Sunteți pe pagina 1din 79

CONSILIERE

PSIHOLOGICA



Delimitari conceptuale

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte larga de


interventii care impun o pregatire profesionala de specialitate. Mai specific,
termenul de consiliere descrie relatia interumana de ajutor dintre o persoana
specializata, consilierul, si o alta persoana care solicita asistenta de specialitate,
clientul (Egan, 1990). Relatia dintre consilier si persoana consiliata este una de
alianta, de participare si colaborare reciproca (Ivey, 1994).
Exista mai multe tipuri de consiliere, desi formele prezentate n tabelul 1.1. nu
se exclud una pe alta. De exemplu, consilierea educationala presupune
elemente de consiliere vocationala, suportiva, de dezvoltare personala sau
informationala. Ce este important de retinut n acest context este faptul ca profesorul
de scoala, ce poate fi abilitat pentru consiliere educationala nu are competente n
ceea ce numim consiliere de criza si consiliere pastorala. Cel din urma tip de
consiliere este procesul de asistare psihologica realizat de catre preot n comunitatea
sa religioasa. Consilierea de criza reprezinta un domeniu de interventie ce tine strict
de competenta psihologului. Acest domeniu implica cunostinte, metode si tehnici
de interventie de specialitate. Un pedagog, un psihopedagog, un asistent social
sau sociolog, cu atat mai putin un profesor, nu poseda competentele si expertiza
necesara unor astfel de interventii. ncecarea de asistare din partea profesorului-
consilier n scopul remedierii unor posibile situatii de criza psihologica ale
unor elevi (ex. stari depresive sau de anxietate, ideatie suicidara, reactii de doliu,
comportamente compulsive sau obsesive, consum de droguri sau dependenta de
alcool) este deosebit de riscant. n felul acesta, persoana n cauza poate fi
privata de dreptul si sansa de a beneficia de un tratament psihologic si medical de
specialitate. De asemenea, profesorul-consilier nu are ca obiectiv si competenta
evaluarea psihologica a elevului. Utilizarea testelor psihologice (cum sunt cele pentru
evaluarea nivelului de inteligenta, a formelor de inteligenta, testele proiective, alte
teste de personalitate), desi poate aparea ca o activitate usor de realizat,
presupune vaste cunostinte de psihodiagnostic. Rezultatul n sine la un test,
exprimat numeric, poate sa nu aiba absolut nici o relevanta daca este rupt de un
context anume. Interpretarea calitativa a multiplelor valente si relatii pe care le
implica orice rezultat la un test poate fi realizata doar de catre psiholog. n caz
contrar, evaluarea psihologica poate avea efecte negative asupra persoanei
evaluate.

Tabel 1 .1. Tipuri de consiliere

informationala: oferirea de informatii pe domenii / teme specifice
educationala: repere psihoeducationale pentru sanatatea mentala,
emotionala, fizica, sociala si spirituala a copiilor si adolescentilor
de dezvoltare personala: formarea de abilitati si atitudini care permit o

functionare personala si sociala flexibila si eficienta n scopul atingerii starii


de bine
suportiva: oferirea de suport emotional, apreciativ si material
vocationala: dezvoltarea capacitatii de planificare a carierei
de c riza: asistarea psihologica a persoanelor n dificultate
pastorala: consiliere d in p erspectiva religioasa

Caracteristicile consilierii
Consilierea psihologica si educationala integreaza perspectiva umanista
dezvoltata de Carl Rogers (1961) unde problemele psihice nu mai sunt vazute n mod
obligatoriu n termenii de tulburare si deficienta, ci n parametrii nevoii
de autocunoastere, de ntarire a Eului, de dezvoltare personala si de adaptare. n
acest sens, rolul principal nu i mai revine doar psihologului vazut ca un superexpert.
Succesul consilierii este asigurat de implicarea activa si responsabila a ambelor parti
(consilierul si persoanele consiliate) n realizarea unei aliante autentice, bazata pe
respect si ncredere reciproca. A ajuta si a credita persoana ca fiind capabila sa si
asume propria dezvoltare personala, sa previna diverse tulburari si disfunctii, sa
gaseasca solutii la problemele cu care se confrunta, sa se simta bine cu sine, cu
ceilalti si n lumea n care traieste, reprezinta valorile umaniste ale consilierii
psihologice.
Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting
de alte arii de specializare ce implica asistenta psihologica:
o prima caracteristica este data de tipul de persoane carora li se adreseaza.
Consilierea vizeaza persoane normale, ce nu prezinta tulburari psihice sau
de personalitate, deficite intelectuale sau de alta natura. Consilierea faciliteaza, prin
demersurile pe care le presupune, ca persoana sa faca fata mai eficient stresorilor si
sarcinilor vietii cotidiene si astfel sa mbunatateasca calitatea vietii;
o a doua caracteristica definitorie pentru consiliere este data de faptul ca
asistenta pe care o ofera utilizeaza un model educational si un model al dezvoltarii si
nu unul clinic si curativ. Sarcina consilierului este de a nvata persoana/grupul,
strategii noi comportamentale, sa si valorizeze potentialul existent, sa si dezvolte noi
resurse adaptative. Consilierea faciliteaza si catalizeaza atingerea unui nivel optim de
functionare n lume;
o a treia caracteristica a consilierii este preocuparea pentru preventia
problemelor ce pot mpieta dezvoltarea si functionarea armonioasa a persoanei.
Strategia de preventie consta n identificarea situatiilor si grupurilor de risc si n
actiunea asupra lor nainte ca acestea sa aiba un impact negativ si sa d eclanseze
crize personale sau de grup. Sumarizand caracteristicile prezentate n paragrafele
anterioare putem spune ca procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea
de preventie a tulburarilor emotionale si comportamentale, pe cea a dezvoltarii
personale si a rezolvarii de probleme.

Obiectivele consilierii
Scopul fundamental al consilierii este functionarea psihosociala optima a
persoanei/grupului. Acest scop ultim poate fi atins prin urmarirea realizarii
obiectivelor procesului de consiliere; acestea sunt n numar de trei, si anume:

(1) PROMOVAREA SANATATII SI A STARII DE BINE: functionare optima din
punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emotional, social si

spiritual.
(2) DEZVOLTARE PERSONALA: cunoastere de sine, imaginea de sine,
capacitatea de decizie responsabila, relationare interpersonala
armonioasa, controlul stresului, tehnici de nvatare eficiente, atitudini
creative, optiuni vocationale realiste.

(3) PREVENTIE: a dispozitiei afective negative, a nencrederii n sine, a


comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a dificultatilor
de nvatare, a dezadaptarii sociale, a disfunctiilor psihosomatice, a
situatiilor de criza.
Consilierea este mai interesata de starea de bine decat de starea de boala. Ce
reprezinta starea de bine? Asa cum o defineste Organizatia Mondiala a
Sanatatii, sanatatea nu este conditionata doar de absenta bolii si disfunctiei ci se
refera la un proces complex si multidimensional, n care starea subiectiva de
bine este un element fundamental.

Componentele starii de bine:
ACCEPTAREA DE SINE: atitudine pozitiva fata de p ropria persoana, acceptarea
calitatilor si defectelor personale, perceptia pozitiva a experientelor trecute si a
viitorului.
RELATII POZITIVE CU CEILALTI: ncredere n oamenii, sociabil, intim,
nevoia de a primi si a da afectiune, atitudine empatica, deschisa si calda.
AUTONOMIE: independent, hotarat, rezista presiunilor de grup, se evalueaza
pe sine dupa standarde personale, nu este excesiv preocupat de expectantele si
evaluarile celorlalti.
CONTROL: sentiment de competenta si control personal asupra sarcinilor, si
creaza oportunitati pentru valorizarea nevoilor personale, face optiuni conforme
cu valorile proprii.
SENS SI SCOP N VIATA: directionat de scopuri de durata medie si lunga,
experienta pozitiva a trecutului, bucuria prezentului si relevanta viitorului,
convingerea ca merita sa te implici, curiozitate.
DEZVOLTARE PERSONALA: deschidere spre experiente noi, sentimentul de
valorizare a potentialului propriu, capacitate de auto-reflexie, perceptia
schimbarilor de sine pozitive, eficienta, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocari,
respingerea rutinei.
Ar fi total eronat sa consideram ca starea de bine este conditionata de
parcurgerea unui proces psihoterapeutic complex. nainte de toate, pentru elev,
familia si scoala au un rol esential n dezvoltarea si mentinerea starii de bine. n
acelasi timp se constata ca, nu de putine ori din pacate, tocmai familia si scoala
sunt institutiile care genereaza conditii ce submineaza ncrederea n sine a
copiilor si elevilor, ngradesc autonomia si independenta lor, sabloneaza
individualitatile, implica competitii neproductive n detrimentul cooperarii si
colaborarii, cenzureaza bucuriile si placerile cotidiene, induc perceptii amenintatoare
asupra lumii si vietii, desfoliindu-le de orice element ludic si hedonist. Focalizarea
exclusiva a scolii pe latura intelectuala a elevilor si pe performantele lor
scolare, ignorand nevoile lor emotionale si sociale, sunt cai sigure de diminuare a
starii de bine si de crestere a riscului pentru disfunctii si boli fizice si psihice. nainte
de a fi o institutie care confera diplome, scoala trebuie sa fie locul n care se formeaza

persoane armonioase cu sine, cu ceilalti, cu lumea, capabile astfel sa transpuna n


instrumente continutul diplomei, sa opereze eficient cu ele, sa se bucure de procesul
si produsul activitatii lor.



Tabel 2.2. Caracteristici ale consilierii psihologice

Consiliere psihologica

CINE ?

Psihologul sau consilierul scolar

UNDE ?
n cabinetul de consiliere


GRUP TINTA Persoana (elev, parinte, profesor) sau grup
Dezvoltare personala


Promovarea sanatatii si starii de bine
OBIECTIVE
Preventie
TEMATICA
Evaluare psihologica
Remediere
Consilierea n p robleme:
- emotionale (anxietate, depresie)
- comportamentale (agresivitate, hiperactivitate)
- de nvatare (esec scolar, abandon scolar)
Consiliere vocationala
Dezvolta proiecte de preventie (preventia suicidului)
Terapie individuala si de grup
Realizeaza cursuri de informare si formare pentru
profesori si parinti pe teme de psihologie educationala
si promovarea sanatatii.

Realizeaza materiale informative pentru elevi, parinti si
Ce este consilierea pprofesori
sihologica ?

Formeaza elevii-consilieri pentru programele de peer
Consilierea psihologica
este o forma d e interventie psihologica care se
counseling
adreseaza persoanelor sanatoase aflate intr-
Interventie n situatii od situatie de impas cu privire la
e criza (divort, boala, decesul
rezolvarea unor situatii
de criza, sociale, profesionale sau familiale. Consilierul il
parintelui)
ajuta pe client sa controleze o
situatie
de criza pentru mass-media
si il asista in gasirea unei solutii la
Materiale
informative
problema cu care se
confrunta.
Cercetare n domeniul consilierii
Consilierea psihologica
(CP) metode de
presupune eun
numar mai redus de sedinte
Elaboreaza
valuare valide, standardizate
si fata
de
etalonate
psihoterapie utilizand metode si tehnici similare acesteia, insa diferenta esentiala
consta in faptul ca in consilierea psihologica se vizeaza preventia aparitiei tulburarilor,
respectiv CP se adreseaza persoanelor sanatoase din punct de vedere psihologic.
Consilierea are un caracter formativ, se axeaza pe dezvoltarea unor
abilitati
practice sau personale, in timp ce psihoterapia se concentreaza pe suferinta
interioara (tristete, anxietate, durere, doliu sau separare, frici, compulsii, atacuri de
panica, s.a.). Astfel, prin consiliere psihologica se urmareste (a) autocunoasterea, (b)
optimizarea si dezvoltarea personala, respectiv (c) adaptarea cat mai eficienta la
mediul extern, a clientului de consiliere.
Consilierul psihologic intervine cu mijloace specifice psihologice, in scopul de a

optimiza, stimula autocunoasterea si dezvoltarea personala, a preveni anumite


probleme emotionale, cognitive si de comportament.

10

Cum poate a juta c onsilierea psihologica?


In functie de (1) tipul problemelor si (2) numarul de persoane implicate, se
poate vorbi de diferite tipuri:

(1) Consiliere psihologica din punct de vedere al a riei de actiune :

- Consiliere in mediul organizational - (de e x. coaching, consultanta)
- Consiliere vocationala - (de e x. o rientare profesionala)
- Consiliere psihologica-optimizare - (de ex. optimizare personala)
- Consiliere de cuplu si familie - (de e x. situatie de divort cu copii)
- Consiliere p astorala - (cu persoane religioase)
- Consiliere suportiva - (de e x. bolnavi terminali)

(2) Consiliere psihologica din punct de vedere al participantiilor :

- Consiliere individuala
- Consiliere de grup - (de e x. familie, grupuri de angajati)
- Consiliere in grup - (de e x. grupul alcoolicilor anonimi)

CP ajuta in identificarea:
identificarea problemelor de adaptare scolara, p rofesionala, sociala, relationala;
identificarea conflictelor personale; problemelor comportamentale si/sau
emotionale;
identificarea conflictelor familiale;
identificarea problemelor de identitate, s.a.
ajuta in explorarea si inlaturarea cauzelor problemelor clientului;
dezvolta capacitatea de a face schimbari in plan psihologic si, implicit, in
viata
clientului;
imbunatateste capacitatea de a lua decizii, de a face schimbari;
resursele
personale, s.a.
dezvolta abilitatea de a-ti valorifica potentialul si resursele personale, s.a.
Pentru a rezuma, consilierea psihologica a persoanelor in dificultate
psihologica este unul dintre cele mai utile instrumente pentru depasirea unor
probleme stresante de viata.
In general, consilierea psihologica este efectuata de o persoana cu
competente in
acest sens si are ca scop principal sprijinirea clientului in a-si clarifica situatia de viata
si in a-si atinge scopurile prin luarea de decizii informate si cu

11

sens. Principalul scop al consilierii psihologice este rezolvarea de probleme de


natura emotionala sau interpersonala. Ca urmare, consilierea este cea care pune la
dispozitia persoanei o serie de instrumente pentru a depasi dificultatea. Este
orientata pe prezent si viitor, are scopuri bine delimitate, fiind un
proces de scurta durata.

12

Cui foloseste consilierea psihologica?


copiilor care pot avea d iferite probleme de adaptare scolara sau de relationare;
adolescentilor care se simt dezorientati profesional ori au d ificultati relationale;
parintilor care se confrunta cu greutati in relationarea cu adolescentul sau
copilul
lor;
adultilor care trec prin perioade dificile (presiuni profesionale sau sociale,
divort,
stres);
membrilor unei familii cu tensiuni in relationare
tuturor persoanelor (indiferent de varsta) care au nevoie de sustinere ori
care doresc sa faca schimbari importante in viata lor.

Consilierul va ajuta clientul sa dobandeasca o mai buna autocunoastere,
capacitati de comunicare mai eficiente, sa isi modifice unele comportamente
problematice sau modele dezadaptative de gandire, sa isi amelioreze emotiile
negative cat si consecintele determinate de d iferite traume, sa isi insuseasca anumite
strategii de adaptare, sa previna aparitia unor probleme si sa isi mentina starea de
sanatate mentala.

