Pr. prof. dr.

Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 1

UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru

Iisus Hristos! În aceastã stare de har a dumnezeieºtii Liturghii, pe care toþi am

trãit-o viu, altarul ºi strana, împreunã cu întreg poporul dreptcredincios, acum

dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei în inima noastrã sã-l rãsãdim, ca întru el sã

creºtem; precum a spus dumnezeiescul Apostol Pavel: “Sã creºtem în Iisus

Hristos, Domnul nostru”. ªi, precum am ascultat Evanghelia, la vremea cuvenitã

rostirii ei, iarãºi acum întãrim mai mult cuvântul, ascultând cuvântul sfânt.

Iisus, dupã ce hrãnise cinci mii de bãrbaþi, pe lângã femei ºi copii, pentru

cã mulþimile vroiau sã-L proclame împãrat (cãci îºi ziceau: Iatã, El toate ni le

dãruieºte: ne vindecã bolile, ne împãrtãºeºte cuvântul dumnezeiesc precum

nimeni altul n-a mai grãit ºi ne dã hranã – pâinea de toate zilele), ºi cunoscând

Iisus gândul mulþimilor – de atunci ºi dintotdeauna –, zice Evanghelia: “a silit

atunci pe ucenici (care împãrþiserã pâinile Lui; pâinea ºi harul pâinii) sã intre în

corabie ºi sã treacã înaintea Lui, pe þãrmul celãlalt, pânã ce El va da drumul

mulþimilor. Iar dând drumul mulþimilor, S-a suit în munte, ca sã Se roage singur.

ªi, fãcându-se searã, era singur acolo.

Iar corabia era acum la multe stadii departe de pãmânt ºi învãluitã de

valuri, cãci vântul era împotrivã. Iar la a patra strajã din noapte, a venit la ei

11 august 1999
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 2

Iisus, umblând pe mare. Vãzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au

înspãimântat, zicând: Nãlucã este!, ºi de fricã au strigat. Dar El le-a vorbit

îndatã, zicându-le: Îndrãzniþi, Eu sunt; nu vã temeþi! Iar Petru, rãspunzând, a

zis: Doamne, dacã eºti Tu, porunceºte sã vin la Tine pe apã. El a zis: Vino. Iar

Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apã ºi venea cãtre Iisus. Dar vãzând

vântul, s-a temut ºi, începând sã se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapã-

mã! Iar Iisus, întinzând îndatã mâna, l-a apucat ºi a zis: Puþin credinciosule,

pentru ce te-ai îndoit?

ªi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au

închinat, zicând: Cu adevãrat, Tu eºti Fiul lui Dumnezeu.

ªi, trecând dincolo, au venit în pãmântul Ghenizaretului” (Matei 14, 22-34).

Iubiþilor, acesta este dumnezeiescul cuvânt, care a fost rânduit – prin

Sfinþii Pãrinþi luminaþi de Duhul Sfânt – sã fie rostit astãzi, duminica a noua de

la Rusalii, dupã ce în duminica a opta, precum am ascultat, s-a citit Evanghelia

înmulþirii pâinilor, de care am pomenit noi la începutul rostirii cuvântului

dumnezeiesc.

ªi, precum încunoºtiinþam, mulþimile voiau sã-L proclame împãrat, de

aceea Iisus le-a poruncit ucenicilor sã meargã la þãrmul mãrii, sã se urce în

corabie, sã treacã înapoi pe þãrmul de rãsãrit al lacului Ghenizaret, cãtre

Capernaum. ªi, lãsându-se umbrele serii, Iisus S-a retras din mijlocul lor…

Mulþimile, ca la vreme de searã, cãutând odihna, Iisus Se retrage, Se urcã în

munte ºi se roagã. Acum, cu ochii duhului sã privim aceastã, i-am zice, aºezare:

