Sunteți pe pagina 1din 8

Sfântul Grigorie Palama 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.


Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,
n aceastã a doua duminicã din Sfântul ºi Marele Post, Biserica
Î îl cinsteºte în chip deosebit pe Sfântul Grigorie Palama, numit
ºi teolog al harului dumnezeiesc. Iubiþilor, rog pe bunul Dumnezeu –
Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt – sã ne lumineze, pe toþi, nu numai pe
mine. Deci împreunã astãzi Îl rugãm pe Bunul Dumnezeu sã ne dea
harul, sã dea grai gurii noastre.
Grigorie Palama, acest Pãrinte al Bisericii, a petrecut pe
pãmânt cu peste ºase sute de ani în urmã. S-a nãscut pe la 1296 ºi s-
a sãvârºit din viaþã, s-a mutat pe celãlalt þãrm al existenþei la 1359;
tocmai în acel an când lua fiinþã la noi Mitropolia Þãrii Româneºti. A
trãit în acea perioadã în care se reodrãsleau statele noastre
româneºti ºi mitropoliile noastre, în aceeaºi luminã a Sfintei
Ortodoxii. Pãrinþii noºtri pãstrau o legãturã neîntreruptã cu întreaga
Ortodoxie ºi îndeosebi cu Sfântul Munte, acolo unde ºi Sfântul
Grigorie Palama ºi-a petrecut cea mai mare parte din viaþã. Dealtfel
se pãstreazã douã scrisori din corespondenþa Sfântului cu familia
Asan – Ion ºi Petru Asan, domnitorii noºtri, ai Împãrãþiei Româno-
Bulgare. Aceasta ne cheamã ºi mai mult, din adânc, sã cugetãm ºi sã
privim la viaþa lui, ºi, din viaþa lui, ca unul care a comunicat cu
strãbunii noºtri, sã ne întãrim credinþa.
Era de neam ales. Pãrinþii lui veniserã din Asia Micã la
Constantinopol. Tatãl lui era senator în acel sfat imperial din jurul lui
Andronic al II-lea Paleologul, împãratul de atunci, dar s-a sãvârºit de
timpuriu din aceastã viaþã. Erau oameni credincioºi. Unul dintre copii

17 martie 1999. Duminica a II-a din Post.