Consilierea
este o relatie de colaborare intre consilier si cel consiliat;
este focalizata pe problema;
se orienteaza catre comportamentele problematice ale clientului, dar si
catre
optimizarea capacitatilor sale de comunicare, luare de decizii, etc.;
integreaza si aplica principii si strategii specifice mai multor orientari teoretice
in
functie de client;
n u este doar o interventie asupra problemelor de moment, ci si o preventie a
unor
comportamente neadaptative si invatarea unor strategii care vor facilita o
adaptare mai eficienta situatiilor de viata;
este suportiva creand un cadru in care clientul isi poate exprima
emotiile, conflictele;
se centreaza pe situatiile prezentului si nu pe trecut;
este o interventie de durata scurta sau medie.

Repere semnificative in consilierea psihologica

Consilierea psihologica presupune explorarea si evaluarea simptomelor ca si

13

sustinerea clientului in demersul sau recuperativ.


La modul general, simptomul sau problema este cauzata de distanta dintre
ceea ce este, adica perceptia situatiilor prezente si ceea ce ar trebui sa fie,
respectiv imaginea ideala construita la care se raporteaza acesta.
Altfel spus trairile negative se origineaza in constientizarea diferentei dintre
ceea ce exista ca traire psihica sau ca sentimente sau ca manifestari in social
(comportamente) sau ceea ce exista ca repere de evaluare la nivel social si, pe d e alta
parte ce ar dori sa fie (imaginea ideala optima) care poate sa fie o stare de bine
afectiv sau un optim comportamental sau sentimente de securitate in relatiile
sociale. Clientul poate sa spuna: ma simt stresat, am dificultati financiare, am
datorii; acestea sunt doar o problema deoarece exista o distanta intre ceea ce
este si ceea ce ar trebui sa fie o stare d e exhilibru financiar.

14

Problematica in consiliere este reprezentata de distanta intre ceea ce


este si
ceea ce ar trebui sa fie si d istantele pot fi diferite.
Ceea ce este intr-o situatie precizata reprezinta constientizarea sentimentelor,
dorintelor, frustrarilor, ca si a unei imagini asupra a ceea ce ar fi trebuit sa
fie concomitent cu experienta care declanseaza aceste trairi si proiectii, d ar in acelasi
timp si mecanisme de aparare. Aceasta constientizare are ca efect imediat sau
provoaca trairi de tipul: angoase, culpabilizari, agresivitati, refulari, somatizari, toate
acestea se reflecta in plan comportamental prin nehotarare, ezitare, si uneori
blocaje. In fapt, semnifica incapacitatea de integrare a experientei subiective,
dificultati de constientizare a situatiei in totalitate, dificultatea de a accepta aceasta
situatie si de a reactiona in consecinta.
Ex: clientul poate sa spuna:
ma simt foarte b ine cu aceasta femeie, dar este mai in varsta, are o
profesie si nu poate renunta la ea, desi ii pot oferi o viata comoda si nu
vrea nici copii.
parintii mei s-au sacrificat p entru mine si eu nu pot sa le fac asa ceva.

Aceste exemple arata incapacitatea de a integra elementele situatiei la nivel
subiectiv. Aceasta incapacitate genereaza simptome disfunctionale: angoasa (sunt
speriat si nu le pota face parintilor asa ceva), imobilism sau incapacitatea de rectie (nu
stiu ce sa fac, iubesc totusi aceasta femeie) sau agresivitate (sa mi-o spuna mie
direct).
Clientul ar trebui sa fie apt sa integreze realitatea in totalitatea sa, sa o
constientizeze, sa si-o asume si sa reactioneze in consecinta, fara ca sa se simta
angoasat, fara a fi agresiv si fara sa somatizeze.
Operationalizand, clientul are o problema reala atunci cand apare aceasta
distanta intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie. La nivel subiectiv discutam
despre experienta subiectiva si nu de o situatie subiectiva. O experienta poate fi
atemporala si este subiectiva pentru ca discutam de trairile unei persoane, de
modul in care se reflecta la nivel subiectiv, afectiv o situatie contextuala.
Silogistic, o situatie care poate fi abordata prin consiliere presupune, pe
de o parte, acel ceea ce este care reprezinta datul unei experiente subiective,
astfel clientul nu poate integra realitatea, nu poate reactiona adecvat si, ca urmare
dezvolta o serie de simptome disfunctionale; pe de alta parte, acel ceea ce ar
trebui sa fie, in aceeasi situatie, clientul ar trebui sa fie apt sa integreze toate
datele realitatii, sa reactioneze in consecinta ceea ce ar face ca simptomele
disfunctionale sa nu existe.
Cauzele acestei separari pot fi multiple, cum ar fi: sistemul de valori si
credinte, mentalitatile cu valoare de comanda, caracteristici ale modelului familial si
cultural (ex - a avea o relatie cu o femeie mai in varsta este contrar convenientelor:
nu o sa mearga relatia voastra, nu este de dorit sa iubesti un barbat de o alta

15

religie, d e altfel este interzis).


Aceste mentalitati cu valoare de comanda, intr-un fel idei p reconcepute, includ
elemente punitive sau autopunitive, elemente fataliste, si sunt in fapt etichete
cognitiv- afective induse de modelele partentale si sociale.
O strategie utilizata in consiliere pentru a aborda o problema de nonintegrare,
presupune constientizarea elementelor prezente la nivel subconstient si inconstient,
elemente care nu permit integrarea experientelor sociale si a comportamentelor
corespunzatoare. In momenul in care clientul ar spune o iubesc pe aceasta femeie
asa cum este si vom ramane impreuna, el apeleaza la o formula prin care se
indeparteaza de

16

impunerile si prescriptiile existente la nivel subconstient sau inconstient si integreaza


totalitatea experientelor subiective ceea ce-i va permite sa reactioneze in consecinta,
adaptat, echilibrat.
In cazul in care distanta dintre cele doua formule de traire a experientei
subiective
nu se reduce, asistam la o consolidare a problemei, a conflictului si a
simptomelor implicit, ceea ce va favoriza distorsionarea realitatii prin apel la
mecanisme de aparare.
Clientul asa cum stie apeleaza inconstient sau involuntar la aceste mecanisme
de aparare care ii permit sa deformeze propriile trairi, dar totodata ii asigura o stare
de bine, deoarece reduce efectele negative ale simptomelor disfunctionale.
Problema sau simptomul in consiliere este cauza genereaza distanta
dintre
comportamentul dezvoltat si comportamentul
adecvat.
Intr-un sens, problema este cauza eficienta a unui disconfort psihic sau
tulburare,
in limitele unei personalitati accentuate, iar disconfortul este efectul imediat al
problemei existente. Prin urmare, nu poate exista traire negativa fara sa existe o
problema la nivel subiectiv.
Comportamentele neadecvate prezente la o persoana constituie fenotipul
unei dinamici interne, adica a tot ceea ce reprezinta experienta persoanei,
sentimente, trebuinte, comportamente, simptome fizice, mecanisme de aparare,
toate fiind incompatibile cu imaginea ideala. Problema reprezinta genotipul
aceleiasi dinamici interne in sensul in care ea este cauza sa generatoare a unei
problematici.
Este important sa retinem ca o simptomatologie sau o problematica analoga
poate avea la baza probleme diferite.

Relatia dintre consiliere si psihoterapie

Anumiti autori printre care si C. Rogers sustin ca termenii de consiliere si
psihoterapie sunt mai mult sau mai putin sinonimi deoarece se refera la aceiasi
metoda fundamentala : o serie de contacte indirecte cu individul care ncearca sa l
ajute sa si modifice atitudinile si conduita. Dintr-o astfel de perspectiva C. Rogers
spune ca termenii de consiliere si psihoterapie sunt echivalenti sau aproape
echivalenti. n schimb, alti autori ncearca sa diferentieze consilierea d e psihoterapie
prin compararea definitiilor. Analizand definitiile C.H. Patterson discuta asemanarile si
deosebirile prin prisma a 4 criterii :
A. Severitatea problemei - multi autori considera consilierea o activitate care
i
ajuta pe indivizii normali sa depaseasca obstacolele aparute n calea dezvoltarii

17

personalitatii lor iar psihoterapia este o activitate de sprijin pentru persoane cu


probleme mult mai grave, persoane a caror dezvoltare emotinala a fosta grav
afectata. O astfel de distinctie a fost sustinuta teoretic de M.E. Hahn si acceptata n
1956 de catre Asociatia Psihologilor Americani. Dupa opinia celor doi autori
consilierea vizeaza oamenii normali, iar psihoterapia pe cei care deviaza de la
normalitate.
B. Natura problemei acestuia natura problemei poate sa ne spuna daca
ceea ce se face n mod practic este consiliere sau psihoterapie, din aceasta
perspectiva consilierea se ocupa n principal de probleme orientate spre realitate,
de probleme ale mediului si, deci, de natura situationala, n timp ce
psihopterapia are ca obiect sentimentele si diversele stari emotionale ale
persoanei, atitudinile acesteia. Asadar, consilierea este centrata pe probleme
cognitive, iar psihoterapia este centrata pe probleme afective ale

18

persoanei, dar aceasta distinctie nu este solida deoarece nu toate problemele


orientate spre realitate sunt de natura cognitiva.
C. Scopurile urmarite n cadrul celor doua activitati unii autori considera ca
problematica scopurilor celor doua activitati este relativ confuza, n timp ce L.E.
Tyler ncearca sa demonstreze ca psihoterapia este directionata spre o
schimbare de personalitate iar consilierea urmareste sa l faca pe individ sa
foloseasca sansele pe care le are pentru a face fata problemelor vietii.
D. Metodele si tehnicile utilizate majoritatea specialistilor sustin ca nu
exista
tehnici utilizate numai de consilieri sau numai de psihoterapeuti ci ambele
apeleaza la metode si tehnici similare.
n concluzie, desi exista numeroase asemanari ntre consiliere si psihoterapie
cele doua activitati nu pot fi confundate. Consilierea este un proces diferit si nu un
caz limitat al psihoterapiei, cei care sustin acest lucru reduc consilierea la
dimensiunea sa pur psihologica.
n realitate, consilierea si psihoterapia au atat asemanari cat si deosebiri
dupa :
finalitate,
adresabilitate
si
metodologie.
Sub aspectul finalitatii cele doua activitati urmaresc sa ajute prin mijloace
psihologice si pedagogie o persoana n rezolvarea unor probleme critice.Cand
problema este de dificultate mare accentul se pune pe psihoterapie, iar cand
problema este de dificultate mai redusa se va apela la consiliere. nsa ambele
activitati au la baza stailirea unei relatii interpersonale ntre cel care solicita
asistenta psihologica si cel care o ofera. De obicei consilierea urmareste
rezolvarea unor probleme specifice care nu pot fi ncadrate ntr-o unitate
nosologica anume, cum ar fi nlaturarea unor atitudini si sentimente negative.
Psihoterapia intervine n rezolvarea unor probleme de mai mare profunzime si
amploare, cum ar fi: ntarirea personalitatii la indivizii anxiosi, angoasati si
hipersesnibili; ntarirea constiintei prin dezvoltare sentimentului de bine n caz de
boala; dezvoltarea sferei afective n nevroze si bolile somatice.
Din punct de vedere al adresabilitatii si consilierea si psihoterapia se
adreseaza
niveluilui constient al organizarii psihice si se preocupa de problemele actuale ale
persoanei. Totusi unele modele psihotarapeutice cum ar fi cele de tip psihanalitic
merg mai n adancime efectuand sondaje n trecutul si inconstientul individului.
Din punct de vedere al metodologiei utilizeaza modalitati asemanatoare
uneori
chiar identice cum ar fi comunicarea verbala, persuasiunea si convingerea,
cooperarea, precum si majoritatea tehnicilor specifice celor trei abordari generale ale
consilierii si psihoterapiei: psihodinamica, comportamentala si umanista. Totusi n
unele cazuri psihoterapia are coordinate metodologice mai riguroase spre deosebire

19

de consiliere care are un caracter mai liber deoarece este de cele mai multe ori
situationala.

Caracteristici ale interventiei in consiliere

Pentru a reduce sau anula disconfortul cu care se confrunta clientul,
terapeutul se afla in situata de a orienta demersul de vindecare, demers care are o
evolutie procesuala si presupune trei faze distincte:
- explorare
- evaluare
- terapie

20



A. Explorarea

Clientul se prezinta pentru consiliere si isi va expune cel mai frecvent


problemele intr-un mod vag-imprecis sau foarte tintit pe ultima situatie care ii
provoaca disconfort (element hotarator de a se prezenta la terapie).
Exemple:
- tot ce fac in acest moment este un esec, nu stiu cum sa reactionez, ma
simt panicat, temator.
- imi este constant frica, iar atunci cand sunt intr-un examen sau o situatie
care seamana cu un examen sunt incapabil sa fac c eva, este ingrozitor.
- nu stiu ce-i cu mine, totdeauna ma indragostesc de persoane
incaccesibile, iar daca sunt la d istanta mare parca reprezinta un al doilea
atu.
Cand clientul expune dificultatile cu care se confrunta apare tendinta
de a generaliza (tot ce fac, niciodata, totdeauna), tendinta de a exagera (nu
stiu cum sa reactionez, ma blochez, este ingrozitor) si tendinta de a se descrie
neajutorat (nu stiu ce sa fac, nu pot, sunt incapabil).
Ca urmare, in aceasta faza de explorare, terapeutul trebuie sa asigure
clientului atmosfera propice pentru a-si descrie si defini prin operationalizare
problematica. Astfel, terapeutul poate utiliza o tehnica care presupune raportarea
la trei instante: antecedente, comportamente, consecinte.
Explorarea problematicii prin prisma antecedente, comportamente,
consecinte, obliga la un demers terapeutic care se desfasoara in 5 etape:
1. etapa de precizare a problematicii (generale)
2. identificarea si stabilirea (prin selectie) problematicii tinta pe care se va
lucra
3. descrierea comportamentului actual asociat problematicii selectionate
4. descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate
problematicii
tinta selectionate
5. descrierea consecintelor comportamentelor actuale asociate si
determinate de
problematica

1. Precizarea problematicii.
Se realizeaza in primele sedinte, sedinte in care terapeutul explica
clientului
importanta indentificarii problematicii si faptul ca in acest demers el nu este singur
si ca va fi insotit fara a i se oferi insa solutii la problemele sale. Se intampla
frecvent ca pacientul sa astepte solutii de la terapeut, de aceea terapeutul
trebuie sa-i explice ca solutiile p roblemelor sale se afla la el (client).
Terapeutul va folosi ca discurs propozitii de tipul: astazi vom incerca

21

sa stabilim/ voi incerca sa stabilesc impreuna cu tine ceea ce te preocupa in


prezent si este/ reprezinta cauza nemultumirilor, necazurilor tale., in acest scop
iti voi pune o serie de intrebari care ne vor permite sa precizam problemele cu care
vom lucra. In continuare se mentioneaza de catre terapeut ca va trebui sa raspunda
la intrebari care aparent nu au o succesiune logica. Este recomandabil sa se utilizeze
in discurs termeni de tipul nemultumiri in loc de dificultati pentru a reduce
anxietatile clientului si rezistentele la actul terapeutic.