Aici, mulþimile hrãnite, aþipind uºor; dincolo, pe mare, ucenicii în corabie, dar

vântul se porneºte, iar corãbioara e miºcatã, legãnatã, ºi apoi învãluratã de

ape… Sus, pe munte, Iisus rugându-se… Rugându-se, cum spun dumnezeieºtii

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 3

Pãrinþi, adicã înfãþiºând firea Lui omeneascã înaintea Tatãlui, ca sã o

îndumnezeiascã deplin. Trãind ºi rugãciunea, El, Care vorbeºte pururea, din veci

cu Tatãl, dar înfãþiºând rugãciunea asemenea nouã, ca în rugãciunea Lui ºi pe

noi sã ne cuprindã ºi sã ne înalþe în faþa Tatãlui, în faþa Cãruia este pururea, din

veci; precum spune dumnezeiasca Evanghelie: “La început era Cuvântul ºi

Cuvântul era la Dumnezeu” – la Tatãl; cu faþa cãtre Tatãl. ªi pe noi toþi aºa ne

rânduieºte sã fim: cu faþa cãtre Tatãl. Aºa se ruga; iar corabia, precum ne

încredinþeazã Evanghelia, era învãluitã de valuri. Ucenicii se luptã cu valurile.

Atunci, Iisus îi priveºte de departe, deci deodatã – cu sufletul, cu mintea, cu

inima Lui divinã ºi umanã totodatã –, priveºte ºi spre Tatãl, dar ºi spre ucenici; ºi

spre noi, nu ne pierde o clipã. ªi coboarã pe valurile mãrii Iisus; calcã pe valurile

spumegânde… Iisus, în lumina divinã strãlucind din trupul Lui, ºi parcã lumina

Lui contopindu-se într-un fel cu valurile în spumegânda lor strãlucire. Ucenicii din

corabie privesc ºi, înspãimântaþi – ºi de valuri, dar ºi de arãtarea Mântuitorului,

cãci ei Îl ºtiau în munte suit, cum le spusese, sã se roage –, nu înþeleg ºi strigã

de fricã: “Nãlucã este!”. Dar Iisus rosteºte, din mijlocul luminii ºi al valurilor: “Eu

sunt. Nu vã temeþi!”.

“Eu sunt” – cu un îndoit înþeles: “Eu sunt”, cum rostise odinioarã la Horeb,

când Moise a vãzut rugul care ardea ºi nu se mistuia, rãmânând tot verde (cãci

lumina divinã nu arde, nu distruge, ci transfigureazã, înveºniceºte). S-a apropiat

de rug sã vadã ce descoperire este acolo. ªi, precum ºtiþi, glasul din rug s-a auzit

zicând: “Moise, Moise!” “Da, Doamne”. “Scoate-þi încãlþãmintea. Pãmântul pe

care calci este sfânt”. (Altfel spus, cum grãiesc Pãrinþii, înþelegând prin

încãlþãminte legãtura cu pãmântul. Încãlþãmintea fiind de piele, ca ºi

îmbrãcãmintea pe care i-a fãcut-o Dumnezeu lui Adam, dupã ce a cãzut; adicã o
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 4

superficializare a omului; din adânc, doar în piele, doar în chipul cel din afarã. Cu

alte cuvinte: Dezleagã-te de legãtura numai de pãmânt!). ªi Moise se descalþã;

se desprinde oarecum de pãmânt ºi pãmântesc… ºi aude glasul lui Dumnezeu

spunând: “Am ascultat suferinþele poporului Meu (...). Iatã, te învestesc cu

aceastã putere, sã-l eliberezi din robie” (Ieºirea cap. 3). Moise, când primeºte

aceastã însãrcinare divinã, întreabã: “Iatã, eu mã voi duce la fiii lui Israel ºi le voi

zice: Dumnezeul pãrinþilor voºtri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl

cheamã, ce sã le spun?”. Altfel spus: “Eu însumi întreb: Cine eºti, Doamne, care-

mi porunceºti aceasta? sã dãruiesc, sã vestesc libertate poporului?”. ªi atunci

Dumnezeu îi rãspunde cuvânt prin Dumnezeu-Cuvântul; Tatãl, prin Cuvântul

Care Trup S-a fãcut ºi acum e pe apa mãrii, îi spune lui Moise: “«Eu sunt Cel ce

sunt» Apoi i-a zis: «Aºa sã spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi»”

(Ieºirea 3, 14). “Eu sunt” – Eu exist; Eu sunt Existenþa veºnicã, Care am zidit tot

ceea ce este creat în vremelnic.