2

a trecut dincolo de cei vii, dar, bãrbãteºte, asemenea Psalmistului,


tatãl nu s-a tulburat. Ne aducem aminte: când Psalmistului i s-a
sãvârºit copilul din Batºeba, a rostit: “Noi la el ne vom duce; el la noi
nu se va mai întoarce”. Aºa a grãit ºi tatãl lui Grigorie Palama.
Tânãrul Grigorie, fiind cel mai mare dintre copii, a mers la studii
ºi a studiat cu sârguinþã ºi ºtiinþele zise profane, ºi filosofia, cãci unii
dintre învãþãtorii lui au stãruit zicând: nu se cuvine sã nu fie omul
cunoscãtor ºi în cele ale ºtiinþelor profane, ºi într-ale filosofiei; ca sã
poatã sta de vorbã cu fiecare pe limba lui ºi sã rãspundã fiecãruia,
folosindu-se chiar de armele celuilalt când este nevoie. ªi aºa,
strãlucind la examenul lui de stat – cum am spune astãzi –, unul
dintre profesori a zis: “Dacã l-ar asculta Aristotel, l-ar invidia”. Aºa
ºtia sã rãspundã; gândiþi-vã la cele zece categorii ale Metafizicii lui
Aristotel, care reprezenta încã, pe vremea aceea, o sumã a ºtiinþei.
Ca dovadã, scolastica însãºi se întemeiase pe el; cu Toma d’Aquino ºi
ceilalþi.
Dar Palama merge mai departe, dincolo de Aristotel. El simte
chemare mai presus de lume, cãtre Cel Care este Ziditorul lumii.
Sfãtuindu-se cu mama lui (tatãl se mutase dincolo), ea îi
încredinþeazã taina cã ºi ea doreºte sã se retragã în viaþã de
însingurare. Mama se retrage cu fiicele la o mânãstire de maici, iar
el, cu fraþii, în Sfântul Munte, mai întâi împreunã, la Marea Lavrã, dar
mai târziu el se retrage mai adânc, dupã acel cuvânt: sã simþi în
anumite momente cã eºti numai tu în faþa lui Dumnezeu; cum au zis
Pãrinþii: “Dumnezeu ne vede pe toþi, dar pe Dumnezeu Îl vãd numai
aceia care în timpul rugãciunii altceva nimic nu vãd decât pe
Dumnezeu”.
Deci se retrage în aceastã însingurare… Cei care au fost în
Sfântul Munte ºi au privit de la Marea Lavrã spre partea de sud ºtiu
cã undeva pe muchia, pe coasta dealului, la vreo doi-trei kilometri,
se vede pânã în ziua de astãzi un schituleþ. Acolo, el, în însingurarea
lui, în cãutarea liniºtii, se ruga îndeosebi Maicii Domnului. ªi ne spun
biografii cã el de mic copil, fiind îndemnat la rugãciune, fãcea trei
metanii la Mântuitorul ºi la Maica Domnului, dupã care îºi începea
rugãciunea. Iar acolo petrecând, în coliba lui, rostea cãtre Maica
Domnului: “Lumineazã-mi întunericul, lumineazã-mi întunericul!”.
Timp de doi ani aºa s-a rugat, ºi s-a luminat în el; fãptura lui a fost
inundatã de aceastã luminã divinã.
Nu mai este loc aici decât în treacãt sã pomenim luptele pentru
mãrturia luminii pe care le-a dus el. Era în vremea aceea, iubiþilor,
atâta stãruinþã pentru lumina divinã dobânditã prin rugãciune!
Pentru lumina pe care Dumnezeu a revãrsat-o pe muntele Tabor –
Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt – peste cei trei ucenici: Petru, Iacov ºi
Ioan, pe care Palama îi numeºte fruntaºii apostolilor; adicã ucenicii
de tainã ai Mântuitorului; lumina care a îmbrãcat întreg Sfântul
Munte ºi a strãlucit ca Soarele, ºi veºmintele lor albe, precum ºtim
3

din Cartea Sfântã. ªi se rugau isihaºtii2 cu rugãciunea lui Iisus:


Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieºte-mã pe mine
pãcãtosul! Aceasta – rostitã dupã o anumitã metodã: metoda sfintei
rugãciuni ºi atenþii, cum a fost numitã, adicã cu mintea în inimã. De
ce aºa?! Propriu-zis pentru fiecare dintre noi adevãrata, deplina
rugãciune aceasta înseamnã: ce rostesc cu buzele mintea sã
priceapã, sã nu vagabondeze în altã parte, sã fie deci închisã în
cuvintele rugãciunii, sã le înþeleagã; iar inima sã simtã. ªi aceastã
metodã oricine dintre noi o poate trãi, lucra. Credeþi-ne, atunci când,
în timpul rugãciunii, îndrepþi mintea la inimã, nu mai rãtãceºte
mintea prin stricãciunile lumii; se adunã înlãuntru. Aºa lucrau aceºti
isihaºti. ªi în stãruinþa lor multã, din aceastã întâlnire a minþii cu
inima, a Fiului lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, rãsãrea lumina divinã în
adânc; ºi strãlucea pe feþele lor. ªi simþeau cã aceasta e lumina
veºniciei; gustau în ea puterea vieþii de veci.
Aceastã rugãciune a lui Iisus, aceastã metodã, aceastã lucrare
sfântã este darul Sfintei Ortodoxii, iubiþilor. Din nefericire, în Apus nu
era cunoscutã aceastã lucrare. ªi dacã nu era cunoscutã, era
osânditã, batjocoritã. E o mare durere; ºi se întâmplã ºi între noi:
când batjocoreºti ceea ce nu cunoºti. Mai bine sã taci. Îngãduiþi
numai o clipã.
În Apus s-a vorbit de har, dar harul n-a mai fost numit har,
adicã dar; a fost numit graþie; iar despre graþie s-a spus cã este
creatã. Zilele acestea mi-am zis: e vreo deosebire între har ºi graþie?
ªi cercetând la specialiºti, tot un mare teolog apusean m-a îndemnat
– Hans Urs von Balthasar, care a trãit între 1905 ºi 1988. El a iubit
Ortodoxia ºi i-a cunoscut adânc pe Sfântul Grigorie de Nyssa, pe
Sfântul Maxim Mãrturisitorul. ªi el se tânguia cã în cultul lui au
schimbat cuvintele în Scripturã; la locul unde trebuia sã scrie “darul
Sfântului Duh” au pus “graþia Sfântului Duh”(Fapte 10, 45 ºi 11, 17).
ªi atunci mi-am zis: dar sau graþie? Chiar la scriitorii latini, dar e
darul lui Dumnezeu, iar graþia e o favoare acordatã omului, o
graþiere.
Am rãmas uimit când mi-am dat seama. Pentru cã observaþia
aceasta n-am gãsit-o în alte manuale de teologie; am gãsit-o ca pe o
tânguire la un mare teolog apusean. Altfel spus, Dumnezeu ne dã o
graþiere; exact cum sunt unele cântãri la fraþii neoprotestanþi:
mântuirea am cãpãtat-o fãrã nici o platã; îmi dã o graþiere
Dumnezeu. Aceasta este graþia creatã. Deci mãrturie de la sursã,
iubiþilor. Sunt pentru unitatea Bisericii, din adâncul sufletului, dar
unitate în credinþã, în adevãr ºi iubire. Ori harul dumnezeiesc este
nezidit, nu o creaþie, o favoare, o graþiere pe care þi-o dã
Dumnezeu, ºi rãmâi mai departe în pãcat. Harul dumnezeiesc e
nezidit ºi ziditor.
2Isihast = om al liniºtii. Din gr. hesihia (Þóõ÷ßá) = liniºte; care în limba românã
a dat cuvântul sihastru.
4

