Duminica Tomei1

Hristos a înviat!
În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

F iecare duminicã este zi a Învierii. Însã, îndeosebi în

duminicile pascale – între acea Zi Una, sfântã, “Împãrãteasã
ºi Doamnã, al praznicelor praznic ºi sãrbãtoare a sãrbãtorilor”, ºi
Înãlþarea Domnului – evangheliile care se rostesc preamãresc o datã
mai mult taina ºi lumina Învierii.
Sã ascultãm cuvântul dumnezeieºtii Evanghelii de astãzi – a
doua duminicã dupã Paºti2:

“Fiind searã în ziua aceea, Una a sãptãmânii (duminica), ºi uºile

fiind încuiate, unde erau adunaþi ucenicii de frica iudeilor, a venit
Iisus, a stat în mijlocul lor ºi le-a zis: Pace vouã! ªi zicând acestea, le-
a arãtat lor mâinile ºi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, vãzând
pe Domnul înviat. ªi Iisus le-a zis iarãºi: Pace vouã! Precum M-a
trimis pe Mine Tatãl, ºi Eu vã trimit pe voi. ªi zicând acestea, a suflat
asupra lor ºi le-a zis: Luaþi Duh Sfânt; cãrora veþi ierta pãcatele, le
vor fi iertate ºi cãrora le veþi þine, þinute le vor fi. Iar Toma, unul din
cei doisprezece, cel numit Geamãnul, nu era cu ei când a venit Iisus.
Deci i-au zis lui ceilalþi ucenici: Am vãzut pe Domnul! Dar el le-a zis:
Dacã nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, ºi dacã nu voi
118 aprilie 1999. Duminica a II-a dupã Paºti.
2A doua, pentru cã prima este Ziua Învierii; ºi aºa începe numãrãtoarea: de la
Ziua Învierii pânã la pogorârea Duhului Sfânt. De acolo înainte, sãptâmâna
începe cu lunea. Dar în zilele acestea pascale sãptãmâna începe cu acea Zi Una
– a Învierii, care actualizeazã Ziua cea dintâi, a Creaþiei.
2

pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. ªi dupã opt zile, ucenicii
Lui erau iarãºi înãuntru, acum ºi Toma împreunã cu ei. A venit Iisus,
uºile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor ºi le-a zis: Pace vouã! Apoi a
zis lui Toma: Adu degetul tãu încoace ºi vezi mâinile Mele ºi adu
mâna ta ºi o pune în coasta Mea; ºi nu fi necredincios, ci credincios.
A rãspuns Toma ºi I-a zis: Domnul meu ºi Dumnezeul meu! I-a zis
Iisus: Pentru cã M-ai vãzut, Toma, ai crezut. Fericiþi cei ce n-au vãzut
ºi au crezut! Deci ºi alte multe minuni a fãcut Iisus înaintea
ucenicilor Sãi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au
scris ca sã credeþi cã Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ºi,
crezând, viaþã sã avem întru numele Lui” (Ioan 20, 19-31).
Preaiubiþilor, dumnezeiasca Evanghelie ne grãieºte despre
douã momente ale acestui unic eveniment al Învierii: momentul din
acea Zi Una, când, seara, Mântuitorul, intrând prin uºile încuiate la
ucenici, le-a dat pacea Lui divinã. Ei fiind uimiþi, le-a împãrtãºit pace;
ºi le-a arãtat mâinile ºi coasta Lui. S-au bucurat ucenicii vãzând cã
este Domnul. Apoi, iarãºi, i-a îmbrãþiºat cu privirea dumnezeiascã,
le-a rostit acelaºi cuvânt al pãcii divine – Pace vouã! –, adãugând un
cuvânt din adâncul adâncurilor dumnezeieºti: “Precum M-a trimis pe
Mine Tatãl ºi Eu vã trimit pe voi”, ºi aceastã trimitere a ucenicilor e
de la Tatãl, prin Fiul, în acelaºi Duh Sfânt de la care El S-a întrupat
(de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã, din sfinþenia Fecioarei). ªi a suflat
Duhul Sfânt asupra lor, aºa cum suflase odinioarã în Adam cel întâi
zidit; în þãrâna lui Adam, în trupul lui. Dar, cum tâlcuiesc
dumnezeieºtii Pãrinþi, s-a învechit omul faþã de acea suflare eternã;
ºi acum înnoieºte lucrarea. Nu harul, cãci harul e veºnic. Aºa cum se
roagã preotul când plineºte rânduiala sfinþirii Darurilor: “Doamne,
Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tãu Duh în ceasul al treilea apostolilor
Tãi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieºte nouã, celor
ce ne rugãm Þie...”. Mântuitorul înnoieºte atunci, în ziua Învierii,
suflarea divinã de viaþã, pentru cã pãcatul sãvârºise aceastã fracturã
duhovniceascã a sufletului, aceastã rupturã; dar harul a rãmas
adânc. Cãci “Dumnezeu pune în vistierii adâncul” – zice Psalmistul;
adâncul din noi e în vistieria lui Dumnezeu. ªi rãmâne din taina
chipului nostru ceva de nedistrus.
Iar acum Hristos desfiinþeazã pãcatul, El, Cel fãrã de pãcat, Cel
fãrã de moarte, aºa cum ne rugãm în zilele Învierii: “Deºi Te-ai
pogorât în mormânt Cela ce eºti fãrã de moarte (pentru cã e fãrã de
pãcat), Învierea lui Hristos vãzând, Sfântului Domnului nostru Iisus
Hristos, Unuia Celui fãrã de pãcat sã ne închinãm!”. ªi aºa le-a
împãrtãºit Duhul Sfânt ºi a rostit: “Cãrora veþi ierta pãcatele se vor
ierta, cãrora le veþi þine, þinute vor fi” – puterea tainei iertãrii, a
dezlegãrii din lanþul pãcatului care ne robeºte, care ne þine legaþi
acestei lumi; pentru care, alt imn pascal zice: “Pogorâtu-Te-ai în cele
mai de jos ale pãmântului ºi ai dezlegat încuietorile veºnice care-i
þineau pe cei legaþi, Hristoase”. Odatã cu aceastã împãrtãºire a
 3

