oricelul de bibliotec

A fost odat un oricel de bibliotec.

Era
un
oricel
de
bibliotec
fiindc
aa
dorise
mama
lui.
Ea l trezea diminea devreme i i arta rafturile pline de cri ce trebuiau devorate.
oricelul nu tia de ce trebuiau devorate, dar i fcea mamei pe plac, deoarece, la sfritul unei
zile petrecute n compania crilor groase, primea un phrel - ct un degetar - cu lapte nespus de
dulce.
nainte de a roade paginile crilor, oricelul avea datoria de a le citi; pare-se pentru a aduna
multe cunotine i a deveni, astfel, primul savant din lumea roztoarelor. Evident, dup exemplul
strlucit (i, mai ales, bine pltit) al oricelului buctar.
ns, un lucru nu prea mergea n toat afacerea asta: rvna mititelului nu era pe msura
rvnei mamei sale, care ncepuse deja s dea interviuri n faa unui ciob de oglind:
-Fiul meu a dat gata, pn acum, trei rafturi de bibliotec. E specialist n matematic i astronomie,
n chimie i botanic. Germana o chiie cursiv, la fel i engleza. Doar partiturile pentru pian nu
le-a putut digera nc Srcuul, nici s doarm nu mai are timp, dar l neleg: este att de studios
i de ambiios!
n timpul acesta, ceilali oricei alergau netulburai prin podul casei, printre jucrii vechi i
manuale colreti, apoi ieeau n cmp, unde li se pierdea urma pentru cte o zi ntreag. Seara se
ntorceau acas, prpdii i la fel de proti, dup cum li se ddea de neles, fr ns a le fi
refuzat poria de cacaval, furat cu mare demnitate din cmara proprietarilor.
Phrelul cu lapte, l primea, se nelege, doar oricelul de bibliotec, deoarece se trudea nespus
pentru o carier de succes, ct mai departe de hotarele acelei case modeste, care i inea pe toi.
ntr-o zi, ns, ce s vezi? Proprietarul cel btrn, care nu mai ddu prin bibliotec de vreun an de
zile, intr pentru a cuta o carte cu poveti. Cnd s o apuce, prinse coada micuului savant, care
nu avu nici timp, nici pricepere s scape, i acum se legna cu capul n jos, chiind dup ajutor.
-Ce-mi faci dumneata aici? l ntreb omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispruser crile
sale cele mai scumpe.
-Eu? Studiez! rspunse oricelul de bibliotec, nutrind sperana c omul l va elibera pentru
totdeauna de aceast corvoad!
-Sper c nu mi-ai mncat i cartea cu poveti! Dac mi-ai mncat-o i pe aceasta, nu scapi
viu de aici!
-Nu, pe asta nu! zise el uurat. Mama a zis c nu-mi este de niciun folos acolo unde vreau
eu s ajung!
-Bine, atunci i dau drumul! rse omul. Spune-i mamei tale c biblioteca mea este prea
mic pentru un oricel att de ambiios ca tine. De aceea, ar fi bine s v mutai ntr-o cas mai
mare.
-O s-i spun, domnule! Dar, v rog, la plecare, putei s-mi dai si mie s citesc ceva mai uor?
Aa se face c micul roztor de bibliotec primi cartea cu poveti, descoperi pasiunea cititului, apoi
pe a scrisului i, n ciuda mamei sale, care l voia savant, deveni un simplu i fericit oricel scriitor.

Mica raz
A fost odat o feti care, n fiecare zi, pleca puin de acas, pentru a cltori prin lumea povetilor. Nu trebuia
dect s deschid o minunat carte cu poze, s citeasc dou-trei rnduri i gata, era departe Att de departe, nct nu
mai
vedea
i
nu
mai
auzea
nimic
din
lumea
din
care
tocmai
plecase.
Pe acel trm fermecat al povetilor, mica cititoare hoinrea fr fric. Fiarele pdurii i vrjitoarele nu aveau nicio
putere asupra ei, ntruct nu le sttea n putere s se lupte cu oameni adevrai. Att de minunat era privelitea oferit
de fiecare pagin, nct fetia cuta s o in bine n minte, printre gndurile sale, tot mai viu colorate. i, prin cte
ntmplri noi trecea, din toate pstra cte un neles, pentru cnd va fi s aib nevoie de el.
ntr-o zi, cum alerga dup un ied prin poienia unui basm, cu cine i fu dat s se ntlneasc? tiu ce vei spune:
cu un lup! Dar, nu, nu-i deloc aa, ddu nas n nas cu un bieel plecat i el, pentru puin vreme, de acas, pe firul
aceleiai poveti.
-Bun! Ce coinciden fericit! zise bieelul.
-Chiar aa! zmbi fetia i culese o floare cu petale de aur pe care i-o oferi colegului su foarte mirat.
-Dar eu.. nu pot s-i ofer nimic! se art el ndurerat, netiind cum s culeag o floare ntr-o poveste. Dac ar fi fost
pe cmp, n lumea lui cu flori adevrate, i-ar fi fost destul de uor, dar, aici, pe el florile nu l ascultau
-Dac o s te ntorci n lumea aceasta, o s-i dai seama foarte curnd cum stau lucrurile.
-Da? Atunci o s revin! promise biatul i se ntoarse iute acas, deoarece avea de jucat o partid de fotbal.
Fetia i continu plimbarea, lsnd iedul i inndu-se dup un iepure de cmp, care tocmai ajunse la ua
vizuinei
sale,
pe
care
o
deschise
larg,
invitndu-i
micua
musafir
nuntru.
-Mulumesc, Domnule Iepure! gri ea respectuos.
Am citit multe despre dumneavoastr.
Iepurele se aplec, ducnd o lbu la spate, apoi scoase un morcov dintr-un joben i-l ntinse fetiei, creia se vedea c
i era cam foame.
La desprire, dup cteva minute de mprtit impresii din ara Minunilor i reete pe baz de legume,
musafira i lu rmas bun.
Avea mult de colindat. Foarte mult. Timp s se ntoarc n lumea ei nu-i prea gsea. i, parc, nici chef.
-Mai bine rmn aici! se gndi.
La ce bun s m mai ntorc? Acolo nimic nu este la fel de plcut. Toate sunt amestecate. Binele nu se mai
deosebete de ru, nici adevrul de minciun Mcar tiu c sunt n lumea povetilor. i c am primit, n sfrit,
puterea
de
a
crede
n
ele,
cu
care
pot
nfptui
orice!
n acea clip, ca din senin, se ivi Zna Basmelor:
-Nu, draga mea. Dei ai putea rmne aici pentru totdeauna, pentru c eti cu adevrat un suflet curat i frumos, nu este
de dorit s lai lumea ta. Dac toi cei buni s-ar refugia n poveti, cine ar mai schimba-o? Cine ar mai lupta cu rul,
cu minciuna, cu urtul i cine i-ar mai nvinge? Dac soarele ar strluci doar n cri, cine ar mai lumina zilele vieii de
pe pmnt?
Du-te napoi, mic raz, i ofer lumii tale tot ce ai nvat citind! Noi nu avem puterea oamenilor de a trece de pe un
trm pe altul, de a pune n fapt gndurile, orict de frumoase i de nobile ar fi. Aceasta, numai copiii ca tine o pot
face. Ia tot ce i este de folos. Cheam-ne cnd i va fi o greu. ntoarce-te cnd i va fi dor. Dar nu rmne aici.
Viaa, draga mea copil, s fie povestea ta!
Bineneles c fetia ascult spusele Znei Basmelor i se ntoarse n lumea ei.
Nu dup mult vreme, n pauzele de nvat, se apuc s scrie ceva ntr-un caiet, n care eu n-am putut s m strecor din
cauza unui lcel de argint.
Dar simt i cred... c acolo ncepea o nou poveste

Lenea i Prostia
Au fost odat dou surori: Lenea i Prostia. Nimic nu le plcea din tot merit preuit pe lume: nici Bucuria
cea simpl, nici Frumuseea cea armonioas, nici Respectul cel cuviincios, nici Munca cea plin de modestie. Nici una,
nici alta
Ba,
mpotriva
Muncii
erau
att
de
nverunate,
nct
i
puser
gnd
ru.
Dar, unde i cum s o alunge? Munca era pretutindeni. Oriunde era nevoie, ea ntindea grabnic o mn de ajutor, fie
naturii, fie oamenilor Nu era loc sub soare pe care s nu-l poat preface ntr-un colior de rai cum Lenea nu a ajuns
s
vad
vreodat,
iar
Prostia
nici
mcar
nu
i
l-a
imaginat.
i, fiindc nu se pricepeau deloc s ticluiasc un plan, cele dou surori ruvoitoare alergar la Viclenie:
-Surat, am dori s ne ajui ct se poate de repede s scpm de aceast pacoste!
-Care pacoste, dragelor?
-Munca!
rspunser
Lenea
i
Prostia
ntr-un
singur
glas.
-Munca? rse Viclenia. Cum aa? Dar ce ru v poate face vou Munca? Ori suntei proaste amndou, ori v e prea
lene s v gndii la folosele pe care le tragei fiecare de pe urma ei. Dar, fie, o s v ajut, n schimbul unei frumuele
sume de bani!
-Bani?
De
unde
bani?
Noi
nu
avem
niciun
ban!
Noi
nu
producem
nimic!
-Nu e treaba mea, v descurcai voi cumva! rspunse Viclenia, cunoscndu-le bine pe amndou. Cu niciun chip nu lear fi fcut un serviciu nainte de a-i vedea plata.
-Tu eti cea viclean. Tu s ne nvei cum s facem rost de bnui fr niciun efort! ndrzni Lenea.
-Da, da, tu s ne ajui s avem bani, dac vrei s i-i dm! zise Prostia, mndr de ea.
Minunndu-se de atta obrznicie, Viclenia gsi de cuviin c e mai bine s le serveasc o lecie celor dou, dect si fac Muncii de petrecanie.
-Bine, uite, cum facei! V ducei pe rnd la Munc acas. i, cnd vedei c se odihnete nielu, Lenea i va spune
aa:
-Vai, ct de multe lucruri ai mai putea face! Dar tu nu tii s visezi ca mine! Tu te mulumeti cu ct reueti s
nfptuieti azi, dar visarea visarea i d aripi ntr-o zi vei putea realiza cte nici nu gndeti! ndrznete, arunc
iute uneltele i las-i mintea s zboare Ea te va conduce ctre cele mai nalte i mai nobile realizri, ctre cele mai
frumoase
ctiguri
Apoi
Viclenia
se
ntoarse
ctre
Prostie,
nvnd-o
cum
s
griasc:
-O, Munc, nu te-ai plictisit nc? Nu vezi c totul e n zadar? Ce faci azi, mine se stric. Ce creti azi, mine
moare. Totul e inutil i mereu la fel Nici mcar nu eti rspltit pentru ct de mare i este efortul. Ai putea avea
mai mult, mai uor i mai repede, dac i-ai pune, ca mine, pe cei proti s munceasc!
La ndemnul Vicleniei, cele dou surori, mulumite foarte de lecia nvat, se duser la Munc s o aplice.
ns Munca, n timpul ei de odihn, dup atta osteneala, aipi de-a binelea, timp n care Lenea crezu c viseaz la cele
zise de ea Iar dup ce se trezi, fu aa de prins n socotelile i rosturile treburilor ei, nct Prostia crezu c mediteaz
la neleptele-i sfaturi
Doar cnd se apuc de lucru, avur ele un junghi n inim Cci, iat, sosise vremea ca Munca s culeag
roadele
faptelor,
s-i
ia
plata
pentru
ndejde
i
s-o
mpart
tuturor,
cu
folos.
Obinuite s-i ntoarc mereu spatele i s nu recunoasc n ruptul capului c au greit, mndrele surori nu primir din
darurile Muncii nimic
Ct despre Viclenie, nu a fost rspltit nici pn astzi de cele dou cu altceva dect cu vorbe grele, pe care
oricum nu a pus niciun pre.

Muchi
A fost odat o familie de roztoare simpatice, cu urechi lungi i nu chiar aa de pleotite.
Locuina lor era la marginea pdurii, ntr-o csu bine ascuns de privirile oamenilor.
Din cnd n cnd, Muchi, mama iepurailor Kuchi i uchi, ieea din csu, strbtea tot cmpul cu
cereale, toate grdinile cu verdeuri i se oprea, ciulind bine urechile, lng zidul unei coli. Acolo, n
coala aceea, Muchi ntlnise o nvtoare, care avea att de muli copii, nct biata mam a celor doi
iepurai nu putea s priceap cum i educa pe toi i nc foarte bine.
nvtoarea i-a dat lesne seama c Muchi e tare necjit din pricina urecheailor ei, aa c a hotrt s o
ajute. mpreun au pus la cale un plan care avea s dea rezultate, ns numai peste o vreme, dup ce
micuele roztoare se vor fi convins de gustul dulce al morcovilor meritai pe deplin i de gustul din cale
afar de amar al celorlali.
n fiecare diminea, pentru a nva cum s-i pun planul n aplicare, Muchi venea la coal,
istovit, dup ore de alergat descul printre verze i salate, care nu erau nici pe departe mai mbietoare
dect pacea i buna nelegere din familia ei. Kuchi i uchi, plini de neastmpr, nu o puteau urma mai
mult de civa metri, preocupai s se joace ori s road tot ce gseau de ros prin mprejurimi.
Aa se face c, dup zile ntregi de chin, Muchi reui s afle i s se deprind cu o tehnic nou n educarea
rzgiailor i leneilor ei copii, crora nici la cele mai aspre ameninri nu li se mai zbrlea vreun fir din
blni. Cum frica era un cuvnt necunoscut pentru ei, iar recompensele nu i interesau, dat fiind c oricum
aveau cam tot ceea ce i doresc nite iepurai mofturoi, singura metod rmsese cea pe care Muchi
avusese norocul s o nvee.
-Mama, nu m pedepseti? ajunsese Kuchi s o ntrebe nedumerit la captul unor eforturi disperate de a
scoate din fire.
-Nu, draga mea, nu te pedepsesc! rspundea mama, pstrndu-i calmul.
- Uite, am mai fcut o trznaie! srea uchi, explicnd ce i cum, cu lux de amnunte, ca pentru a ctiga
btlia decisiv cu pacea din inima i zmbetul de pe chipul mamei sale.
-Te privete, dragul meu! i rspundea Muchi, interesat sincer de transformarea n bine a micuelor fpturi.
Iepuraii erau uluii. Hotrr s ncerce i altfel.
-Dac mi fac leciile repede i corect, ce mi dai? ntreba Kuchi, intuind c nu va mai primi, de data
aceasta, nimic.
-F-i leciile repede i bine i vei vedea! i rspundea mama, fr a-i promite ceva din cele de altdat.
-Dar eu, pot s ies cu iepuraii pe cmp i s nu-mi strng jucriile? cuta Kuchi s provoace un nou
scandal pe aceeai tem nvechit a ordinii la locul de joac.
-Firete, ce te-ar putea reine? se arta mama tot mai permisiv, spre surprinderea odraslelor crora acum
chiar c li se pleotiser urechile.
Dup cteva zile, n care fcur doar ce au dorit, au inclcat toate regulile i au ncercat tot ce le-a stat n
putin pentru a o enerva pe Muchi, iepuraii se vzur nevoii s o ntrebe:
-Mama, tu de ce nu ne mai pedepseti ca nainte?
-Nu v mai pedepsesc, micuii mei, din iubire pentru voi. A fost nevoie s neleg c v pedepsesc
destul...faptele voastre.
-i de ce nu ne mai rsplteti cum ne rsplteai?
-Pentru c ceea ce conteaz cu adevrat este mulumirea voastr, nu a mea! Rsplata ascuns pn i n cea
mai mic fapt bun este mai mult dect orice v-a putea oferi.
-Te iubim, mama! Te rugm s ne ieri! plnser amndoi iepuraii, nelegnd ct de amar i-au fcut
viaa.
Apoi se duser n grdin, de unde se napoiar veseli cu doi morcovi foarte frumoi. Unul scos din
pmnt i unul desenat, dup cum se pricepur fiecare.

