UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FILOSOFIE

MIRCEA FLORIAN,RECESIVITATEA-
O FILOSOFIE A SECOLULUI al XX-lea

REZUMAT

Conducător ştiinţific
Prof. univ. dr. Gh. Al. CAZAN

Doctorand
Adrian Constantin Michiduţă

1
 Cuvânt prevenitor

Mircea Florian se înscrie în pleiada de filosofi maiorescieni din perioada interbelică

alături de C. Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Ion Petrovici care au reprezentat
„generaţia de aur“ a filosofiei româneşti.
Se poate observa uşor că una dintre notele specifice ale acestui filosof constă în
multitudinea copleşitoare a asociaţiilor teoretice, a incursiunilor analitice în sistemele
filosofice cele mai variate, conturând de fiecare dată – prin lămuriri pe verticală şi pe
orizontală – starea istorică a unei probleme. Filosoful român era convins că „o expunere
sistematică are nevoie de întregirea istorică. Istoricul, făcând geneza doctrinelor, le arată şi
condiţiile în care au apărut şi deci într-o măsură oarecare şi sistematizarea lor“. Înzestrat cu
un subtil spirit critic şi preocupat îndeaproape de marile probleme ale existenţei şi
cunoaşterii, Mircea Florian ne oferă un răspuns original în concordanţă cu fenomenele
realului în care credea, bazat pe experienţa deschisă către toate chemările lumii gata să
cuprindă nu numai gândirea, raţiunea sau ştiinţa, dar şi viaţa cu faptele ei.
Pentru a putea realiza o Philosophie als strenge Wissenschaft, Mircea Florian este de
părere că trebuie să cunoaştem precis, care sunt „idolii şi superstiţiile, ce trebuie alungate
din planul gândirii“.
Studierea dualismelor filosofice a constituit o preocupare constantă la Mircea Florian
care a militat permanent pentru afirmarea unei filosofii care să reflecte complexitatea
existenţei, ierarhia reală a datelor, bogăţia de nuanţe a realităţii, să pornească de la fapte,
respingând orice simplificări spiritualiste, idealiste sau iraţionaliste. Aşa ceva mai întâlnim
şi la alţi filosofi europeni de la mijlocul secolului al XX-lea. Găsim, de exemplu, la
filosofii italieni B. Croce şi G. Gentile, tendinţa de curăţire a câmpului filosofic de
conceptele perechi. Printre altele, consemnăm la Croce, pe planul metafizicii, anularea
conceptelor polare subiectiv – obiectiv. Pentru a îndepărta orice echivoc precizăm aici că
este vorba de o similitudine structurală, şi nu de o influenţă reală.
În evoluţia gândirii filosofice a lui Mircea Florian distingem trei mari etape: I (1909
– 1924) philosophia perennis; II (1925 – 1939) filosofia datului; în etapa a III- a (1942 –
1959) concepe şi elaborează logica şi filosofia recesivităţii. Să mai precizăm aici că între
1954 – 1959 filosoful român definitivează ( a se citi redactează) forma finală a Recesivităţii
ca structură a lumii, 2 volume. Încrederea inspirată de această lucrare provine din faptul că

2
autorul ei gândeşte critic şi personal, fără să se lase ispitit de rezultatele altor filosofi, mai
înainte de a le fi verificat riguros. „Studiul acesta – nota M. Florian – este la fiecare pas o
explicaţie pozitivă sau negativă cu alte doctrine, aşa cum am procedat noi totdeauna, nu
numai din obligaţia academică de a iniţia pe ceilalţi în alte moduri de a gândi decât al
nostru, ci din convingerea că o doctrină nu este înlăturată sau slăbită prin simpla prezenţă a
alteia ce pretinde a fi mai adevărată, ci numai ca efect al procesului negativ de justificare a
pozitivităţii noi prin destrămarea critică a doctrinei sau a doctrinelor opuse mai vechi“.
Noutatea termenului de recesivitate propus de Mircea Florian „învederează o
disimetrie profundă în structura lumii. Disimetria constă în împrejurarea universală că
existenţa este structurată de termeni antitetici sau polari, în care unul domină, stă înainte,
iar celălalt este recesiv, vine din urmă (de la recidĕre), fără ca prin această poziţie
subalternă termenul recesiv să fie degradat“. Recesivitatea se impune ca o idee – forţă căci
poate să explice emergenţa noului prin dualităţi ce se pot degaja, de însăşi structura lumii.
În filosofia secolului al XX-lea ideile de dat, de fundament, de opoziţiei, de dialectică, le
mai întâlnim şi la alţi filosofi europeni, care într-un fel sau altul, l-au şi influenţat pe Mircea
Florian. La loc de cinste îi numim pe profesorul său din Germania Johannes Rehmke, cu
lucrarea Philosophie als Grundwissenschaft (1910) şi pe Rudolf Eucken, Les grandes courants
de la pensée contemporaine (1911), pe Nicolai Hartmann cu cele două lucrări Der Aufban der
realen Welt (1940) şi Zur Grundlegung der Ontologie (1941), pe filosoful francez de origine
română Ştefan Lupaşcu, cu lucrările Du Devenir logique et de l'Affectivité, vol. I, Le dualisme
antagoniste (1935), Logique et contradiction (1947), Le Principe d'antagonisme et la logique
de l'energie (1951), sau filosofi mai tineri care s-au afirmat în perioada postbelică: Theodor W.
Adorno, Negative dialektik (1966), Jean – Luc Marion, Étant donné. Essai d'une
phénoménologie de la donation (1997) şi pe Jean – Jacques Wunenburger, La Raison
contradictoire (1990), ambele traduse în România.
Valorificare concepţiei filosofice a lui Mircea Florian pe care o întreprindem în această
lucrare este realizată după metodele pe care însuşi gânditorul român le propunea: „acea
problematică şi acea critică“. Obiectivul principal al filosofiei lui Mircea Florian a fost după
spusele sale, „evadarea din soluţiile obişnuite, din acele «isme», care întreţin o dispută fără
ieşire şi ca atare stearpă, iar în acest scop am luat hotărârea de a reveni la faptele pure, la datele
netulburate sau purificate de tălmăciri preconcepute. Aşa s-ar explica stăruinţa noastră de a
statornici cu mijloace noi obiectul filosofiei. Lozinca noastră e: dincolo de pozitivism şi de
metafizică, păstrând totuşi de la cea din urmă cerinţa unui temei necondiţional, iar de la
primul căutarea acelui temei în cadrul unei experienţe restabilite în sensul ei autentic.“