22

2. Identificarea si stabilirea problematicii tinta pe care se va lucra.


Scopul acestei etape este de a permite clientului sa-si identifice problematica si
sa
opteze pentru un segment al acesteia, segment care devine tinta in demersul
terapeutic.
Terapeutul se asigua ca va realiza acest scop respectand un d emers care
presupune
identificarea problematicii, selectarea segmentului, precizarea antecedentelor
determinate si a celor corelate.
a. Identificarea problematicii obliga la o serie de intrebari de tipul: ce te face
in prezent sa te simti tensionat?, care sunt situatiile in care apare o tensiune?,
ce te preocupa in prezent?, etc. Acest tip de intrebari ii ofera clientului
posibilitatea de a vizualiza, de a avea o imagine generala asupra problemelor
sale. Terapeutul va utiliza in acest demers tehnicile unei ascultari active
(reformularea raspunsurilor si clarificarea).
b. Selectarea
segmentului.
Clientul si terapeutul incearca sa ordoneze problemele cu care se confrunta
si sa stabileasca de comun acord de ce anume se vor ocupa pe parcursul
terapiei. Terapeutul in scopul selectionarii problematicii va pune intrebari de
genul: dintre nemultumirile cu care te confrunti, care pare a fi cea mai urgenta
si cu care ai vrea sa lucram impreuna pentru inceput?. In continuare se va
preciza problema cu care se va lucra si faptul ca rezolvarea acesteia s-ar putea
sa reprezinte o solutie partiala pentru c elelalte trairi negative.
c. Precizarea antecedentelor determinate si a celor corelate segmentului
problematic decupat.
In acest moment, terapeutul urmareste sa dirijeze, sa conduca, sa
sustina clientul pentru a-si preciza clar situatia care a generat sau sta la baza
trairii negative (angoasa post divort, angoasa a unui posibil divort, etc.).
Se urmareste atat descrierea situatiilor inductoare cat si a frecventei cu care
apar aceste situatii. Pentru descrierea situatiei inductoare, terapeutul va folosi
intrebari de tipul: mi-ai spus ca resimti absenta sotiei/ sotului, cel mai
speriat esti seara cand ajungi acasa?, aceeasi senzatie de disconfort mai
apare si in alte situatii, in alte momente ale zilei?. Un raspuns posibil ar fi:
am acelasi sentiment de singuratate cand sunt la slujba, in masina cand
sunt cu prietenii nu ma simt bine si am senzatia ca gresesc. Pentru
determinarea frecventei, terapeutul va pune intrebari de genul: aceste trairi,
sentimente sunt frecvente, sunt mai pregnante in anumite momente sau apar
si in momente de relaxare?, aveti si momente de relaxare?. Apare un
raspuns de tipul: apar ca din senin, de 2-3 ori pe zi/ saptamana, am si
momente de relaxare, sunt constante, apar frecvent.

23

3. Descrierea comportamentului actual asociat problematicii selectionate.


In aceasta etapa a demersului terapeutic, scopul este de a sustine
clientul in precizarea clara a comportamentelor concrete care se asociaza cu
trairile negative
(anxietate,
angoasa).
Aceste comportamente disfunctionale pot fi de doua tipuri: extrinseci si
intrinseci.
Comportamentele extrinseci sunt vizibile, perceptibile de catre ceilalti (acte
ratate, blocaje motrice, balbaieli, inrosiri, etc.). Terapeutul pentru a le identifica
va pune intrebari de tipul: ce faci cand..?, cum reactionezi atunci cand te simti
speriat?

24

Comportamentele intrinseci reprezinta totalitatea trairilor, a interioritatii invizibile


pentru ceilalti si care pot sa fie/ sa nu fie intr-o relatie de determinare cu cele
extrinseci (ex: nodus histericus). Pentru a investiga comportamentele intrinseci, se
pun intrebari de tipul: cum te simti in aceste situatii?; raspunsurile sunt majoritatea
descrieri complexe, relativ neprecizate de tipul: uneori sunt d isperat si apatic, alteori
sunt furios, totul este amestecat, greu de explicat, alteori ma simt vinovat sau imi
inchipui ca sotia/ sotul este plecat/a intr-o excursie mai lunga. In fata acestor
raspunsuri este necesar sa avem o descriere mai nuantata a trairilor: ce vrei sa spui
atunci cand spui ca te simti vinovat?. Ma simt vinovat, obliga la un monolog
interior care trebuie sustinut fie apeland la o situatie: cand te-ai simtit vinovat?,
in acel moment ce-ti venea in minte?, ce te gandeai in momentul acela?.
Pentru a-l sustine se poate cere si descrierea reactiilor fiziologice: ce simti atunci
cand te simti vinovat?, te doare capul?, ai ameteli?.

4. Descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate
problematicii tinta selectionate.
In aceasta etapa scopul este explorarea evenimentelor care preced
trairile
negative, altfel spus, se incearca a se preciza existenta factorilor declansatori care
pot fi extrinseci sau intrinseci. Daca vizam factori extrinseci: imi poti spune daca
exista o situatie, o anumita persoana, activitate care se asociaza cu declansarea
sentimentelor de vinovatie?. De asemenea, pot exista si factori declansatori
intrinseci si pentru a preciza originea sau existenta unor trairi similare se pun
intrebari de genul: au mai existat/ ai mai trait altadata in alta situatie, aceleasi
sentimente?

5. Descrierea consecintelor comportamentelor actuale asociate si
determinate de problematica.
Pe parcursul acestei etape vom incerca sa identifica impreuna cu clientul
urmarile
intrinseci/ extrinseci asociate problematicii. Pentru identificarea urmarilor
extrinseci se pun intrebari de tipul: ce au perceput ceilalti?, se poate vedea de
ceilalti?. Pentru constientizarea consecintelor intrinseci, se pun intrebari de tipul: ce
simti?, ce gandesti?.
Faza de explorare permite clientului sa descopere diferite fatete ale
problematicii cu care se confrunta. In mod obisnuit in aceasta faza nu se
ajunge la identificarea problemei generatoare de disconfort.

B. Evaluarea

Evaluarea reprezinta stabilirea distantei dintre functional sau comportamente
adaptate sau ceea ce ar trebui sa fie si disfunctional sau comportamente

25

dezadaptate sau ceea ce este.


Se stabileste, se defineste problema cu care se confrunta clientul si cu care se va
lucra
in
faza
de
terapie.
Demersul terapeutic ulterior acestei faze de evaluare, poate avea o evolutie
diferita in
functie de teoria la care adera terapeutul. Aceasta aderare tine de o optiune
subiectiva in functie de structura psihica a terapeutului; cel mai frecvent se
lucreaza intr-o abordare heteroclita (combinare de tehnici).

26

1. Conceptualizarea functional disfunctional d in perspectiva rationala


Comportamentul functional se defineste in aceasta perspectiva prin absenta
ideilor
irationale care ar putea determina modificari la nivel cognitiv, afectiv,
motivational, atitudinal si comportamental.
Comportamentul disfunctional se defineste ca generand o serie de rationari
ilogice: nimeni nu ma iubeste, toata lumea are ceva cu mine, etc.
2. Conceptualizarea functional disfunctional din perspectiva adecvarii
la realitate
Comportamentul functional se defineste prin absenta actiunilor, gesturilor sau
atitudinilor divergente sau neacceptabile din punct de vedere al regulilor si
cutumelor
comunitatii sociale, actiuni si atitudini care ca urmare nu au consecinte antisociale
sau amorale.
Comportamentul disfunctional indica prezenta unor actiuni cu incarcatura posibil
psihopata (ex: nu vreau sa mai vad pe nimeni, voi vedea ce o sa fac, daca este
nevoie o sa fur asa cum au facut cei care acum sunt bogati, etc).
Asa cum rezulta din aceasta perspectiva, comportamentele disfunctionale
sunt generate de o intentionalitate contrara prescriptiilor sociale si au consecinte
asociale (nu vreau sa vad pe nimeni) si/ sau antisociale (o sa fur, o sa bat, o sa
fac rau).
3. Conceptualizarea functional-disfunctional din perspectiva existentiala
Din aceasta perspectiva, functionalul presupune absenta sentimentelor de vid,
de
absurditate a propriei existente pe de o parte si, pe de alta parte, in context
disfunctional inseamna prezenta acestor trairi (viata mea n u are sens, sunt un
ratat, etc).
4. Conceptualizarea functionaldisfunctional din perspectiva experential
nonintegrativa
Functionalul se defineste prin absenta experientelor neintegrate la nivelul
personalitatii ceea ce permite o reprezentare de sine structurata, unitara.
Disfunctionalul presupune experiente neintegrate, neinteriorizate (eu nu pot
accepta acest esec, nu este vina mea, ma enerveaza si ma face sa fiu violent,
dar ma face sa ma simt si vinovat).
Neintegrarea experientei este un esec consta in tendinta de negare si
proiectie
(mecanisme de aparare).
5. Conceptualizarea functional disfunctional d in perspectiva psihanalitica
Functionalul consta in absenta mecanismelor de aparare, iar disfunctionalul

consta in prezenta acestor mecanisme de aparare.

27


Relatia terapeutica

Relatia terapeutica este o relatie dintre doi parteneri, dintre care unul solicita
iar celalalt acorda ajutorul psihologic. Aceasta relatie contine n sine elementele pe
care le aduce atat cel care are nevoie de ajutor cat si cel care l o fera.
Contributia majora a clientului consta mai ales n motivatia acestuia. Afirmatia
psihologiei umaniste, ca omul poseda n el nsusi impulsul interior spre sanatate fizica
si mentala face ca psihoterapia si consilierea psihologica sa devina posibile. Desi
aceasta nevoie este uneori greu de identificat la clienti foarte sever tulburati,
majoritatea

28

oamenilor derutati sau anxiosi sunt suficient de descurajati pentru a fi dornici de o


cooperare care le permite o ameliorare. Un anumit nivel de colaborare din
partea clientului este absolut necesar pentru succesul consilierii.
Importante sunt si expectatiile clientului de a obtine ajutor. Aceste asteptari
sunt
adesea prin ele nsele suficiente pentru a produce unele ameliorari. Asa cum un
preparat placebo nlatura durerea la subiectii sugestibili, care cred acest lucru, tot
asa, persoanele care se asteapta sa fie ajutate, vor fi ajutate, uneori chiar indiferent
de metoda aplicata de consilier. n cadrul relatiei terapeutice consilierul vine cu o
serie de metode si tehnici foarte precise. Acestea au n comun mai ales menirea lor
de a contribui la ajutorul psihologic dat oamenilor aflati n suferinta. Aceste tehnici i
fac p e clienti sa se cunoasca mai bine, sa-si priveasca problemele mai obiectiv, dintr-o
noua perspectiva.

Trebuie precizat nsa faptul ca anumite particularitati ale relatiei consilier - client,
cat si modul de manevrare a acestei relatii, difera de la o scoala la alta. In
literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de relatii terapeutice:

1. relatia centrata pe realitate si
obiect.
2.
contractul
sau
alianta
terapeutica.
3.
relatia
de
tip
transferential.

1. Relatia centrata pe realitate si obiect implica o atitudine calma, atenta,
interesata, empatica din partea consilierului, care se straduieste sa-i creeze
clientului un mediu bazat pe caldura si ntelegere, mediu care l va ajuta pe acesta din
urma sa atinga obiectivele pe care si le propune interventia psihologica. Acest mediu l
ajuta pe client sa mentina contactul cu realitatea nconjuratoare urmarind n acelasi
timp obiectivele consilierii.
Sarcina principala n cadrul acestui tip de relatie este castigarea
ncrederii
clientului, ajutandu-1 pe acesta sa vada n consilier o persoana cu un comportament
constant, previzibil, pe care te poti b aza.

2. Contractul sau alianta terapeutica ia in considerare faptul ca succesul
oricarei terapii implica o colaborare a doua persoane. Acest tip de relatie este
de natura constienta, rationala si non-regresiva, n care consilierul face apel la
ego-u l de adult al clientului, pe care l trateaza ca pe un partener.
Alianta terapeutica este bazata pe acordul de implicit sau explicit al celor doi
parteneri de a lucra mpreuna n situatia terapeutica. Atunci cand relatia

29

centrata pe realitate interfereaza cu alianta terapeutica, specialistul poate oscila


ntre cele doua tipuri de relatie.
3. Relatia de tip transferential. Este mult accentuata ca instrument
terapeutic de psihanaliza.
Ea
implica fixatia
afectiva a

clientului
asupra persoanei terapeutului/consilierului pe
modelul relatiei parinte-copil. Nevoia afectiva a clientului, satisfacuta prin
intermediul relatiei centrate pe realitate, este deliberat frustrata de consilier
prin interpretarea transferului, clientul fiind confruntat cu relatia sa infantila. Multi
specialisti in interventii psihologice moderne, non-analisti, sunt d e parere ca numai n
anumite situatii specialistul trebuie sa ncurajeze relatia de tip transferential si
anume cand intuieste ca o asemenea relatie cu aspect regresiv nu va mpiedica
testarea realitatii de catre client, capacitatea sa de a d iferentia realitatea de fantezie.
Oricum, interventia nu

30

se ncheie pana cand specialistul nu-1 ajuta pe client sa lichideze dependenta de tip
transferential. Intr-o interventie psihologica de o rientare eclectica, cele trei tipuri
de relatii terapeutice trebuie sa fie bine conduse de catre consilier/terapeut si
echilibrate ca pondere.
In litaeratura de specialitate se considera ca toate sistemele terapeutice au,
indiferent de orientarea teoretica, unele elemente comune care stau la baza lor:
prezenta unei descarcari de natura
emotionala;
existenta rationalizarilor n cadrul interactiunii client-
specialist;
vehicularea unor informatii noi care sunt transmise clientului sub forma unor
precepte, reguli de conduita, exemple de viata, sau pe care le descopera clientul nsusi
prin intermediul unei ntelegeri de natura intuitiva ( insight") ;
ntarirea expectatiilor clientului ca va obtine suport afectiv si ajutor din
partea
consilierului/terapeutului
;
ntarirea experientelor ncununate cu
succes;

facilitarea
deblocarilor
emotionale.



Empatia

Cele mai atente si profunde discutii si analize despre conceptul de empatie
s- au derulat si se deruleaza in contextul psihoterapiei. Din acest motiv vom
face referiri in cadrul acestui capitol in special la psihoterapie, consilierea
psihologica fiind integrata aici in analiza empatiei. In plus, amintim ca diversele
abordari din consilierea psihologica (si chiar din consiliere in general) sunt preluate
din scolile d e psihoterapie.

n general, exista un consens al cercetatorilor cu privire la faptul ca empatia
reprezinta un factor important n psihoterapie, dar difera modul n care diversele scoli
terapeutice definesc acest termen.
De pilda, psihoterapia existentialista, mai mult decat oricare alta
scoala
terapeutica, sustine ca empatia reprezinta o deprindere centrala a
psihoterapeutului/consilierului.
Acesta evita orice ncercare de a emite judecati cu privire la clientul/pacientul
sau. Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul sa se proiecteze pe sine

31

n interiorul lumii sentimentelor clientului sau. Definitia existentialista a empatiei


pune accent pe capacitatea terapeutului de a simti. Terapeutul nu trebuie sa
ncerce sa-l modifice pe client, ci sa-i ofere un mediu plin de caldura si de
ntelegere n care acesta poate sa si actualizeze posibilitatile latente.
Psihoterapia psihanalitica defineste empatia ntr-un mod similar. Capacitatea
psihanalistului de a simti ceea ce pacientul simte este descrisa ca o regresie a Egoului
n slujba procesului psihoterapeutic. S. Freud afirma ca empatia este mecansimul
care face posibil ca un individ sa preia unele atitudini n toate directiile, cu privire la
viata mintala a altuia. Ulterior, S. Stark (1966) defineste empatia ca un proces al
unei identificari scurte prin care, cu o fantezie constienta sau neconstienta, cineva s-
ar contopi pe sine cu o alta persoana pentru ca sa nteleaga si sa mpartaseasca
sentimentele si atitudinile altuia.