harului cãtre ucenici în ziua Învierii le-a dãruit ºi taina preoþiei

ucenicilor ºi urmaºilor lor – episcopi, preoþi, diaconi. Apoi S-a fãcut
nevãzut de la ochii lor.
Iubiþilor, adesea ne-am întrebat cu privire la acele patruzeci de
zile de dupã Înviere, când Mântuitorul a petrecut încã, neîncetat,
(neîncetat este El ºi cu noi), vãzut ºi nevãzut, cu ucenicii, prin
aceastã tainã a pedagogiei dumnezeieºti. Se fãcea când arãtat,
vãzut ochilor lor fizici, trupeºti, când nevãzut, ºtiind cã în Înviere
trupul Domnului s-a înduhovnicit, cum avea sã spunã sfântul apostol
Petru: “Omorât fiind cu trupul, a fost viu fãcut cu Duhul Sfânt” – în
plinãtatea Duhului Sfânt, care nu L-a pãrãsit niciodatã; cãci e
nedespãrþit Fiul ºi de Tatãl ºi de Duhul Sfânt; dar mai vãdit pentru
noi ºi mai puþin vãzut de noi. ªi trupul Lui acum era schimbat în
Duhul Sfânt; aºa a intrat prin uºile încuiate, în slava Dumnezeirii,
despre care spunea ucenicilor: “Slava pe care am avut-o la Tine, mai
înainte de a fi lumea” ºi “Slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o
lor” (Ioan 17, 5; 22). A dat ucenicilor slava de mai înainte de a fi
lumea. Observaþi? E vorba de slava necreatã, de dincolo de aceastã
lume. În acea slavã fiind Iisus, îi împãrtãºea pe ucenici. Îi împãrtãºea
în toatã fiinþa lor – suflet ºi trup. ªi Se arãta lor ºi Se fãcea ºi nevãzut,
pentru ca ºi pe ucenici sã-i ridice la înþelegerea slavei; ca sã
înþelegem noi treptele luminii, cãci sunt mai multe trepte ale luminii
la care omul este chemat. Tot astfel s-a descoperit patriarhului Iacov
în acea noapte, la Betel (Casa Domnului), când Scara unea cerul cu
pãmântul ºi îngerii lui Dumnezeu suiau ºi coborau, arãtând cã
existenþa noastrã este suiº, este cale. Nici o clipã sã nu rãmânã
omul încremenit. De aceea ucenicii numeau mãrturia Evangheliei
cale (Fapte 19, 9). Existenþa este cale. Mântuitorul însuºi, când Toma
L-a întrebat: “Cum putem ºti calea?” i-a rãspuns: “Eu sunt Calea,
Adevãrul ºi Viaþa”. Deci Hristos (existenþa în Hristos) este Cale. O
clipã sã nu uitãm aceasta. Nefericit este acela care se opreºte în
vreun fel sau altul în loc. Apostolul Pavel spune: “Cel ce stã sã ia
aminte sã nu cadã”. Iar Pãrinþii duhovniceºti spun: “În viaþa
duhovniceascã nu este oprire; nu e decât suiº sau cãdere”.
Aºadar, Mântuitorul în acea luminã a slavei Lui îi împãrtãºea pe
ucenici, care Îl priveau, ºi trupul Lui se transfigura. Se fãcea când
vãzut, când nevãzut de la ochii lor. El e pururea vãzut, dar ochii
noºtri vãd mai mult sau mai puþin. Dacã ºi pentru cele sensibile,
create, acest lucru e valabil, cu atât mai mult este valabil pentru
lumea necreatã spre care urcã omul. ªi S-a fãcut nevãzut atunci.
Dumnezeiescul evanghelist Ioan spune cã, dupã opt zile, ucenicii
iarãºi se vor aduna. Dar în timpul acesta, în Ziua Una a Învierii, a
opta zi, Toma nu fusese împreunã cu ei, Toma numit Geamãnul (în
greceºte Didimos). Sfântul Maxim Mãrturisitorul precizeazã:
“Geamãn înseamnã îndoialã”. Mai exact: în doi; cuvântul îndoialã
înseamnã împãrþit în douã. Adicã s-a produs o sfâºiere lãuntricã, o
4