“Eu sunt” le spune acum ºi ucenicilor, care Îl privesc cãlcând dumnezeieºte

pe creºtetul valurilor ºi, înspãimântaþi rostesc: “Nãlucã este”. “Eu sunt”, cu

îndoit înþeles: Eu sunt Existenþa veºnicã (iar acum, Existenþa veºnicã în trup, în

chipul smerit al vostru, ca pe smeritul vostru trup ºi chip sã-l înalþ la strãlucirea

slavei dumnezeieºti; pentru care Eu am venit la voi), Eu exist; ºi al doilea

înþeles: Eu, Cel ce sunt, iatã, grãiesc vouã cã Eu, Iisus sunt. Nu vã

înspãimântaþi! Doamne, câþi dintre noi nu suntem uneori înfricoºaþi ca de o

nãlucã? Aºa au strigat ucenicii; dar Iisus le-a spus: Nu e nãlucire. Eu sunt. ªi

Petru, ca sã se încredinþeze cã El, Iisus este, I-a zis: “Doamne, dacã Tu eºti, Cel

ce calci peste valurile mãrii, furibunde cum sunt, dacã Tu eºti ºi Tu ai venit

pentru noi, porunceºte-mi ca, aºa precum Tu, trup fiind, calci pe creºtetul
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 5

valurilor, sã merg ºi eu la Tine, Doamne, sã calc ºi eu. Cãci de aceea ai venit,

pentru noi oamenii. El e veºnic, din veºnicie coborând în vremelnicie, fãcându-Se

Om asemenea nouã ºi învãþând pe om sã calce peste valuri, pe creºtetul lor. Aºa

crede, simte ºi mãrturiseºte Petru atunci, din corabie. ªi Iisus îi spune: “Vino!”;

iar Petru, încredinþat de cuvintele Lui, coboarã din corabie ºi calcã pe creºtetul

valurilor. Calcã… merge spre Iisus… Înþelegem toþi: Puterea lui Iisus îl învãluia.

Aici, iubiþilor, îngãduiþi sã pomenesc, pentru a nu ºtiu câta oarã, aceastã

descoperire împãrtãºitã adânc de Sfinþii Pãrinþi, acest adevãr dumnezeiesc; ºi

anume: Sunt trei lumini de care ne împãrtãºim noi; toate de la Dumnezeu; cu

tainã, fiecare din ele; fiecare cu starea, menirea, chemarea ei: lumina fizicã,

materialã, care strãlucea atunci din valurile mãrii spumegânde, ºi pentru care

ne-a dat Dumnezeu ochiul trupesc; mai e apoi o altã luminã, tot ziditã, mai din

adâncul fãpturilor, din darul lor – din darul apei, care te rãcoreºte, ºi-i simþi darul

acesta, din darul fiecãrei fãpturi pe care omul îl desluºeºte cu ochiul minþii –

lumina raþiunii. Acestea douã sunt luminã creatã, ziditã. Dar mai e o luminã

dãruitã de Dumnezeu nouã, oamenilor: lumina cereascã. Când l-a zidit pe om,

luând þãrânã din pãmânt, spune Scriptura (la Facerea 2,7), l-a zidit pe om ºi apoi

a suflat în el suflare de viaþã, dumnezeiascã, ºi s-a fãcut Adam cu suflet viu. Ne

întrebãm de multe ori: De unde a suflat suflare de viaþã în om? Din þãrâna

pãmântului? Nu. Din El, din Dumnezeire; iar ce a suflat din Dumnezeire e har

dumnezeiesc, e luminã veºnicã, necreatã, e lumina prin care s-au creat toate.

Dumnezeu Cuvântul prin aceastã luminã a creat toate; prin aceastã luminã

dumnezeiascã, necreatã.