Acest dar îl cãutau, îl simþeau ºi-l mãrturiseau pãrinþii isihaºti


din Sfântul Munte. ªi s-a nimerit sã vinã un cãlugãr din Apus –
Varlaam, care, vãzându-i pe isihaºti cum se rugau, cu mintea
îndreptatã spre inimã, ºi neobservând el chiar bine, zicea cã au
atenþia îndreptatã nu la inimã, ci mai jos – la buric. ªi îi batjocorea cu
acest cuvânt: omfalopsihi, însemnând cu sufletul în buric. ªi ei
mãrturiseau cã Bunul Dumnezeu îi împãrtãºeºte din lumina aceasta,
iubiþilor, cum este la sfinþi aureola pe care o vedeþi împodobindu-le
capetele; aceasta e lumina divinã, lumina eternã, în care a crezut ºi
pe care a mãrturisit-o Biserica. Or acest Varlaam îi batjocorea, zicea
cã aceastã luminã e ceva meteorologic: ci dacã aceasta e
Dumnezeu, spunea el, înseamnã cã voi Îl materializaþi pe
Dumnezeu3. ªi în aceastã stare de agitaþie au apelat isihaºtii la
Sfântul Grigorie, care sta retras. Atunci Sfântul Grigorie a ieºit ºi a
dat mãrturisire. A scris mai întâi în apãrarea isihaºtilor. Apoi i-a scris
de-a dreptul lui Varlaam. ªi care era mãrturia, iubiþilor? Era mãrturia
dreptei credinþe, a Sfintei Ortodoxii ºi anume: în Apus, Dumnezeu
era înfãþiºat întâi ca esenþã, ca fiinþa divinã din care se descoperã,
se dezvãluie Persoanele – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. În ziua de astãzi
unii teologi se frãmântã pentru aceasta ºi spun: dacã esenþa este în
adâncul existenþei, cui se adreseazã rugãciunea mea? Esenþei,
naturii? Cu natura vorbesc? Cum pot sã înþeleg eu Fiinþa divinã, cum
pot sã mi-o reprezint într-un fel? Eu comunic cu Persoana – cu Tatãl,
Fiul ºi Duhul Sfânt. În schimb, toþi Pãrinþii rãsãriteni au pornit de la
temeiul Revelaþiei – Vechiul ºi Noul Testament, care dintru început Îl
descoperã pe Dumnezeu ca Tatã, ca Fiu, ca Duh Sfânt; adicã o
viziune personalistã – persoana ni se descoperã, Treimea aceasta. În
Rãsãrit aºa s-a mãrturisit: întâi Persoana – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt,
apoi fiinþa lui Dumnezeu, adâncul de neajuns, de neatins ºi, în al
treilea rând, de la Dumnezeu se revarsã harul, lumina divinã:
bunãtatea, iubirea, pacea divinã în noi. ªi Dumnezeu ne comunicã
darul Lui; nu fiinþa Lui, adâncul; ci darurile Lui. Pãrintele Stãniloae
spunea aºa de frumos: când comunic cu cineva eu îi dãruiesc lui
gândirea mea, dragostea mea, agonisita mea de înþelepciune,
bunãtatea mea, pacea mea, darul lui Dumnezeu care este în mine,
iar nu fiinþa mea4; fãptura mea rãmâne. Aºa mãrturiseau ºi isihaºtii,
3Era o sectã – a masalianilor, numiþi, la noi, bogomili, dupã a cãror doctrinã
Dumnezeu este antropomorfic, iar Persoanele Sfintei Treimi emanã una din alta.
Considerând cã orice putere sau lucrare a lui Dumnezeu este creatã, Varlaam nu
înþelegea natura necreatã a luminii pe care o vedeau cãlugãrii isihaºti în
rugãciune, ºi considera cã ei fie se închinã unei lumini create, fie cred în doi
dumnezei, unul emanând din celãlalt (v. Dumitru Stãniloae, Viaþa ºi învãþãtura
Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, 1997, p. 75-78).
4Sfântul Grigorie Palama, ajungând mitropolit al Thesalonicului, când sãvârºea
Sfânta Liturghie, faþa lui strãlucea. ªi nu numai atât: spun biografii cã, numai
privindu-l, iradia luminã divinã din el ºi, la vederea acestei lumini, se converteau,
se schimbau sufletele oamenilor.
5