rupturã; ruptura provocatã de demon când i-a încercat pe Pãrinþi în

Rai: “Oare a zis Dumnezeu cã de veþi gusta din pomul cunoºtinþei
binelui ºi rãului veþi muri? Nu veþi muri, ci veþi fi ca niºte dumnezei,
cunoscând binele ºi rãul”. Observaþi cuvântul rostit de demon: acest
oare dubitativ, cuvântul îndoielii; iar îndoiala este între bine ºi rãu,
între întuneric ºi luminã, între vedere ºi nevedere.
Acesta este sensul cuvântului geamãn: cel care era în doi –
îndoiala. Aºadar Toma nu era cu ucenicii; iar când l-au vãzut fraþii lui
întru ucenicie, i-au zis: “Tomo, am vãzut pe Domnul înviat!”. El se
uimeºte; nu spune cã nu crede în Hristos, cum observã Sfântul Ioan
Gurã de Aur. Învierea, acest eveniment unic, nou, acesta îl provoacã
pe Toma. Ci el le spune: “De nu voi vedea semnul cuielor în mâinile
Lui...”; ºi nu apeleazã numai la vedere, ci ºi la celelalte simþuri
trupeºti: “… de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi
pune mâna mea în coasta Lui strãpunsã, nu voi crede”; nu va crede
nu în Hristos, ci în noul eveniment despre care aude – în Înviere. Sã
luãm aminte la aceastã precizare: el crede în Hristos; el L-a urmat pe
Hristos pânã la crucea Lui. Dar se afla în starea aceasta de neliniºte,
de hotar între douã lumi: între lumea vãzutã – simþitã de noi,
sensibilã, a creaþiei – ºi cealaltã lume, în care, cãtre care ºi din care
se revarsã lumina Învierii, care nu-i din aceastã lume.
Iubiþilor, ne rugãm Bunului Dumnezeu aºa sã ne lumineze, sã
pãtrundem în taina aceasta unicã. Dupã opt zile ucenicii erau iarãºi
împreunã. De ce dupã opt zile? A ºaptea zi e ziua sabatului, dupã
Vechiul Testament, ziua prãznuirii, ziua de odihnã a paºtelui
evreiesc, când ei au fost izbãviþi din robia lui Faraon. A opta zi e Ziua
Învierii. De aceea erau ucenicii adunaþi dupã opt zile: pentru cã,
începând cu ziua Învierii – aceastã Zi Una –, ziua a opta era instituitã
drept sãrbãtoarea Bisericii, a creºtinilor – duminica. E atât de
limpede! În aceastã zi vor ºi frânge pâinea, deci vor sãvârºi Sfânta
Liturghie (Fapte 20, 7). Deci ucenicii erau iarãºi împreunã, prãznuind
ziua Învierii. Iisus îi cerceteazã… O, Doamne, în clipa aceasta sã
gândim: în fiecare a opta zi, în fiecare duminicã, sã simþim cum ne
cerceteazã în chip deosebit – prin dumnezeiasca Liturghie, prin
dumnezeiescul Trup ºi Sânge al Sãu ºi prin cuvântul Sãu! – Cuvântul
ºi Taina, care sunt una.
ªi a intrat; prin uºile încuiate. Acum trupul Lui este înduhovnicit.
E în adevãrul Duhului. Se face acum una cu Duhul; pentru care nu
mai sunt bariere sensibile, materiale, pentru cã e mai presus de
materie. ªi, intrând, iarãºi le-a rostit cuvântul ºi le-a dãruit: “Pace
vouã”. Îndatã dupã acest cuvânt se adreseazã lui Toma ºi-i rosteºte:
“Toma, adu degetul tãu încoace ºi vezi ranele Mele ºi adu mâna ta ºi
o pune în coasta Mea; ºi nu fi necredincios, ci credincios!”.
Iubiþilor, sã ne rugãm în clipa aceasta sã avem icoana,
imaginea sfântã a acestui moment: Iisus Hristos Cel rãstignit ºi
înviat, ºi Toma cu ceilalþi ucenici. Iisus Hristos – pe þãrmul Învierii,
 5