În ea strãlucea Iisus, cãlcând pe valurile mãrii, înainte cu puþinã vreme de

a se sui pe muntele Taborului, unde a strãlucit; cu acea luminã care, pãtrunzând

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 6

trupul Lui, cuprinzând trupul Lui l-a înãlþat, ºi cãlca peste valuri. Cu acea luminã

l-a îmbrãþiºat atunci pe Petru. Sfântul Simeon Noul Teolog simþea lumina divinã

îmbrãþiºându-l, înãlþându-l ºi transfigurându-l. Acea luminã, acel har

dumnezeiesc pe care îl simþim, fraþilor, în timpul dumnezeieºtii Liturghii, în

auzirea unui cuvânt dumnezeiesc, a unei melodii dumnezeieºti care este cu

adevãrat rostitã, incantatã în har, trãind, dupã rânduialã sfântã… Doamne! N-aþi

simþit astãzi aceastã învãluire haricã a cântecului dumnezeiesc? Cum spune

Fericitul Ieronim, în bisericã se cântã cu inima. ªi, cântându-se cu inima

înflãcãratã de har dumnezeiesc, atunci simþi în tine, cum spun mulþi, cã parcã

nu mai eºti pe pãmânt; calci deasupra pãmântului, cum cãlcau sfinþii când se

rugau.

Înþelegem atunci: acel har dumnezeiesc, care-i mai presus de lumea

aceasta, care-i stãpân peste lumea aceasta, era în Hristos ºi era ºi în Petru.

Spune dumnezeiescul Maxim Mãrturisitorul cã trei sunt stãrile prin care este

chematã creaþia sã urce mereu: mai întâi starea cã e ziditã, cã existã din darul

lui Dumnezeu; ºi mãrturisim Cauza noastrã: Dumnezeu adevãrat. A doua stare e

existenþa în har, pe care a primit-o Adam la zidire ºi care se înnoieºte în noi

prin Sfântul Botez, prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, fãcut Om, ca pe noi sã ne

înalþe la Dumnezeire. ªi primind acest har, noi ne pregãtim ºi sporim mereu în

el; ºi, iatã, în rugãciune recunoaºtem în har dumnezeiesc acea putere, acea

învãluire a sufletului, a minþii, a inimii, a trupului nostru. ªi ne simþim

împãrtãºiþi, prin cuvântul Evangheliei, prin Împãrtãºania Sfântã… ºi urcãm. Iar

treapta a treia, spune Sfântul Maxim cã este existenþa în veºnicie – starea

învierii; dar care este anticipatã, pregustatã de aici: Liturghia sfântã, rugãciunea,
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 7

cuvântul dumnezeiesc – toate acestea sunt o pregustare a acestei stãri, a

învierii.

Acum, pe Marea Galileii, Iisus împãrtãºea lui Petru ºi ucenicilor din acel har

al celei de a opta zi, a Învierii; acel har al veºniciei, prin care se înalþã fãptura.

Acum se înãlþa ºi fãptura lui Petru ºi cãlca pe valurile spumegânde ale mãrii, ca

Iisus…

Gândiþi-vã: Învierea ce a însemnat? Eliberarea de dependenþa stihiilor;

adicã pãmântul nu-L mai închide: mormântul rãmâne gol; învinge gravitaþia ºi se

deschide în El sensul gravitaþiei umane, adicã spre Dumnezeu. Dacã Pãmântul

graviteazã spre Soare ºi toate corpurile mai mici cãtre altele mai puternice,

sufletul omului graviteazã spre Dumnezeu. Cum spun înþelepþii: Sufletul omului

este anti-entropic (entropia = degradarea energiei); sufletul nu se degradeazã.

De câte ori nu simþi: Cu trupul eºti mort, dar cu sufletul eºti viu. Este anti-

entropic ºi anti-gravitaþional faþã de materie; pentru cã alta este gravitaþia

sufletului.