ºi pãrintele Grigorie Palama: Soarele, discul lui, rãmâne în fiinþa lui,


dar razele lui vin pânã la noi. Tot aºa, de la Dumnezeu razele
dumnezeirii vin pânã la noi; ºi din ele noi ne împãrtãºim.
ªi atunci, în disputa lui cu bietul Varlaam, acesta din urmã
acuza: voi ziceþi cã îl primiþi pe Dumnezeu… Deci ori faceþi din
Dumnezeu doi dumnezei – natura divinã ºi harul divin, ori Îl
materializaþi zicând cã vã împãrtãºiþi din El. (ªtiþi cã noi nu ne
împãrtãºim din fiinþa dumnezeiascã; ea este de neatins, de neajuns.)
La care Sfântul Grigorie îi spunea: O, Varlaame, a participa înseamnã
a te împãrtãºi nu din fiinþa lui Dumnezeu, ci din harul lui. Iar dacã tu
nu crezi, tu nu mãrturiseºti cã noi ne putem împãrtãºi din iubirea, din
lumina, din bunãtatea divinã, deci tu pui o prãpastie între noi ºi
Dumnezeu, o prãpastie de netrecut. Atunci cum sã cuget eu despre
Dumnezeu? Cã Dumnezeu este doar în El însuºi, cã nu se ºi
împãrtãºeºte, nu dãruieºte ºi în afarã din puterea, din viaþa Lui? Dar
El este Ziditorul nostru, ºi El trebuie ºi nouã sã ne dãruiascã din taina
Lui, în har, cãci altfel, Varlaam, rãmân despãrþit de El. Eu pe acest
Dumnezeu Îl caut, care îmi împãrtãºeºte darul, lumina Lui, iubirea
Lui, veºnicia Lui.
Aceasta era – sã ne luptãm sã o pãtrundem – taina cea mai
adâncã a adevãrului dumnezeiesc. El mãrturisea în acelaºi timp
dumnezeirea mai presus de lume, dar ºi în lume, în creaþia Lui. Aici,
iubiþilor, se dezvãluie în adânc taina tuturor tainelor, pe care, dacã o
înþelegem, suntem în lumina adevãrului ºi a mântuirii. Anume:
Dumnezeu este eterna existenþã, “fãrã început al vieþii, fãrã sfârºit
al anilor”, “nici începând nici încetând”, cum zic dumnezeieºtii
pãrinþi; ºi de la Dumnezeu – fãptura Lui: noi toþi, universul întreg.
Aceasta e deosebirea radicalã între necreat – Dumnezeu ºi creaturã –
noi. Dar Dumnezeu, în înþelepciunea ºi bunãtatea Lui, instituie un
inel de legãturã, de logodnã, între El ºi noi – iubirea ºi lumina Lui;
darul Lui. Aceastã luminã divinã a harului, iubire divinã ºi bunãtate,
pace, dreptate – toate aceste daruri sunt veºnice, din veºnicia Lui.
Acesta este faptul cel mai adânc, care trebuie reþinut ºi pãstrat. E
bunul comun – zic Pãrinþii – al Tatãlui, al Fiului ºi al Sfântului Duh,
darul dumnezeiesc ºi care ni se împãrtãºeºte ºi nouã; aceastã
luminã, taina celei de a opta zi, cum o numesc Pãrinþii – a învierii.
Dar arvuna ni se dãruieºte acum ºi aici. ªi, reþineþi, rogu-vã, pentru
cã aici e tot temeiul înþelegerii: acest har al lui Dumnezeu e veºnic,
din veºnicie. De ce? Numai aºa ne împrumutã ºi nouã veºnicie, adicã
nemurire; adicã numai aºa ne împrumutã ºi nouã biruirea morþii. ªi
cum adicã? Fãptura e creatã din nimic, e creatã în timp; ºi tot ce e în
timp ºi spaþiu se miºcã în timp ºi spaþiu. ªi aºa se explicã taina
morþii. Ne spunem de multe ori: vieþuitoarele lumii – ºi cele
necuvântãtoare, ºi oamenii dupã pãcat, ºi florile, ºi holdele – sunt
supuse morþii. ªi mulþi cad într-un fel de îndoialã: pãi cum, nu le-a
fãcut Dumnezeu nemuritoare? Tot ce e creat e supus timpului, e
6