32

Dupa J. M. Lewis (1978), diferenta dintre conceptul psihanalitic si


cel existentialist cu privire la empatie se refera mai degraba la scopurile empatiei
decat la procesul nsusi. Psihanalistii pun accent pe abilitatea psihoterapeutului de
a gravita n jurul empatiei, n vederea obtinerii unei analize cat mai obiective cu
privire la pacient. Tipul de empatie definit atat de psihoterapia existentialista, cat si
de cea psihanalitica vizeaza empatia afectiva.
Definitia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe client, cu privire la
rolul empatiei n psihoterapie se refera atat la capacitatea terapeutului de a
percepe n mod acurat ceea ce simte clientul, cat si la comunicarea partenerului
sau de relatie a acestei ntelegeri. Truax si Carkhuff (1967) pun un accent mai mare
pe capacitatea terapeutului de a percepe cadrul intern de referinta al pacientului
(empatia cognitiva), decat pe propriile sentimente ale terapeutului.
C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician al empatiei n
domeniul psihoterapiei, considera ca a fi empatic nseamna a percepe cu acuratete
cadrul intern de referinta al altuia, cu toate componentele sale emotionale si
semnificatiile care-i apartin ca si cum ai fi cealalta persona, dar fara a pierde
conditia de ca si cum. Perceperea acestui cadru intern de referinta al altuia
presupune un amplu proces cognitiv, emotional, motivational, ca si profunde reactii
vegetative. Rogers considera ca sunt necesare trei conditii de ntelegere e mpatica:
1. Cu cat terapeutul va fi mai congruent n relatiile sale, cu atat modificarea
personalitatii clientului va avea sanse sa se produca.
2. Cu cat terapeutul manifesta o consideratie pozitiva neconditionata fata de client, cu
atat terapia are sanse mai mari de reusita; l apreciaza n totalitate, are sentimente
pozitive fata de client pe care le exteriorizeaza fara rezerve, nu emite judecati de
valoare.
3. Daca terapeutul ghiceste sentimentele si reactiile personale ncercate de
client n
fiecare clipa, daca stie sa le perceapa din interior, asa cum i apar clientului si
daca reuseste sa i comunice aceasta ntelegere, atunci conditia va fi ndeplinita.
Din punctul de vedere al psihoterapiei cognitive, empatia reprezinta
o caracteristica importanta a comunicarii psihoterapeut-p acient. Cele trei functii de
baza ale empatiei sunt: a-l asculta pe celalalt cu atentie, a-i repeta ceea ce ntelegem
(a reformula), a-i cere, eventual, precizari, informatii n plus sau o confirmare.
Accentul este, de asemenea, pus pe dimensiunea cognitiva a empatiei. Mai recent,
M. H. Davis (1983) considera ca empatia este o combinatie ntre asumarea cognitiva a
rolului celuilalt si activarea preluarii experientei de substituire emotionala n starile
altuia. Acest punct de vedere sintetic ofera o interpretare multidimensionala a
fenomenului empatic, p rin combinarea directiei cognitive si a celei emotionale.
n opinia cercetatorului roman S. Marcus (1997), empatia reprezinta un
atare mod de adaptare, propriu oricarui individ n relatia cu ceilalti si diferita de la o
persoana la alta, putand tinde spre valente nalt performantiale. Ar fi greu de
presupus o persoana adaptata la mprejurarile de viata care sa evite un

33

comportament empatic fata de parteneri, exceptandu-se formele de neadaptare


sociala care frizeaza patologicul. Faptul ca se vorbeste n sfera normalului de
gradiente empatice si nu de tipuri neempatice, l ndreptateste pe autorul mai sus
mentionat sa considere empatia drept trasatura comuna de personalitate.
Realizand o sinteza a studiilor care vizeaza modelele tipologice ale empatiei
aflate n relatie cu unele variabile de personalitate, se constata urmatoarele aspecte:

34

- persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenta unei atitudini optimiste,


caldura, emotionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune, tendinta
ascendent afiliativa si sociala, comportament prosocial bine dezvoltat, abilitate
interpersonala, manifesta ratiuni umaniste pentru alegerea profesiunii medicale;
- persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adopta valori
egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu acorda atentie
sentimentelor altora.
n contextul actual, exista numeroase programe de training a acestui fenomen
psihic
considerat drept o conditie necesara optimizarii relatiilor interpersonale. Prin urmare,
empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus unor
antrenamente dirijate.

Rezistente
fata
de
empatie
n literatura de specialitate sunt descrise doua modalitati distorsionate
de
relationare a psihoterapeutilor cu pacientii
lor:
- patologizanta, bazata pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate si
pe evitarea pe cat posibil a introspectiei. Aceasta tendinta de a patologiza reprezinta
o ncercare a terapeutului de a mari distanta fata de pacient, prin accentuarea
diferentelor dintre pacientul bolnav si terapeutul sanatos ;
- normalizanta, bazata pe ncercarea terapeutului de a minimaliza aspectele
patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca si cum ar fi o persoana
normala, supus nsa unor mprejurari sociale care l-au transformat n victima.
Normalizarea reflecta dorinta terapeutului de a nega patologia de baza, n scopul
prevenirii unei cresteri semnificative a propriei sale anxietati (n cazul n terapeutul ar
raspunde n mod empatic pacientului sau).

ELEMENTE SI PUNCTE DE REPER PE PARCURSUL PROCESULUI DE CONSILIERE
PSIHOLOGICA

Din punct de vedere al etapelor procesului de consiliere, se poate discuta
despre cateva faze de baza:
1. faza de initiere in care clientul intra in mediul de consiliere, afla
despre
regulile jocului, dar incepe sa si constientizeze ca poate identifica
metode practice pentru rezolvarea problemei (initiation phase);
2. faza de mijloc in care clientul si consilierul lucreaza asupra
problemei identificate (middle phase);
3. faza de incheiere care presupune pregatirea clientului pentru

35

incheierea demersului si actiunile specifice incheierii (ending phase).


Pentru o abordare cat mai eficienta a procesului de consiliere cele trei faze
amintite trebuie continuate de ceea ce multi specialisti considera a fi a patra faza si
anume faza de urmarirea a progreselor si schimbarii clientului (follow-up phase).
In unele abordari se considera ca exista si o faza introductiva inainte de faza
de
initiere.
Toate aceste faze sau etape ale procesului de consiliere psihologica sunt
caracterizate de cateva puncte de reper, care sunt extrem de importante
pentru o abordare profesionista. Le enuntam rand pe rand in continuare:

36

Orientarea clientului catre consilierea psihologica


1. afla de ce clientul cauta consiliere acum;
2. afla ce date detin cei care ti-au trimis clientul (daca exista);
3. constientizeaza scopul evaluarii clientului si care sunt punctele tale de
vedere
asupra s copului;
4. evalueaza daca cel mai potrivit spijin pe care il poate primi clientul in
acest
moment este consilierea
psihologica;
5. respecta confidentialitatea consilierii si spune-i clientului d espre aceasta;
6. exploreaza temerile clientului referitoare la consilierea psihologica;
7. afla care este parerea clientului despre consilierea psihologica (cat crede el
ca
dureaza etc.);
8. exploreaza istoricul clientului referitor la sprijinul p rimit de acesta de la
alte persoane;

Evaluarea clientului si a grijilor acestuia
1. permite-i clientului sa vorbeasca;
2. asculta si raspunde problemei, nu povestii;
3. solicita orice informatie cruciala sau de care ai nevoie;
4. stabileste un proces de reflectare;
5. identifica stadiile schimbarii clientului;
6. incurajeaza implicarea clientului in procesul schimbarii;
7. utilizeaza limbajul si abordarea adecvate;
8. utilizeaza capacitatea d e influenta personala in mod adecvat;
9. fii sensibil la diferentele importante pentru client;
10. utilizeaza un grad adecvat de structurare a p roblemei;
11. prioritizeaza nelinistile clientului si selecteaza nelinistea/problema tinta;
12. fixeaza-ti scopuri specifice pentru problema tinta;
13. identifica incercarile nereusite ale clientului de a gestiona problema;
14. identifica incercarile reusite ale clientului in gestionarea problemei;
15. identifica obstacolele din calea schimbarii;
16. fii atent la p roblemele speciale legate de depresie si demoralizare;
17. ia in considerare interventiile specifice pentru probleme specifice;
18. explica-i clientului abordarea pe care intentionezi sa o folosesti in consilierea
lui psihologica;

19. ajusteaza-ti abordarea la profilul/caracteristicile clientului;





Faza de initiere initierea schimbarii
1. nu incarca clientul prea mult;
2. variaza nivelul de suport si directia acestuia;
3. continua cu abordarea initiala (sau ajusteaz-o ) pana cand clientul si-a atins
scopul sau este increzator ca isi va atinge scopul de unul singur;
4. ia in considerare varietatea tehnicilor de consiliere psihologica si
construieste-ti demersul pe acestea;

37

38

5. fii atent si, daca este cazul, raspunde adecvat posibilelor amenintari la
adresa aliantei terapeutice datorate sedintelor de consiliere anulate sau de la
care clientul a absentat.

Incurajarea schimbarii prin teme pentru a casa
1. explica-i clientului motivul pentru care ii dai teme de rezolvat intre sedintele
de
consiliere psihologica;
2. gandeste-te la o arie larga de potentiale sarcini;
3. rezerva-ti timp pentru negocierea temei in c adrul sedintei de consiliere;
4. explica-i clientului motivatia alegerii unei teme specifice;
5. negociaza tema, nu o impune;
6. asigura-te ca tema apare ca o continuare a sedintei de consiliere;
7. continutul temei trebuie sa tina seama de abilitatile/aptitudinile clientului,
stilul acestuia de a invata din experienta, istoricul clientului in indeplinirea
sarcinilor;
8. verifica daca clientul a inteles in ce consta sarcina si care este scopul acesteia;
9. stabileste, impreuna cu c lientul, unde si cand isi va indeplini sarcina/tema;
10. fa distinctie intre incerc si fac;
11. identifica potentialele obstacole in indeplinirea sarcinii;
12. stabileste criteriile pentru succes (cand se considera ca sarcina a fost
indeplinita cu succes);
13. explica-i clientului ca nu are nimic de pierdut d aca isi indeplineste tema acasa;
14. verifica tema si d aca a fost indeplinita s au nu cu succes;
15. descopera motivele pentru care clientul nu s i-a indeplinit sarcina;
16. incurajeaza clientul sa fie din ce in ce mai responsabil in stabilirea
sarcinilor pentru acasa;

Faza de mijloc
1. urmareste si consolideaza victoriile obtinute de client in demersul consilierii;
2. echilibreaza victoriile rezultate din focalizarea pe sarcina cu victoriile rezultate
in zona relationarii clientului cu ceilalti;
3. exploreaza posibilele zone de necunoastere mutuala; solicita sprijinul
supervizorului;
4. incurajeaza clientul, atunci cand este c azul, sa se vada ca si cum l-ar vedea altii;
5. ramai deschis la posibilitatea unei munci terapeutice de profunzime
(psihoterapie);
6. echilibreaza aspectele rationale ale consilierii cu cele e motionale;
7. fii alert cu privire la dependenta clientului de consiliere si de consilier;
sprijina clientul sa se orienteze catre incredere in el insusi si catre
dezvoltare personala (autonoma);

39

8. fii alert cu privire la orice deteriorare in starea clientului si raspunde


prompt
oricarui dezechilibru;
9. gestioneaza corect orice criza care poate aparea;
10. evalueaza progresul si gestioneaza dezamagirea clientului cu privire la
nivelul progresului sau;
11. fii pregatit sa renegociezi obiectivul initial cand apar schimbari;
12. ajuta clientul sa inteleaga natura non-lineara a schimbarii;

40

Faza de incheiere
1. initiaza pregatirea pentru finalizarea demersului de consiliere psihologica;
2. promoveaza schimbarea autonoma a c lientului;
3. respecta dorinta clientului, daca acesta doreste sa termine brusc consilierea;
4. pe parcursul demersului anunta si reitereaza ideea ca p rocesul de
consiliere
psihologica se va finaliza cu siguranta;
5. incurajeaza feedbackul final al clientului;
6. ia in considerare avantajele si dezavantajele diverselor moduri de
finalizare a demersului de consiliere;
7. comunica-i clientului ca finalizarea consilierii psihologice este
acompaniata cateodata (dar nu inevitabil) de sentimentul unei pierderi;
8. ajuta clientul sa foloseasca ceea ce a invatat pentru a privi pozitiv catre viitor;
9. evalueaza progresul clientului la finalul procesului de consiliere si retine ceea
ce ai invatat in fiecare demers in parte.



ORIENTARI IN CONSILIEREA PSIHOLOGICA. PRINCIPALELE SCOLI

Asa cum am vazut, exista aspecte comune si diferente intre demersul
psihoterapeutic si cel al consilierii psihologice. Unul dintre principalele aspecte
comune consta in originea consilierii psihologice si a psihoterapiei: istoricul
consilierii psihologice se confunda cu cel al psihoterapiei in privinta abordarilor
teoretice si integrarii in marile curente din psihologie, dar nu si in privinta toturor
tehnicilor si metodelor utilizate sau/si a profunzimii/amplitudinii interventiei. De
asemenea, e xista diferente mari in ceea ce priveste cazuistica.
In continuare vom prezenta cateva mari abordari ale consilierii psihologice si
psihoterapiei, strans legate de mari curente ale psihologiei: introspectionismul,
behaviorismul si psihologia umanista.