Sufletul, acum, împãrtãºit de har, se înalþã peste fãpturi. Dar nu pentru a

dispreþui fãptura, ci pentru a o lumina, în cele din urmã. În suiºul Filocaliei, al

desãvârºirii, sufletul se înalþã ºi dincolo de fãpturi, pentru ca din lumina divinã

sã coboare ºi sã înalþe toate fãpturile. Ce luminã adâncã e în toate! Nimic nu e

dispreþuit, nimic nu e nesocotit.

ªi atunci, aici se distingea între lumea necreatã (harul dumnezeiesc

necreat) ºi lumea creatã – a mãrii, a trupului lui Petru; care, o clipã s-a împãrtãºit

de lumina necreatã. Dar, vedeþi, harul dumnezeiesc e de-o datã: dumnezeiesc,

necreat, deosebit de noi, dar ºi unit cu noi; e unit cu noi când ne deschidem lui

cu ochiul sfânt al credinþei. Cãci vom vedea îndatã ce a însemnat crediþa ºi ce a

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 8

însemnat slãbirea credinþei. Petru a privit cãtre Hristos. ªi, învãluit de harul, de

puterea, de dumnezeirea Lui, calcã pe valuri. Dar harul dumnezeiesc, vedeþi, nu

te sileºte. Înþelegem, iubiþilor, aici este un adânc, negrãit grai, dacã vreþi.

Anume: cele create te silesc; trãim într-o lume a necesitãþii; trebuie sã-i respecþi

legile. Dacã nu le respecþi, iatã: apa te îneacã. Câtã vreme Petru a fost unit cu

harul dumnezeiesc cãlca peste valuri. Dar spune Scriptura cã, înteþindu-se

vântul (ºi parcã Dumnezeu a dat anume vântului zbor sã se înteþeascã, ca sã-l

punã la încercare pe Petru. Cãci zic Pãrinþii: Încercãrile nu-l fac slab pe om; îl

aratã numai cât este el de slab sau de tare), Petru s-a îndoit (pãcatul originar,

îndoiala strecuratã de demon lui Adam. Când Dumnezeu i-a spus: “Sã nu gustaþi

din pomul sfâºierii binelui ºi rãului, cãci veþi muri”; iar demonul i-a spus: “Oare a

zis Dumnezeu cã veþi muri? Nu veþi muri”. Tot aºa ºi acum. Eºti sfâºiat în

îndoialã; nu mai ai fermitatea. O, Doamne, când credem, când mãrturisim, sã

luãm aminte ºi sã fim cu tãrie. La cununie noi spunem adeseori: “Tânãrã, când

vei rãmâne însãrcinatã sã ai o credinþã tare, neclintitã; nu îndoitã, cãci sfâºierea

ta o transmiþi copilaºului din tine! ºi toatã slãbiciunea ta”); ºi, vãzând furtuna,

deodatã picioarele lui se scufundã în valuri. Harul lui Dumnezeu este totodatã în

noi, cu noi, dar ºi deosebit de noi. El rãmâne credincios.

Aici, îngãduiþi iarãºi o clipã: Vã spuneam cã lucrurile din lumea aceasta au

legile lor; aºa sunt stabilite. Dacã le respecþi, devii, într-un fel, cu ele, cu destinul

lor; þi se impun ca necesare. Numai harul dumnezeiesc e libertate. Credinþa

este ochiul duhului, ochiul harului, prin care te ridici ºi în timp ºi spaþiu deasupra

acestei lumi trecãtoare, ºi o birui. O clipã Petru s-a îndoit ºi a intrat sub valuri, în

lumea necesitãþii, în lumea legilor. Dacã tu o clipã n-ai rãmas cu tãria credinþei,
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 9

în har, ai cãzut, cãci numai el te þine deasupra lumii; o lume a libertãþii ºi o lume

a necesitãþii, a robiei, dacã vreþi. O lume a harului necreat ºi lumea creatã.