supus venirii ºi cãderii, naºterii ºi morþii. Aceasta a fost tâlcuirea


întocmai a Pãrinþilor rãsãriteni. ªi numai harul veºniciei, care e din
Dumnezeu ºi nu o graþie creatã, ne poate da viaþa veºnicã. Acesta e
gândul adevãrat, pentru care Pãrinþii rãsãriteni ºi pãrintele Stãniloae
au spus: nu putem accepta o graþie creatã. Pentru cã graþia creatã
nu dã veºnicie, nu biruie moartea. Asta e una din problemele capitale
pe care acel teolog, Hans Urs von Balthasar, a sesizat-o atât de
adânc. Numai prin acest dar ne înveºnicim – harul ºi darul care ne-au
venit prin Hristos, pe care Adam l-a pierdut pentru cã ºi-a întors faþa
de la Dumnezeu cãtre sine, cãtre trupul lui stricãcios ºi muritor. De
aceea, aºa a intrat moartea. În starea mea de creaturã, de fãpturã,
fãrã harul lui Dumnezeu, eu sunt supus stricãciunii ºi morþii. Dar
legãtura cu harul acesta pe care l-au simþit, l-au cunoscut, l-au
mãrturisit Pãrinþii rãsãriteni, mã ridicã peste aceastã lume.
Zice un cuvânt atât de frumos al zilei de astãzi: “Omorându-þi
toatã plãcerea trupului celui stricãcios, înþelepte Grigorie Palama, tu
sihãstreºte þi-ai înviat miºcãrile sufletului ºi l-ai fãcut pe el (pe trup)
organ dumnezeiesc al teologiei”. Ce frumuseþe de gândire! Adicã,
prin darul lui Dumnezeu, trupul fiecãruia devine organ al teologiei
dumnezeieºti. “O, Grigorie, tu stai ca o minte înaintea minþii celei
dintâi”, cãtre Domnul tu îndreptezi mintea ta, ºi mintea noastrã,
pãrinte Grigorie!
ªi atunci a biruit mãrturia lui înaintea mãrturiei lui Varlaam.
Pentru cã era în viul vieþii. Cred ºi mãrturisesc, iubiþilor: teologia
adevãratã e viaþã, nu e speculaþie, nu e teorie. Un mare poet
spunea: “orice teorie e cenuºie, / Singur Pomul Vieþii este veºnic
verde”. Pomul vieþii de care Adam s-a depãrtat, dar care s-a rãsãdit
din nou în Hristos. În acea primire a harului ºi mãrturie a harului,
Pãrinþii au fãcut teologie. Oare au osândit celelalte lucrãri ale
oamenilor?
O, credincioºilor, sã nu fiþi mâhniþi niciodatã. Dacã vã
batjocoresc uneori oamenii ceilalþi, care sunt foarte învãþaþi în ale
ºtiinþei, ºi ne numesc pe noi, credincioºii, în toate chipurile, sã-i
preþuiþi, dar sã-i preþuiþi la mãsura lor. Mãsura lor merge numai
prin cele douã lumini: lumina fizicã ºi lumina minþii, a raþiunii. Atât.
Dincolo, în lumina veºniciei, noi îi chemãm: veniþi mai sus, iubiþilor!
ªi numai cu aceastã luminã, a ºtiinþei divine, aceastã luminã a
harului, cu ea vom învia lumea.
Grigorie Palama a spus: ªtiinþa n-a mântuit pe nimeni. ªi atunci
– o, credincioºilor! – sã fim vrednici de aceastã luminã, sã lucrãm în
aceastã luminã, sã fim fericiþi, pentru cã aceasta e fericirea
adevãratã.
Sfântul Irineu spunea: “Slava lui Dumnezeu este omul cel viu” –
adicã omul în har; când se deschide în har, în arvuna învierii. Atunci
cunoaºte omul lucrarea harului dumnezeiesc, de care ne-a vorbit
atât de adânc ºi luminos, iatã, Pãrintele Grigorie Palama – lumina
7