Judectorul

A fost odat, n marea familie a Pdurii din Povesti, o ceart grozav. Toate animalele au
participat la ea. Numai gzele scpar, fiindc pe gze nu le poi prinde uor s le bai atunci
cnd ceva nu i convine sau cnd cearta se ncinge prea tare.
Dac vreun om ar fi trecut prin pdure n acea zi, ar fi zis c nu mai e de trit. Iar dac ar fi
putut, printr-o minune, s cunoasc felul n care gndete un animal sigur pe el i pe
dreptatea lui, ar fi simit un fior rece pe ira spinrii i ar fi luat-o la sntoasa.
i totui, spre marea surprindere a multora, n acea pdure locuia i un om. Un om btrn,
pe care anii l nvaser o grmad de lucruri i-l scoseser teafr din nenumrate ncercri,
tocmai pentru a le deslui i altora tainele de neptruns ale vieii.
La el, aadar, se nfiin, primul, un leu uria, rnit ca de moarte de cearta aceea aprig, n
care
nu
avu
cum
s
ucid
pe
cineva,
toi
stndu-i
mpotriv:
- Omule-neleptule, pentru care pricin animelele astea proaste din pdure nu recunosc c
dreptatea este de partea mea?
Btrnul zmbi, mngind leul pe coama ciufulit, pn cnd acesta uit de ce veni.
Dup leu, sosi o vulpe, cunoscut pentru agerime, gata-gata s se mpiedice vznd c
naintea
sa
ajunse
un
leu
ramolit.
- Omule-neleptule, ntreb, revoltat vulpea, eu tiu c am dreptate, dar cum se face c
animalele
astea
jalnice
i
ndrtnice
o
in
mereu
pe
a
lor?
Btrnul i zmbi i vulpii, cutnd s dea la o parte, din ochii ei, mndria cea viclean, care
o
fcea
s-i
judece
pe
alii
att
de
strmb.
Apoi sosir i celelalte animale, rcnind una la alta i artndu-si colii, de parc dreptatea
ar
fi
fost
a
fpturii
care
te
speria
cel
mai
tare.
Iar
ntrebarea,
motiv
bun
pentru
o
nou
ceart,
era
aceeai:
Omule-neleptule,
cine
are
dreptate,
dac
nu
eu?
Vzndu-le adunate pe toate, cunoscndu-le suferina ascuns a inimii cci nu e uor s
crezi doar n tine i, astfel, s te simi mereu atacat - btrnul le rspunse pe un ton blajin:
- Dragele mele animale, n aceast pdure, judector nu sunt eu, judector este Timpul
Avei rbdare si vei afla de partea cui este dreptatea. Pn atunci, ns, nu v facei unele
altora
niciun
ru,
ca
Timpul
s
nu
se
arate
necrutor!
Animalele se privir un pic dezamgite c nu aflaser pe dat ceea ce voiau, gsind ns c
este, ntr-adevr, mai nelept s se ngduie unele pe altele i s atepte, fie i toat viaa,
rspunsul
care
avea
s
le
dea
mult
dorita
ntietate.

Veveria care i rodea unghiile

A
fost
odat
o
familie
de
veverie.
Locuina lor era o scorbur destul de artoas pe dinuntru: mici tablori pictate pe
frunze de stejar mpodobeau pereii, iar, din loc n loc, atrnnd de tavanul scorburii,
felinare cioplite n ghind aruncau blnde sclipiri de lumin.
n
csua
aceasta
tria
i
veveria
care
i rodea
unghiile.
Era o veveri simpatic.
Ale crei unghii, ns, se micorau n mare si dureros secret.
-Unghiile veverielor este bine s fie oleac mai lungi! i inea mereu aceeasi lecie
bunica, dovad c observase - sau nu? - ce fcuser nite diniori bine ascuii.
-Da, bunico, unghiile veverielor este bine s fie foarte lungi! rspundea nepoica,
n timp ce se lupta cu o alun rotund, lucioas i ncpnat. Se strduia de
cteva zile, dar, fr unghii, nu putea deloc s o apuce, darmite s o duc la gur!
-Dar ce tot faci tu, acolo, prineso? o ntreb tatl, aruncndu-i, pentru prima dat, o
privire plin de dragoste peste filele mototolite ale unei cri cu poveti.
-M joc! spuse ea; dei stomacul i gemea de foame, iar ochii i plngeau dup aluna...
plin, plin, plin de miez!
-Bravo! rspunse printele mndru; apoi i relu lectura, nfurndu-se, fr
s-i fie frig, n coada stufoas.
-Veve, hai s m ajuti! o strig, atunci, mama, de undeva din adncul scorburii,
unde se verificau zilnic proviziile pentru iarna cea lung: ghinde, alune i nuci
Cu
glas
stins,
aproape
leinat
de
foame,
privindu-i
nl
crimat
degetele,
veveria
o
rug
s
atepte...
puin.
Doar puin.
Doar pn se ntmpl o minune, i o mic zn - care crede n aceast poveste
- va face ca tuturor degetelor boante din lume s le creasc unghiile din nou.

Ultimul fulg

A fost odat, n csua unui nor, n care mama zpad albea hinuele tuturor copiilor
ei mici, muli i drglai, un fulg de nea oleac mai ndrtnic.
De fapt, nu era ndrtnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gndul c, dac o s apuce
s fac un pas n afara csuei, nu o s poat s se mai ntoarc niciodat.
Fiindc niciunul dintre fraii si, care chiuiau acum prin vzduh, n cele mai
strlucitoare
straie de
srbtoare,
nu
avea
s revin
acas
Mama
zpad
i
zicea
mereu:
- Trebuie s te avni i tu, dac vrei s cunoti bucuria de-a fi
- Eu vreau s cunosc bucuria de a sta cu tine, rspundea atunci fulgul cel subirel, pe
care nimeni nu l putea convinge c este extraordinar s ningi...
Dac vzu c nu reuete deloc s-l trimit n lume, mama zpad se gndi s consulte
vntul:
Uite,
vntule,
copilul
sta
al
meu
mi
d
de
furc...
- Sau poate c are inimioara cam slab... zise vntul, a crui asprime disprea subit
cnd se ntlnea cu Zpada.
Bine,
bine,
i
cum
s-l
ajut?
ntreb
ea.
M-am gndit c poate mi-l iei dumneata ntr-o zi i-l nvei s se bucure de zbor.
Dar vntul nu se ls nduplecat, fiindc bucuria nu se nva.
i nici alegerea nu o poate face altcineva n locul tu.
- Mai las-l, zise cu glas huruit, de parc ar fi fumat toat viaa ascuns prin hornuri.
nc
nu
i-a
venit
vremea
s
ia
viaa
n
piept.
i ea l mai ls o zi, dou, trei, pn cnd se apropie primvara i fulgul i zise:
Cred
c
acum
a
venit
vremea
s
fiu
fericit.
Dei zpada suferea dup fiecare copil care o prsea, totui bucuria de a-i vedea
mplinii n menirea lor era de o mie de ori mai mare.
Aa c zise:
- Du-te fiul meu. S dea Domnul s aduci lumin n ochii cui te-o mai zri!
- Mulumesc, mam! gri fulgul.
i

iei

pe

ua

csuei

din

nor,

umplnd,

singur,

ntreg

vzduhul

Povestitorul
A fost odat un om care tria de azi pe mine i muncea din greu pentru asta.
Timp s se bucure nu prea i mai rmnea; de fapt nici nu tia ce nseamn bucuria, fiindc nu se
ntlnise niciodat cu ea.
ntr-o zi, vzndu-l aa de harnic i de posmort, din rul pe malul cruia i trgea sufletul
la
captul
unei
zile
amare,
iese
un
pete
mic
i
i
zice:
- Omule, ce-ar fi dac mi-ai spune tu o poveste? i-a da n schimb o comoar care te-ar face bogat
i
pe
care
nu
i-ar
fura-o
nimeni...
Omul,
auzind
de
comoar,
i
zise
petelui
s-i
vad
de
ale
lui...
Dar petele l rug n continuare s i spun o poveste, doar una... fiindc o poveste ar putea chiar
s schimbe o via
Cum auzi de asta, i gndindu-se c petiorul trebuie s fie tare nefericit dac vrea o poveste
care
s-i
schimbe
viaa,
i
ddu
drumul
la
gur...
Adic zise i el ceva din cele trite, n care puse mult credin i dragoste i ndejde n Dumnezeu...
C doar asta era povestea pe care o tia cel mai bine i din care spera, in sinea lui, ca i petiorul
s
poat
trage
ceva
foloase
- Omule, ai zis aa de frumos i de adevrat, c o s vin i mine... auzi vocea micuei fpturi ce lu
calea
undelor,
retrgndu-se
n
adncuri.
A doua zi, pe malul rului, n cntecul psrilor i n fonetul frunzelor colorate, omul spuse o nou
poveste,
parc
i
mai
frumoas
dect
prima.
Ca s nu i se vad lacrimile din ochi, petiorul dispru i de aceast dat sub oglinda apei n care
soarele i numra ultimele raze...
Apoi veni a treia zi, veni i a patra, i omul ncepu s-l atepte pe cel ce prea s-i soarb
cuvintele.
Cte erau..., dup o zi n care nu avu timp dect s se roage; nti s-i fac bine treaba, apoi
s
fie
mulumii
si
oamenii
pentru
care
se
ostenea.
- Suflete, i spuse ntr-o zi prietenul su mititel, mbrcat n solzi, eu de acum trebuie s plec pe firul
rului, mai departe...
Dar tu
- Ce rsplat?

vei

primi

rsplata

pentru

buntatea

vorba

ta

iscusit.

Poate vrei s zici c am reuit s-i schimb viaa? zise omul, plin de speran.
- Nu numai c ai schimbat-o pe a mea, dar ai schimbat-o i pe a ta! zise petiorul i se fcu nevzut,
lsndu-l pe cel ce devenise povestitorul satului s mprteac aceasta ntmplare oamenilor
adunai n jurul su.
Dintre care unii l rspltir cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alii cu aceea de a nu
mai trudi pe nimic.

Zna Primverii

A fost odat o feti foarte frumoas.

Nu
tiu
cu
cine
semna
de
frumoas
ce
era.
Numai
c
aceast
feti
nu
avea
bani
ca
ceilali
copii.
Fiind primvar, troturarele erau pline de bucheele cu ghiocei.
Copiii
rdeau
i
se
bucurau
s-i
duc
acas.
Cu un leu cumprai un bucheel care era al tu i te fcea fericit.
Aa c bnuii se nmuleau n buzunarele florreselor, iar ghioceii se mprtiau prin
ora.
Doar fetia cea frumoas edea rezemat i privea cum florile dragi dispar.
Cnd mai rmseser trei bucheele, un biat i-a oferit, n sfrit, o hrtie de-un leu:
- Uite, ca s-i iei i tu nite flori.
Fetia
a
ntins
mna,
dar
a
tras-o
repede
napoi.
Atunci biatul s-a uitat urt i a plecat mai departe, aruncnd banul n buzunar.
O doamn a deschis poeta s-i dea i ea nite mruni, dar s-a rzgndit i i
cumpr ghioceii pe care se gndea s-i aeze frumos la geam, cnd o s ajung acas.
Mai rmsese doar un buchet..
i fetia cu ochii albatri ndreptai ctre florile nghesuite una n alta, ca o
familie
mic,
nvelit
ntr-o
singur
frunz.
Dac
ar
fi
fost
n
braele ei,
le-ar
fi spus
un
secret.
Dar florile fur cumprate de o elev bucuroas, convins c au ateptat-o s ias de
la coal.
Vedei, aa se ntmpl cnd Zna Primverii se transform ntr-o feti
obinuit.
Cine nu tie... nu i druiete din sufletul lui nici mcar un biet ghiocel.

"Puncte negre"
A fost odat o grgri.
i
era
foarte
drgu
i
fericit
grgria.
Dar avea cteva puncte negre, acolo, pe spate, care o suprau mereu.
Tot tergea la ele cu o crp mic fcut dintr-o frunz, ns punctele nu dispreau.
Ele erau necazul cel mai mare.
Totui, dac nu le-ar fi avut, poate c grgria ar fi murit de fericire i toat lumea insectelor
ar fi plns dup ea.
ntr-o zi, dup ce a stat la mas i s-a fcut aproape rotund, grgria a observat ceva ciudat.
Cnd
mnca
pe
sturate
i
se
umfla,
punctele
negre
creteau.
Sau
cnd
dormea
mai
mult
dect
trebuia.
Ba, n ultima vreme i cnd uita de munc, pentru c se distra ore n ir cu gzele pe malul lacului.
Numai ce privea n oglinda apei, c le i vedea: nite puncte mari i negre, de se speria de
ele.
Degeaba
le
Punctele nu ieeau.

tergea

cu

crpa

ei

nmuiat

ap

dulce.

Dar
nici
nu
mai
erau
puncte,
erau
nite
pete
ntunecate.
- Grgri, grgri, chiar nu-i dai seama ce se ntmpl cu tine? a ntrebat-o ntr-o sear o albinu
care
se
ntorcea
acas
de
la
serviciu.
- Nu-mi dau seama, surioar! Eram att de viu colorat, de frumoas i de uoar n zborul meu...
Acum nici nu pot s m ridic de jos
Punctele astea urte sunt de vin.

nici s m uit

oglind.

- Ba nu, grgrio, nu punctele sunt de vin.

- Ba da.
- Ba nu.
i tot aa, pn cnd grgria se fcu neagr de tot de la cearta aceea cu albinua.

O s fiu Verde
A fost odat un fir de iarb necjit, necjit...
- Cine te-a suprat, firule? l ntreb mama Iarb,
Eu
m-am
suprat,
rspunse
el,
sucindu-se
M-am suprat pentru c nu sunt rou.

mngndu-i ncet trupul

i
rsucindu-se
pe

firav.
loc.