“Doamne, a strigat Petru, scapã-mã, Doamne!”. ªi a întins mâna

Mântuitorul ºi l-a ridicat. Aºa sã strigi suflete, oriunde te vei afla. Nu e putere a

lumii acesteia în faþa harului dumnezeiesc. Aici e deosebirea între cele douã

lumini – creatã ºi necreatã. Cãci dacã rãmâi numai la lumina creatã, rãmâi numai

în lumea aceasta, a trecerii, a înecãrii în ea. Numai cealaltã luminã, necreatã, pe

care o primeºti ºi o trãieºti cu ochiul credinþei, cu ochiul harului, ea te înalþã mai

presus de lume; ºi-þi dã arvuna vieþii de veci, a învierii încã de aici. ªi rãmâi tare

în ea. Credinþa þine-o tare, neclintitã, cãci astfel nu slãbeºte! Auziþi cuvântul

Mântuitorului: “Puþin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. O, Doamne, ce

revelaþie ni se descoperã aici, în aceastã tainã a tainelor, în care ni se aratã cã

credinþa este cea care ne uneºte cu Dumnezeul cel viu ºi ne împãrtãºeºte din

puterea Dumnezeului celui viu. Cãci Petru, primind mâna dumnezeiascã, calcã

acum din nou pe valuri ºi intrã în corabie. Îþi întinde Dumnezeu mâna, o,

creºtine.

În aceastã zi de 1 august e ºi prãznuirea Cinstitei ºi de viaþã fãcãtoarei

Cruci ºi a celor ºapte fraþi Macabei. Douã cuvinte despre fraþii Macabei. Ne

aflãm pe la anul 169 înainte de Hristos. Alexandru Macedon întemeiase Imperiul

Elenist, al grecitãþii de atunci, cu legile lor, cu zeii lor, cu serbãrile lor. La

moartea lui, generalii sãi s-au încoþit în baie de sânge, sã cucereascã fiecare

partea lui. În pãrþile Siriei,unde e ºi pãmântul sfânt al Iudeii, al Israelului, era

Antioh Epifanie. Sãrmanul de el, îl numeau totodatã ºi “cel vestit” ºi “cel nebun”.

Venind asupra Ierusalimului, a pustiit templul, luând toate cele sfinte, vrând sã
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 10

introducã sãrbãtorile pãgâneºti, sã se închine idolilor; mai ales lui Hercule – zeul

puterii. Mai mult, au sãvârºit niºte legiuri: au introdus un asin în templu, l-au

acoperit cu aur ºi au spus: “Iatã, închinaþi-vã la aur!”. Unii dintre bieþii arhierei,

luptând pentru conducere, au cãzut ºi ei pradã acestei nelegiuiri. ªi s-a ajuns la

vãrsare de sânge. Dar, în criza care s-a înstãpânit atunci, un bãtrân preot,

Matatia, a strigat cu glas mare în faþa mulþimii: “Chiar dacã toate popoarele s-ar

supune ºi ar pãrãsi credinþa pãrinþilor lor, eu ºi feciorii mei ºi fraþii mei vom

umbla dupã aºezãmântul legii pãrinþilor noºtri. Milostiv fie nouã Dumnezeu, ca

sã nu lãsãm legea ºi îndreptãrile Lui” (I Macabei 2, 19-21). ªi a fost atunci trezire

a conºtiinþelor; ºi suferinþã mare.

Atunci s-au jertfit cei ºapte fii ai Salomeei, numiþi fraþii Macabei. ªi au

primit martiriul. Dupã ce i-a ucis pe primii ºase, regele cãuta sã-l convingã pe

ultimul rãmas în viaþã sã se lepede de credinþã, încredinþându-l cu jurãminte cã

bogat ºi fericit îl va face. ªi spune Scriptura: “Iar, tânãrul neascultând, regele a

chemat pe mama sa ºi o învãþa sã-l sfãtuiascã cele ce sunt spre scãpare. ªi cu

multe îndemnând-o, ea a primit cã-l va sfãtui pe fiu. ªi, plecându-se la el,

înºelând pe crudul tiran, aºa a zis în limba pãrinteascã: «Fiule, fie-þi milã de

mine, care-n sânul meu te-am purtat nouã luni ºi te-am alãptat trei ani ºi te-am

hrãnit ºi te-am adus în vârsta aceasta ºi te-am crescut, purtându-te în braþele

mele. Rogu-te, fiule, ca, la cer ºi la pãmânt cãutând ºi vãzând toate cele ce sunt

într-însele, sã cunoºti cã din ce n-au fost le-a fãcut pe ele Dumnezeu ºi pe

neamul omenesc asemenea l-a fãcut. Nu te teme de ucigãtorul acesta, ci fã-te

vrednic de fraþii tãi, primeºte moartea...” (II Macabei 7, 25-29). ªi el a primit.

