ETNOGENEZA ROMANIC

Etnogeneza romanic s-a desfurat n cadrul geografic si istoric al Republicii

Romane, a Imperiului Roman si Imperiului Romano-Bizantin (sec. III . Chr VIII p.
Chr), n acest context nscriindu-se si procesul de formare a poporului romn si a limbii
sale, care nu poate fi conceput n afara stapnirii romane si bizantine universale.
Imperiul Roman a fost unul dintre cele mai ntinse si durabile imperii ale
antichitatii, nglobnd partii nsemnate din continentul european, nordul Africii si din
Orient. Acesta avea la baza o puternica armata care sustinea structurile administrative
si politico-statale, ntemeiate pe autoritatea imperiala, verificate si perfectionate de-a
lungul timpului. Provinciile romane, regiuni administrative ale imperiului, organizate n
urma cuceririlor, erau strns legate de Roma. O nsemnata si durabila retea de drumuri,
completate de viaducte si poduri uneau toate aceste provincii de Cetatea Eterna. Daca
negustorii au deschis drumurile legionarilor si auxiliarilor romani, acestia din urma au
garantat, ulterior, securitatea vietii social-economice, administratiei, spiritualitatii
romane.
n toate provinciile, romanii au ntemeiat orase, care aveau aspectul unor mici
Roma, locuite n mare majoritate de cetateni romani, fiind importante centre economice,
comerciale si culturale, n care pulsa o puternica viata purtnd amprentele romanitatii,
cu toate caracteristicile sale. Localitatile rurale din provincii erau populate cu colonisti si,
ntr-o proportie covrsitoare, de autohtonii cuceriti, care contribuiau, cel mai adesea,
anonim la prosperitatea imperiului. nca de la nceputul Principatului autoritatile
romane si schimbasera atitudinea fata de populatiile barbare cucerite, ncercndu-se
integrarea rapida a acestora n structurile statale romane, atragndu-le prin diferite
mijloace si ndemnndu-le: Drept aceea iubiti pacea si cinstiti cetatea de ale carei
drepturi ne bucuram cu totii deopotriva, nvingatori si nvinsiToate le avem deopotriva
cu voi. Voi nsiva comandati de multe ori legiunile noastre si guvernati aceste provincii
sau altele; ntre noi nu mai este nici un hotar despartitor (Tacitus, Istorii, IV, 24). De
aceea Imperiul ncerca integrarea cuceritilor si printr-o abila diplomatie si o gama larga
de mijloace controla, mai strict sau mai larg, populatiile si teritoriile din vecinatate,
pentru asigurarea acelei caracteristice pax romana. Autoritatile administrative, soldatii si

ofiterii, colonistii, civilizatia si cultura romana superioara, transmisa n limba latina,