Iarba ncepu s rd, acoperit de clipocitul apei n care fiul su i vzu pentru prima oar culoarea.
- i de ce, m rog, ai fi vrut s fii tocmai rou? l ntreb ea atunci, dornic s afle.
Pentru
c
am
auzit
c
roul
e
culoarea
iubirii, i
e
cea
mai
vie.
i dac te mbraci n culoarea asta nu treci aa de neobservat ca mine.
Atunci
mama
Iarb
se
vorbi
cu
o
sfecl
s
rezolve
mpreun
problema.
Fericit c dorina i-a fost ndeplinit de Doamn Sfecl, care n-a stat prea mult pe gnduri, firul se aplec
deasupra apei:
- Eti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broasc l zgndri i ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necji i mai tare. Roul sta nu l ajuta deloc s iubeasc pe cine l supra. i dori s fie
galben.
Mama Iarb, neavnd ncotro, btu la ua Domnului ofran, pe care l gsi n toane bune, aplecat
peste o eprubet. Galben din cap pn n picioare, firul de iarb se oglindi iar n apa foarte sincer:
- Ce te-ai ofilit aa? i spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o raz de soare.
- Oaaa..., veni i broasca, privind printre degetele rsfirate cu care i acoperi ochii bulbucai La
soare
m
pot
uita,
dar
la
tine
ba!
Atunci firul de iarb se spl i de galben, gndindu-se c albastrul e culoarea lui preferat.
Mama ca mama, plin de rbdare i de nelegere, se urc pe treptele unui rug n vrful cruia se bronza
ultima mur.
i aceasta fu dispus, n schimbul unei dulci srutri de copil, s-l mnjeasc puin. Numai puin, ct
s devin tot albastru.
- Ct de frumos sunt! zise el atunci primul, cutnd aprobare n ochii adnci ai apei.
- Dar de ce nu te vd? zise ea, plin la ora aceea doar de albastrul vzduhului.
- Oaaa, sri i broasca de colo, mirat. Cerule cte pot s-i treac unui fir de iarb prin cap!
Descurajat, firul de iarb privi n jur. S-ar fi tvlit prin cenu, ba nu, prin crbune, numai ca s se asorteze
cu tristeea ce-l fcea s-i simt sufletul negru. Cnd, deodat, i veni ideea salvatoare, care l umplu de
bucurie,
de
dragoste
i
de
via:
- tiu: o s fiu Verde!

Spiriduul
A fost odat un scriitor de poveti.
i lui i se ntmpla aa: dup ce termina de scris o poveste, venea un spiridu, srea pe hrtie, citea
tot i zicea:
E
adevrat
ce
ai
povestit,
Atunci, scriitorul, foarte curios, l ntreba:

adevrat

ce

ai

povestit!

- De unde tii?
Dar spiriduul disprea mereu nainte de-a auzi ntrebarea.
Nu era poveste pe care spiriduul s n-o citeasc i s nu-i dea cu prerea.
Povetile care i plceau lui i i se preau adevrate, doar acelea ajungeau la copii.
Dac se ntmpla s zic vreodat:
- terge tot ce ai scris, repede, c sunt suprat!, scriitorul tergea i trecea la alt poveste.
i
se
gndea
cum
s
fac
s-i
plac
nemulumitului.
ntr-o zi, i-a venit i ideea.
Ca s nu poat s mai zic spiriduul ceva de ru, l-a chemat nainte s se apuce de scris:
- Spiriduule, vino!
Nimic..
- Spiriduule, vino,... te rog frumos!
Iar nimic.
Atunci scriitorul l rug i mai fierbinte:
Spiriduule,
vino,
te
rog
frumos,
...
am
nevoie
de
ajutorul
tu!
Hop,
mititelul
pe
hrtie,
printre
literele
care
nc
nu
se
vedeau.
Dup ce vorbeau un minut, povestitorul se nviora i era plin de idei.
Care mai de care mai strlucite.
Iar povetile curgeau una dup alta.
i toate i plceau aa de mult nzdrvanului, nct i chema i pe spiriduii celorlali scriitori, ca s
se bucure mpreun.

Nemulumirea
A
fost
Toat ziua muncea.

odat

un

greieru

foarte

harnic.

De cntat nu cnta dect seara trziu, nainte s se culce, i dimineaa devreme, naintea
tuturor.
Fiindc trezea furnicile din somn, acestea i vorbeau urt i i aruncau cu grune n cap.
Dar lui nu-i psa.
Nici
de
njurturi
i
nici
de
ci
muni
de
grune
adunase.
Pentru el era important s aib un program i s-i fac bine treaba.
Fiindc
doar
atunci
avea
inima
mpcat
i
putea
s
cnte.
ntr-o zi, furnicile s-au ntlnit n faa cortului de frunze n care greieruul locuia de la ultima ploaie.
- Tu, care ne strici mereu linitea, iei, s-i zicem ceva!
- Nu pot, am de reparat o chitar !
- Iei, c te ajutm noi s-o repari.
Atunci, greieruul iei.
Dar nu ca s-i repare nite furnici nepricepute chitara, ci pentru c voia s scape de ele, ca s-i
continue lucrul.
- Am vrea s pleci ct mai repede,
- De ce nu m iubii? ntreb greieruul mirat.

nu

te

iubim!

spuser

furnicile.

cor,

fiecare

altceva.

- Munceti prea mult!

- Cni prea frumos!
- Eti prea ordonat!
Nu
te
vaii
Greieruul nu nelegea.

niciodat!

spuser

furnicile

Dar hotr s le fac pe plac i s se duc unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de
munc i de cntat.
n cortul lui veni o familie de broate puturoase, cu zece brotcei care orciau zi i noapte...

Scunelul chiop

A
fost
odat
un
scunel
care
avea
trei
picioare.
Semna cu un celu chiop.
Ci copii au stat pe el i au colorat poveti, doar mama lui, masa, tia.
Numai c nu putea s-l spun nimnui pe copilul care a rupt ntr-o zi piciorul
scunelulul ei drag.
Nu
putea
fiindc
nu
avea
gur.
Dac la mas nu e frumos s vorbeti, de ce s-i fac cineva gur?
Aa c ea sttea toat ziua n mijlocul sufrageriei i i privea copilaul de lemn, care
inea n brae un ursule fr ochi.
-Ursuleule, te-ai trezit? l ntreba scunelul, noaptea, cnd copiii casei nu mai
auzeau nimic, din cauz c visau.
- Nici nu am adormit, dac vrei s tii! rspunse ursuleul.
- Vrei s povestim ceva? l ntreb, rugtor, micuul cu trei picioare.
- Nu tiu, scunelule, astzi sunt tare obosit. Mai bine mi zici tu o istorioar.
Dar
eu
nu
tiu
dect
ce
mi-ai
povestit
tu.
- Spune ce tii i ce simi i o s fie bine. Numai s nu inventezi.
- Nu neleg, zise dup un timp, scunelul. Toate povetile tale, pe care nu prea le
credeam, erau adevrate?
- Da. Le-am trit n braele copiilor care m-au iubit att de mult, nct m-au luat cu ei
peste tot.
- Dar unul i-a scos ochii.
- Din greeal.
- i cum de nu i i-a mai pus la loc din greeal? ntreb nedumerit; dup care, dac
vzu
c
ursuleul
tace
suprat,
scunelul
ncepu
o
poveste.
O poveste trit de el, cnd avea patru picioare i credea c are cinci.
Aa de caraghioas, c prietenului su de plu i se fcu blnia moale, moale i ncepu
s rd.

Plria

A fost odat o floare de ppdie foarte geloas pe o ciupercu.

i ciupercua tot din acelai pmnt rsrise, numai c ea primise la natere, de la
Znele naturii, o plrie de toat frumuseea
Nemulumit, ppdia se gndea numai la ziua n care, dintr-un smoc galben,
o s-i creasc prul lung de doi metri i mtsos. Mcar att.
Dar prul i se decolora i i se subia, pn devenea un puf i cdea nainte s-i creasc.
- Ciupercuo, i fcu ppdia curaj ntr-o zi, tu de ce nu-i scoi niciodat plria?
Pentru
c
mi-e
fric
s
nu
mi-o
fure
cineva!
Cine
s
i-o
fure?
Vezi
pe
cineva
ho?
- Nu vd nimic, dar eu simt c e mai bine s-o in tras bine pe cap i pe ochi!
Bine,
dac
nu
vrei
s
facem
schimb,
treaba
ta!
- Dar tu... ce plrie ai? fu curioas ciupercua. E frumoas?
Ppdia nu vru s mint prea mult, aa c rspunse cu jumtate de gur:
- Eu? Eu am acum o peruc. Plriile nu se mai poart demult.
Ct
s-a
sucit
i
s-a
rsucit
ciupercua
Ct s-a necjit c trise n ntuneric atta vreme i nu aflase ce mai e nou.
De
aceea,
ca
s
fie
n
pas
cu
moda,
a
zis
hotrt:
- Poftim! D-mi peruca ta.
Ppdia i scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grij.
Ciupercua i ddu plria, dei i veni destul de greu s se despart de ea.
i erau tare fericite amndou c se pcliser una pe alta.
A doua zi, ns, cnd voiau s fac schimb napoi, peruca... nu mai exista.
Iar plria...
Plria atrna att de greu pe firul de ppdie, c nu putea s i-o mai dea jos n nici
un fel de pe cap.

Creionul

A
fost
odat
un
creion
ce
se
simea
foarte
singur.
Era bine ascuit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea s scrie.
Nu
reuea
s
lase
nicio
urm
i copiii l ddeau de colo, colo, fiindc nu era
Odat, creionul nefolosit l ntreb pe cel cu
- Cum este cnd desenezi, i place?

pe
foaie.
bun de nimic.
vrful galben:

Iar
creionul
galben
i
rspundea
fericit:
- Da, mi place mult. A desena toat ziua numai raze de soare...
Apoi
creionul
nefolosit
l
ntreba
pe
cel
rou:
- Dar ie ce i place s desenezi?
- Mie mi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori i acoperiurile de case.
Creionul albastru se luda cu cerul i cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Cel maro ajuta la nlarea copacilor. i, fiindc era foarte bun prieten cu cel verde, l
chema s-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu i plceau doar portocalele coapte, pe care le aga n toi
merii, prunii i cireii, n vreme ce creionul negru venea din urm, apsat, ca un frate
mai mare i fcea cte un contur de toat frumuseea acolo unde era nevoie de el.
Numai creionul nefolosit nu-i gsea rostul i suferea cnd celelalte plecau la
plimbare pe hrtia att de alb...
ntr-o zi, ns, cum sttea cu ochii nchii, numai ca s nu mai vad c e singur
n cutie, se trezi c cineva l ridic i l strnge cu grij ntre degete.
Era att de emoionat
Aa c ls mna aceea de copil s fac ce vrea din el.
Iar ea fcu, pe o foaie neagr, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai nti un fulg,
apoi
un
bulgre,
apoi
un
om
minunat,
de
zpad.

estorul

A fost odat un pianjen care se puse pe esut o pnz dintr-un fir ca de borangic subire, subire, ct s s te minunezi de aa finee de lucrtur
Nu era gz s nu se opreasc lng pnza estorului - ce se osteni ndeajuns ca s
poat acum s-i priveasc opera i pe cei ce se minunau de ea
n sinea sa, pianjenul tia foarte bine c orice lucru perfect este sortit destrmrii,
fiindc
estorii
ca
el
trebuiau
s
se
depeasc
mereu
Pe de alt parte, lucru cunoscut de toi, din asta tria: din straiele fine la care rvneau
toate mutele cu rochii ca din pnz de sac, ici colo cu strluciri de prost gust
i cum mutele nu se las prea mult ateptate, cnd vine vorba de a proba asemenea
vemnt strveziu, iat c sosi i prima dintre ele, aflat n cutarea unei rochii de
sear, pentru cel dinti osp la care i se pru c a fost invitat:
- Bun ziua, domnule Pianjen.
V-ai ntrecut n miestrie de data asta! zise ea, dei nu-i aducea aminte s-i mai fi
intrat prin atelier.
- Bun ziua, doamn.
Recunosc,
mi-a
ieit
mai
bine
dect
m
ateptam
- A putea proba? ntreb musca, n sperana c o s fug imediat, cu rochia pe trup.
- Da cum s nu, chiar v rog! zise pianjenul, fr intenii rele
Bucuros
c
cineva
i
apreciaz
arta
Dac i-ar fi fost foame, poate c ar fi lucrat la o pnz-capcan
Dar nu i era foame; nu i mai era foame de cnd descoperise bucuria de a ese pentru
ncntarea celor din jur.
i chiar i musca asta hoa, care i tinuia gndul, se numra printre fpturile ce-i
rsplteau, fiecare n felul ei, efortul de a crea pnze tot mai delicate
- Da, cred c o s-o cumpr! se hotr musca s-l nele.
ns, pn s-i spun pianjenul c i-o druiete, fiindc el este att de dornic s creeze
o alta, aceasta o i sfie, n graba de a-i lua, bine mbrcat, zborul

Couleul

A
fost
odat
un
coule
cu
fructe.
Care aveau multe vitamine i artau destul de frumos pentru nite fructe adevrate.
Cum stteau ele n coule, i ateptau s vin cineva s le mnnce cu poft, le-a
trecut prin cap o idee:
Ce-ar
fi
i aa au i fcut.

zic

fiecare

cte

poveste?

S-au apucat de povestit, fiecare pe rnd, cte o istorioar de pe vremea cnd

locuiau n livad.
Primul care povesti fu mrul, cel cu un obraz verde i unul rou.
Apoi o par zemoas, care povestea i plngea, povestea i plngea, cu nite lacrimi
parfumate
de-i
venea
s
i
le
sorbi
una
cte
una.
Nectarina se inea tare, nu vrs nici o lacrim, dar nici nu povesti nimic.
O puse pe verioara ei, piersica. Iar aceasta nu se ls pn nu-i istorisi toa viaa
de la smburele crpat din care iei, ntr-un trziu, o urechelni plictisit.
Dou prune gemene se sftuiau ce s spun, ca s le fac invidioase pe celelalte fructe,
numai c se luar la btaie i se umplur singure de vnti. Iar istorioara lor rmase
nepovestit.
Noroc cu ciorchinele unui strugure, ale crui boabe inur s zic, una dup
alta, cte ceva i cu nite gutui grbite s umple camera de aroma nemuritoare a
basmelor din copilrie...
Abia dup ce toate fructele sfrir de povestit, veni i copilul pofticios pe care
l ateptau.
Numai c acesta, neavnd preferine, le gust pe fiecare n parte, le ntoarse
puin, ca s nu se vad, i duse couleul musafirilor care nu mai mncaser de mult
fructe culese direct din livad.