pe celãlalt þãrm al existenþei, adicã þãrmul de dincolo de cruce ºi de

moarte; iar Toma cu ucenicii pe þãrmul de aici, de dinainte de cruce,
de moarte ºi de Înviere. Ce punte se întinde între aceste douã
þãrmuri! Iisus, cu un pogorãmânt divin se pleacã stãrii apostolilor ºi
stãrii ucenicilor. Pentru cã ºi ucenicii în acea zi Una, a Învierii se
îndoiau, li se pãrea cã vãd duh. ªi le-a zis Iisus: “Pipãiþi-Mã ºi vedeþi:
Duhul carne ºi oase nu are, precum Mã vedeþi pe Mine având”. ªi ei
au vãzut, pentru cã Iisus le-a arãtat mâinile ºi coasta Lui. Acum ºi
pentru Toma, la fel, pogoarã la înþelegerea, la simþurile fireºti,
trupeºti, sensibile, ºi îi zice: “Adu degetul tãu încoace ºi vezi mâinile
Mele ºi adu mâna ta ºi o pune în coasta Mea (deci cu ochii lui ºi cu
mâinile lui fireºti, cu pipãitul firesc); ºi nu fi necredincios, ci
credincios”.
Mântuitorul face deodatã apel nu numai la simþurile fireºti, ci ºi
la cealaltã sensibilitate, mai înaltã, sã zicem a minþii, la înþelegerea
prin judecatã, prin raþiune, pentru acreditarea evidenþei, ºi-anume
cã Cel rãstignit, care poartã ranele cuielor ºi coasta strãpunsã este
acelaºi cu Cel înviat. Sã înþeleagã deci Toma identitatea deplinã ºi
fãrã de rest dintre Iisus Hristos Cel rãstignit ºi Cel înviat. Acestea
sunt cele douã trepte, dacã vreþi, de luminã: lumina sensibilã,
fireascã, trupeascã, la care Toma Îl ºi mãrturiseºte (nu ºtim dacã s-a
mai atins, dar ochii lui s-au atins de El), ºi cealaltã luminã, a minþii.
Iar de aici Mântuitorul îl înalþã la o altã înþelegere. Când Toma L-a
vãzut pe Mântuitorul ºi a auzit cuvântul: “Toma, priveºte ranele
Mele, din mâinile ºi coasta Mea...”, atunci, iluminat, a rostit:
“Domnul meu ºi Dumnezeul meu!”, adicã Tu eºti Domnul Cel
fãgãduit de profeþi, Tu eºti Mesia, totdeodatã Domn ºi Dumnezeu,
adevãr spontan ºi mãrturie a credinþei lui nestrãmutate, pânã la
martiriu. Dar Mântuitorul a continuat, adãugând cuvânt de foc:
“Toma, pentru cã M-ai vãzut (cu ochi fireºti, trupeºti) ai crezut
(adãugând ºi darul minþii tale, ai înþeles) cã Eu Cel rãstignit sunt
Acelaºi cu Cel înviat. Fericiþi cei ce n-au vãzut ºi au crezut!”.
Aici se dezvãluie taina tainelor – a vederii prin credinþã.
Dumnezeieºtii pãrinþi ne încredinþeazã, ºi e adevãr din Sfintele
Scripturi, cã sunt trei trepte ale luminii, trei lumini. O, credincioºilor,
sã ne pãtrundem adânc, cãci îndeosebi a voastrã este aceastã tainã,
a celor credincioºi – taina celei de-a treia lumini. Taina tuturor
tainelor. Pentru cã, dacã primele douã lumini sunt din lumea aceasta
creatã, cealaltã luminã este necreatã. Lumina din lume e creatã ºi se
adreseazã simþurilor3. Aºa se face cã noi, folosind simþurile acestea