ORIENTAREA DINAMICA: PSIHANALIZA

Punctul de vedere dinamic in psihologie isi are originea in fizica si pomeste de
la ideea ca orice fenomen psihic este rezultatul interactiunii unor forte. Conform
acestei conceptii, fiinta umana este o structura complexa, determinata de
jocul agitatiei turbulente a unor forte intrapsihice aflate in conflict. Consilierea si
terapia dinamica reprezinta o forma de interventie psihologica ce abordeaza
personalitatea din perspectiva psihodinamica, exemplul cel mai ilustrativ

41

reprezentandu-l psihanaliza lui Freud. Exista unii autori care includ in cadrul
consilierii si psihoterapiilor de orientare dinamica nu numai psihanaliza si terapiile
derivate din aceasta, ci si alte sisteme de interventie psihologica, ca de pilda, cele de
orientare existentiala. Lazarus a numit aceste interventii terapii dinamice sau terapii
bazate pe insight.
Interventiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de catre client a
variatelor procese psihologice de natura inconstienta, procese ce stau la baza
structurii personalitatii sale si a formarii mecanismelor sale adaptative. Aceste
descoperiri bruste si intuitive ale

42

clientului sunt cunoscute sub denumirea de "insight" sau iluminare. Prin intermediul
insight-ului clientul descopera de fapt surse1e si motivele ascunse care stau la baza
comportamentelor si problemelor sale. In teoria freudiana se presupune ca
aceste elemente s-au structurat in copilarie, sunt de natura inconstienta si relativ
inaccesibile persoanei. Sarcina principala a consilierii dinamice este sa-l ajute pe
pacient sa descopere ce se intampla cu el, sa obtina insight-ul propriilor sale
probleme si sa utilizeze intelegerea obtinuta pentru a-si modifica stilul
perturbat de a reactiona si de a se comporta.
Aceasta abordare isi are originea in teoriile si practica psihanalizei freudiene,
dar a fost modificata si structurata si in diverse alte sisteme de interventie p sihologica,
fiecare din acestea avand o anumita conceptie despre natura umana si apartinand
unui anumit intemeietor de scoala (cum ar fi, de pilda, Carl Jung sau Erich Fromm,
care au considerat sistemul lui Freud inadecvat sau incomplet). In ciuda diferentelor,
aceste sisteme diverse de interventie psihologica se asemanau prin aceea ca sunt
de parere ca interventia/asistenta trebuie sa re1eve pacientului ce nu este in regula
cu viata sa psihica si pomind de la aceasta, trebuie sa-l ajute sa elaboreze noi
modele comportamentale mai eficiente. Aceste scoli au cel putin doua trasaturi
comune:
1. Toate utilizeaza discutia cu pacientul ca instrument de baza in
cadrul interventiei psihologice si pacientul este cel care decide in general despre ce
anume se va vorbi. Consilierul/terapeutul poate influenta deciziile sale in mod direct
sau indirect, dar majoritatea interventiilor bazate pe insight rninimalizeaza rolul
consilierului punand clientul in centrul p rocesului.
2. Desi exista si exceptii, in majoritatea interventiilor traditionale de tip
psihodinamic, cum ar fi, de pilda, psihanaliza, specialistul tinde sa adopte mai
curand o atitudine profesionala decat una cu caracter personal, solicitand de la
client date cu privire la viata sa personala, fara a se comporta ca un prieten
sau ca o cunostinta apropiata.
Exista numeroase diferente in ceea ce priveste strategia sau tactica
abordarii
interventiei. Astfel, de pilda, psihanaliza ortodoxa impune pacientului intre 3 si 5
sedinte pe saptamana, sedinte ce se intind pe mai multi ani. Neo-freudienii considera
ca este necesara o perioada mai scurta de tratament, ajungandu-se uneori la cateva
saptamani sau luni, doar cu o singura sedinta saptamanal. Interventiile psihologice de
orientare psihodinamica plaseaza deci responsabilitatea continutului despre care
se va vorbi in cursul consilierii pe umerii subiectului, consilierul intervenind cu
rezerva in cadrul acestui proces si numai pentru a ghida continutul comunicarii.

Principiile de baza ale interventiilor psihologice
psihodinamice
Principiul de baza al acestor interventii il reprezinta notiunea de "insight".
Toate

43

aceste interventii iau in considerare incapacitatea clientului de a urma preceptul


lui Socrate - "cunoaste-te pe tine insuti". Clientul poseda o serie de scopuri de
viata, atitudini, motive, opinii in legatura cu sine insusi de care este constient si pe
care se straduieste sa le urmeze, cat si un set de motivatii si conflicte inconstiente
care isi au originea in relatiile si experientele din copilaria sa. Prezenta acestor
continuturi de natura inconstienta in perioada adulta poate fi nociva pentru client din
cel putin doua motive;
ele sunt specifice relatiilor din copilarie, care nu mai exista. Cu alte cuvinte
aceste relatii sunt caracterizate prin imaturitate si e gocentrism;

44

in al doilea rand, nefiind constientizate, ele opereaza din umbra, dar eficient asupra
clientului aflat in perioada prezenta, scapand controlului rational al acestuia.
Astfel, clientul nu mai poate sa fie acea persoana care ar dori sa fie, pentru ca, fara a
fi capabil sa si-o marturiseasca deschis, el de fapt doreste sa faca in acelasi timp
lucruri incompatibile, se afla in permanent conflict cu sine insusi si din acest motiv se
simte mereu amenintat si frustrat. Solutiile pe care le gaseste clientul la aceasta
situatie sunt ineficiente pentru ca ele pun in actiune mecanisme defensive care
reprezinta moduri nerealiste de adaptare, generatoare de tulburari. Aceste tulburari
se pot exprima sub forma unor tulburari de natura emotional a cum ar fi
anxietatea, depresia, comportamentul simptomatic, functionarea neadecvata sau
acuzele somatoforme. Aceste simptome il aduc la consilier sau psihoterapeut caruia
ii solicita ajutorul. In viziunea clientului acestea sunt tulburarile pentru care el
considera ca are nevoie de tratament. Insight-ul se refera la descoperirea acestor
forte inconstiente care opereaza din umbra, impiedicand clientul sa duca o
existenta la nivelul posibilitatilor sale reale.
Este deci necesar un procedeu care sa-i permita clientului intelegerea acestor
mecanisme, astfel incat acesta sa gaseasca solutii mai rationale de viata si sa
adopte decizii mai corecte. Interventiile psihologice bazate pe insight considera ca in
cadrul tulburarilor nevrotice simptomele ca atare sunt mai putin importante decat
forte1e care le genereaza. In aceasta situatie apare un paradox; clientul se
prezinta la specialist (consilier) pentru a se debarasa de simptomele sale
dezagreabile, iar acesta din urma le considera ca fiind secundare, manifestari de
suprafata ale unor procese nevrotice mai profunde. Simptomele pot fi reduse si prin
intermediul altor procedee, dar daca nu se ataca radacinile lor, ele pot rabufni
din nou sub alta forma. Deci, conform acestei abordari, cele mai frecvente
dificultati ale oamenilor, cum ar fi nefericirea, ineficienta, comportamentul
defensiv, anxietatea nu pot fi eliminate cu adevarat decat prin insight. Doar dupa
ce acesta a avut loc se pot intreprinde masuri eficiente de corectare a
comportamentului.
Conform principiilor psihanalitice interventia psihologica are in fata
doua
obiective ambitioase: a) sa modifice viziunea clientului asupra propriei sale
probleme si de fapt intregul sau mod de viata; b) sa-i formeze acestuia un nou
mod de inte1egere a propriei sale persoane.

Psihanaliza
Psihiatria modema si psihologia c1inica au fost in mare masura influentate
de
teoria si practica psihanalizei. In sensul strict, psihanaliza se refera la sistemul
conceptual si psihoterapia inspirate direct din lucrarile si tehnica terapeutica ale lui
Sigmund Freud si ale urmasilor sai, grupati in institute si asociatii care utilizeaza
aceasta metoda. Multi autori considera ca acest sens este prea restrictiv tinand

45

seama mai ales de faptul ca au aparut o serie de variante inspirate din lucrarile
unor psihologi de prestigiu cum ar fi Jung, Adler, Homey, Rank sau Sullivan,
discipolii acestora autonumindu-se tot psihanalisti. Datorita acestei situatii a fost
delimitat conceptul de psihanaliza freudiana. Psihanaliza poate fi considerata in
ace1asi timp o teorie psihologica asupra dinamicii naturii umane si o metoda de
cercetare si abordare psihoterapeutica. Psihoterapia psihanalitica nu poate fi
inteleasa daca nu este inteleasa conceptia teoretica asupra dinamicii naturii
umane care s ta la baza ei.

46

Bazele
teoretice
ale
psihanalizei
Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intre motivele
inconstiente si
cele constiente care stau la baza conduitei umane. Sunt cunoscute in psihologie
experimentele care se refera la studiul influentei sugestiilor post-hipnotice in
cadrul carora subiectul executa comenzi de a caror sursa acesta nu este constient.
Desi psihologii s-au ocupat mai ales de studiul fenomenului constient,
clinicienii
nu pot nega prezenta la pacientii lor a unor motivatii de care acestia nu-si dau
seama. Psihanaliza pune accent pe influenta unor forte inconstiente in dezvoltarea si
mentinerea unor tulburari psihice sau a unor perturbari in afara personalitatii.
Conform teoriei psihanalitice fortele inconstiente influenteaza in fiecare clipa
comportamentul uman, ele interferand cu elementele constiente ale psihismului.
Tehnica terapeutica a psihanalizei clasice isi propune sa aduca la nivelul constiintei
emotiile, motivele si experientele de care subiectul nu este constient. O data ce
acestea au atins nivelul constiintei, individul isi extinde controlul constient asupra lor
sau se elibereaza de energia psihica pe care aceste continuturi psihice o contin.
Pentru psihanalisti sanatatea mintala depinde (macar partial) de gradul in
care viata psihica este condusa de forte de natura constienta si de constientizarea
efectului unor forte inconstiente. Privit din alta perspectiva, acest obiectiv poate sa
insemne de fapt intarirea eului, comportamentul fiind adus sub controlul ego-u lui. In
felul acesta dinamica fortelor psihice este modificata, subiectul psihanalizat reusind
sa-si rezolve mai bine propriile conflicte intrapsihice si sa faca fata dificultatilor
existentei intr-un mod mai matur si mai realist. Conform psihanalizei, structura
personalitatii cuprinde trei instante psihice; Ego, Id si Superego. Ego-ul (sau eul) are
drept functii perceperea evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor
continuturi psihice, cat si o functie executiva. Id-ul se refera la impulsuri
inconstiente, persistente de cautare a placerii si de ostilitate, impulsuri pe care ego-
ul le poate restructura conform datelor realitatii. Superego-ul (sau supraeul) se
compune din continuturi psihice de natura social-valorica, idealuri, principii morale si
elemente de autocritica in raport cu primele, care stimuleaza ego-u l in actiunea sa
de combatere a fortelor Id-ului. Ego-ul, entitate psihica de natura constienta, se afla
in contact permanent cu mediul inconjurator si este capabil de judecata
independenta. La adultul normal Ego-u l are de regula suficienta forta pentru a face
fata tendintelor inconstiente ale Id-ului prin transformarea si sublimarea acestora. La
nevrotic, de regula, aceste tendinte sunt reprimate (refulate) deci nu sunt
accesibile constiintei. Mai mult, ego-ul se opune aducerii lor in constiinta, punand
in aectiune diferite mecanisme de aparare. Datorita acestui fapt, in decursul
consilierii, consilierul si clientul au de luptat nu numai cu tendinte inconstiente ci si cu
mecanismele de aparare ale eului.
Un alt aspect important al psihanalizei este postulatul conform caruia

47

experientele din copilarie joaca un rol deosebit de important in formarea


personalitatii adulte. Aceasta afirmatie de natura ontogenetica are o importanta
deosebita in modul cum este manevrata relatia c lient specialst.
O opinie acceptata intr-o masura ceva mai redusa este afirmatia referitoare la
conceptul de sexualitate, care ar cuprinde nu numai experiente legate de sfera
genitala ci o larga varietate de experiente agreabile din copilarie, cat si faptul ca
aceasta ar pune o amprenta de nesters asupra personalitatii adulte. De pilda,
complexul lui Oedip sau complexul de castrare care ar reprezenta fenomene
normale in cursul dezvoltarii copilului, atunci cand nu sunt bine integrate, pot
predispune adultul la dificultati de

48

adaptare. Trebuie subliniat faptul ca Freud a avut o conceptie determinista


asupra psihicului uman, accentuand mult asupra cauzalitatii unor tulburari psihice. El
sublinia insemnatatea unor fenomene ca actele ratate si lapsusurile, a
asociatiilor libere si a analizei viselor in descoperirea unor continuturi ascunse ale
psihicului uman, oricat de neinsemnate ar parea aceste fenomene la prima vedere.
Putem spune, in concluzie, ca perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele
principii fundamentale:
I. Ideea ca omul poseda o serie de impulsuri si tendinte instinctive - pulsiuni
de natura inconstienta si preocuparea pentru modul in care aceste impulsuri sunt
exprimate/transformate sau refulate. Refularea se produce pentru a nu permite
gandurilor, dorintelor si afectelor penibile sa atinga pragul constientului.
2. Convingerea ca refularea are la baza in principal tendintele sexuale si ca
tulburarile psihice au la origine o dezvoltare libidinala (psihosexuala) defectuoasa.
3. Ideea ca dezvoltarea psihosexuala defectuoasa isi are originea in
conflictele si psihotraumele din copilaria timpurie, mai ales in complexul lui Oedip
(Electra), care in forma sa clasica se manifesta in dorinta sexuala fata de parintele de
sex opus.
4. Convingerea in caracterul universal si persistent al complexului Oedip, care
ramane activ si neconstientizat.
5. Ideea ca omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice
instinctive (Id), substitutele acestora, mecanismele primare de aparare ale ego-ului
care incearca o mediere cu realitatea externa (ego) in acord cu standarde1e si
principiile morale elaborate de societate (superego).
6. Psihanalistii sunt partizanii determinismului sau cauzalitatii psihice, dupa
care fenomenele psihice si comportamentele umane nu apar intamplator, ci sunt
determinate strict de evenimente anterioare, care daca nu sunt constientizate
determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente. Pornind de
la aceste principii, pentru consilierea de factura psihanalitica, sarcina principala este
sa aduca in constiinta inconstientul, adica sa-l ajute pe client sa constientizeze si
sa inteleaga continutul pulsional din zonele profunde ale psihismului. Astfel
specialistul analizeaza continuturile refularilor, instinctelor si pulsiunilor de natura
sexuala cautand sa inlature rezistentele naturale ale pacientului, rezistente care tind
sa se opuna acestui demers.

Mecanisme de aparare
Asa cum am aratat mai sus, pentru evitarea tensiunilor provocate de
contradictia dintre cele trei instante psihice (Id, Ego si Superego) sau pentru
mentinerea tensiunii interne la un nivel acceptabil, in sistemul psihic uman
isi fac simtita prezenta mecanismele de aparare. Descriem in continuare cateva
dintre acestea, considerate fundamentale.
1. Proiectia
Proiectia reprezinta atribuirea inconstienta a altor persoane, sentimente,

idei, trebuinte, fantasme ce apartin propriei experiente subiective, care sunt


incompatibile cu
experienta posibila (adaptata) a aceleiasi
situatii.

49


2. Rationalizarea
Rationalizarea reprezinta atribuirea inconstienta a unor autojustificari logice dar
ireale
unor situatii, reactii, comportamente. Aceste explicatii, autoexplicatii reduc
distanta

50

dintre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie, dintre comportamentul real si


comportamentul adaptat.
Exista doua tipuri de rationalizari:
- n egativa
- p ozitiva
Rationalizarea negativa este asocierea unei explicatii negative cauzelor care
determina un comportament pentru a justifica neadecvarea acestuia;
comportamentul se justifica prin cauze, reprezentarea sinelui este pozitiva, realitatea
este reationalizata, reprezentata negativ.
Rationalizarea pozitiva este asocierea unei explicatii pozitive efectelor
comportamentului; comportamentul se justifica prin efecte, reprezentarea sinelui
este pozitiva, realitatea este rationalizata, repreprezentata negativ.

3. Refularea si formatia reactionala
Refularea consta in inlaturarea de la n ivel constient a trairilor negative, sau
alungarea
in inconstient a trairilor negative constiente, astfel se impiedica
constientizare trebuintelor, a sentimentelor, a gandurilor care se asociaza
experientelor subiective.
Formatia reactionala este un mecanism de inlaturare a trebuintelor,
sentimentelor, fantasmelor periculoase prin atitudini si comportamente opuse
celor resimtite si refulate la nivel inconstient si utilizarea acestora ca bariere.

4. Negarea
Negarea consta in refuzul realitatii intr-un mod radical si primar, experienta,
trairea
subiectiva existenta este absolut incompatibila cu cea adaptata, cu ceea ce ar
trebui sa fie.

5. Conversia
Conversia consta in dezvoltarea inconstienta a unor simptome psihosomatice
atunci cand comportamentul, experienta subiectiva este incompatibil/a cu cel/cea
adaptat/a.