O lume frumoas

Au
fost
odat
nite
oameni
foarte
foarte
harnici..
Ei umblau toat ziua de colo colo, s fac lumea i mai frumoas.
Mai mturau o strdu, mai plantau un pomior, mai ngrijeau de o floare care se
aplecase prea tare i nu putea s se mai ridice i tot aa...
Pe unde treceau aceti oameni totul strlucea, aa de harnici erau.
Numai c ntr-o zi s-a ntmplat c unul dintre ei s-a mbolnvit de tristee.
Toi
ceilali
veneau
lnga
patul
lui
i
l
priveau.
Apoi ddeau puin din cap i ncepeau: unul i aeza cearceaful care atrna pe
marginea patului, altul deschidea fereastra i avea grij ca perdelua s nu stea strmb,
unul scutura faa de mas de firimituri, apoi o aeza, bine ntins la loc, altul i spla
cana i punea n ea ap proaspt.
Ce mai, erau nite oameni harnici, aa cum fusese i prietenul lor pn s se
mbolnveasc.
De aceea nici nu prea tiau cum s-l ajute.
ntr-o zi, pentru c nu avea cu cine s-l lase acas, unul dintre oameni harnici
i
lu
copilul
cu
el
i
se
duser
la
omul
bolnav.
Acolo, tatl copilulului i ncepu treaba: scutur o ptur, aerisi camera, terse
fereastra care nu mai fusese tears de o zi ntreag, puse cteva flori ntr-o vaz,
aez CD-urile cu muzic la locul lor, pn cnd nu mai tiu ce s fac i se ntoarse
cu faa ctre omul bolnav de tristee, care acum rdea cu gura pn la urechi.
Fiul
su
tocmai
i
spunea
o
poveste.
Omului din pat i plcu aa de tare, nct l rug s i-o mai spun odat.
Era o poveste pe care oamenii mari i foarte obosii de hrnicie o citeau seara la
culcare copiilor lor.
i n care se spunea c degeaba munceti toat ziua s faci lumea frumoas,
dac tu nu ai cu cine s rzi i s te bucuri mpreun de frumuseea ei.

Piticul

A
fost
odat,
ntr-o
poveste,
un
pitic.
El nsui era un povestitor iscusit, care aducea bucurie copiilor, cnd acetia l cutau
i i ziceau, trgndu-l de hinuele peticite:
- Piticule, hai sa ne mai istoriseti ceva, c ne nnebunim dup povetile tale.
Fie c rdea un morcov, fie c repara un scunel sau cuta cu trncopul o comoar
n pmntul de sub picioare, piticul lsa atunci treaba i se punea pe zis cte i mai
cte - toate trite de el de cnd i fu dat s nimereasc n aceast poveste
- Dragii piticului, i ncepea el mereu basmele fermecate i nu se lsa pn nu
termina tot cu dragii piticului fiindc tare i mai avea la inim pe copii.
Iar acetia ziceau mereu c l iubesc i l aplaudau i i mngiau barba plin de cli.
Nu exista zi n care s nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru cte o poveste.
Sau n care s nu i aduc aminte c, uite, pania asta vesel nu le-am zis-o nc
promindu-i c a doua zi, negreit, o vor afla.
Numai c ntr-o a doua zi, tocmai cnd avea pe limb o poveste nemaiauzit
i plin de haz, nici un copil nu i mai btu la u.
Aa se fcu n ziua aceea: s rmn pustie csua lui, i vreascurile s se sting
n sob, i piticul s se ntrebe: a greit cu ceva?
Oare
le-a
spus
prea
multe
poveti
i
i-a
plictisit?
Oare copiii pe care i iubea nu au vrut dect istorioarele lui?
i nu l-au cutat dect atunci cnd au avut ei chef s rd i s bat din palme?
O,
cte
gnduri
nu
i-a
fcut
bietul,
trezindu-se
singur...
Cele mai multe dintre ele devenir, ns, nite poveti att de frumoase i de triste,
nct, ascultndu-le, unii copii au nvat ce nseamn s plng
Iar piticul s-a nconjurat pentru totdeauna de o dragoste venit puin i din adncul
inimii lor

mpria culorilor

A fost odat o mprie ce-i merita pe deplin numele fericit de mpria culorilor.
Nu datorit pictorilor mndri - care, n ultima vreme, nu prea mai reueau s impresioneze pe nimeni
cu operele lor - se numea astfel. Ci datorit culorilor vii pe care Natura le druise tuturor celor ce-i
slujeau cu dragoste i devotament: de la Zpada orbitor de alb din piscul muntelui, la verdele crud
al ntiului Fir de Iarb. De la azurul Cerului, la petalele de purpur ale Trandafirului aprnd, cu
spini nevinovai, hotarele mpriei fr seamn.
Antimpurile nu fceau dect s mprospteze nuanele, sau, dup chibzuine ndelungate, s
adauge
altele
noi,
pe
ct
de
potrivite,
pe
att
de
diafane.
Timpul nsui i trimitea clipele s se scalde n feericele culori, fr a le mustra c zbovesc mai
mult dect este cazul. i nu era un lucru ru acesta, nu era ru deloc; natura avnd grij s se
revaneze la fiecare sfrit de an altfel, imposibil de stabilit - cu decoruri de srbtoare, pline de
o
magic
strlucire.
Numai pictorilor nu le convenea nimic din toate cte se petreceau.
Pnzele lor
rmneau neobservate. Culorile ajunseser s li se usuce n tuburi Pensulele i pierdeau firele
de pr, mbtrnite prematur n lumea artitilor era o tristee ca de moarte
i totusi, ntr-una din zile, unuia dintre ei i btu n tmpl o idee salvatoare; solie netiut
din
partea
aceleiai
Naturi
generoase:
-Hai s mergem i s aflm secretul culorilor care nu-i pierd vraja niciodat!
-Hai! fur ei de acord, unii, pentru prima oar, n jurul unei sperane timide.
Natura, firete, i atepta bucuroas, ca pe nite fii mult ndrgii, dei, de felul lor, tare neasculttori,
crtitori i fnoi.
-Bine! Voi drui fiecruia dintre voi dreptul
-Din
albul
Zpezii?
ntreb
-Din verdele Ierbii? se auzi nencreztor, un alt glas.

de

a folosi din culorile mele.

un
pictor
nesigur.

-Din azurul Cerului?

-Din roul Trandafirului?
-Cum
ai
auzit!
rspunse,
zmbind,
Natura.
tiind c, ptrunzndu-se de Harul smeriilor slujitori, pictorii vor duce, mult dincolo de hotarele
privirii, faima acelei mprii a culorilor.

Privighetoarea fr glas

A fost odat o privighetoare fr glas. Da, chiar aa: o privighetoare care, orict s-ar fi strduit, nu
putea s cnte. Visa, desigur, c n nopi luminate feeric se va arta, asemeni surioarelor ei, de
dup cortina de frunze i va susine concerte ncheiate cu ropote de aplauze. Dar, din micul gtlej,
nu se ivea niciun sunet care s dea cuiva o ct de firav speran.
-Eti
o
greeal
a
naturii!
i
bteau
joc
de
ea
graurii.
-Eti
o
ciudenie!
o
luau
n
rs
mierlele.
-O privighetoare fr voce sau o vrabie e tot una! i artau dispreul coofanele.
Privighetoarea tcea. Lacrimile i se fceau irag i parc i se nnodau n gt. Totui, dac nu ar fi
fost visurile i exerciiile pe care le fcea zilnic nu ar mai fi avut pentru ce tri. i pentru c nu
putea lega prietenii cu nicio pasre cnttoare, privighetoarea cea mut i petrecea mai tot timpul
de una singur, pe un ram nalt, de unde putea cuprinde cu privirea ntreaga zare.
ntr-o zi, ns, ce s vad? Un pictor i instal evaletul n apropierea pdurii. Lng evalet
nir pensule i culori, apoi inspect admirativ mprejurimile Peisajul trebuie c i se pare
minunat, dac se pune att de repede pe treab! gndi privighetoarea, fr ca gndul s i fie auzit.
Una dup alta, culorile se ntindeau pe pnza cea alb, mpletindu-i nuanele ca ntr-o oglind
reflectnd fidel o prticic din frumuseea Creaiei. Iar pictorul, ntr-adevr, era mulumit. Dar,
ceva parc lipsea din tabloul su. Ceva care i-ar fi dat i mai mult via, care l-ar fi luminat, aa
cum
lumineaz,
de
pild,
un
copil,
viaa
prinilor
si.
-O, ia te uit, o privighetoare! Ia, hai s-i facem noi un portret! glsui artistul, impresionat de
blndeea i de tristeea psrii cenuii. Nu ai tu veminte prea grozave, dar trilul sigur i este
desvrit! a mai zis el i trecu la completarea tabloului, spernd s-l apuce noaptea acolo numai
pentru a putea asculta cntecul fr de seamn al privighetorii.
Dar seara sosi i blnda sa tovar nu reui s ngaime nimic.
-Ei, drgu privighetoare, tu nu ai glas! descoperi pictorul, lund-o cu mil n cuul palmelor sale.
Poate pentru c toat noaptea o inu lng inim, cum Dumnezeu nsui l ine pe cel oropsit,
sau poate pentru c aa a fost s fie n aceast poveste, de a doua zi, privighetoarea ncepu s cnte
ca
nicio
alt
pasre.
i att de bine semna ea cu cea din tabloul pictorului, nct acesta nu-l mai vndu nimnui.

Melcul grijuliu

A fost odat un melc de ora. Ca toi fraii si, i acesta i purta csua n spinare,
doar c avea mai mult grij de ea.
Dup ce ploua, cnd frunzele erau mai curate, iar aerul mai parfumat, cu toii ieeau
de prin ascunziuri, la plimbare pe marile bulevarde ale trotuarelor.
Melcul nostru, ns, i purta cochilia prin locuri ferite, departe de tlpile oamenilor grbii
i att de neateni la molute.
ntr-o zi, cum se deplasa el ncet pe sub cerul nstelat, pe care, ns, nu-l putea vedea,
iat c vine la el o stelu:
-Bun
seara,
prietene!
-Bun seara! rspunse el, netiind dac poate fi prieten cu o stelu, sau nu.
-Mergi s-i caui tovarii?
-Merg!
-Trebuie s-i spun ceva foarte trist! zise stelua, n timp ce din ochiorii ei ntunecai
picurar civa stropi de lumin.
-tiu, tovarii mei de joac i de drumeii nu mai sunt de gsit! se art ntristat
melcul cel grijuliu.
Dar
tu,
pe
cine
caui
aici,
pe
pmnt?
-Eu, drag melcuorule, la fel ca i fraii ti, nu am fost atent i am czut din cer. Dar naveai cum s m vezi, c tu nu priveti n sus.
-Nu privesc i nu m grbesc. Am o csu n spinare i o mare rspundere.
-Bine faci c pori grija locuinei tale. Dar, nu te supra, cui i trebuie o csu de melc?
Melcul tcu. tia c o csu a lui nu va avea cine tie ce cutare. Cu toate acestea, o cra
zi de zi, cu mult atenie, ca pe ceva de mare pre i toat viaa sa de melc grijuliu i-o
dedic acestui scop care i fu pus n spate de la nceputurile cele de tain ale lumii.
Privindu-l cum tace i simind c a cam ntrecut msura, mica stea cztoare i fcu atunci
o propunere curioas:
-Uite, melcuorule, m-am gndit c ai putea s m invii i pe mine n csua ta. Eu,
oricum nu mai am unde nnopta.
-Cu bucurie! rspunse melcul, tiind c avea o csu foarte curat i dichisit.
n noaptea aceea, dragi copii, pentru prima dat, n pragul uii sale, un melc privi cerul
i nelese c, dup ce el nu va mai fi, de acolo, din inima aceleiai cochilii, o prieten, o
stelu cztoare va avea grij ca drumurile melcilor care au mai rmas pe pmnt s fie
mereu luminate

Copilul cel istet

A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam,
nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare
mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia,
pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta.
Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima
fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet. Mergand asa fara tinta a intalnit un
sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot
ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere.
Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca.
- Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul.
- Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise sarpele. Omul
s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului. De atunci au fost
nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau
multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe
propriul copil. Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea
cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult.
Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa
mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta
vechea invoiala. Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.
- Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara! Dar dupa ce
sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca.
Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat
pana va muri. Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand
orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de
ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean
mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa.
Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii
daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci
omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a
strigat la el:
- Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii
trebuie sa stea la judecata jos la pamant. Cand sarpele a coborat Kamill a zis:
- Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui.
Pe el copii, aruncati cu pietre! Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele.
Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.

Batranica si Spiridusul

Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!
"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.
S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza, a vazut un spiridus
imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micut, facand pantofi pentru alti
spiridusi si zane mititele.
Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!"
a strigat ea.
"Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai
drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."
"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala cu aur. Toata
lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este ingropata
oala cu aur."
Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma
atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata."
Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina
lui.
Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat
spre unul dintre ele si a spus, "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l
doresti."
Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o
lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii
unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."
"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l
gasesti!"
Si
facand
semn
cu
mana,
spiridusul
a
disparut.
Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa
cheltuiasca aurul ce-l va gasi.
Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In locul unei
singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis avea o esarfa rosie legata de el!
"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate
aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur."
Si asta a facut.

Legenda florii soarelui

Demult, tare demult, traia un rege foarte bogat,atat de bogat incat putea cumpara o tara
intreaga.Avea comori nepretuite dar cea mai de pret comoara a lui era fata sa.
Fata avea parul galben ca spicele graului, avea vocea si veselia pasarilor iar despre frumusete ce sa
mai vorbim... Sute de regi si-ar fi dat averile pentru ea. Nici o alta printesa nu o egala.
Venise si vreamea maritisului, iar mii de printi fusesera refuzati de biata printesa care nu isi gasea
iubire.Ea
se
indragostise
de
soare.
Intr-o
zi
ii
spuse
tatalui
ei:
-Tata, stiu ca esti suparat ca nu am ales nici un print dar eu iubesc pe altcineva.
-Pe cine?
-Pe cineva, care in fiecare dimineata e la fereastra mea, a carui splendoare o admir in fiecare zi .Este
soarele, tata!Cu el vreau sa ma marit!
-Nu te prosti fata mea. Nimeni nu poate sa se indragosteasca de soare; in plus, o legenda veche
spune ca cine se va casatori cu soarele nu are voie sa-l priveasca ca altfel se va transforma in floare.
-Nu-mi pasa, eu ma voi casatori cu soarele!
Pentru a o feri pe fata de blestem, regele isi inchise propria fiica intr-o celula din castel. Fata era
pazita zi si noapte de cate patru paznici care nu aveau voie s-o priveasca, deoarece, sigur se
indragosteau de ea. Intr-o zi fata a inceput sa cante iar paznicii s-au uitat la ea si pe loc s-au
indragostit de chipul acela fermecator.Ii erau ca niste sclavi iar printesa profita.A reusit sa scape din
castel si a inceput drumul spre Soare cu cei patru paznici dupa ea.O mare parte din drum au mers
prin campuri acoperite cu fel si fel de flori.Cand poposeau,paznicii vanau iar fata studia florile si
aproape ca stia orice floare si fiecare miros. Au intalnit oameni buni,care le-au dat niste indicatii
dar si oameni rai care vroiau sa-i jefuiasca doar pentru o punguta de galbeni pe care o aveau la ei,
dar nu reuseau datorita celor patru viteji ostasi.Abia dupa cinci zile regele a aflat ca printesa
disparuse si a plecat impreuna cu zece mii de viteji in cautarea printesei.Printesa avea un avans bun
dar regele avea cai.Drumul lor a durat zece zile si zece nopti dar intr-un final au ajuns la palatul de
aur al maretului Soare.In acel moment tocmai se intorcea si Soarele acasa dar si imparatul
ajunsese.Soarele cum a privit la fata s-a indragostit de ea si i-a spus:
-Esti cea mai frumoasa printesa pe care am vazut-o! Si am vazut multe....
-Si tu m-ai fermecat cu frumusetea ta si as dori sa ne casatorim!
-Desigur ca si eu as vrea! Dar sti de blestem?
-Da,
dar
eu
nu
cred
ca
se
va
intampla
ceva.
-Nu voi permite ca fata mea sa se casatoreasca cu Soarele iar apoi sa se transforme in floare!
nterveni imparatul.
-Tata,nu te poti pune in calea iubirii noastre! spuse printesa.
-Ba uite ca pot! se incapatana regele.
Soarele,fiind de partea printesei si fiind mult mai puternic decat regele si armata sa ii intemnita pe
toti sub imensul sau palat.
Dupa ceva timp nu i-a mai pasat de blestem si fata s-a casatorit cu soarele.Imediat dupa ziua nuntii
fata a dorit sa-l vada pe Soare in toata splendoarea lui. Tocmai atunci a reusit si imparatul sa scape
pentru a-i fi dat sa vada cum se implineste blestemul.Fata s-a transformat in floare chiar sub ochii
sotului si tatalui ei.Acea floare si acum se intoarce mereu dupa sotul ei pentru a-l admira.
Aceasta este FLOAREA SOARELUI !

