se credea, doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii
sufletesti nebanuite". (Al.Piru)