3Întâi e lumina, pe urmã ochiul. Ochiul e construit de Dumnezeu pentru luminã,

ca sã poatã cunoaºte lumina lumii, ºi, prin ea, pe Ziditor. Cãci, deopotrivã, ºi
lumina Soarelui ºi lumina minþii sunt tot de Dumnezeu dãruite. ªi Dumnezeu
construieºte pentru fiecare treaptã de luminã ochi. A coborât Mântuitorul la
Toma, întâi arãtându-Se El, Rãstignitul ºi Înviatul, ochilor ºi mâinilor lui: “Vezi
mâinile Mele ºi adu-þi degetul tãu ºi pipãie-Mã!”.
6

de Dumnezeu dãruite, privim, pipãim, ne atingem unii de alþii. Asta-i

treapta de luminã sensibilã, trupeascã, materialã. A doua treaptã de
luminã e lumina inteligenþei, a minþii, intelectualã, prin care
cunoaºtem raþiunile, rosturile, darurile lucrurilor; de la gospodina
care ºtie sã deosebeascã o plantã medicinalã de alta, pânã la
savanþii care cerceteazã stelele, macrocosmosul ºi microcosmosul.
Aceste douã lumini vin din lumea creatã – lume care se compune ºi
se descompune; e lumea cu timpul. ªi, cum spune Sf. Atanasie cel
Mare, “tot ce începe ºi sfârºeºte”. Adicã lumea trecerii, a naºterii, a
stricãciunii ºi morþii. Oricât de mare savant ar fi cineva, dacã
rãmâne numai la aceste douã lumini, rãmâne în lumea trecerii, a
naºterii, stricãciunii ºi morþii. În schimb, cealaltã luminã este lumina
pentru care Psalmistul spune: “La Tine este izvorul vieþii; întru
lumina Ta vom vedea luminã” – lumina care pleacã din Izvorul vieþii;
luminã, deci, necreatã, luminã din veºnicia lui Dumnezeu ºi pentru
veºnicie; luminã care umple Creaþia ºi Îl aratã pe Hristos Cel rãstignit
ºi înviat în firea lui omeneascã, Îl aratã strãlucind în luminã – în
lumina cea neapropiatã. Cum zice, atât de adânc ºi luminos,
cântarea Bisericii: “Sã ne curãþim simþirile ºi sã-L vedem pe Hristos
strãlucind cu neapropiata luminã a Învierii. ªi cântându-I cântarea de
biruinþã, luminat sã-L auzim zicând: Bucuraþi-vã!”.
Luminã neapropiatã. Antinomie, rostesc deîndatã teologii.
Pentru cã aceastã luminã e neapropiatã ºi, în acelaºi timp, atât de
aproape, dar fãrã a sta în putinþa noastrã a o atinge, ºi nicidecum a
o epuiza. Ea este din veºnicie, nu-i din lumea noastrã. Aceasta este
lumina pentru care Mântuitorul a rostit cuvântul: “Fericiþi cei ce n-au
vãzut ºi au crezut”, au crezut în aceastã luminã, care e lumina
Învierii, lumina neapropiatã, lumina din izvorul Dumnezeirii; ºi e
deosebitã de celelalte douã lumini, care sunt create ºi te situeazã în
lumea morþii. Deci oricât de învãþat ar fi cineva, de ar cãlãtori pânã
la hotarele universului, dacã el rãmâne numai în cele create, rãmâne
în lumea crucii ºi a morþii. Numai dacã se deschide lui Hristos ºi
luminii pe care El a adus-o din veºnicie, numai atunci participã omul
la lumina veºniciei, adicã a biruit pãcatul, stricãciunea ºi moartea.
Aceasta nu ne dã dreptul, în vreun fel, ca, prin mântuire, sã ne
socotim niºte privilegiaþi. Dacã nu rareori în istorie au fost vãzuþi
oameni învãþaþi care dispreþuiau pe credinicioºi ºi dacã, iatã, acum,
credincioºii descoperã cã ei înºiºi participã dincolo de lumina creatã –
deci dincolo de lumina care e supusã amurgului ºi morþii – la lumina
necreatã, nici ei sã nu-i dispreþuiascã pe ceilalþi, cãci pot cãdea în
capcana aceleiaºi gândiri discriminatorii.
Vouã, credincioºilor, vi se oferã acest dar. ªi pentru voi rosteºte
Dumnezeu: “Bucuraþi-vã!”, cum a spus acelor femei mironosiþe, în
aceastã bucurie a veºniciei. Pentru cã voi vã împãrtãºiþi din acea
luminã veºnicã; ºi orice savant, dacã se deschide ºi el, prin credinþã,
 7