Lacrimile lui Hristos

Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau
altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca
Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci
hotari sa renunte la calugarie.
A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a
curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar.
Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul
adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna
se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va
ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt
ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile
care ii curgeau, si acolo dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A
dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde
el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.
Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat
mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de
sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu
lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.

Gainusa cu oua de aur

O tanara se muta impreuna cu sotul ei la tara, in casa bunicilor, care murisera de putin timp.
Aici, cei doi gasira tot ceea ce le trebuia ca sa duca o viata linistita. Aveau o gradina roditoare, pomi
fructiferi si cateva pasari de curte.
Femeii ii placea foarte mult sa stea in curte si sa se ingrijeasca de gradina. Cel mai mult se
bucura cand auzea gainile cotcodacind, fiind sigura ca acestea i-au facut oua gustoase. Ii placea sa
stea printre ele si sa le dea graunte si mereu cauta sa vada care gainusa e mai harnica. Printre gaini
era si una pitica, despre care femeia stia de la bunica ei ca i se spune "Puiutu. Aproape in fiecare
zi "Puiutu, incepea sa cotcodaceasca foarte tare ca si cum ar fi facut un ou de care era foarte
mandra.
Dar cand femeia se ducea la cotet sa vada oul, ce sa vezi!...In mijlocul cuibarului statea un
ou mic cat o aluna. Tanara mereu certa gainusa ca pentru atata lucru facea o galagie asa de mare si
o repezea cu matura.
Azi asa, maine asa pana intr-o zi cand femeia satula de cotcodacelile gainusei ii puse gand rau sa o
vanda la targ. Ce se gandi ea, ca mai bine sa ia pe ea un pumn de graunte decat sa stea in curtea ei
degeaba! Dar gandindu-se mai bine, femeia isi dadu seama ca nu poate sa duca gainusa la targ
pentru ca aceasta era prea mica si lumea ar fi ras de ea. Cum sa vanda o gainusa asa de mica care
nici nu face oua? Se hotari atunci tanara sa taie gainusa si sa faca mai bine o supa din ea, ca asa ar
avea si ceva de mancat. Si se baga femeia in pat hotarata ca a doua zi sa-i ceara sotului sa taie
gainusa si nici nu adormi bine ca avu un vis ciudat.
In vis ii aparu bunica ei care tinea gaina pitica in brate, si-i spuse:
"Ce ai tu cu "Puiutu, cu gainusa mea! De ce vrei sa o tai?
Atunci femeia raspunse:
"Pai uite ca ma supara mereu. Canta cel mai tare dintre toate, cotcodaceste de numai pe ea o aud,
dar face un ou asa de mic ca nu ai ce face cu el.
"Da ce-ti pasa tie de ou? Nu esti mandra ca poate canta asa de frumos si tare?
"Da cu ce ma ajuta pe mine ca ea poate canta? Nu stie decat sa faca galagie si sa le sperie pe
celelalteCa de fiecare data cand canta ea celelalte gaini se ascund in cotet.
"Ei bine, afla fata mea ca aceasta gaina are oua de aur si un glas fermecat! spuse buna ei.
"Cum asa? se mira femeia.
"De fiecare data cand o primejdie apare, ori un uliu sau un alt animal ameninta pasarile, ea fuge
repede prin toata curtea si canta cat poate de tare ca sa le atentioneze pe celelalteGainile, cand o
vad fugind asa si cantand tare, stiu ca e o primejdie, si intra in cotet sau pe dedesubt, se ascund,
astfel ca niciuna nu a fost rapita de uliu sau de vreun alt animal, pana acum, tocmai datorita acestei
gaini pitice. Tu chiar credeai ca degeaba o alintam eu "Puiutu? Gainusa aceasta chiar face oua de
aur, fiindca slujeste cu credinta celorlalte.
Femeia se trezi dimineata uimita, gandindu-se la visul pe care il avuse si se hotari sa se puna la
panda sa vada daca visul era adevarat. Astfel isi facu de lucru toata ziua prin gradina, caci sotul ei
nu era acasa, si se uita mereu la pasari doar-doar o sa vada vreo amenintare venind. Pe la amiaza,
cand nici nu mai credea ca se va intampla ceva auzi gainusa cea mica cotcodacind. Merse femeia
repede in curtea pasarilor, si cand se uita in sus vazu un uliu care dadea rotocoale pe cer,
apropriindu-se incet. In curte nu mai era nici o gaina, doar "puiutu statea si cotcodacea langa cotet.
Atunci femeia se grabi spre locul acela, se duse la gainusa, o lua in brate, o puse in cotet langa
celelalte, la adapost si inchise usa.

Conservele batranului Efrem

Pe cand Parintii din Sfantul Munte coborau si cumparau cate ceva sau primeau
binecuvantari de la alte manastiri - posmag sau legume -, cobora si Batranul Efrem,
noaptea in ascuns, si isi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi. Iar
ziua urca si el cu sacul incarcat in sihastria lui, dand astfel celorlalti impresia ca duce
alimente. Cand ajungea la pestera, punea cutiile de conserve inaintea usii pesterii sale,
ca vizitatorii sa le vada si sa-si faca impresia ca este mancacios, tocmai el care tinea
posturi lungi. Iar din multa nevointa si din multa umezeala ce avea pestera, mai tarziu
a dat in tuberculoza. De aceea a fost nevoit ca singur sa-si zideasca putin mai departe
de pestera, intr-un loc insorit, o coliba mica de piatra care abia il incapea. Acolo si-a
continuat acelasi tipic: cara in ascuns cutii de conserve goale de prin gropi si le lasa
inaintea usii sale. "
Toti cei care le vedeau - fiindca nu stiau adevarul despre batranul Efrem spuneau:
- Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!
Binecuvantarile (alimentele) ce i le dadeau cateodata Parintii le primea cu bucurie,
dar noaptea mergea si le lasa pe la chiliile Parintilor ce aveau nevoie sau la bolnavi,
carora le si slujea. El insusi avea multa daruire si se lasa in purtarea de grija a lui
Dumnezeu.
Odata, cand a fost inchis in pestera, din pricina zapezii, Bunul Dumnezeu a trimis
hrana Batranului Efrem printr-un om care, dupa ce a lasat o traista plina, a disparut
dinaintea batranului. Staretul a slavit pe Dumnezeu si a trecut toata iarna aceea cu
acea binecuvantare a lui Dumnezeu.
Pe langa toate cele ce le-am spus, Batranul Efrem avea multa prihanire de sine
si unii, din pacate, credeau cele spuse atunci cand se clevetea pe sine. Astfel, in
smerenie si in ascuns si-a sfarsit nevointa sa aspra pentru dragostea lui Hristos si s-a
odihnit in Domnul .

Satul cuviosilor
Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta
raului erau considerati sfinti, fiindca spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau
credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la
biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea
mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.
Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si
incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai
incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda
gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor, nu si cel ,,al pacatosilor.
Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa
paguba s-au trezit prin gospodariile lor.
Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sasi puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata
paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze
acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta
si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:
- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de
ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui
Dumnezeu,
mantuirea
nu
trebuie
lucrata
doar
pentru
tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul
acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua
cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu
inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios, intinzand mana pacatosului. Si
fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna
sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti.
Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata
cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste
amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne
pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna,
daca suntem mantuiti sau nu.

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la
duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a
renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.
Parintele cumpani un pic si zise:
- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt
lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!. El pur si simplu nu face! La fel si
pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!. El
pur si simplu face lucrarile mandriei."
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa
cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine
este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o
patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si
mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandriaSi la
fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva
sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca
vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!
Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Copacul cu gunoi la radacina

Un om in varsta, pe numele sau Vasile, luminat fiind intr-o zi de Bunul
Dumnezeu, incepu dintr-odata sa duca o viata cuvioasa, asta dupa ce isi facuse o
reputatie prin sat cum ca ar avea toate pacatele stranse si ca ar fi primul in randul
pacatosilor. Se mirara toti cum dupa atatea betii, desfranari, injuraturi si multe alte
rele si pacate, omul avea, de acum, curajul sa se infatiseze Domnului, sa devina
nelipsit de la slujbele religioase, sa se straduiasca sa faca bine lui si celor din jur.
Pentru reputatia lui de om pacatos nu toata lumea din biserica il vedea cu ochi
buni, ba unul dintre credinciosi nu-l putea suferi si mereu ii adresa cate o vorba din
care sa inteleaga ca degeaba s-a pocait acum la batranete, ca tot o sa ajunga in focul
iadului. La vorbele acestui om, batranul cel cu multe pacate nimic nu raspundea,
fiindca stia ca poate acela are dreptate. Nici dupa jumatate de an de cand lepadase
pacatele mari, acela nu-l slabea pe Vasile si ii spunea ca nu ii este de ajuns ce a facut,
ca pentru relele cele vechi o sa ajunga in iad. Tot asa pana intr-o zi, cand omul nostru
nu mai rabda si spuse;
- Asculta omule, vad ca stii multe si esti insetat de mantuire, de aceea am sa te intreb
ceva!
- Intreaba-ma! raspunse acela.
- Voi cand vreti ca un pom sa fie mai frumos, mai vanjos si mai roditor, puneti si
ingrasamant?
- Da Vasile, punem si ingrasamant si gunoi din grajd, il udam, de toate
- Apoi dupa mintea mea gandesc asa! zise Vasile. Ca daca asa, cu voia lui Dumnezeu,
copacii astia s-au facut frumosi, chiar daca au avut gunoi la radacina, apoi cu atat mai
mult omul - fiindca e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu se va face
frumos si va mosteni imparatia de sus, chiar daca a avut gunoi la radacina. Daca Tatal
m-a chemat la frumusete, tu de ce vrei sa zadarnicesti chemarea Lui cea tainica?
Auzind acestea, omul acela nimic nu mai spuse si incepu sa-si vada mai mult
de ale sale, decat de ale altora.

Sarantocul din tinda bisericii

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea
in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig,
singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu
vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este
murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se
dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda
bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse
batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase
ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.
Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin
targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?
O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericiiCe acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri
dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda
bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei
cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca,
fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o
lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se
scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe
jos si s-ar fi facut mare pacat
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera
femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se
trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc,
fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea.
Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!.
Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sal caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.

Pacatul impartit la trei

La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o
bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere.
Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge
pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire
care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la
a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate
cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.
Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci
nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o
intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei
manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu
Sfanta Impartasanie.
Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si
blandete parinteasca intreba:
- Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt
preot nu?
- Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de
impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru!
Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata
peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in
seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care
si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult;
asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.

Tanarul care era invidios pe print

Un tanar care locuia intr-un sat nu departe de curtea unui imparat era invidios
pe print, un tanar care era exact de varsta lui, motivul fiind; viata de huzur a fiului de
imparat. El auzea de la oamenii din sat sau chiar de la parintii sai ce ispravi a mai
facut micul print la nu stiu ce bal, ori la o partida de calarie, ori prin balciuri sau
targuri.
Tanarul de la tara muncea cam toata saptamana ajutandu-si parinti la
gospodarie si se odihnea sambata dupa amiaza si duminica dupa amiaza. El ar fi vrut
asa, dupa mintea lui, ca in timpul acesta cand nu muncea sa aiba si el activitati ca ale
printului. Dar nu putea avea acestea; odata, fiindca era sarac si a doua; fiindca nici
timp nu avea prea mult duminica dimineata, fiind dus de parintii sai la Biserica. Este
adevarat ca parintii sai nu-l duceau cu forta la Sfanta Liturghie, el fiind un tanar
credincios si cu frica de Dumnezeu, caruia ii placea sa se inchine si sa se roage.
Dar tot avea asa o mahnire gandind ca in vremea in care el nu stie decat de
Biserica, printul era prin targuri cumparandu-si lucruri scumpe, pe la partide de
calarie sau pe la comedii si balciuri. Intr-o zi, dupa Sfanta Liturghie de duminica, auzi
niste vecini discutand despre print si se apropie sa auda ce zic aceia, care oricum
povesteau in gura mare.
Fiul de imparat fusese in acea dimineata de duminica la balci si acolo a
incalecat un ponei care a dat cu el de pamant atat de tare, incat l-a lasat fara suflare.
Dupa ce si-a venit in simtiri l-au dus la doctori si acestia i-au spus ca va umbla o
perioada destul de mare in carje capatand mai multe betesuguri.
Tanarul nostru auzind acestea - curios lucru! - dintr-o data nu mai fu invidios
absolut deloc pe print. Si-si dadu seama ca isi dorea multe din cele pe care le are
printul, dar nu si betesugul sau.

Calugarul care evita sa calce furnica

Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata
curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste
locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale
aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa
cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii
in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.
Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea
pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese
mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul
cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand
inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o
calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare
pacat daca ar fi omorat-o.
"Sfoara cel milostiv
Intr-o manastire din Grecia cu viata de sine traia un monah caruia ii spuneau
"Sfoara", pentru ca toti spuneau ca acesta nu dadea nimic, ca era un mare zgarcit. Dar
cand a murit monahul acesta, la inmormantarea lui s-au adunat oameni saraci din
Halchidiki, din Sfanta Maria Mare, si din cateva sate si il plangeau. Acestia aveau boi
si carau lemne, pentru ca atunci transportul se facea cu boii, nu ca acum cu masinile.
Ce facea sarmanul acesta? Aduna-aduna banii care i se dadeau pentru
ascultarile ce le facea si cand vedea pe vreun om ca avea numai un bou sau ii murise
boul sau, ii cumpara un bou. Si atunci ca sa cumperi un bou era mare lucru: costa
5000 de drahme....Ceilalti parinti dadeau cinci drahme la un sarac, zece la altul,
douazeci la altcineva, adica faceau astfel de milostenii care se vedeau.
Ale aceluia nu se vedeau deloc, pentru ca nu dadea precum dadeau ceilalti, ci
ii aduna si ajuta in ascuns, in felul acesta. Astfel toti ii spuneau "Sfoara, Sfoara, si ia ramas numele "sfoara, adica strans "ca sfoara. Si in cele din urma, atunci cand a
murit, s-au adunat sarmanii si plangeau. "M-a mantuit! spunea unul. "M-a mantuit
spunea altul. Deoarece atunci, daca cineva avea un bou, cara lemne si isi hranea
familia sa. Atunci parintii au ramas uimiti de faptele acestea ale monahului. Caci cu
adevarat si acesta era rob ascuns si placut al lui Dumnezeu.