O, Doamne! aceastã mãrturie este unicã în tot Vechiul Testament: “cãci

Dumnezeu din cele ce nu sunt le-a fãcut” – de la nefiinþã le-a adus ca sã fie. Le-a
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 11

adus El, care este Eternitatea, Veºnicia. Tot la fel, la noi a fost martiriul

domnitorului Constantin Brâncoveanu (pe care îl vom cinsti dupã Sfânta Maria, la

16 august), împreunã cu cei patru fii ai sãi ºi cu sfetnicul Ianache – aceste douã

cazuri în istorie, în care pãrinþii vãd dincolo de lume, de trecãtorul timp ºi trup.

Privesc cu ochiul credinþei veºnicia; la care e chematã toatã fãptura – umanã,

întâi, ºi fãptura întreagã.

ªi aºa s-au sãvârºit atunci ºi au cunoscut fiii Macabei crucea, jertfa. Vedeþi

cum se unesc jertfa ºi crucea? ªi au dat mãrturie sfântã, înfruntând timpul ºi

pregustând eternitatea, cea de a opta zi. Acesta este înþelesul tuturor minunilor,

semnelor, ca ºi aceasta a umblãrii pe apã; adicã pe stihii. Deasupra stihiilor, ºi pe

ele însele pãtrunzându-le cu har dumnezeiesc.

Doamne, tainele Tale ni le descoperi, ni le împãrtãºeºti, ºi în ele noi

regãsim înþelesul adânc al întregii existenþe ºi al vieþii noastre. ªi cinstitnd

Crucea Ta (astãzi pomenind-o), zicem, Doamne: Aºa precum Tu, pe cruce ai

rãstignit pãcatul, slãbiciunea, stricãciunea, moartea, toate cele trecãtoare le-ai

rãstignit, le-ai deschis spre înviere, fã-ne ºi pe noi, Doamne, ori de câte ori

sãvârºim semnul Sfintei Cruci ºi rostim “În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al

Sfântului Duh”, chemându-Te pe Tine, Doamne – Treimea cea deofiinþã ºi

nedespãrþitã –, ca Tine sã fim toþi: nedespãrþiþi în credinþã, în nãdejde ºi în

dragoste. ªi, aºa precum Tu pe cruce ai rãstignit pãcatul, stricãciunea, moartea,

ºi noi, când facem semnul crucii, aºa sã simþim, aºa sã gândim: cã rãstignim rãul

din noi. Am avut o clipã de rãtãcire, de durere, de îndoialã, de necaz; când faci

cruce, sã ºi gândeºti: Doamne, acum am rãstignit acest necaz al meu,

slãbiciunea mea, îndoiala mea, tot ceea ce mã coboarã. Împreunã cu Tine am

rãstignit lumea aceasta a slãbiciunii ºi gust cu Tine puterea Învierii, puterea

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu UMBLAREA PE MARE 12

luminii divine, puterea vieþii de veci; a biruirii oricãrui rãu din lume, a oricãrui

necaz, a oricãrei neputinþe; moartea însãºi. Mai ales în clipa aceea, cu Crucea,

cu Împãrtãºania, pãºim dincolo, pe þãrmul celãlalt. Aºa sã trãim! ªi acum, în

numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh rãstignim rãul ºi gustãm învierea

prin Tine, Doamne – Tatã, Fiule ºi Duhule Sfinte –, cu Maica Domnului, cu sfinþii

Macabei ºi cu toþi sfinþii. Amin. Amin. Amin.