devenita lingua franca, au contribuit la romanizarea n diferite etape, cu ritmuri si
intensitati particulare a populatiilor cucerite, rezultnd o romanitate mult mai extinsa
dect cea care a supravietuit n evul de mijloc.
Odata cu mparatul Marcus Ulpius Traianus (98 117) s-a ncheiat perioada de
ofensiva, de expansiune a imperiului. Cuceritorul ntregii Dacii si organizatorul unei parti
a acesteia ca provincie imperiala (106) si nvingatorul partilor si ntemeietorul provinciei
Assyria (114), mparatul Traian a conferit imperiului cea mai mare ntindere din istoria
sa, cu o administrare foarte buna. 30 de legiuni si numeroase unitati auxiliare aparau un
limes de aproximativ 10000 km, din Peninsula Iberica pna la Eufrat si Tigru, din Scotia
si Marea Nordului pna la granitele Saharei si prima cataracta a Nilului, imperiul
nglobnd, astfel, circa 3, 3 milioane de km 2 si o populatie de aproximativ 55 de
milioane de locuitori.
La moartea mparatului Traian (117), la conducerea imperiului a ajuns Publius
Aelius Hadrianus (117 138), care a avut de facut fata miscarilor unor populatii
supuse: daci zisi liberi, sarmati roxolani, brittoni, parti (117-118) si evrei (132-135). n
aceste conditii, Hadrian a luat o serie de masuri pentru restabilirea ordinei n imperiu si
fortificarea acestuia. Astfel, a retras administratia si armata romana din provincia
Assyria, de dincolo de Eufrat (117 118), a reorganizat Dacia romana si Britannia, n
acesta din urma construind un nou limes, vallum Hadriani (122-123). Iubitor de arta si
calatorii, bun administrator si militar, Hadrian s-a preocupat de pastrarea hotarelor
imperiului, care a intrat ntr-o perioada de defensiva. Aceasta politica a fost continuata
de T. Aelius Antoninus Pius (138 161), un mparat capabil, bun administrator al
finantelor imperiului, asugurndu-I o prosperitate economica. Pentru a asigura linistea la
hotare, a confirmat n tron regii clientelari ai cvazilor, lazilor, iberilor din Caucaz, partilor,
si a rennoit tratatele cu hermundurii si marcomanii. Prin actiuni militare a nfrnt o serie
de rascoale n Britannia si Dacia, a ntarit si amplificat sistemul defensiv al acestoara.
Dimpotriva, perioada mparatului filosof, Marcus Aurelius Antoninus (161-180),
care a condus o vreme mpreuna cu Lucius Aurelius Verus (161-169) a fost marcata de
numeroase conflicte cu neamurile barbare aflate la hotarele imperiului. A purtat lupte cu
partii (161-165) si din 166 omnes gentes, de la granitele Illyriei pna n Gallia:

marcomanii, varistii, hermundurii, cvazii, suevii, lacringii, burii si sarmatii iazygi, si

dimprejurul Daciei romane si Moesiei Inferior: victofalii, sosibii, sicobitii, roxolanii, alanii,
bastarnii, peucinii si costobocii, au atacat imperiul, marcnd nceputul migratiei
popoarelor din primul mileniu al erei crestine. n aceste conditii Marcus Aurelis a purtat
lupte cu marcomanii si cvazii (166-175) si costobocii (170), lund masuri deosebite de
organizare administrativa si militara si fortificare a Daciei romane. Marcus Aurelius
Commodus Antoninus (180-192) a dus o politica de ncheiere a conflictelor, punnd
capat razboiului cu marcomanii (180) si a interzis burilor germanici si, probabil, dacilor
zisi mari din NV sa se apropie la mai mult de 40 de stadii (= 7, 5 km) de granita nordica
a Daciei romane, si a stramutat pe teritoriul provinciei imperiale aproximativ 12000 de
daci liberi. Considerat o personalitate slaba si usuratica, a fost supus, dupa moarte, la
damnatio memoriae. A urmat o scurta perioada de criza imperiala, pentru tron luptnd:
Publius Helvetius Pertinax, Marcus Didius Severus Iulianus, Lucius Septimius
Severus, C. Pesculianus Niger, D. Clodius Albinus, unii sprijiniti de legiuni.
Victorios din aceasta disputa a iesit Lucius Septimius Severus (193-211), care
a impus regimul militar, n acest sens adaptnd majoritatea structurilor statale, a
restrns atributiile senatului si, bazndu-se pe armata, a sporit puterea mparatului. A
obtinut noi victorii mpotriva partilor si brittonilor, construind, n nordul Britanniei, vallum
Septimii Severi. A consolidat imperiul, de pacea relativa bucurndu-se si Dacia romana.
Fiul acestuia, Marcus Aurelius Antoninus Caracalla (198-217) a purtat razboaie n
Germania si Raetia (213), mpotriva carpilor si n Orient (215-217), conducerea
administrativa a imperiului ncredintnd-o mamei sale Iulia Domna. n anul 212 el a dat
un important edict, cunoscut sub numele de Constitutio Antoniniana, care a avut
consecinte pozitive pentru nchegarea juridica a imperiului. Astfel, dacii, galii, iberii,
brittonii, egiptenii, sirienii, tracii si illirii erau recunoscuti cetateni romani, avnd aceleasi
drepturi si obligatii, mai ales fiscale si militare, ncadrndu-I n structurile statale
romane. Dupa uciderea acestuia de catre Marcus Oppelius Severus Macrinus (217218), imperiul va cunoaste o perioada de recul n timpul lui Marcus Aurelius Antoninus
Elagabalus (218-222), un mparat tnar, n timpul caruia au patruns si au fost adoptate
multe culte imperiale, si o oarecare ntarire n vremea lui Marcus Aurelius Severus
Alexander (222-235), care a purtat, n acest sens, lupte cu persii si germanii-alamani.