Leul cel credincios

Intalnind, pe malul Iordanului, un leu care era intepat in laba unui picior, rana
ce se infectase cumplit, avva Gherasim a fost rugat de fiara care ii arata, cu lacrimi,
piciorul cu pricina sa-i dea ajutor. Gherasim i-a scos spinul, a curatat rana si a legat
laba leului cu o panza, dupa care l-a indemnat sa plece. Animalul a ramas insa langa
sfant, "ca un adevarat ucenic, insotindu-l pretutindeni.
In scurt timp, leul s-a integrat in comunitate, fratii indatorandu-l, in schimbul
mancarii, cu slujbe, printre care si aceea de a duce un magar la apa. Odata, nefiind
leul atent, niste negustori arabi au luat magarul. Animalul s-a intors la avva cu capul
plecat. Crezand ca leul a mancat magarul, in locul supararii, sfantul a randuit fiarei
slujba magarului, aceea de a cara apa de la Iordan la manastire, serviciu pe care l-a
implinit pana cand un ostas, afland de acest canon, a daruit bani pentru cumpararea
altui magar. La o vreme, trecand iar prin zona arabul care furase magarul, leul si-a
eliberat prietenul si a mers sa i-l arate parintelui.
Vazand ca leul nu gresise, sfantul i-a pus numele Iordan. Si asa au vietuit
impreuna cinci ani, pana la moartea lui Gherasim. Istoria spune ca leul nu era de fata,
asa incat, revenind si negasindu-si ocrotitorul, l-a cautat cu infrigurare pana cand,
condus de ucenicul avvei, a gasit mormantul si a murit, la randul sau, acolo.
Taranul si rugaciunea "pe litere"
Un taran care nu era foarte mare stiutor de carte nu mergea nicaieri fara a lua cu el si
cartea de rugaciuni. Memoria nu-l ajuta foarte tare ca sa invete rugaciunile pe de rost, astfel
ca pe unde mergea, lua cu el si cartea, care de acum era roasa de vreme si avea toate foile
ingalbenite de atata buchisit. Intr-o zi taranul nostru pleca cu caruta intr-o graba foarte mare,
iar dupa ce merse multe stadii, isi aduse aminte ca ar cam fi ora rugaciunii.
Scotoci in traista, dar vazu ca nu-si luase cu el cartea de rugaciuni. Uitase sa verifice
de acasa daca are cartea in traista sau nu. Se supara si se mahni. In mersul calului asa, se
stradui din rasputeri sa-si aduca aminte o rugaciune, dar in nici un fel nu reusea, aproape cai venea sa planga cand, din senin, ce se gandi: "Doamne, Tu care esti bun si le stii pe toate
si pe toate le ierti! Uita-te si la mine pacatosul ca mi-am uitat acasa cartea de rugaciuni! Si
fiindca altceva nu ma pricep a face uite, jumatate de ora eu o sa rostesc alfabetul de la cap
la coada...Si de acolo sa alegi Tu literele care alcatuiesc rugaciunile, caci Tu le stii pe toate
si uite asa poate voi simti si eu ca ma rog!
Se spune ca un inger, auzind aceasta, a spus in sinea lui: "Viu este Domnul,
Dumnezeul nostru ca nu am auzit pana astazi o rugaciune mai puternica ca aceasta de acum,
a taranului

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata,
caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa
creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn
mort, nu au apa in ele sa planga. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane
facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu
putea sa creada si pace.
In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se
construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era
o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca
este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la
construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa
in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii
vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.
Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si
termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va
vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul,
bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat,
incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute
ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era
plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe
nimeni in jur.
Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de
mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor
icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce
a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul
incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac
vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase
de cateva saptamani.
Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea.
Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera
lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine
si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii
spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai
lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Mucenita care si-a scos ochii pentru Hristos

O calugarita tanara si frumoasa locuia in chilia ei nu departe de manastire in
apropierea unui sat. Ea traia dupa voia lui Dumnezeu, petrecand in bunacuviinta,
rugandu-se pentru mantuirea sufletului si ingrijindu-se de sufletul ei cu privegheri si
metanii. Dar necuratul i-a pus gand rau fetei, astfel ca un tanar bogat care mai venea
pe la manastire s-a indragostit puternic de aceasta fecioara si a inceput sa-i dea
tarcoale. Ba statea uneori pe la usa ei sa o pandeasca cand iese si intra cu ea in vorba.
Si mereu cand calugarita iesea il gasea pe tanar la usa, iar acesta o supara cu intrebari
pe care le pun de obicei indragostitii.
Vazand aceasta, fecioara a hotarat sa nu mai iasa din casa, dar nici pace nu avea
fiindca nu putea ajunge la slujbele bisericii. Intr-o zi calugarita a trimis o femeie care
ajuta la treburile manastirii sa-l cheme pe tanar. Vazand-o pe aceasta femeie si auzind
de cine este chemat, inima tanarului a inceput a bate cu putere, gandind ca poate
fecioara s-a indragostit de el si de aceea il cheama. Cand ajunse la chilie, calugarita
statea la razboiul ei de tesut si nu-si ridica privirea din pamant, doar intreband:
- Ce doresti de la mine tinere, de ce nu-mi dai pace si tot te asezi in calea mea?
- Mi-esti draga si te iubesc si vreau sa-mi fii sotie!.
- Dar ce-ti place tie asa mult la mine? intreba fecioara.
- Imi plac cel mai mult ochii tai, cand ii vad ma aprind, ochii tai ma scot din minti.
Calugarita auzind aceasta a luat suveica si-a scos pe loc ochii si a dat sa-i
intinda tanarului, care nu a rabdat sa vada asta si a plecat.
Mergand spre treburile sale tanarul incepu sa planga, suparat fiind de raul pe
care il pricinuise acelei monahii. Impresionat de credinta acesteia - aducandu-si
aminte ca Scriptura spune: daca ochiul tau te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine
hotari pe data sa se faca monah.

Taietorul de lemne
Un padurar avea o secure stirba si cu ea dobora copacii. "Nu am timp sa o
ascut!, le spunea celorlalti si cu securea stirba depunea un efort dublu, dar taia atatia
copaci cat sa-si asigure traiul de zi cu zi. Un om, care se ocupa mai mult cu rugaciunea
si nu prea facea treaba prin casa, lasand totul pe seama nevestei, avea obiceiul sa rada
de padurar ca taia copacii cu securea stirba. Intr-o zi, fiind mare nevoie de el prin
curte sa ajute la o treaba si fiind chemat de nevasta sa, acesta refuza sub pretextul ca
se roaga, ca e vremea rugaciunii...Merse in locul unde se ruga de obicei si auzi acolo
o voce ca venind din cer: "Rugaciunea ta e ca o secure stirba.
Tare se mira de aceasta voce, dar apoi cugetand pe indelete isi dadu seama ca
padurarul, asa cum avea securea stirba, tot isi facea treaba lui, tot dobora copacii...Dar
el rugandu-se si uitand sa-si ajute aproapele - sa slujeasca celui de langa el - si securea
stirba o avea si nici copaci nu dobora. Si hotari din clipa aceea sa-si pretuiasca mai
mult nevasta, sa invete sa sara in ajutor aproapelui, sa-i slujeasca si sa-l iubeasca.
Caci a iubi si a sluji tot rugaciune este.

Linistea sufleteasca
La un dineu, se gasea, printre musafiri, si un ateu - om rau, lipsit de credinta care l-a intrebat la un moment dat pe crestinul de alaturi:
- De unde stii tu ca Dumnezeu te-a iertat pentru pacatele tale sau ca iti asculta
rugaciunile, cand, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea ?
- Dar tu, il intreba la randul sau crestinul, de unde stii daca este zahar in ceaiul pe
care il bei acum ?
- Cum de unde ? Simt gustul zaharului.
- Deci stii ca este zahar in ceaiul tau, chiar daca nu-l vezi. E, tot asa simt si eu
dragostea lui Dumnezeu in inima mea. Sufletul meu ingreunat de pacate se simte
izbavit prin puterea Sfantului Duh. Sfanta Liturghie, Sfanta Spovedanie, rugaciunile
imi inalta sufletul ce nu-si gaseste linistea decat la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
"Cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu."

Tanarul necuviincios
Un tanar credincios se mutase de putina vreme intr-o comuna mare cu multe sate, astfel ca
in imprejurimi avea sapte biserici. El voia sa mearga la Sfanta Liturghie acolo unde oamenii
participau trup si suflet si unde credinta lor era mai puternica. Si nu stiu cum sa faca altfel, decat sa
se imbrace in haine zdrentuite, murdarindu-se pe fata cu carbune, cat sa arate ca un cersetor si merse
din biserica in biserica, chiar in timpul Sfintei Liturghii, ca sa vada unde este bine primit.
In prima biserica numai intrand, lumanareasa l-a scos afara dandu-i citate din Sfanta
Scriptura despre tinuta in Biserica, spunand ca ea citeste Epistolele Sfantului Apostol Pavel.
In a doua biserica intrand, toti cei din jurul lui incepura sa nu mai fie atenti la slujba si
incepura a discuta cum de el cu hainele acestea a indraznit sa intre in biserica. Pleca el de acolo de
bunavoie si intra in a treia.
Aici daca vazu ca nimeni nu se uita la hainele lui, incepu sa ingane asa ceva, prefacandu-se
ca e bolnav. Un barbat nu a mai rabdat si l-a luat pe sus izgonindu-l din biserica.
In a patra biserica, oamenii rabdara sa-l vada murdar, sa ingane si vazand asta, tanarul incepu
a zice din cand in cand: "Mi-e foame!. Si aici il repezi careva, spunandu-i ca in biserica nu se
mananca si sa caute de mancare pe afara cat o vrea.
In a cincea, oamenii ii rabdara inganarea, vaitatul de foame, caci cineva ii intinse un covrig,
dar dupa aceea spuse ca ii este sete, oamenii nu-l mai rabdara si il scoasera si de aici.
Intr-a sasea biserica intrand, credinciosii daca au vazut ca nu sta locului, au inceputa sa se
agite, care incotro, unul sa-i dea paine, altul sa-i dea apa, dar de aici a plecat el singur.
Intr-a saptea biserica intrand, a inceput la fel sa ingane, sa ceara mancare si apa, dar nimeni
din cei prezenti la slujba nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uita urat la el.
Slujba se incheie, se inchinara toti la icoane si se miruira, apoi copilul fu dus de cativa credinciosi
la o casa in apropiere, fu imbaiat, ospatat si i se dadura haine noi.
Tanarul gandi ca aceasta ar trebui sa fie biserica in care va sa vina la slujba de acum inainte,
nu pentru faptul ca se alesese cu haine noi, fiindca avea haine destule acasa. Dorea acest lucru din
doua motive; o data pentru ca nimeni nu si-a intrerupt rugaciunea si lucrarile credintei in timpul
Sfintei Liturghii ca sai dea lui atentie, si a doua; fiindca oamenii aceia nu tineau doar de forma
cuvantul Scripturii, ci chiar au inteles ca trebuie sa si lucreze dupa acel cuvant. Astfel au lucrat cu
totii, imbracandu-l si ospatandu-l, ca sa se implineasca prin aceasta cuvintele lui Hristos: "Strain
am fost si M-ati primit; Gol am fost si M-ati imbracat; Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc;
Insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; Bolnav am fost si M-ati cercetat"

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum la Ierusalim. Afland aceasta,
paraliticul l-a rugat asa:
- Daca mergi acolo, negresit sa-mi iei o bucata din Sfanta Cruce, ca am auzit ca prin
acesta
s-au
facut
mii
si
mii
de
minunate
vindecari...
- Sigur prietene, voi cauta sa-ti aduc, i-a spus tanarul, dupa care a plecat la drum.
Numai ca fiind prins cu negustoria si cu alte probleme a uitat cu totul de prietenul sau
paralizat. Avand drum lung pana acasa si avand timp sa se gandeasca la una si la alta
tanarul isi aduse aminte si de paralitic. Dar ce sa mai faca? Ierusalimul era hat,
departe, astfel ca se opri undeva pe drum, rupse o bucata de lemn dintr-un gard si pe
aceea mai tarziu i-a dat-o prietenului sau.
Paraliticul vazand bucata de lemn a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si
rugandu-se fierbinte si cu lacrimi a inceput incet-incet sa-si revina din boala sa, iar
peste o vreme s-a ridicat din patul sau spre slava lui Dumnezeu, sanatos facandu-se.
Iar prietenul sau nici pana in ziua de azi nu i-a spus ca aceea nu era bucata din Sfanta
Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei in Bunul
Dumnezeu.
Locul special si rugaciunea speciala
Oamenii dintr-un sat nu se imbolnaveau si nu mureau, astfel ca se dusese vestea pana departe
ca locuitorii de aici sunt cei mai fericiti din lume. Preotul din sat stia in padure un loc special si
acolo mergand spunea rugaciunea speciala. Apoi acel preot a fost trimis in misiune si alt preot i-a
luat locul. Acest preot stia doar locul special din padure, dar nu stia si rugaciunea speciala, dar la
fel, nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Apoi si acest preot a trebuit sa plece, fiind mutat
de ierarhul locului si i-a luat locul un altul, care nu stia unde este locul special, dar stia rugaciunea
speciala, astfel ca nimeni din sat nu se imbolnavea si nimeni nu murea.
Dupa acesta a venit un alt preot care nu stia nici unde e locul special, nu stia nici rugaciunea
speciala, dar se ruga fierbinte pentru oamenii din sat si nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea.
Dupa acesta a venit alt preot care abia de se mai ruga pentru sateni zicand: "Cum Doamne, oamenii
acestia nu sunt fapturile Tale!? Nu am sa spun rugaciuni speciale, caci la urma urmei poti sa faci ce
vrei cu acesti oameni. Cu totii suntem in mana Ta, atotputernica!.
Si Dumnezeu a auzit si aceasta rugaciune si a continuat sa-i ajute pe sateni, in ciuda faptului ca unii
cautand locul special si rugaciunea speciala au uitat ca Dumnezeu aude si gandurile noastre si ca
Acesta se afla in tot locul.