întru Hristos, asemenea unui Newton sau Einstein, va pregusta din

veºnicia luminii dumnezeieºti.
Aceastã luminã are ochiul ei. Cãci dacã existã ochi firesc,
trupesc, pentru lumina sensibilã, simþitoare, dacã avem ochiul
minþii, al inteligenþei – sã-i zicem ochi intelectual – prin care
cercetãm legile scrise de Dumnezeu, care conduc universul (cãci
Dumnezeu-Ziditorul zideºte în noi ºi ochii aceºtia), pentru cealaltã
luminã, a veºniciei – cum o numeºte cântarea de Paºti atât de
strãlucitor: lumina cea fãrã de ani, lumina cea pururea fiitoare,
lumina cea neînseratã, neîntunecatã, neapusã – pentru ea ne-a
dãruit Dumnezeu ochiul credinþei. Credinþa este ochiul duhovnicesc,
ochiul acestei lumini, ochiul Duhului Sfânt. Cum zice Sf. Grigorie de
Nyssa: “Slava ochilor tãi, creºtine, e ca ochii tãi sã fie ochii Duhului
Sfânt”.
La aceastã luminã e chemat credinciosul, ºi tot omul. De aceea
a zis Mântuitorul: “Fericiþi cei ce n-au vãzut ºi au crezut”. Cu aceastã
luminã, a credinþei, se construieºte podul, puntea între cele douã
þãrmuri: între Hristos cel înviat, de pe þãrmul Învierii, ºi noi, cei de
aici, de dinainte de cruce, sau în starea de mântuire a lumii prin
cruce ºi moarte, spre Înviere. Acesta este darul unic al omului.
Aceasta e fericirea unicã a omului, a tot omul. Gândiþi-vã: ce
sãrmanã, ce nefericitã ar fi starea noastrã dacã s-ar limita la ochiul
trupesc! Doamne, pe acesta îl au ºi necuvântãtoarele, animalele.
Observaþi suiºul, cântãriþi cum ne-a construit Dumnezeu! E o mare
deosebire, e o logicã, e o realitate negrãitã; pentru cã întrebarea
este: are omul un viitor? E suiºul continuu chemarea omului? Da, nu
putem tãgãdui. Pentru cã de la ochiul acesta firesc, pe care îl are ºi
animalul, omul a trecut, prin chemarea lui Dumnezeu, pascal a
trecut la ochiul minþii, ºi poate cerceta adevãrul lucrurilor, ºi se
poate dãrui ºtiinþelor sau artelor. Dar nici aici nu-i oprire. Ce sãracã
ar fi lumea dacã s-ar opri numai aici! – pentru cã s-ar opri în lumea
morþii. Cãci, deopotrivã, ºi lumina ochiului trupesc, ºi lumina minþii
te instituie în lumea celor create. Pe om însã, Dumnezeu îl cheamã
mai sus, la altã luminã. ªi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul
“trup S-a fãcut ºi S-a sãlãºluit printre noi ºi am vãzut slava Lui, slavã
ca a Singurului nãscut din Tatãl, plin de har ºi de adevãr” (Ioan 1,
14).
Aºa îl înalþã Dumnezeu pe om din treaptã în treaptã, cãtre
Înviere. Dumnezeu ne cheamã, cum citim în dumnezeiasca Liturghie,
de la cele ce le ºtim la cele ce nu le ºtim, de la cele arãtate la cele
nearãtate (ºi din veºnicia lui Dumnezeu rãmâne, inepuizabil, ceea ce
se aratã), de la cele ce le vedem la cele ce nu le vedem (cum au fost
ridicaþi Toma Geamãnul ºi apostolii), de la ceea ce suntem la ceea
ce încã nu suntem (de la starea noastrã muritoare la cealaltã,
nemuritoare). Aceasta e chemarea omului – într-un suiº continuu.
8