6. Regresia
Regresia consta in adoptarea inconstienta a unor comportamente si atitudini
asociate sau adaptate unor stari anterioare de dezvoltare; sunt
comportamente primare,
imprevizibile, neanticipate si neanticipabile, cum ar fi: reactii verbale, plans, violente
extreme, etc.

7. Simpatismul

51

Simpatismul reprezinta adoptarea inconstienta a unor comportamente confuze,


nonresponsabile, aceste comportamente au ca efect focalizarea asupra
persoanei
respective a atentiei celorlalti si un grad de simpatie, de ajutor. Aceste simpatii permit
dezvoltarea unor relatii, a unor tranzactii de tip victima-tiran ceea ce ii permite
victimei sa ii manipuleze pe ceilalti culpabilizandu-i.

8. Sublimarea
Sublimarea consta in deplasarea comportamentelor neadaptate unor situatii catre
alte
situatii.

52

9. Disocierea sau izolarea


Disocierea sau izolarea consta in separarea, distantarea mintala si afectiva
dintre
ceea ce este al unei situatii si ceea ce ar trebui sa fie; provoaca o ruptura totala
sau partiala cu realitatea.

ORIENTAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA

Termenul de terapie cognitiv-comportamentala isi are originile atat in
domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra
comportamentului, cat si al psihologiei comportamentaliste, cu orientarea sa riguros
centrata pe obtinerea unor performante.
Exista o multitudine de demersuri cognitiv-comportamentaliste pare au in
comun
mai
ales
doua
aspecte:
a. convingerea conform careia procesele cognitive influenteaza atat motivatia cat si
comportamentul;
b. utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului intr-o maniera
pragmatica.
In cursul sedintelor de psihoterapie terapeutul si pacientul recurg la p rincipiile
invataturii pentru a obtine modificarea structurilor cognitive ale pacientului, evaluand
permanent efectele pe care le au aceste modificari in comportament si in stilul de
gandire. Pentru exemplificare prezentam cateva date in legatura cu psihoterapia
cognitiv- comportamentala in depresii, apartinand lui Beck, 1978.
Principiul de baza al acestui demers psihoterapeutic consta in aceea ca starea
depresiva rezulta din modul lipsit de logica in care pacientii gandesc despre ei
insisi, despre lumea exterioara si despre viitor. Aceste idei lipsite de logica au
tendinta de a se mentine chiar si in contradictie cu realitatea, deoarece indivizii se
angajeaza in comportamente autoblocante si autodestructive prin intermediul
urmatoarelor mecanisme:
a. perceperea selectiva a lumii ca fiind amenintatoare, ignorand situatiile
contrarii;
b. mecanismul suprageneralizarii, prin care o experienta limitata este generalizata
asupra tuturor sectoarelor vietii si activitatii (m-a respins o fata, inseamna ca nu
sunt bun de nimic);
c. amplificarea semnificatiei unor evenimente negative (am fost dat afara din
serviciu -
aceasta inseamna sfarsitul vietii
mele);
d. punerea in functiune a unor moduri de gandire absolutiste de tipul totul sau
nimic" (de

53

pilda, comentariul rautacios al unei persoane este o dovada a lipsei noastre de


valoare).
In cursul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a lui Beck, pacientii nu
sunt
solicitati sa-si schimbe ideile, ci sa culeaga informatii despre propria persoana in
urma unor experiente directe, informatii menite sa infirme conceptiile lor gresite
despre ei insisi.
Terapeutul impreuna cu pacientul identifica parerile, credintele si
expectatitle
gresite ale acestuia din urma si le formuleaza sub forma unor ipoteze ce trebuie
verificate. Se desemneaza apoi modalitatile concrete de verificare a lor in viata
cotidiana. Aceste experimente, menite sa infirme opiniile eronate si autoblocante,
sunt astfel planificate incat sa fie incununate de succes. Sarcinile sunt ierarhizate in
functie de gradul de dificultate, astfel incat sarcinile mai usoare vor fi duse la bun
sfarsit inainte de abordarea unora mai dificile. Adesea pacientul si terapeutul
noteaza si analizeaza activitatile

54

cotidiene ale pacientului. Notarea activitatilor este deosebit de utila pentru


depresivi pentru ca reduce tendinta la inactivitate a acestor pacienti cat si tendinta
lor d e a rumina ganduri in legatura cu ei insisi.
Un loc important il ocupa notarea evenimentelor pozitive pentru ca
multi
depresivi si-au pierdut capacitatea de a se bucura de ceea ce fac, de a obtine
placere in urma propriilor activitati.
Atat notarea evenimentelor pozitive cat si administrarea unor recompense
tind sa sporeasca gradul de satisfactie si buna dispozitie a subiectilor.
Pacientii sunt incurajati, de asemenea, sa descopere afirmatiile implicite
si gandurile automate care contribuie la formarea atitudinilor autodestructive.
Ei sunt instruiti sa-si monitorizeze continutul ideativ si apoi sa verifice permanent
validitatea acestuia.

Deformari de rationament (distorsiuni cognitive)
Gandurile noastre sunt n aceeasi masura influentate de propriile sentimente,
asa
dupa cum sentimentele sunt influentate de propriile noastre ganduri. Cognitia si
emotia sunt privite ca doua fete ale aceleiasi monede (Ellis, 1955). Cognitia,
n toata complexitatea e i, nu este decat o veriga a unui ntreg lant cauzal.
Tulburarile de dispozitie sunt provocate de un limbaj interior descurajant.
Exista stereotipuri de distorsiuni ale rationamentului, dintre c are amintim aici cateva:
radicalizarea: subiectul vede totul, fie in negru, fie in
alb;
suprageneralizarea: subiectul dramatizeaza o dificultate obisnuita, generalizand-
o in mod excesiv;
deformarea selectiva: subiectul nu retine decat partea negativa a lucrurilor sau
minimalizeaza ceea ce este pozitiv, amplificand ceea ce este negativ;
autodeprecierea: subiectul crede ca toate calitatile si succesele lui n-au nici o
valoare si nu servesc la nimic;
inferenta: subiectul crede ca stie gandurile altora, ghiceste viitorul, face deductii
pripite;
emotivitatea: subiectul isi proiecteaza starile sufletesti asupra
realitatii;
prezenta lui "ar trebui": subiectul considera ca viata si lumea trebuie
totdeauna sa
raspunda unor norme foarte
precise
etichetarea: subiectul identifica persoanele cu actiunile si
comportamentele lor
personalizarea: subiectul pune intreaga raspundere pentru o problema in sarcina
uneia si aceleasi persoane

55


ORIENTAREA COMPORTAMENTALA

Orientarea comportamentala a aparut ca o reactie fata de psihoterapiile


bazate pe
insight" (iluminare) care puneau un accent deosebit pe fortele ascunse, de natura
inconstienta ale psihicului uman.
Baza teoretica a terapiilor comportamentale isi are originea in teoriile
invatarii, care considerau ca personalitatea umana se structureaza si functioneaza
in raport de stimulii exteriori, de situatiile, rolurile si interactiunile sociale si nu de
fortele psihice interne, abisale, fn formele sale extreme, orientarea
comportamentala neaga total existenta factorilor psihologici de natura interioara.
Terapeutii comportamentalisti se ocupa de comportamentul observabil si de
conditiile de mediu care il modeleaza,

56

psihoterapia fiind inteleasa ca un proces de invatare. Conform acestei orientari


nevroza este considerata ca un fenomen invatat si prin aceasta isi pierde caracterul
misterios.
Reactiile, emotiile si deprinderile dezadaptative au fost achizitionate in
cursul vietii individului si ele s-au fixat deoarece au permis candva subiectului sa evite
anumite experiente traumatizante. Ele tind sa fie repetate nu numai in prezenta
stimulilor aversivi care le-au generat ci si intr-o serie de situatii cu caracter similar.
Aceste reactii nedorite fac obiectul psiho-terapiei care isi propune sa le elimine. Deci,
in conceptia comportamentalistilor psihoterapia nu mai vizeaza o restructurare si
reconstructie a personalitatii, ci doar reducerea si eliminarea simptomelor.
Conceptele de baza ale p sihoterapiei comportamentale sunt cele de intarire
sociala
si de control al comportamentului. Principiul intaririi se refera la utilizarea si
manipularea stimulilor ambiantei astfel incat anumite categorii de comportamente sa
fie recompensate si in felul acesta sa creasca probabilitatea lor de manifestare.
Psihoterapia devine astfel un proces logic de control al comportamentului bazat pe
cunoasterea conditiilor care permit modificarea acestuia.
Deconditionarea ca principiu terapeutic nu reprezinta o noutate in terapie,
fnca inainte ca teoriile invatarii sa capete in psihologie o amploare atat de mare, a
fost u tilizata asa-numita tehnica a practicii negative" in tratamentul logonevrozelor si
nevrozelor motorii (mai ales in terapia ticurilor). Aceasta tehnica solicita pacientul
sa practice in mod deliberat deprinderea gresita astfel incat aceasta sa se supuna
controlului vointei. Aceste procedee sunt cunoscute sub denumirea de
deconditionare, desensibilizare sau reeducare.
Dupa anul 1950 aceste practici psihoterapeutice au luat amploare, astfel
incat la ora actuala orientarea comportamentalista a devenit una din directiile
prioritare in psihoterapia contemporana.
Terapeutii de orientare comportamentalista citeaza adesea unul din celebrele
experimente ale lui Watson si Rayner (1920) in cursul carora un copil de 11 luni a
fost conditionat sa dezvolte o reactie de frica in prezenta unui sobolan alb, prin
asocierea prezentarii animalului cu un zgomot foarte puternic. Treptat teama s-a
generalizat, ea aparand si la alte animale sau obiecte fabricate din blana sau p lus.
Watson si Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale
afirmand ca daca stimulul generator de teama ar fi asociat cu un stimul agreabil,
teama ar putea fi eliminata.
Astfel, daca pacientul este instruit sa-si imagineze o experienta anxiogena
intr-o
situatie terapeutica relaxanta si securizanta el va constata curand ca experienta
respectiva nu este urmata de consecintele negative asteptate, reactia de evitare
avand un caracter nevrotic. Prin intermediul unor procedee de acest tip pacientul
invata sa discrimineze intre pericolele reale si fricile sale irationale. Aceasta
interpretarea pune accentul pe intelegerea semnificatiei stimulilor de catre p acient ea

57

depasind limitele stricte ale conceptului de conditionare. Din acest motiv multi
psihoterapeuti contemporani tind sa interpreteze in felul acesta conditionarea, ei
generand orientare denumita psihoterapie cognitiv-comportamentala". Aceasta
abordare reduce discrepanta dintre orientarile dinamice si cele comportamentale.
Diferenta esentiala intre cele doua orientari terapeutice mentionate consta in
modalitatea lor diferita de abordare a simptomelor. Orientarea dinamica este de
parere ca simptomul nu este important prin el insusi, el fiind un simbol al unui
proces nevrotic cu

58

caracter mai profund. Acest proces psihopatologic trebuie,scos la lumina si numai in


felul acesta pacientul va deveni mai adaptat la existenta. Pentru terapeutii
comportamentalisti aceasta orientare este un non-sens. Simptomul nu simbolizeaza
nici o problema mai profunda, ci reprezinta el insusi o problema care trebuie
eliminata fara pretentia de a modifica altceva din structura personalitatii
pacientului. Daca simptomul a fost achizitionat prin invatare, efortul
terapeutic trebuie orientat in directia inversarii procesului de invatare.
In conceptia terapeutilor de orientare dinamica inlaturarea simptomului nu
este
considerata vindecare. Mai mult, aceasta eliminare fara atacarea procesului
nevrotic de baza este considerata periculoasa pentru ca simptomul este doar
expresia superficiala a unui proces psihopatologic profund, care poate genera noi
simptome adesea mai severe decat cel abordat.
Terapeutii comportamentalisti nu-si pun astfel de probleme, scopul
psihoterapiei constand in deconditionarea subiectului de comportamente nedorite si
in inlocuirea lor cu comportamente dezirabile.
In perspectiva behaviorista persoana dezadaptata este diferita de cea normala
prin aceea ca a esuat in dobandirea unor abilitati de a face fata evenimentelor
cotidiene si in acelasi timp a achizitionat modele de comportament gresite.

Tehnici ale interventiei comportamentale

1. Tehnica stingerii comportamentelor
nedorite
Modelele de comportament invatate au tendinta de a slabi si de a disparea in
timp daca nu sunt intarite corespunzator. Acest fenomen este evident mai ales in
situatiile in care comportamentul nedorit a fost intarit fara voie de alte persoane.
Astfel, copilul Billy, de 6 ani, a fost adus la clinica de neuropsihiatrie
infantila pentru ca detesta scoala, comportamentul sau in clasa avand un caracter
agresiv care deranja lectiile si facea ca Billy sa fie respins de colegii sai. Observand cu
atentie comportamentul parintilor in timpul interviului clinic psihoterapeutul a
constatat ca ambii parinti erau foarte permisivi si aprobau tot ce facea sau spunea
copilul.
Programul de psihoterapie propus a cuprins urmatoarele etape:
a. parintii au fost ajutati sa discrimineze intre comportamentele reale si cele cu
caracter
demonstrativ
ale
copilului;
b. parintii au fost invatati sa ignore copilul, ne-acordandu-i interes si atentie atunci
cand
punea in functiune comportamente demonstrative. Ei trebuiau, d impotriva, sa
manifeste aprobare pentru comportamentele dezirabile;

59

c. invatatoarea a fost, la randul ei, instruita sa-l ignore pe Billy cand acesta se
comporta necorespunzator si sa-i acorde atentie cand se comporta bine.
Comportamentele nedorite, cu caracter demonstrativ, ale copilului, s-au
accentuat in clasa in primele zile, ele reducandu-se apoi din ce in ce mai mult,
nemaifiind intarite de p arinti si invatatoare.
O data cu diminuarea acestor comportamente copilul a inceput sa fie tot mai
mult
acceptat de colegi, ceea ce a constituit o noua intarire a modelelor dorite
de comportament si a modificat atitudinea sa negativa fata d e scoala.
Exista doua tehnici psihoterapeutice mai cunoscute care se bazeaza pe
principiul stingerii comportamentelor nedorite:

60

- terapia imploziva;
-
tehnica
expunerii
(flooding).
Ambele tehnici utilizeaza principiul stingerii reactiilor conditionate de evitare a
stimulilor anxiogeni si din acest motiv sunt indicate in tratamentul tulburarilor
anxioase. Metodele sunt asemanatoare in esenta, diferenta constand in aceea ca in
cursul terapiei implozive pacientul se confrunta cu situatia anxiogena in plan
imaginar, in timp ce in cursul celei de-a doua tehnici confruntarea cu stimulul
anxiogen are loc chiar in realitate, in cursul terapiei implozive pacientului i se cere
sa-si imagineze situatii care ii produc anxietate; terapeutul, in loc sa-l linisteasca,
manevreaza astfel situatia, incat sa se produca o crestere masiva a anxietatii. Prin
expuneri repetate la situatii anxiogene in conditii de securitate afectiva stimulii
anxiogeni isi pierd forta si comportamentul de evitare a respectivelor situatii are
tendinta sa se stinga. Hipnoza si medicamentele psihotrope pot fi utilizate pentru a
creste sugestibilitatea subiectului si a facilita demersul psihoterapeutic. Confruntarea
reala cu situatiile anxiogene (flooding) se utilizeaza cu succes mai ales la subiectii
cu capacitati imaginative limitate. Astfel, un pacient cu fobie de locuri inalte poate
fi dus de terapeut in astfel de locuri (pe acoperisul unor blocuri, pe poduri etc). Intr-
un studiu pe pacienti cu agorafobie (teama de spatii deschise), s-a
demonstrat experimental ca expunerea prelungita la stimuli anxiogeni in vivo s-a
dovedit superioara celei imaginative. Cu toate acestea, exista si subiecti pentru
care expunerea reala la stimuli anxiogeni este prea dura. Se citeaza si cazul unui
pacient agorafobie, care s-a ascuns in pivnita de teama de a nu fi obligat sa se
plimbe pe strada impreuna cu terapeutul.
Datele clinice au demonstrat ca desi marea majoritate a pacientilor
raspund favorabil la aceste tehnici, unii subiecti nu obtin rezultate, iar la un numar
foarte mic se poate produce chiar o exacerbare a simptomatologiei.