Al patrulea Mag
Trei magi urmarind steaua minunata au ajuns la pestera din Bethleem, la timp
cat sa dea in dar noului nascut - Care va aduce bucurie intregii lui, Imparatului a toata
faptura, Sfantului lui Dumnezeu, Mantuitorului - aur, smirna si tamaie. Prin aceste
daruri au salutat nasterea lui Iisus din Fecioara, aducand cu ei de departe, tocmai de
la capatul pamantului consideratia si dragostea tuturor neamurilor pentru Fiul lui
Dumnezeu, Cel care va deveni Izbavitorul. Se spune insa ca a existat si un al patrulea
mag, in afara de Baltazar, Gaspar si Melchior. Iar acesta a plecat mai tarziu si
neputandu-se orienta dupa steaua minunata a ratacit calea, astfel ca a ajuns prin alte
locuri, cu mult departe de tinta sa. Abia dupa treizeci de ani ajunse si el la Ierusalim,
unde ar fi auzit ca propovaduieste Mantuitorul.
Pe drum, acest al patrulea mag a cheltuit cele trei pietre pretioase pe care le
pregatise pentru Iisus. Una dintre perle a daruit-o unui batran zdrenturos si flamand
care traia in apropierea unui han, cu a doua perla a rascumparat o fecioara care urma
sa fie batjocorita de niste soldati, iar cu cea de-a treia i-a platit pe oamenii lui Irod, ca
sa nu-i ia viata unui copilas de doi ani al unei evreice, in vremea cand tiranul a dat
ordin ca toti pruncii sa fie omorati.
Obosit, murdar si zdrenturos, asa a ajuns in fata Mantuitorului, Care tocmai
fusese pus pe Cruce pentru a fi rastignit. El a privit cu durere la Cel pentru care batuse
atata drum in atata amar de ani, nevenindu-i sa creada ca Acesta este condamnat la
moarte.
Indrazni sa se apropie de Cruce si spuse cu rusine:
"Sa ma ierti Doamne ca am venit cu asa mare intarziere, iar nu atunci cand te-ai nascut
in pestera Bethleemului. Si sa ma ierti ca am venit fara sa am si darurile la mine!
"Adevar graiesc, spuse Mantuitorul, ca omul trebuie sa-si ceara iertare pentru faptele
rele, dar tu numai fapte bune ai facut! Si sa mai stii ca cele trei perle pe care mi le-ai
adus, mai mult valoreaza decat darurile pe care mi le-au adus cei trei magi
Auzind aceasta se mira ca Mantuitorul stia de cele trei perle pe care el "le
cheltuise pe drum si obosit fiind de atata peregrinare si zbucium, puse capul pe o
piatra si adormi acolo intru Domnul, chiar sub Crucea lui Iisus, dandu-si sufletul.

Prietenul crocodilului
O fetita de vreo noua ani, pe nume Irina avea o pasiune speciala pentru animale.
Si despre fiecare in parte stia cate ceva, ba adunase poze cu ele pe care le tinea intrun bloc de desen. Cand si cand, fatuca deschidea blocul de desen si desena animalul
uitandu-se la pozele pe care le avea colectionate. Dupa ce desena animalul respectiv
scria intr-un colt ceva, asa ca o scurta caracterizare. Ea scrisese la animalele mici si
blande cuvintele: "bun si "foarte bun, la animalele un pic mai mari: "bun; "si bun
si rau sau "rau, numai la crocodil scrisese: "cel mai rau.
Mama sa vazu aceasta si rase un pic in sinea ei, dar apoi dori sa vorbeasca cu fetita:
- Irinuca, mama, de ce ai scris tu la celelalte animale "bun, "rau si numai la crocodil
ai scris "cel mai rau?
- Pai mami, cum sa-ti zic, am citit despre crocodil ca nu are mila de niciun
animal, ca sfasie cu coltii sai chiar si fiintele neajutorate si oamenii.... Este lacom si
mananca orice animal se apropie de el...
- Irina mama, sa stii ca tot ce este pe pamant este creat de Dumnezeu. Si sa mai
stii ca dupa ce Dumnezeu a facut lumea, a privit si a spus ca sunt bune toate, deci si
crocodilul este bun...
- Cum adica sa fie crocodilul bun, daca e cel mai rau?
- Oare tu nu stii fata mea, ca toata lucrarea lui Dumnezeu este minunata si ca
poti vedea puterea Lui si-n punctuletele de pe spatele unei gargarite. Hai sa-ti
povestesc ceva ce tu nu stii! O sa-si povestesc despre prietenul crocodilului.
Cum
adica...prietenul
crocodilului!?
se
mira
fata.
- Da! Cum auzi! Inca din cele mai vechi timpuri crocodilul a avut un prieten de care
este nedespartit. Iar pe acest prieten il cheama pluvianul egiptean, o pasare
neinfricata, care atunci cand crocodilul sta tolanit la soare, cu falcile larg deschise, pe
malul unui lac sau al unui rau, intra in gura lui si-i curata dintii de toate resturile de
carne, asa, ca cel mai priceput dentist. Si sa vezi minune, caci in burta crocodilului se
gasesc si pene ale pasarilor, dar el niciodata nu se atinge de acest prieten al lui
pluvianul. Si ca minunea sa fie deplina, pluvianul nu se ospateaza si apoi pleaca, el
este cel mai bun pazitor al vietii crocodilului, caci daca vede sau simte vreo primejdie,
incepe sa scoata tipete ascutite. Crocodilului ii este destul sa auda aceste tipete ca
dintr-o zvacnitura se si arunca in apa, pentru a nu cadea prada altor animale sau
omului. Iar daca pana si crocodilul se teme, inseamna ca nu el este cel mai rau.
- Eu mama, am inteles din asta ca si crocodilul este capabil de dragoste, caci daca nu
ar tine la aceasta pasare ar manca-o...
- Foarte bine ai inteles! Dumnezeu a lasat legi in natura care noua oamenilor
ne scapa uneori, tocmai fiindca sunt legi puse dupa negraita lui Intelepciune.

Povestea lui Bonifatie mucenicul

In vremea sangerosului imparat Diocletian, traia si un tanar care era rob al unei femei
bogate pe nume Aglaia, fiica unul vestit prefect roman. Bonifatie, tanarul acesta, era o sluga
credincioasa, un om care iubea saracii, dar care traia in pacate trupesti cu stapana sa. In plus
i se dusese vestea ca ar fi si cam betiv.
Dar Dumnezeu nu l-a lasat pe acest tanar cu inima mare sa vietuiasca asa si nici nu
i-a pregatit vreo pedeapsa, ci prin acest tanar s-a vazut fericita schimbare a pacatosului, care
se face sfant prin marturisire si devine mucenic al lui Hristos.
Bonifatie era hulit pentru pacatele lui, dar avea inima sa ajute multi saraci facand milostenii.
Dumnezeu a randuit ca si stapana sa sa fie milostiva cu sarmanii, iar in afara de asta, Aglaia
avea un respect deosebit pentru mucenici si pentru Sfintele Moaste.
Domnul nu i-a lasat prea mult sa se intineze si le-a dat gandul bun pentru a scapa de pacatele
lor..
Intr-una din zile, Aglaia ii spune lui Bonifatie:
- Mergi in Rasarit, unde marturisesc Sfintii, si sa-mi aduci moaste de la Mucenici, ca sa le
avem de ajutor spre mantuirea sufletului!
Iar Bonifatie, raspunzand, a zis:
- De vor aduce moastele mele, le vei primi oare?
Iar stapana sa a ras zicand: "Betivule!.
Apoi a luat Bonifatie cu el douasprezece slugi si multi galbeni si a ajuns la Cilicia, unde
erau dati la chinuri Sfintii. Si, aflandu-i pe acestia in chinuri, le saruta legaturile, lanturile si
ranile.
Deci, aprinzandu-se de ravna dumnezeiasca, a stat Bonifatie in fata dregatorului,
marturisind ca si el este crestin. Si, prinzandu-l, l-au spanzurat cu capul in jos si l-au impuns
cu trestii ascutite pe sub unghii si i-au dat plumb topit pe gura, si l-au bagat cu capul in jos
intr-o caldare plina de smoala ce fierbea. Dar, din toate, nevatamat a iesit. Atunci dregatorul
a poruncit sa i se taie capul. L-au luat apoi ostasii pe sus ca sa execute ordinul si sa-l ucida.
Iar Sfantul, dupa ce s-a rugat, si-a plecat capul si a fost taiat. Si ceea ce zisese stapanei sale,
razand, cand a plecat, aceasta s-a si implinit in fapta, caci s-a facut mucenic al lui Hristos.
Iar slugile care il insotisera la Roma, daca vazura ca zaboveste, socotira ca va fi umbland
prin carciumi dupa betie, cum ii stiau naravul. Iar daca au aflat de chinurile si de taierea ce
le-a rabdat si cum si-a dat sfarsitul, au umblat de i-au gasit moastele si, plangandu-l, cadeau
catre el, cerandu-si iertare, ca il graisera de rau. Cumparandu-i apoi trupul cu pret de cinci
sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea afland Aglaia, stapana lui, s-a intristat putin,
dar a dat slava lui Dumnezeu si l-a primit cu cinste mare si l-a ingropat aproape de cetate,
ca la cincizeci de stadii si - facand o biserica cu numele lui, la casa ei in oras - l-a mutat
acolo. Si, in toate zilele, la sfintele lui moaste, se faceau multe tamaduiri.
Iar ea, de atunci binevietuind, cu cuviinta si randuiala dumnezeiasca, cu pace si-a dat sufletul
la Dumnezeu, facandu-i-se pomenire pentru indreptarea ei pana in ziua de azi.

Cine sare mai sus?

Un baiat cam de zece anisori era suparat foarte tare pe faptul ca niciodata nu
castiga, atunci cand era chemat de ceilalti copii la jocul "sare piatra". In ce consta
jocul acesta: ei puneau mai intai o piatra mai mica , apoi una mai mare, apoi un scaun
de bucatarie, apoi un scaun cu speteaza si se straduiau sa sara peste ele.
Baiatul nostru desi ambitios nevoie mare nu putea sa sara mai sus decat sa
treaca peste piatra mai mare. Cand ajungea la scaunul de bucatarie se impiedica, iar
in scaunul cu speteaza mereu se lovea, iar ceilalti radeau de el.
Intr-o zi, dupa joaca, se duse la mama sa plangand. Ii povesti mamei sale cum se
straduia sa sara cat mai sus, dar ca nu putea sa sara cat ceilalti, si ca, impiedicanduse in scaune, toti radeau de el.
- Puiule draga, stai un pic sa vedem despre ce este vorba si nu te mai necaji...Ia spunemi tu te rogi
in fiecare seara?...
- Da mama ma rog...
- Si catre cine inalti tu rugaciunea?
- Pai catre Dumnezeu si sfinti...si catre ingeri...
- Si unde sunt acestia?
Pai
acolo
sus
in
Cer,
spuse
copilul.
- Ei da! spuse mama sa... Noi parintii tai suntem sanatosi, la noi in familie este pace
si liniste, avem bunastare?
- Da mama, avem toate astea! spuse micutul.
- Ei daca avem toate astea inseamna ca rugaciunile tale sunt ascultate si ca tu poti sari
mult mai sus decat crezi. Fiindca unii oameni aici pe pamant pot sa sara sus peste
pietre ori peste scaune, dar omul care se roaga poate sa sara pana sus la Cer.

O "mana" de malai
Doi hoti fura adusi la curtea regelui pentru a-si primi pedeapsa dupa ce au fost
prinsi asupra faptului. Unul furase o vita din sopronul unui om bogat, iar altul
patrunzand in casa unui om sarac, furase o traista mica cu malai. Cel care furase vita
u pedepsit sa primeasca 20 de lovituri de bici, iar cel care furase malaiul fu pedepsit
sa primeasca 100 de lovituri de bici. Dupa ce-si primira fiecare loviturile, cel care
furase vita se indrepta spre casa lui, dar cel care furase malaiul mai zabovi, fiindca el
voia sa intre la frege sa afle de ce i s-a facut nedreptate. Caci dupa mintea lui furand
de o suta de ori mai putin ca valoare decat celalalt, primise o pedeapsa de cinci ori
mai mare.
Regele l-a primit cu ingaduinta si i-a spus.
- Da omule! Sa stii ca aici la curte nu dau pedepsele dupa cum imi vine mie, ci dupa
dreptate.
- Pai ce dreptate este maria ta, ca eu am luat o biata mana de malai...
- Am pus oamenii mei sa cerceteze si iata ce am aflat! Cel care a furat vita a luat-o de
la un om bogat care nu stie ce e lipsa. Din 100 de vaci nici n-ar fi simtit ca-i lipseste
una. Dar tu omule ai furat traista cu malai a unor oameni amarati, era singura lor
mancare si tu ai luat-o! Primul mult a luat, dar se considera putin, iar tu putin ai luat,
dar se considera mult.
- Dar totusi maria ta, am primit de cinci ori mai multe bice..
- Tot pentru dreptate le-ai primit, omule!... Ia sa iei dumneata o mana de malai si sa
o arunci asa in vant! Cand fiecare fir din asta aruncat in vant, marturiseste la
Dumnezeu ca este de furat, inseamna ca mult ai luat...
"Tot ce intrece dreapta masura e vatamator.
Nici prea mult, nici prea putin!"

Sfanta simplitate
Un preot de la tara, mergand cu treburi spre satul vecin, a vazut o femeie din
parohia sa spalandu-si rufele in rau si, apropiindu-se, a intrebat-o:
- Duminica, la slujba, am vazut ca nu m-au ascultat toti cu atentie. Poate am vorbit
lucruri prea savante si ma gandesc, duminica asta, sa vorbesc mai pe intelesul
oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai inteles din ce-am spus eu la predica ?
- Parinte, i-a raspuns cu smerenie femeia, eu n-am multa carte, dar as vrea sa va intreb
si eu ceva: vedeti panzele ce le spal eu acuma ? Apa trece prin ele si le curata. Credeti
ca au ele habar de cum le-a curatat apa ? Si cu toate astea, devin albe si frumoase. Nu
inteleg eu, in biserica, tot cuvantul sfintiei tale, dar simt in suflet caldura Duhului
Sfant, Care ma curateste de pacat, asa cum apa aceasta curata panzele mele.
Tare multumit a plecat preotul vazand un om care nu e doar cu gandul la cele sfinte,
ci si cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a
gandi."
Risipitor sau zgarcit ?
Se povesteste ca un barbat si femeia sa au venit la un preot sa-i ceara sfat.
Femeia isi acuza omul ca este prea risipitor, in timp ce barbatul o mustra pe nevasta
ca este prea zgarcita. Uitandu-se la ei, preotul le-a aratat palma deschisa si i-a intrebat:
- Daca mana mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de buna ?
- Nu, parinte!
Preotul a strans atunci puternic pumnul si, tinandu-l asa, i-a intrebat:
- Dar daca mana mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor ?
- Nu, bineinteles, parinte.
- E, atunci mai ganditi-va la asta si o sa vedeti care are dreptate