Tot pe drumul acesta, Sf. Maxim mãrturiseºte cã, în taina

întrupãrii Cuvântului, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, în Mântuitorul
Iisus Hristos aflãm înþelesul tuturor enigmelor, tainelor, tipurilor din
Scripturã ºi cunoºtinþa tuturor celor vãzute ºi cugetate. În El e ºtiinþa
a tot ºi a toate: “Cel ce a cunoscut taina crucii ºi a mormântului a
înþeles raþiunile celor mai înainte spuse (adicã ale întrupãrii). Iar cel
ce a cunoscut înþelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care
Dumnezeu le-a întemeiat pe toate de mai înainte” “...cãci toate cele
vãzute se cer dupã cruce (dupã rãstignire), adicã dupã deprinderea
de a stãvili afecþiunea (atracþia) faþã de ele (foarte adânc!) a celor
ce sunt duºi prin simþuri spre ele (prin pofte, patimi). Iar cele
inteligibile (adicã gândurile noastre, lumina minþii, a raþiunii), toate
au trebuinþã de mormânt, adicã de nemiºcare totalã a celor ce sunt
purtaþi spre ele de minte (de ochiul minþii). Cãci împreunã cu
afecþiunea fiind înlãturatã ºi miºcarea naturalã îndreptatã spre cele
create, rãsare Cuvântul singur, existând de Sine, ca ridicat din
morþi, circumscriind toate cele ce au provenit din el. ªi acum nimeni
nu mai e legat de El prin relaþia naturalã, cãci dupã har, iar nu dupã
fire, se efectueazã mântuirea celor ce se mântuiesc”.
Pânã ºi celula nervoasã îºi programeazã singurã un fel de
rãstignire, de moarte; moarte nu provocatã de necrozã, de un
fenomen exterior, ci din ea însãºi. ªi atunci, îºi poartã în ea taina
crucii ºi a mormântului; în perspectiva a douã înþelesuri: atât pentru
a face loc altei existenþe, cât ºi pentru o treaptã mai înaltã – lumina
necreatã, a Învierii. Acest conflict religie-ºtiinþã nu are rost când ai
viziunea creaþiei. Pentru cã cel care rãmâne numai la treapta a doua
de luminã… rãmâne în lumea morþii. Dar nu trebuie sã te simþi în
lumea morþii, ci sã ai conºtiinþa cã eºti în starea de rãstignire ºi
moarte a celor douã trepte în vederea dobândirii luminii eterne. De
aceea, taina, cum spune Evanghelia de astãzi, este “Cã a venit în
lume Lumina ºi oamenii au iubit mai mult întunericul”. Deci în El
toate sunt, ºi celelalte douã lumini tot de la Dumnezeu sunt. Sunt
trepte. Întâi e lumina ºi pe urmã ochiul. Iar Iisus le ia pe toate ca sã
ne înalþe cãtre Înviere. Prin toate, El, Fiul lui Dumnezeu, ni Se
descoperã; propriu-zis Treimea: Tatãl, dar prin Fiul ºi în Duhul Sfânt.
ªi El S-a întrupat, S-a fãcut aievea nouã, în trupul nostru acesta. A
luat ºi pãcatul nostru. ªi, totodatã, întrupat, a învãþat ºi a crescut,
cum spune Evanghelia: “pruncul creºtea ºi se întãrea cu duhul”. Deci
El însuºi, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a crescut, asemenea nouã. ªi
ne-a grãit cuvântul.
Cum mãrturiseºte pãrintele Calist, harul lui Dumnezeu se face
“suflet al sufletului nostru”. Aºa Mântuitorul Hristos S-a fãcut ipostas,
adicã persoanã a sufletului nostru, a sufletului firii Lui omeneºti. ªi
luând cele douã trepte ale noastre de luminã fireascã – a trupului ºi a
minþii – ne-a împãrtãºit, întâi firii omeneºti asumatã de El, ºi apoi
nouã, tuturor – lumina eternitãþii.
 9