veºniciei: “Cele dintâi lucruri, vatra lor, e constituitã din poruncile


dumnezeieºti” – poruncile de la Moise. Le ºtim toþi: “Ascultã Israel,
Domnul Dumnezeul tãu unul este” (unul în Treime preamãrit, cum Îl
mãrturisim); ºi Fericirile, ºi toate cuvintele dumnezeieºti. Ele stau ca
o strajã. Deci întâi sã avem grijã de pãzirea poruncilor. Ele ne dau
liniºte lãuntricã, ne scot din neliniºte. ªi, ca o vatrã fierbinte, ard
patimile, în focul lor se mistuie. “Luminã sunt poruncile Tale pe
pãmânt”, zic mereu cãrþile sfinte. Sau un alt nevoitor al Bisericii:
“Împãrãþia lui Dumnezeu e ascunsã în noi”. Noi ne luptãm, pãzim,
lucrãm poruncile, ne ostenim ºi, uneori, parcã strigãm ºi ceru-i de
aramã. ªi parcã eu nu mai simt glasul Lui; dar El lucreazã tainic. ªi,
auziþi: “...deodatã simte omul o atragere înlãuntru”; din afarã, din
risipirile, din fãrâmiþarea lumii, din când în când mãcar. Ei, aceastã
atragere înlãuntru, acolo, în adânc, acesta e drumul, e calea spre
acel loc de tâlc al omului cu Dumnezeu. ªi când simþi aceastã
atragere, Cineva te soarbe înlãuntru. Nu cu puterea ta. Tu te-ai
ostenit negrãit de mult, dar Acel Cineva pe Care tu L-ai rugat:
“Iisuse, miluieºte-mã”, El, cu lumina Lui, cu puterea Lui, cu harul Lui,
cu iubirea Lui te soarbe înlãuntru. ªi, adunat înlãuntru, în acea liniºte,
pogoarã ºi lacrimile; lacrimile de iubire negrãitã, nesfârºitã, fãrã
hotar, crescând mereu spre Mântuitorul. ªi, deodatã, acest har – cum
spune alt pãrinte – nevãzut, neauzit, neînchipuit, nesilit de tine, dar
dorit, se înþelege, deodatã acest har e prezent înlãuntru; simt cã
sãvârºeºte ceva: mã vãd schimbat; s-a atins de mine ºi mã vãd
schimbat. Toate aceste fãrâmiþãri, sfâºieri în afarã înceteazã5; ºi
harul mã adunã. ªi, în adâncul fiinþei mele – auziþi cât de luminos
spune: “Din dulcea curgere a lacrimilor în inimã, ca dintr-un izvor
care ca un isop curãþã sufletul ºi trupul, prin pocãinþã, prin iubire,
mulþumire, mãrturisire, mã umplu de ele (de har, de luminã) ºi din
acestea se naºte seninãtatea ºi pacea gândurilor, care n-are
margine, ca una ce întrece toatã mintea, iar din acestea lumina
strãlucitoare ca zãpada; ºi, la sfârºit – nepãtimirea ºi învierea
sufletului înainte de cea a trupului. Aºa e alcãtuirea nouã a chipului
ºi întoarcerea omului la adâncul chipului. ªi gustând din asemãnarea
cea fãrã de sfârºit cu chipul ºi asemãnarea, care este Iisus Hristos,
Domnul nostru”.
Observaþi cât de vie ºi luminoasã este aceastã suire ºi
dobândire a harului. Pentru care rogu-L pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos ca împreunã cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt sã ne facã vrednici sã
simþim aceastã putere, aceastã luminã pentru care drepþii au
strãlucit ca Soarele; ºi în prooroci ºi în apostoli ºi în aceºti sfinþi a
strãlucit. O, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu este nici sãrac ºi nici
5În defintiv, care a fost prima sfâºiere? – Când demonul le-a spus Evei ºi lui
Adam: “Oare a zis Dumnezeu cã de veþi gusta din pomul cunoºtinþei binelui ºi
rãului veþi muri?”. Aceea a fost ruptura, schizofrenia. Or harul, vedeþi, sudeazã,
uneºte din nou.
8