Din anul 235 a nceput perioada anarhiei militare, care a durat o jumatate de
secol (284), marcata prin disputa dintre senat si armata pentru desemnarea si
sustinerea mparatilor. n aceasta vreme, Imperiul Roman a fost afectat de profunde
framntari interne si grave conflicte militare, chiar civile, care s-a transformat ntr-o
criza economico-sociala si politico-militara a Principatului. Efectele acestei crize a
imperiului au fost agravate de atacurile din ce n ce mai numeroase si mai frecvente ale
populatiilor aflate n migratie, atrase permanent de civilizatia si bogatia imperiului.
Perioada a debutat cu mparatul Caius Iulius Verus Maximinus Trax (235-238), bun
militar, proclamat de trupele pe care le comanda pe Rin. Dejoaca unele comploturi si i
nfrnge pe germani n 235-236, pe dacii liberi si pe sarmati (236-237). Pentru a-si
apara tronul, n timpul revoltei din Africa de Nord si din Italia, Maximinus Trax se
ndreapta spre Roma, pe drum fiind ucis la Aquilea (238). n timpul revoltei din 238, au
mai fost proclamati mparati: Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian I),
Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian II, fiul), Marcus Clodius
Pupienus, Decimus Coelius Calvinus Balbinus. Pe tronul imperiului a fost aclamat
mparat Marcus Antonius Gordianus (Gordian III), (238-244), care s-a confruntat cu
atacuri ale persilor, n est, ale alamanilor, pe Rin, si carpilor , la Dunarea de Jos,
ultimele respinse de legiunile din Moesia Inferior. A fost ucis de Marcus Iulius Philippus
(Filip Arabul), (244-249), care a trebuit sa faca fata atacurilor anuale ale carpilor si
gotilor. Pe carpi i-a nfrnt n anul 247, dar n 248 acestia au renceput atacurile,
nemultumiti de stipendii. Dupa moartea lui Filip Arabul, a fost proclamat mparat, de
catre legiunile dunarene, Caius Messius Quintus Decius Traianus (249-251), probabil
trac de origine, care a avut de nfruntat o mare invazie carpica si gotica, pe mare si pe
uscat, n timpul careia si-a pierdut viata la Abrittus (Razgrad, Bulgaria). Invaziile gotilor
vor continua n timpul mparatilor Caius Vibius Trebonianus Gallus (251-253), Marcus
Aemilus Aemilianus (253), Publius Licinius Valerianus (253-259) si Publius Licinius
Egnatius Gallienus, comparat pna n 259 si mparat pna n 268, cnd criza atinge o
perioada de apogeu. Se pare ca n timpul ultimului mparat romanii au pierdut controlul
asupra provinciei nord-dunarene Dacia. De-abia Marcus Aurelius Claudius Gothicus
(Claudiu al II-lea Goticul), (268-270), a reusit sa opreasca aceste atacuri.