Ne-a învãþat astfel cã menirea a toatã creaþia este de a fi în

taina crucii ºi a mormântului. Acum înþelegem noi mai bine de
ce Mântuitorul a primit crucea ºi moartea. Pentru cã, vedeþi, toate
cele create, cu timpul, toate cele vãzute “se cer dupã cruce”, adicã
“dupã deprinderea de a stãvili afecþiunea faþã de ele” (a celor care
sunt atraºi, prin simþuri, de ele). Un suiº continuu, de la trup la
minte, iar de la minte mai sus, la duh, adicã la înþelegerea
duhovniceascã. Repet, cele douã lumini – lumina perceputã de ochiul
firesc ºi cealaltã luminã, a minþii – trebuie sã treacã prin cruce ºi prin
moarte, pentru a ne deschide celeilalte lumini, necreate, luminii
Învierii.
“Omul este fiinþa unui etern viitor”, spunea un gânditor. Dar
acest viitor îl împlinesc prin mine însumi? Pentru cã, pe bunã
dreptate, scria Victor Hugo: “Viitorul nu e al nostru; viitorul este al lui
Dumnezeu”. ªi aºa înþelegem cuvântul Mântuitorului: “Pentru cã M-
ai vãzut, Tomo, ai crezut. Fericiþi cei ce n-au vãzut ºi au crezut”
Observaþi: credinþa este ochiul, ochiul veºniciei. ªi aceasta întrucât,
cum spune iar dumnezeiescul Pavel: “Prin har sunteþi mântuiþi, prin
credinþã, ºi aceasta nu este de la voi ci e darul lui Dumnezeu”
(Efeseni 2, 8); iar evreilor le spune cã ea “e încredinþarea celor
nãdãjduite, dovada, certitudinea celor nevãzute” (cu ochi fireºti,
adãugãm noi).
De aceea teologia defineºte credinþa: “adeziunea la
Revelaþie”, adicã primirea în conºtiinþã, în sufletul nostru, a tot ce
ne-a descoperit Dumnezeu. ªi prin Cine ne-a descoperit nouã în
plinãtate? Prin Fiul Sãu Iisus Hristos, Cel care a spus: “Eu ºi Tatãl una
suntem”, Cel care a spus: “Tot ce am vãzut la Tatãl Eu vã spun
vouã”, Cel pe Care Apocalipsa Îl numeºte “Martorul cel credincios”,
Martorul zidirilor lui Dumnezeu, deci Martorul creaþiei întregi.
Vedeþi, în Evanghelie se atrage luarea-aminte: “A venit Lumina
în lume ºi oamenii au iubit mai mult întunericul pentru cã faptele lor
erau rele”. În Hristos, deci, vine lumina veºniciei ºi prin ea participãm
la veºnicie. Atunci, crezând în El, ascultând cuvântul Lui ºi primindu-L
în inima noastrã, se construieºte în noi universul luminii
dumnezeieºti, cerul din noi. Gândiþi-vã la tot ce ne-a descoperit
Mântuitorul: întâi Sfânta Treime. Sã porþi în tine lumina aceasta, cu
ochiul credinþei s-o vezi adânc – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt, Trei sunt
Una sunt, ºi sã simþi slava Treimii, frumuseþea, negrãita iubire.
Doamne, dacã eu contemplu în mine lumina Treimii, atunci eu mã ºi
zidesc în ea; ºi o zidesc în lume.
De aceea, ne rugãm Þie în clipa aceasta: deschide-ne ochii,
Doamne! Deschide-ne puternic acest ochi! Cãci de la Înviere mai
ales (dar, în fond, încã de la chemarea lui Avraam, care a crezut) e
timpul creºterii ochiului credinþei. Acesta este timpul nostru: timpul
creºterii ochiului credinþei – ochiul vederii dumnezeieºti, ochiul
luminii celei fãrã de ani, ochiul luminii celei pururea fiitoare, care,
10

luminând în noi, ne transfigureazã, ne dã puterea de a simþi

începutul învierii duhovniceºti încã de aici.
Observaþi: cele patru evanghelii încep cu naºterea
Mântuitorului ºi sfârºesc cu Învierea ºi înãlþarea la cer. Viitorul lumii
acesta este: Învierea; întâi a omului, dar, cu omul, a întregii creaþii.
Acesta este cu adevãrat un viitor. Altfel, dacã stricãciunea ºi moartea
nu sunt învinse, ce fel de viitor sã aibã omul?! Dar, în acest suiº al
nostru, cu Hristos ºi în Hristos, Care a luat în El întreg suiºul creaþiei,
luând trupul nostru, crucea ºi moartea, suim cãtre Înviere.
Acesta este drumul întregii creaþii. Facã Domnul ca noi,
creºtinii, sã avem aceastã înþelegere sfântã a suiºului din luminã în
luminã, din slavã în slavã.
Viitorul lumii e Învierea, e biruirea rãului, urii, pizmuirii,
dezbinãrii, biruirea ºi ieºirea, aºa cum spune un tropar: “Stricat-ai cu
crucea Ta moartea ºi ai învins puterea iadului” ºi încheie: “Ieºiþi
credincioºilor la Înviere”, cãci Învierea e viitorul lumii.

Hristos a înviat!

Iar nouã viaþã veºnicã ne-a dãruit. Amin.