nedrept. Harul Duhului e neîncetat; ºi parcã simt pe feþele


dumneavoastrã acum strãlucind acea luminã care strãlucea
odinioarã pe faþa lui Grigorie Palama.
ªi mãrturisim iubiþilor: trãim vremurile lui Grigorie Palama.
Pretutindeni, în sãlaºurile, în oazele duhovniceºti ale Ortodoxiei, în
mânãstiri ºi biserici, la noi, la greci, în toatã Ortodoxia, e atâta
cãutare ºi atâta sete. Acesta este drumul pentru întâmpinarea celei
de a doua veniri: arvuna luminii divine ne este datã nouã în
întâmpinarea, în pregãtirea celei de a doua veniri. Pentru care spune
Sfântul Apostol Petru în scrisoarea a II-a, cap. 3, vers. 12: noi aºa ar
trebui sã fim, “aºteptând ºi grãbind venirea zilei Domnului”. Dacã
Mântuitorul a spus cã ziua aceea n-o ºtie decât Tatãl, nici îngerii,
Sfântul Petru de la Mântuitorul ne încredinþeazã cã ºi de noi depinde
ziua aceea. “Aºteptând ºi grãbind” – lucrarea Rugãciunii lui Iisus,
dobândirea harului dumnezezeisc, aºa cum ne-au vãdit-o, odatã cu
Mântuitorul ºi apostolii, pãrinþii noºtri ºi Grigorie Palama – e aceastã
mãrturie, datorie a ceasului de faþã, a ceasului istoriei noastre. Cãci
aþi vãzut: nimic din ce e realitate ºi adevãr nu se anuleazã. Sfinþii
toate le-au cuprins în lumina ºi iubirea lor.
Facã Domnul ca toþi sã fim vrednici de aceastã luminã divinã;
luminã a veºniciei; luminã ºi iubire care biruie ºi necazul, ºi
stricãciunea, ºi suferinþa, ºi lipsurile din ziua de astãzi. Cu ele altfel
pãºeºti peste rele, peste balauri, peste tot rãul din lume. Altfel
înfrunþi – cu credinþã, nãdejde, dragoste, ºtiind pentru ce trãieºti,
pentru ce te jertfeºti, pentru ce crezi. Prin puterea Tatãlui, Fiului ºi
Duhului Sfânt, cu rugãciunile Maicii Sale, cu ale Sfântului Grigorie
Palama ºi ale tuturor sfinþilor. Luminã sã fie în veci. Amin.