Plapuma patriarhului
Intr-una din zile a venit un boier bogat la Sfantul Ioan cel milostiv (1) si vazand
asternutul lui de invelit rupt si sarac, mergand la casa sa, i-a trimis o plapuma al carei
pret era de treizeci si sase de galbeni si l-a rugat pe Sfantul sa se acopere cu acea
plapuma.
Patriarhul, nevoind ca sa-l necajeasca pe acel boier a primit plapuma si numai
intr-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi isi zise: "Amar tie, ticaloase Ioane, ca te acoperi
cu plapuma de mult pret, iar saracii, fratii lui Hristos, pier de atata frig si ger! Cati
sunt care innopteaza fara acoperamant in vant si in frig si abia au cate o rogojina sau
cate o mica zdreanta? Cati sunt care se culca goi pe gunoaie si tremura de frig, apoi
fiind flamanzi, nu dorm toata noaptea si mor de frig? Vai mie, cati saraci sunt care
doresc, ca si Lazar, sa se sature din faramiturile ce cad de la masa mea! Vai mie, cati
straini si nevoiasi sunt in cetatea aceasta care nu au unde sa-si plece capul, ci afara
stau toata noaptea si patimind, multumesc pentru toate Stapanului Hristos! Iar tu,
Ioane, voind sa dobandesti odihna cea vesnica, petreci in rasfatare si toate le ai dupa
placere! Vietuiesti in casa frumoasa, porti haine moi, bei vin, mananci peste ales si,
pe langa acestea toate, te-ai acoperit cu plapuma de mult pret, din cel mai fin material.
Ce mai nadajduiesti in veacul ce va sa fie? Cu adevarat iti zic, ticaloase Ioane, nu vei
dobandi imparatia cea vesnica, ci vei auzi ca bogatul acela din pilda Mantuitorului,
ca ai primit binele in viata ta, iar cei saraci au primit cele rele. Binecuvantat sa fie
Dumnezeu, ca in celelalte nopti smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu aceasta
plapuma, ci saracii si nevoiasii se vor indestula cu pretul ei!
Facandu-se ziua, indata a trimis plapuma la targ sa o vanda, ca astfel, cu pretul
ei sa cumpere haine saracilor. Iar cand era sa vanda plapuma s-a intamplat de a trecut
pe acolo chiar boierul care-i daruise acea plapuma fericitului Ioan. Si vazand ca se
vinde, a cumparat-o el si iarasi a trimis-o lui Ioan, rugandu-l s-o tina pentru trebuinta
sa. Sfantul, a luat-o iarasi, si a pus-o din nou la vanzare. Dar boierul vazand-o, din
nou a cumparat-o si a trimis-o lui Ioan, rugandu-l sa se acopere cu ea. Ioan a trimis-o
pentru a treia oara ca sa fie vanduta, dar boierul, si de asta data cumparand-o, a trimiso iarasi lui Ioan.
Dupa acestea, Sfantul Ioan a trimis un cuvant boierului acela, zicand: "Vom
vedea cine din noi se va supara mai intai, eu vanzand-o, sau tu cumparand-o si iarasi
dandu-mi-o. In felul acesta Sfantul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul
saracilor.
(1) Pomenirea Sfantului Ioan Milostivul se face in calendarul ortodox pe 12
noiembrie in fiecare an.

Sinceritate
In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om
bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua
urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori,
multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand
acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se,
lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate
o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie
...
Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce
toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de
primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea
cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica
mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos
pentru paine si a plecat spre casa.
Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat
porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis
de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in
curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au
luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a
aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos
omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a
rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat.
- Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea
adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat
inapoi!
S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a
gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns:
- Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si
cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat
esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata,
in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata
bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama
a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul.
Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul
celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel
de mult ca si ea.
"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si
saracia si bogatia."

Dreapta educatie
Intr-o scoala de la marginea unui oras, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grija de toti elevii, incercand sa-i invete cat mai
multe. Dar, intr-o zi, copiii au observat ca unul dintre colegii lor fura si l-au parat
imediat profesorului. Acesta, insa, nu l-a pedepsit pe faptas. Dupa cateva zile, hotul
a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de aceasta data, domnul profesor nu l-a
pedepsit. Cand acelasi lucru s-a intamplat si a treia oara, cativa baieti s-au dus la
profesor sa se planga si i-au spus:
- Acest coleg al nostru fura mereu. Nu este bine ceea ce se intampla si va rugam sal dati imediat afara din scoala, altfel plecam noi.
- N-am sa-l dau afara. Daca vreti, puteti pleca toti ceilalti, dar el ramane.
- Domnule profesor, dar cum este posibil sa renuntati atat de usor la noi toti, care vam ascultat mereu ?
Privindu-i cu blandete, profesorul le-a explicat elevilor sai, atat de mirati de aceasta
neasteptata situatie:
- Voi stiti, deja, ce e bine si ce e rau. Daca ati pleca in lume, cu siguranta ca ati sti
cum sa va purtati, nici nu ma indoiesc! Daca, insa, el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar
face ? Asta de ce nu v-ati intrebat ? De ce v-ati gandit doar la voi ? Credeti ca daca o
sa-l dau afara, va fi mai bun ? Daca aici, intre noi, el nu stie cum e bine sa te porti, ce
va face el in lume ? Asa ca, indiferent daca voi ramaneti sau plecati, el va sta in
continuare aici, iar eu voi avea grija sa se schimbe si sa devina un om bun. Iar atunci
cand va dori si el acest lucru, cu siguranta ca dintr-un hot ocolit de colegi, va deveni
un copil apreciat si iubit de toti cei din jurul sau.
Cand a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunatatea profesorului sau,
baietelul care pana atunci furase si le pricinuise atatea necazuri celor din jurul sau a
promis ca se lasa de furat. Si s-a tinut de cuvant, fiindca - asa cum spusese si domnul
profesor - de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul sa fie mai bun.
"Iertati-va unul pe altul, asa cum v-a iertat si Dumnezeu pe toti, in Hristos!"

O primire meritata
Un taran, om bun la suflet, avea obiceiul sa spuna tuturor:
- Vedeti cum e lumea asta ? Cei mari au de toate si sunt primiti oriunde cu mare pompa, in
timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne baga in seama. Cum de este posibil asa ceva, cum
de se poate una ca asta ? Vom ajunge noi pe lumea cealalta si vom vedea cum o fi si acolo
...
Azi asa, maine asa, pana cand, omul nostru a visat, intr-o noapte, ceva nemaipomenit: se
facea ca murise si ajunsese la Poarta Raiului. Acolo - ce sa vezi - veselie multa, ingeri
adunati sa-l intampline pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea sa-si creada ochilor.
Atatea pregatiri doar pentru el, un simplu crestin. Oricum, era fericit ca urma sa intre in rai,
nici n-ar fi sperat si la o asemenea primire. Dar, cand sa intre pe poarta aceea minunata,
inconjurat de tot acel alai, un inger se apropie de taranul nostru si ii spuse:
- Omule, nu poti intra pe aici, du-te ceva mai incolo si vei gasi o portita mai mica, pazita de
un inger. Intra pe acolo si, mai tarziu, ne vom revedea in gradinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregatiri ? - a mai intrebat omul mirat.
- Ei, asteptam pe un boier care a murit odata cu tine si care, din clipa in clipa, trebuie sa
ajunga aici. Pentru venirea lui este sarbatoare si ne pregatim sa-l intamplinam cum se cuvine.
- Bine, ingerule, dar cum se poate una ca asta ? Cat am trait in lume, am vazut nedreptati
multe, dar si aici, cum de e cu putinta ? De ce el, fiindca este boier, trebuie primit cu atata
fast ? Conteaza ca el are bogatii si eu nu ?
- Omule, pentru a te mantui nu conteaza ce ai avut - fie ca ai fost sarac, fie bogat - ci ceea
ce ai facut cu tot ce Dumnezeu ti-a daruit. Daca ai fost sarac si ai stiut sa imparti si celorlalti
din putinul de care ai avut parte, te vei mantui negresit. Daca ai fost bogat, cu atat mai mult
ai fi putut darui cu drag celor mai necajiti decat tine. Fie ca esti sarac sau bogat, important
este sa ramai om.
- Dar atunci, daca si eu si boierul vom intra in rai, pentru ce este venirea lui asa o sarbatoare
?
- Omule, crestini ca tine, vin aici in fiecare zi, cu miile si sunt bine primiti cu totii. Dar un
boier de cand n-a mai ajuns si aici, in rai ...
Sarac sau bogat, oricine poate fi bun si darnic, din atat cat are. Cel bogat, insa, cu atat mai
mult ar trebui sa dea milostenie. Si fiecare din noi este bogat, in felul sau, caci oricand putem
gasi pe cineva mai sarman decat noi, pe care sa il ajutam. Daca vom fi egoisti si zgarciti, ce
folos vom avea ? Cine a vazut vreodata un om rau sau zgarcit care sa fie fericit?
Esti bogat ? Foarte bine! Esti zgarcit ? Foarte rau! (...) Nu bogatii vor fi osanditi, ci cei ce
slujesc bogatiei.

Puterea jertfei
Intr-o seara, la un han, doi calatori vorbeau despre drumul lung pe care il mai
aveau de strabatut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodata, lumea de afara incepe
sa tipe. Alarmati, cei doi straini ies in ulita, unde vad o casa cuprinsa de flacari, iar
alaturi o femeie tipand:
- Copilul meu, copilul meu este in casa!
Fara sa stea pe ganduri, unul din cei doi calatori intra printre flacari si, dupa ceva
timp, iese cu pruncul in brate. Femeia ii multumeste cu lacrimi in ochi, in timp ce
lumea il priveste cu admiratie, pentru fapta sa. In tot acest timp, prietenul sau nici nu
se miscase, ci astepta linistit in fata hanului. Intorsi amandoi la masa, acesta ii spune:
- Esti nechibzuit. Puteai sa mori, ce te-a facut sa-ti risti viata ?
- Am sarit in flacari pentru a salva copilul. N-am facut nimic deosebit. Daca te uiti cu
atentie in jurul tau, vezi ca toate se jertfesc unele pentru altele: pana si grauntele din
pamant putrezeste pentru ca din el sa rasara o planta noua, o mladita care sa duca
viata mai departe, mama isi sacrifica tineretea pentru a-si creste copiii si a-i educa,
soldatul moare aparandu-si tara si asa mai departe; toate traiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar daca ai fi murit si tu, ce realizai ?
- Atunci, poate ca as fi fost si eu asemenea grauntelui ...
Lumea toata este calauzita de exemplul Mantuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce
pentru mantuirea noastra. Omul trebuie sa urmeze si el acest exemplu fara de care
viata nu are sens. Cel cu sufletul curat cauta binele celorlalti si nu pe al sau; se roaga
pentru toti si nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, traieste pentru ceilalti, nu doar
pentru el insusi.
"Cand va veti curata sufletele voastre, atunci ele vor straluci si se vor impartasi
de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci,
sufletele vor fi ca niste oglinzi curate, indreptate spre lumina dumnezeiasca si vor
putea primi si ele stralucire."

Adevarata comoara
Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot
ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar,
cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din
neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un
baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de
brat.
Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la
un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea
comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce
izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.
Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor
accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa
vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care,
din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de
speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.
Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel
rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca
aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti
?
Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru
sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin
posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.
Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri.

Patru piersici
Odata, un taran a vrut sa-i incerce pe cei patru fii ai sai. I-a chemat dimineata
la el si i-a dat fiecaruia cate o piersica. A plecat apoi la camp, lasandu-i sa-si vada de
treburi si sa-si imparta ziua cum cred ei de cuviinta. Seara insa, cand s-a intors, i-a
chemat pe toti patru in tinda si la intrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai facut cu piersica ta?
- Ce sa fac, tata, am mancat-o si-ti multumesc. A fost buna. Am luat apoi samburele,
l-am plantat in spatele casei, am udat locul si nadajduiesc sa creasca acolo un piersic
frumos si roditor.
- Bine ai facut, baiatul tatii, sigur tu o sa ajungi un bun gospodar.
Dar tu, ii zise celui de-al doilea, ce-ai facut cu piersica ta?
- Am mancat-o. A fost asa buna, coapta si frageda ...
- Si apoi?
- Pai, am aruncat samburele si m-am dus la mama sa-i mai cer cateva, ca tare bune
erau.
- Fiule, zise atunci omul cu intristare in glas, ai grija sa nu ajungi un om lacom
"lacomul mai mult pierde si lenesul mai mult alearga" Dar tie ti-a placut piersica, a
fost buna? - l-a intrebat taranul si pe cel de-al treilea fiu al sau.
- Nu stiu.
- Cum nu stii, da' ce-ai facut cu ea
- Am vandut-o. M-am dus cu ea in targ si am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o sa ajungi mare negustor, dar ai grija ca nu sunt toate de vanzare in
viata; mai ales ce ai primit de la parinti. In sfarsit, taranul l-a intrebat si pe ultimul
baiat, cel mai mic dintre toti.
- Dar tie ti-a placut piersica?
- Nici eu nu stiu, tatuca.
- Cum, si tu ai vandut-o?
- Nu, tata. Eu m-am dus in vizita la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, si iam dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea si mi-a multumit din suflet. Cu lacrimi in
ochi, tatal si-a luat copilasul pe genunchi si i-a spus:
- Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar stiu ca, indiferent ce drum vei urma, vei fi un
bun crestin si asta e tot ce conteaza.

Legenda plopului
A fost odata un baiat tare rau. Cat era ziulica de mare, colinda prin sat si se
tinea doar de rele. Cauta cuiburile pasarilor si le spargea ouale, chinuia bietii caini
care nu-i faceau nici un rau, legandu-le cate o tinichea de coada si apoi luandu-i la
goana. Dar cel mai mare pacat al sau era ca isi batea joc de oamenii batrani. Bunul
Dumnezeu era foarte mahnit de purtarea baiatului, dar Se hotari sa incerce sa-l
schimbe si o trimise pe pamant pe Sfanta Duminica. Aceasta se preschimba intr- o
batrana sarmana si garbovita de ani si se aseza la usa bisericii in zi de sarbatoare, cand
tot satul era strans la slujba. Ca sa-i incerce inima, batrana i-a cerut baiatului un mar
sau un colac, dar acesta nu doar ca nu s-a indurat sa faca pomana cu un om sarman,
dar i-a si raspuns urat bietei femei. Vazand atata rautate, Sfanta Duminica se
preschimba la loc, inconjurata intr-un nor luminos. Toti satenii au cazut in genunchi,
inchinandu-se in fata unei asemenea minuni si bucurandu-se de prezenta sfintei in
mijlocul lor. Speriat, baiatul obraznic a rupt-o la fuga, dar in urma sa a mai auzit
vorbele sfintei:
Stai pe loc, copil rau ce esti! Coborasem pe pamant pentru mantuirea ta, dar vad ca
rautatea ta n-are leac. Nu meriti sa traiesti in chip de om, caci nu cunosti ce-s mila si
indurarea. Sa te prefaci intr-un copac rece si nesimtitor, iar bucuria florilor si a
fructelor sa n-o cunosti! Chiar in timp ce fugea prin curtea bisericii, copilul simti cum
inima ii ingheata, trupul i se preface in trunchi, bratele in ramuri, iar picioarele in
radacini adanci.
Asa a aparut plopul...
...care si astazi creste cat mai sus, spre inaltul cerului, sa ceara iertare lui Dumnezeu
si Sfintei Duminici, iar ca semn al parerii sale de rau isi misca neincetat frunzele,
tremurand chiar si atunci cand nu bate nici o boare de vant. Plopul nu face nici flori
si nici fructe, iar pasarile nu-si fac cuib printre ramurile sale. Oamenii nu-l sadesc in
apropierea caselor, caci la vreme de furtuna, plopul este primul traznit de fulger,
amintindu-ne astfel de pedeapsa pe care cei rai si nechibzuiti o vor primi.