Dupa o scurta domnie a lui Marcus Aurelius Quintilinus (270), la conducerea

imperiului a ajuns Lucius Domitius Aurelianus (270-275). Prin luptele purtate mpotriva
vandalilor din Pannonia, iuthungilor n Italia, a gotilor si carpilor la Dunarea de Jos, prin
nfrngerea reginei Zenobia a Palmyrei si a lui Tetricus, care se proclamase mparat n
Gallia, a primit titlul de restitutor orbis. n fata dificultatilor mentinerii Daciei romane n
limitele imperiului, a procedat la retragerea autoritatilor si armatei romane din aceasta
provincie la sud de Dunare, unde a ntemeiat Dacia Ripensis. Pna la sfrsitul
Principatului au mai fost mparati Marcus Claudius Tacitus si Marcus Annius Florianus
(275-276), Marcus Aurelius Probus (276-282), Marcus Aurelius Carus (282-283),
Marcus Aurelius Numerius Numerianus (283-284) si Marcus Aurelius Carinus (283285).
Legate de dezvoltarea Imperiului Roman au fost si nceputurile crestinismului,
care a evoluat n aceasta perioada de la stadiul de religie interzisa la cel de religie
oficiala, n vremea lui Constantin cel Mare (313). Noua religie, nascuta n Orientul attor
sinteze spirituale, s-a cladit pe bazele monoteismului iudeu la care s-au adaugat
elemente extrase din stoicismul greco-roman si din misteriile orientale. La nceput,
crestinismul s-a manifestat ca o secta aparte a iudaismului, ridicndu-se mpotriva unor
traditii iudaice si a ordinii sociale si politice romane, care a determinat, pe de o parte,
asimilarea mai rapida a acestuia de catre paturile sarace si raspndirea n imperiu si, pe
de alta parte, punerea n pericol a ordinii si legilor existente, minndu-se autoritatea
statului roman. De aceea, noua religie, cu nsemnate precepte morale si sociale, putea
duce la disolutia imperiului, de aici rezultnd si numeroasele prigoane ale unor mparati
mpotriva crestinilor, asa cum au fost cele din timpul lui Nero, Traianus Decius,
Diocletian, Galerius etc. de aceea, crestinismul s-a raspndit neoficial, pna n 313.
Doctrina (dogma) crestina s-a configurat treptat, ncepnd cu primul secol al erei
crestine, la baza ei stnd Evangheliile, Faptele Apostolilor, la care se adauga Epistolele
sobornicesti ale Sf. Apostol Ioan si Epistolele Sf. Apostol Petru, reunite n Noul
Testament din Biblie, pentru a se defini, n liniile sale esentiale, la Conciliul al IV-lea de
la Calcedon (451), prin formularea crezului (acceptarea misiunii de mntuitor a lui Isus
Christos, a calitatii lui de fiu al lui Dumnezeu, nascut din Fecioara Maria, cu doua naturidivina si umana, avnd n centru trinitatea-Sfnta Treime). n mod firesc, n cadrul

crestinismului timpuriu s-au manifestat o serie de erezii cum au fost: ebionitismul

(pastrarea legii mozaice), gnosticismul (amestec de doctrina crestina cu notiuni
religioasedin mitologiile pagne), maniheismul (mixtura ntre teozofia chaldeana,
dualismul zoroastrist si etica budista), monarhianismul (Isus Christos un simplu om,
nzestrat cu ntelepciune si putere ca si profetii biblici), pastripasianismul (identifica
logosul creator cu Dumnezeu Tatal), arianismul (subordonarea fiului fata de Dumnezeu
Tatal), nestorianismul (dubla natura din unitatea persoanei lui Isus) etc. n secolele I-IV
crestinismul s-a raspndit n cadrul unei parti nsemnate ale Imperiului Roman,
devenind o religie acceptata oficial alaturi de celelalte culte din lumea romana.
Odata cu venirea pe tronul Imperiului Roman a lui Caius Aurelius Valerius
Diocletianus (284-305), s-au pus bazele unui nou sistem politicio-administrativ
Dominatul, bazat pe puterea absoluta a mparatului, care era considerat Dominus et
Deus, si s-a instituit tetrarhia (doi mparati-Augusti si doi coregenti-Caesari), ca forma
de conducere a statului. Prin reformele sale politice, administrative si militare, a ncercat
sa ntareasca imperiul, slabit n urma anarhiei militare. mpreuna cu Caius Galerius
Valerius Maximianus (Caesar, 293-305; Augustus, 305-311) a obtinut victorii mpotriva
sarmatilor, gotilor, carpilor si persilor, si au declansat persecutii sngeroase contra
crestinilor (303-304). Imperiul a cunoscut o perio-ada de nflorire n timpul mparatului
Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), (306-337), fiu al lui Constantinus
I Chlorus (293-306), care a condus imperiul mpreuna cu Valerius Licinianus Licinius
(308-324). A desfasurat o vasta activitate de organizare a imperiului, caruia i-a
oficializat o noua religie, crestinismul (313), i-a dat o noua capitala milenara, o Noua
Roma, Constantinopolul (330), si a continuat reformele administrative, economice si
militare initiate de Diocletian, n timpul sau Imperiul revenind la nord de Dunare si si-a
refacut granitele la Dunarea de Jos, influentnd favorabil procesul de continuare a
romanizarii si raspndirea crestinismului. A purtat lupte cu carpii (317-318), cu gotii
(332) si sarmatii (334), Imperiul parcurgnd o noua perioada ofensiva, care se ncheie
cu Iustinian (527-565).
Constantin cel Mare si urmasii sai au fost cei care au dezvoltat ideea romana de
universalitate (orbis Romanus) pe care au reunit-o cu credinta crestina, sub forma
monarhiei crestine (creata de Eusebiu din Caesareea), specifica pentru Imperiul