2.
Tehnica
desensibilizarii
sistematice
Aceasta tehnica s-a dovedit utila in reducerea unor modele de
comportament
nedorite, prin punerea in actiune a altor modele comportamentale antagoniste.
Prin tehnica desensibilizarii subiectul este invatat sa se relaxeze sau sa se
comporte intr-un mod care este incompatibil cu aparitia anxietatii in prezenta unor
stimuli anxiogeni reali sau imaginari.
Tehnica desensibilizarii nu se adreseaza in exclusivitate comportamentelor
fixate prin intarirea negativa, ci unei game mult mai largi de situatii.
Termenul de desensibilizare sistematica" ii apartine lui Wolpe. Pornind de la
principiul ca modelele de comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decat
raspunsuri conditionate, autorul a elaborat o metoda prin care pacientul este invatat
sa ramana calm si relaxat in situatii anxiogene.

61

Metoda cuprinde urmatoarele


etape:
Invatarea relaxarii
Aceasta se realizeaza in primele sase sedinte de psihoterapie, dupa metoda relaxarii
musculare progresive a lui Jacobson (1938). In unele situatiii se poate apela si la
alte tehnici de relaxare, hipnoza, meditatie si chiar la medicamente, pentru a
facilita destinderea subiectului.
Stabilirea ierarhiilor

62

Tot in cursul primelor sedinte de psihoterapie se stabileste o ierarhie a


situatiilor generatoare de anxietate pentru subiect, in ordine descrescatoare de la
situatia cea mai anxiogena pana la cea mai putin anxiogena. De pilda, in cazul unui
copil cu fobie de caini, contactul direct cu animale mari poate reprezenta stimulul
cel mai anxiogen, pozele cu caini un stimul mai putin anxiogen, iar prezenta altor
animale mici cu blana un stimul si mai putin anxiogen.
Procedeul desensibilizarii
Dupa ce subiectul stapaneste bine tehnica de relaxare i se cere sa se relaxeze
cu
ochii inchisi, in timp ce terapeutul ii descrie tot felul de scene, incepand cu unele
neutre si inaintand progresiv pe linia ierarhiei stimulilor generatori de anxietate.
Pacientul, aflat in relaxare, este solicitat sa-si imagineze fiecare situatie descrisa de
terapeut, fn momentul in care pacientul afirma ca simte anxietatea, sedinta se
incheie. Tratamentul continua pana cand pacientul devine capabil sa ramana relaxat
in timp ce isi reprezinta scene care inainte ii trezeau o reactie anxioasa de amploare.
Durata medie a unei sedinte de desensibilizare este de 30 minute, sedintele avand loc
de 2-3 o ri pe saptamana.
Au fost subliniate urmatoarele situatii in care tehnica desensibilizarii s-a
dovedit ineficienta:
- la pacienti cu dificultati in invatarea
relaxarii;
- in cazul in care ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt irelevante sau pot ghida gresit
subiectul;
- in cazul existentei unei inabilitati imaginative a
subiectului.
Tehnica desensibilizarii s-a dovedit utila intr-o serie de situatii cum ar
fi: reducerea tracului de examen, terapia fobiilor, a tulburarilor anxioase, cat si in
unele cazuri de impotenta si frigiditate.

3. Tehnica aversiva
Aceasta metoda presupune inlaturarea modelelor nedorite de
comportament prin metoda clasica a sanctiunilor. Sanctiunea presupune atat
inlaturarea intaririlor pozitive cat si utilizarea unor stimuli aversivi. Cei mai des
utilizati stimuli aversivi sunt socurile electrice. Desi utile, pedepsele sunt rareori
utilizate c a unica metoda de tratament.
Prima utilizare sistematica a tehnicii aversive apartine lui Kantorovich (1930)
care a tratat alcoolici prin administrarea unor socuri electrice asociate cu
prezentarea vizuala, mirosul si gustul unor bauturi alcoolice. Ulterior tehnica
aversiva a fost aplicata la o gama larga de tulburari sau deprinderi gresite cum ar fi:
fumatul, consumul de bauturi alcoolice, mancatul excesiv, dependenta de droguri,
deviatii sexuale si chiar in cazul unor comportamente psihotice bizare. La ora actuala
utilizarea socurilor electrice ca stimuli aversivi a scazut mult, atat datorita aspectelor

63

etice implicate, cat si datorita faptului ca noile comportamente dezirabile induse


prin aceasta metoda nu au tendinta de a se generaliza si la alte situatii decat
strict la cele asupra carora s-a actionat direct. Au fost puse la punct procedee mai
putin periculoase si mai eficiente, cum ar fi, de pilda, metoda intaririi diferentiate in
cadrul careia sunt intarite comportamentele incompatibile cu cele indezirabile.
Tehnica aversiva reprezinta o modalitate de a stopa raspunsurile
dezadaptative pentru o perioada de timp in care ar exista posibilitatea de a produce
modificari in stilul de viata al subiectului p rin incurajarea modelelor de comportament
adaptative care au tendinta de a se autointari. Acest element prezinta o importanta
deosebita deoarece, altfel,

64

pacientul se va abtine de la comportamentul nedorit in situatia psihoterapeutica in


care este sanctionat, el continuand insa sa le manifeste in situatiile reale, unde se
simte in siguranta.



4.
Metoda
modelarii
Aceasta metoda presupune insusirea unor modele dezirabile de
comportament prin imitarea altor persoane cum ar fi terapeutul sau parintele.
Pacientul este confruntat cu anumite tipuri de comportament realizate de catre
terapeut si incurajat sa le imite.Astfel, de pilda, modelarea s-a dovedit eficienta in
acumularea unor deprinderi de alimetare independenta la copiii deficienti mental.

5.
Metoda
asertiva
Antrenamentul asertiv a fost utilizat atat ca metoda de sensibilizare cat si
de formare a unor abilitati de a face fata diverselor situatii de viata. Aceasta
tehnica s-a dovedit eficienta mai ales in cazul persoanelor care au dificultati in
stabilirea unor contacte interpersonale datorita anxietatii accentuate care ii
impiedica sa se exprime liber si chiar sa-si manifeste sentimentele de afectiune.
Psihoterapia asertiva este indicata si in cazul subiectilor care in mod constant ii lasa
pe ceilalti sa-i manipuleze sau sa profite de pe urma lor. Antrenamentul asertiv are
menirea de a-l invata pe subiect sa-si exprime deschis si adecvat gandurile si
sentimentele. Acest antrenament se desfasoara in etape, comportamentul asertiv
fiind practicat initial in cabinetul de psihoterapie si abia ulterior in viata reala. Se
acorda o atentie sporita dezvoltarii unor deprinderi si abilitati de relationare
interpersonala. Pacientii timizi sunt invatati sa adreseze altor persoane remarci
directe si mai putin confortabile, fara ca in spatele lor sa se afle sentimente de
ostilitate sau agresivitate (de pilda, se pot adresa partenerului remarci de tipul: nu-
mi place cum te-ai pieptanat" sau aceasta rochie nu-ti sta bine" etc).
In literatura de specialitate se considera ca psihoterapia asertiva nu este
eficienta
in cazul fobiilor care se refera la stimuli cu caracter impersonal. De asemenea, tehnica
nu este indicata nici in cazul anumitor tipuri de situatii interpersonale; astfel, de
pilda, in cazul unei persoane respinse de altcineva, psihoterapia asertiva mai
mult tinde sa agraveze situatia decat sa o rezolve.



ORIENTAREA UMANISTA IN CONSILIERE
Sustinut de unul dintre initiatorii sai, A. Maslow, ca a treia forta in

65

psihologie,
modelul umanist este azi un model foarte cunoscut. Alaturi de Maslow apartin acestei
orientari si alti psihologi americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental)
sau din alte tari europene, cum ar fi: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franta
(Max Pages, A. de Peretti).
Asociatia Americana de Psihologie Umanista a formulat patru caracteristici
ale celor ce adera la noua orientare, caracteristici care exprima, de fapt, scopurile ei:
centrarea atentiei pe experienta persoanei, ca fenomen primar in studiul
omului;
accent pe unele calitati umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea si
autoactualizarea;

66

accent pe selectarea problemelor si procedeelor de cercetare, pe


incarcatura de semnificatii;
preocuparea pentru valorizarea demnitatii si calitatii umane, pentru dezvoltarea
potentialului inerent oricarei persoane, accent pe persoana care are o pozitie centrala,
aceasta fiind vazuta in procesul descoperirii propriei sale existente si in relatiile sale
cu alte persoane si cu grupurile sociale.
Modelul umanist prezinta mai multe directii teoretice, d intre care vom descrie
:
teoria nondirectiva/consilierea centrata pe client/persoana;
a naliza tranzactionala.

1. Consilierea centrata pe client
In centrul acestei conceptii teoretice se afla, asadar, capacitatea individului de
a
se intelege pe el insusi si de a-si rezolva problemele suficient pentru a functiona
adecvat. Exercitarea acestei capacitati reclama un context de relatii umane pozitive,
lipsite de amenintare sau de sfidare (provocare).
Intrucat fiecare are nevoie de o imagine pozitiva in tranzactiile cu
ceilalti, persoana dezvolta ceea ce C. Rogers numeste o imagine pozitiva
conditionata: ea se simte demna de respect numai in anumite conditii, in functie
de valorile impuse din exterior, valorificare ce nu are nici o legatura cu ceea ce simte
persoana cu adevarat.
Scopul consilierii/terapiei centrate pe client este acela de a ajuta omul sa se
autoevalueze realist, sa se simta liber, autentic, sa nu fie obligat sa-si nege sau sa-si
deformeze opiniile si atitudinile intime pentru a mentine aprecierea
persoanelor importante pentru el. Este ceea ce reprezentantii acestei orientari
terapeutice numesc libertate experientiala. Aceasta libertate exista cand subiectul
isi da seama de ceea ce-i este permis sa exprime (cel putin verbal): emotiile si
dorintele sale asa cum le simte si independent de conformitatea lor la normele
sociale si morale.

Etapele procesului de consiliere

1. Clientul cere ajutor
Pe baza cercetarilor sale, C. Rogers descompune cele 3 etape ale procesului de
consiliere in 12 pasi:
1. clientul cere
ajutor;
2. consilierul explica relatia sa cu
clientul;
3. se creeaza o atmosfera permisiva: clientul este incurajat sa vorbeasca
despre problemele sale, sa-si exprime sentimentele, emotiile, trairile;

4. sentimentele clientului sunt acceptate de


consilier,
5. apar primele sentimente positive ale relatiei de
consiliere;
6. consilierul incurajeaza exprimarea acestor
sentimente ;
7. clientul isi accepta propriul Eu
;
8. sunt clarificate principalele directii posibile de actiune ale
clientului;
9. clientul actioneaza in directia
pozitiva;
10. actiunile pozitive sunt incurajate si sprijinite de
consilier;
11. comportamentul clientului arata atingerea unui anumit nivel de
maturitate;
12. relatia de consiliere este perceputa ca o experienta
evolutiva.

67

68

Inca de la inceput consilierul precizeaza ca nu el este cel care dispune


de raspunsuri la problemele pe care le reclama clientul, dar ca situatia de consiliere in
care a intrat il poate ajuta sa gaseasca singur solutii la problemele sale; clientul este
incurajat sa- si exprime sentimentele in legatura cu problema sa - sentimente
preponderent negative, de ostilitate si de neliniste; clientul se afla intr-o stare de
incongruenta, vulnerabil si anxios; traieste sentimentul ca nu corespunde imaginii pe
care o are despre sine.
Este deosebit de importanta crearea unui climat afectiv protector, in care
clientul sa simta securitate, caldura, libertatea de a-si explora cele mai ascunse si mai
urate sentimente ale propriului Eu, toleranta, respect, intelegere empatica.
Consilierul nu trebuie sa faca nici o incercare de a-1 critica pe c lient sau de a-1 opri in
timp ce acesta isi prezinta problemele; el trebuie sa manifeste o atentie pozitiva
neconditionata, acceptand toate experientele clientului, intrucat ele alcatuiesc
persoana unica pe care o are in fata sa. Consilieul retraieste universul interior al
clientului intr-o maniera empatica si incearca sa returneze catre acesta experientele
astfel receptate.

2. Exprimarea unor sentimente pozitive fata de sine si fata de
ceilalti
Este etapa in care clientul constientizeaza din ce in ce mai mult valoarea
propriei
sale persoane, experientele si rolul acestora in destinul sau. Clientul va intelege ca
ambivalenta este parte a conditiei umane si el va fi capabil sa-si accepte propria
personalitate. Clientul are disponibilitatea de a accepta, cel putin in principiu, mesajul
consilierului in legatura cu atitudinea pozitiva neconditionata a acestuia fata d e el.

3. Cunoasterea de s ine si ntelegerea propriului Eu
Clientul este acum mult mai deschis spre experienta sa si mai putin
defensiv
(stadiul acordului intern mai complet), devine din ce in ce mai capabil de a-si
rezolva singur problemele; functionarea sa psihica se amelioreaza si se dezvolta in
sens optimal; creste consideratia pozitiva fata de sine , clientul incearca acum o
toleranta si o acceptare crescuta a celorlalti, se percepe ca fiind mai apt sa-si
controleze si sa-si dirijeze comportamentul, cu atat mai mult cu cat si ceilalti il
percep ca fiind mai matur si mai adaptat social; clientul devine o persoana care isi
exprima mai plenar scopurile si valorile proprii.

Relatia de consiliere
Mai mult decat tehnicile terapeutice utilizate, relatia de consiliere este
deosebit de
importanta in consilierea/terapia centrata pe client. Se porneste de la premisa ca
relatiile interpersonale reprezinta cheia dezvoltarii individului.

69

In acest sens, consilierea ofera o relatie care este astfel structurata incat va
permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltarii si maturizarii.
Aceasta
implica
cateva
conditii:
consilierul nu trebuie sa impuna clientului conditii in ceea ce priveste atitudinile,
ci
numai
in
ceea
ce
priveste
comportamentul;
consilierul trebuie sa se abtina de la orice exprimare sau actiune contrara
principiilor
anterior formulate: trebuie sa se abtina de a ntreba, a dovedi, a interpreta, a
sugera, a convinge, a asigura, a sfatui; consilierul trebuie sa acorde ncredere
clientului, considerand ca acesta este cel mai n masura a-si rezolva problemele si de
a lua decizii

70

in mod independent; consilierul trebuie sa se concentreze mai ales pe ceea ce


simte clientul.
Rogers sugereaza ca eficienta terapeutica nu consta in construirea unei
relatii
terapeutice eficiente, ci in efortul continuu al consilierului de a mentine aceasta
relatie
bazata pe empatie, congruenta si imagine pozitiva
neconditionata.