Roman trziu si Imperiul Bizantin. Potrivit acestei conceptii, mparatul era regentul, pe
Pamnt, al divinitatii crestine, fiind chemat sa asigure ordinea si armonia terestra ca o
garantie a armoniei cosmice. De aceea, el conduce ntregul imperiu terestru, este
crmaciul navei universale, este parintele si stapnul universului (pater et dominus
terrae). Astfel, n secolele IV-VI programul politic al mparatilor de la Constantinopol a
vizat raspndirea crestinismului la popoarele din interiorul Imperiului Roman si la
neamurile barbare din vecinatatea acestuia, n hotarele invizibile ale acestuia,
granitele Imperiului fiind concepute ca

granite ale crestinatatii. Orice extindere

teritoriala a Imperiului era si o expansiune a credintei crestine si orice cucerire spirituala

a bisericii crestine era, potential, si o noua achizitie a Imperiului Roman, propaganda
facndu-se n limbile popoarelor respective si n limba latina, care a fost limba oficiala la
Constantinopol pna la sfrsitul secolului al VI-lea, mparatul devenind primul misionar
al credintei n Christos. Astfel, pax romana a fuzionat cu pax christiana rezultnd pax
byzantina. Dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476), una dintre cele mai
nsemnate ncercari de restaurare a Imperiului Roman universal (orbis Romanus) si
crestin a facut-o Iustinian, care reprezenta un beneficiu si pentru ortodoxie. Regatele
barbare, formate pe teritoriul vechiului Imperiu de apus, se considerau membre a
comunitatii romane atotcuprinzatoare, regii barbari legitimndu-si puterea invocnd
apartenenta la civilizatia Noii Rome (Stelian Brezeanu). Acestia se considerau
reprezentanti si mostenitori ai imperiului, demnitati si nsemne ale puterii de origine
romana, conferite de mparatii de la Constantinopol, se gaseau n ntreaga lume
barbara, vorbind de hegemonia mondiala economica, culturala si ideologica a Noii
Rome.
Din secolul al VII-lea si pna la mijlocul secolului al IX-lea, Imperiul Bizantin a
trecut la defensiva, pierznd o parte din provincii si aparndu-si frontierele. Ideea
hegemoniei universale crestine este nlocuita cu altele ca patria si ortodoxia, Imperiul
grecizat lingvistic a fost redus la nucleul de populatie greaca iar ortodoxia a devenit
religie nationala. Ocuparea unei mari parti a Peninsulei Balcanice de catre slavi si
ruperea legaturilor cu Imperiul Bizantin au avut efecte mai putin benefice asupra
romanitatii orientale balcanice. Fata de slavii din Pen. Balcanica, Imperiul a dus o

politica ofensiva, transformndu-i n foederati si convertindu-i la crestinism, ncercnd

sa-i integreze n sistemul politic si cultural bizantin.