Tehnici de consiliere
C. Rogers propune urmatoarele tehnici de consiliere/
terapie:
reflectia, meditatia, afirmatii cu accent pe sentimentele
prezente;
reformularea continutului relatat de
client;
acceptarea neconditionata (atitudine empatica autentica): acceptarea pozitiva
verbala si nonverbala.
In prezent se folosesc urmatoarele tehnici de consiliere
nondirectiva:
A. Tehnici de ascultare. Ascultarea activa
Pe parcursul relatarilor clientului, consilierul trebuie sa fie p reocupat
in permanenta de intrebari precum. Ce spune de fapt clientul ? ; Care sunt mesajele
reale ale acestuia ?. Aceasta preocupare poate fi verbalizata prin afirmatii de tipul: Se
pare ca suferiti mult din cauza faptului ca... . In felul acesta, consilierul arata ca
manifesta un interes sporit fata de ceea exprima clientul, printr-o atitudine
plina de atentie si solicitudine. Tehnica ascultarii include, cu deosebire, atentia
acordata unor semne nonverbale: folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru
a le ascunde.

B. Tehnici de reflectare:
a.
Repetitia
ecou
Consilierul reia o secventa din relatarea clientului, accentuand cuvintele
si
expresiile - cheie. Astfel, clientul este incurajat sa comunice si, mai mult, acesta simte
ca este inteles, acceptat, simte ca nu este singur. Reformularea mesajului clientului,
utilizand alti termeni, considerati ca echivalenti, este superioara in masura in care
evidentiaza un efort real de intelegere.
b. Repetitia pe alt ton. Consilierul reia o parte din relatarea clientului dar pe alt ton
si cu

o nuanta de umor, tocmai pentru a schimba viziunea sa asupra unor


evenimente considerate negative.

71


C. Tehnici de reformulare
A reformula inseamna a spune cu alti termeni intr-o maniera mai concisa sau
mai explicita ceea ce clientul tocmai a exprimat. O reformulare este corect efectuata si
devine eficienta doar in masura in care intruneste acordul celui caruia ii este destinata
(I. Dafinoiu, 2000, p. 125).
Pentru Rogers, acordul clientului reprezinta criteriul principal al validitatii
reformularii; clientul este considerat expert in problema sa, cea mai informata
persoana in legatura cu situatia pe care o traieste.
Trei
procedee
principale
ale
reformularii:
Exemplele care insotesc descrierea acestor procedee sunt preluate din lucrarea
Elemente de psihoterapie integrativa, semnata de I. Dafinoiu (op. cit., pp. 126-127):
1. Reformularea-reflectare - consilierul subliniaza aspectele esentiale din
relatarea clientului, p astrand insa cadrul de referinta propus de c lient.

72

Exemplu: Clientul: ...Problema cu acest gen de sentimente placute este ca ma


simt nefericit pentru ca stiu ca, dupa aceste extraordinare momente de
improspatare a forte lor, voi recadea in starea de depresie. Consilierul: Daca
inteleg bine, va spuneti ca aceste reactii tonice sunt pasagere si acest fapt va
interzice orice satisfactie.

2. Reformularea ca inversare a raportului figura-fond - este un procedeu care
se foloseste, cu deosebire, atunci cand clientul este nemultumit de modul in care a
reactionat intr-o anumita situatie ; ea permite sa se obtina o noua viziune asupra
ansamblului, fara a se adauga sau omite ceva din relatarea clientului. Acest procedeu
isi are originea in teoria gestaltista si exprima foarte bine conceptia rogersiana privind
restructurarea campului. Exemplu : Clientul: ...Sunt singurul din clasa care nu
face nimic niciodata bine! Consilierul: ...Dupa parerea dumneavoastra toti
ceilalti reusesc mai bine decat dumneavoastra ?
3. Reformularea-clarificare - este un procedeu complex prin care consilierul
formuleaza ceea ce clientul a simtit, dar nu poate exprima.
Exemplu : Clientul: Cumnatul meu este un tip literalmente plin de pretentii. Dupa
el, numai persoana lui conteaza. Numai el are ceva de spus. Imediat ce apare,
conversatia este monopolizata de el. Pot sa urez buna seara la toata lumea si sa p lec.
Consilierul: Nodul problemei nu este dat atat de aceste maniere, cat faptul ca ele,
ntr-un fel sau altul, va deranjeaza, ajung sa va elimine.

ANALIZA TRANZACTIONALA N CONSILIERE

Acest instrument de terapie/consiliere are la baza sistemul teoretic
elaborat de catre psihologul canadian (naturalizat mai apoi american) Eric Berne
(Analiza tranzactionala si psihoterapie, 1961, si Jocuri pentru adulti, 1962). Nascuta in
Statele Unite, Analiza Tranzactionala (A.T.) (tranzactie -comunicare, relatie, contact
intre persoane/grupuri) a cunoscut rapid un succes considerabil, nu numai ca
instrument de evolutie (dezvoltare) personala dar si ca instrument de evolutie a
grupurilor.
Pentru elaborarea A.T., Berne porneste de la premisa conform careia, orice
fiinta
omeneasca ce vine pe lume, fara complicatii genetice sau accidente, este o fiinta
cu imense potentiale, care merita un respect deplin, indiferent de rasa sau de
apartenenta sociala.
Fiinta omeneasca poate - si trebuie - sa ajunga la cea mai inalta constiinta
de(spre)
sine, prin faptele ei, prin modul in care isi foloseste energiile (intelectuale, fizice si
spirituale) in raporturile ei cu ceilalti si cu lumea.
Berne sustine ca aspectele cognitive, emotionale si comportamentale
interactioneaza in structura de personalitate. Pentru ilustrarea aceastei idei, Berne

73

descrie structurarea personalitatii ca fiind constituita din trei S tari a le Eu-lui:


- Eul de Parinte
- Eul de Adult
- Eul de Copil
Se poate asocia mai mult sau mai putin exact, starea Eu-lui de Parinte cu nivelul
comportamental, starea Eu-lui de Adult cu nivelul cognitiv, starea Eu-lui de Copil cu
nivelul afectiv.

74

Eul de Parinte cuprinde cerintele, valorile, normele, opiniile, judecatile pe care


o persoana le-a interiorizat. Poate fi definit sintetic prin cuvantul trebuie.
O persoana cu un Eu de Parinte dominant (Parinte Normativ, Critic) incearca sa se
impuna in permanenta in fata celorlalti, sa domine, sa condamne, sa judece sau sa ii
devalorizeze pe ceilalti: Asa trebuie sa faci, asa trebuie sa te comporti!, Asa este bine
sau Asa nu este bine, Este vina ta !, Nu esti capabil sa...etc.
Alteori, Eul de Parinte se manifesta preponderent prin comportamente de protectie,
de incurajare si de ajutor (Parinte Binevoitor, Grijuliu): Nu este grav, se ntampla
oricui!, Bravo ! Ai gasit o solutie excelenta !, Nu-fi fie teama, rezolv eu problema !, Pot
sa te ajut cu ceva ?
Un mare pericol rezida in subdimensionarea Eului de Parinte ceea ce poate sa
conduca la comportamente dezadaptative prin ignorarea si incalcarea oricarei reguli
si norme.
Eul de Adult caracterizeaza comportamentul realist, logic si rational; este cel
care pune intrebari, si interogare asupra lumii, compara, evalueaza, analizeaza, invata,
reflecteaza, intelege, comunica, ia decizii, rezolva probleme, negociaza. Poate fi
definit sintetic prin cuvintele: cine, cand, cum, ce ?
Eul de Adult (Calculatorul) permite realizarea unui echilibru intre dorinte, placeri (Eul
de Copil) si norme si valori (Eul de Parinte), faciliteaza eficienta si reusita in atingerea
scopurilor propuse. In anumite situatii insa, persoana care cu un Eu de Adult
bine conturat - isi asculta Eul de Parinte si isi reprima Eul de Copil - devine o
persoana exagerat de rationala, calculata, pragmatica; fantezia, spontaneitatea si
placerea micilor bucurii ale vietii nu ii sunt caracteristice (inteligenta rece).
Eul de Copil insumeaza emotiile, satisfactiile, placerile si neplacerile,
regretele, anxietatile si temerile, mania si furia. Este starea prin care se exprima
spontan, liber trebuintele si dorintele noastre, emotiile, sentimentele si creativitatea.
Doresc, mi place sunt cuvinte care definesc Copilul Liber. El reprezinta totodata si
resursa de creativitate, intuitie, spontaneitate. El este cel care se bucura, se
intristeaza, rade, plange, respinge, are fantezii, are preferinte, are nelinisti. Din
contra, Copilul Adaptat defineste o persoana care isi regleaza trebuintele, dorintele
in functie de expectantele celorlalti. Acest comportament adaptativ se manifesta la
niveluri diferite:
- adaptare sociala la cereri (celalalt emite o cerere, noi tinem cont de ea si ne
modificam propriile trebuinte) sau la regulile pe care le acceptam (de exemplu,
acceptarea regulilor de politete);
- supunere (teama in fata reactiilor
celuilalt);
- devalorizare (ne victimizam, ne declaram
incapabili),
- revolta (sustinem in mod sistematic contrariul, in acest caz devenind copil
rebel).
Cele 3 Stari ale Eu-lui se dezvolta in fiecare persoana (continand: ganduri,

75

rationamente, emotii si sentimente, norme si comportamente). Nici una dintre


acestea nu este mai importanta decat celelalte.
Astfel, cei care practica A.T. vor considera ca este de
dorit:
- sa desfasori o munca intelectuala (teme scolare, lectura unui dosar, analiza
unui contract) cu Adultul;
- sa dai directive (unor copii, soldatilor, unor persoane aflate intr-o situatie critica)
cu
Parintele
Normativ;

76

- sa ai grija de copii, sa-i intretii, sa-i ajuti, sa-i incurajezi, sa-i sustii pe ceilalti
cu Parintele Binevoitor ; sa te supui normelor sociale (regulamente, reguli de politete)
cu Copilul Adaptat;
- sa te revolti impotriva tuturor formelor de nedreptate cu Copilul
Rebel;
- sa-ti exprimi in mod spontan sentimentele adevarate cu Copilul Liber, in cadrul unor
atitudini de profund respect fata de ceilalti. In acelasi timp, ei vor recunoaste
in unanimitate ca nu este de dorit:
- ca o persoana sa emita aproape intotdeauna pareri despre viata pornind numai
de la
Parintele sau Normativ sau numai de la Adultul
sau,
- ca o persoana sa-si asume prea mult din obligatiile celorlalti cu Parintele
Binevoitor;
- ca o persoana sa se supuna, sa se planga deseori cu Copilul
Adaptat;
- ca o persoana sa nu ia niciodata vreo initiativa si sa astepte intotdeauna sa o faca
ceilalti
(Copil Adaptat);
- ca o persoana sa nu indrazneasca sa-si exprime spontan
sentimentele.
In situatii nepotrivite, o educatie rigida, plina de constrangeri conduce la
exacerbarea Eului de Parinte; o educatie excesiv de libera/protectoare conduce la
supradezvoltarea Eului de Copil. Se impune ca educatorii/parintii sa ofere modele
comportamentale care sa d emonstreze copilului echilibrul celor trei structuri.
Comunicarea pozitiva intre doua sau mai multe persoane necesita o
comunicare
(tranzactie)
paralela
intre
structuri.
Cand de exemplu, raspund cu Eul parental unei persoane care mi s-a adresat cu
Eul de copil, comunicarea se blocheaza, am raspuns unei emotii, dorinte cu o
regula sau restrictie.
Consilierea ce are la baza Analiza Tranzactionala este guvernata de anumite
principii generale, aplicabile, de altfel, tuturor tipurilor de consiliere :
Consilierea este, in esenta, o relatie
permisiva ;
Consilierea sustine clientul in procesul rezolutiv dar nu ofera
solutii.
Clientul este responsabil pentru propria sa evolutie si
dezvoltare.

2. Etapele procesului de consiliere

77

1. Clientul prezinta anumite probleme - de relationare, de comunicare, de adaptare,


de integrare etc. - drept pentru c are se prezinta la consilier.
2. Analiza situatiilor care au determinat aparitia problemei
clientului.
3. Definirea obiectivului de schimbare dorit de catre
client.
4. Intocmirea unui contract scris in care se specifica obiectivele (asteptarile)
clientului.
5. Consilierea propriu-zisa in functie de obiectivele clientului si egograma
acestuia
realizata prin inventarierea Starilor Eu-lui: Parinte Normativ, Parinte Binevoitor,
Adult, Copil Adaptat, Copil Liber.
6. Incheierea procesului de consiliere in momentul in care clientul a indeplinit
scopurile si obiectivele prevazute in contractul terapeutic.
In cadrul procesului de consiliere tranzactionala, un rol important se acorda
dezvoltarii Starii de Copil, a acelei parti creative, originale si unice din noi insine.
Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea mai multor faze.
1. Consilierul explica clientului ca recunoasterea Starii de Copil reprezinta
punctul esential al dezvoltarii sale si, ca urmare, clientui este incurajat sa identifice si
sa exprime tot mai mult ceea ce este unic si irepetabil n el.

78

2. Consilierul ajuta clientul sa constientizeze faptul ca, in mai toate deciziile


luate, Copilul este consultat.
3. Clientul este incurajat sa aiba incredere in intuitie, sa experimenteze
senzorialitatea sa
(sa priveasca, sa se mire, sa asculte etc).
4. Consilierul ajuta clientul sa-si exprime liber si spontan sentimentele.
5. Clientul este sprijinit sa-si nsuseasca noi libertati.
In aceasta directie foarte utile se dovedesc a fi temele/sarcinile de lucru.
Exemplu: sa gaseasca un numar cat mai mare de completari ale frazei: hotarasc
sa-mi permit sa

3. Relatia de consiliere
Relatia de consiliere este definita ca un parteneriat ntre cei doi protagonisti,
practician
tranzactionalist - client, fiecare dintre ei cu viziuni, expectante si scopuri diferite.
Responsabilitatile consilierului, precum si responsabilitatile clientului sunt
prevazute n contractul initial:

Responsabilitatile consilierului:
a. sa conduca si sa dirijeze p rocesul de consiliere in vederea realizarii
obiectivelor clientului;
b. sa evite jucarea rolurilor de victima, salvator sau p ersecutor;
c. sa participe activ, impreuna cu clientul, la analiza tranzactionala, analiza
jocurilor psihologice si analiza scenariilor d e viata,
d.sa ajute clientul la nvatarea conceptelor A.T. pentru a le putea folosi in
evaluarea propriului comportament,
e. sa tina la curent clientul cu directia si rezultatele consilierii,
f. sa asiste clientul la realizarea contractului cu el insusi, rolul consilierului fiind cei
de martor sau facilitator,
g. sa considere obiectivele clientului mai importante decat cele proprii.

Responsabilitatile clientului:
a. sa stabileasca, prin contract, ceea ce vrea sa schimbe;
b. sa identifice potentele interioare ce ar putea fi antrenate n obtinerea schimbarii;
c. sa-si asume responsabilitatea pentru propriile decizii si actiuni si sa
ndeplineasca sarcinile date de consilier;
d. sa contribuie la stabilirea unei relatii terapeutice de siguranta si ncredere;
e. sa considere consilierul drept aliat al schimbarii si nu magician.

79