3
 1. De la filosofia „datului“ la filosofia „recesivităţii“

Plecând de la afirmaţia filosofului german Nicolai Hartmann potrivit căruia „nimic

nu e mai cu răspundere în filosofie ca alegerea poziţiei iniţiale, ca alegerea datului“,
Mircea Florian îşi propune să reformeze filosofia pe baza datului în genere.
În sens filosofic general, se înţelege prin dat, ceea ce este prezent în mod mai mult
sau mai explicit în conştiinţă, înainte ca ea să-i aplice procesele sale logice sau de
interpretare.
În psihologie, se înţelege prin dat ceea ce este perceput imediat de către subiectul
cunoscător, în opoziţie cu ceea ce este cunoscut prin inferenţă sau prin calcul. În acest sens,
se foloseşte ca adjectiv şi ca substantiv de două genuri, la singular şi la plural. Eul este fără
îndoială atins într-o experienţă nici cu „conţinutul de conştiinţă“ (ca în solipsism) nu pot fi
acceptate de M. Florian ca puncte de plecare neîndoielnice.
Pentru Mircea Florian, datul desemnează tot ceea ce fiinţează. Realul, idealul şi
irealul fiinţeză toate şi intră prin urmare, în sfera datului. „Dar mai vorbim şi de ireal, de
ideal şi de suprareal […]. Acestea nu sunt date în sens de realitate în sine, dar sunt date ca
realitate psihologică, ca «trăire».
Existenţa în sens restrâns coincide cu datul real, realitatea ca o altă determinare a
datului în genere, dar ulterioară. M. Florian nu identifică însă, în nici un caz, datul în
genere cu datul empiric, real, existenţa cu realitatea. În accepţia specială, existenţa este
datul real sau realitatea care cuprinde anumite obiecte individuale

4
 2. Obiectul filosofiei – „datul în genere“

„Punctul iniţial al filosofiei, după noi – preciza M. Florian – [este] datul în genere
(indiferent, [dacă e] real sau nu, filosofia, faţă de chestia realităţii, îşi asigură o singură
răspundere: cercetarea condiţiilor generale a tot ce e real. Filosofia nu are ambiţia şi nici
puterea să decreteze a priori: ce anume e real sau e numai «în aparenţă» real.Mircea Florian
este de părere că „filosofia modernă a purces la descoperirea unui nou punct arhimedic. Am
găsit acest principiu purificat de prejudecăţi în noţiunea de dat în general – dacă prin dat se
înţelege tot ce poate fi obiect de cunoştinţă, real, ireal, ideal sau supreareal, orice despre care
vorbim. Mă pot îndoi de Existenţa perfectă, eternă, absolută şi infinită, însă nu mă pot îndoi
decât verbal că această Existenţă este totuşi dată, din moment ce vorbesc despre ea.
În problema datului o influenţă decisivă a venit din partea filosofului german J.
Rehmke. Mircea Florian este de părere că „filosofia lui Rehmke zdruncină multe din
noţiunile considerate până azi ca cele mai sigure; aduce un duh proaspăt nu numai în
dezlegarea problemelor, aşadar în metodologia filosofică, dar chiar în formularea acelor
probleme, în punerea pietrei de temelie […]. Filosofia lui Rehmke se prezintă ca un vast
efort de gândire, consecventă până la capăt, oricare ar fi concluziile; neintimidată de soluţii
milenare sau de perspectiva dărâmăturilor necesare. Şi tocmai strigenţa gândirii postulează
la el fixarea univocă a termenilor.
Mircea Florian consideră că nu „subordonarea datului faţă de conştiinţă, ci
subordonarea conştiinţei datului“ este singura teză lipsită de «prejudecăţi». „O descriere
pur psihologică nu e capabilă a lămuri prin ce se deosebeşte percepţia şi reprezentarea.
Dacă nu «ieşim» din conştiinţă, dacă nu recurgem şi la procese fiziologice (corporale)
distincţia rămâne un mister. Singura deosebire e următoarea: în percepţie sunt angajate şi
organele senzoriale, în reprezentare numai schimbările cerebrale.Gânditorul român vede
„datul în genere“ ca „obiect al filosofiei“, „constituit din tot ce este mai general, din tot
ceea ce în cunoştinţa noastră are summum de generalitate. Obiectul filosofie este
generalitatea în dat; universalitatea e patosul filosofic, iar potenţarea universalului e
metoda filosofică.Filosoful remarcă dezamăgit că termenul de dat nu e lipsit de
subînţelesuri şi iluzii spărătoare; nu e deci un termen filosofic ideal. Cu toate acestea ne
vom sluji de el, ocolind numeroase primejdii.

5
 3. Metoda dedomenologică

Mircea Florian era de părere că „filosofia nu deţine o metodă inedită, ezoterică,

rezervată celor puţini, iniţiaţilor, ea nu este în posesia unei metodologii ireductibile la cele
două procedee ştiinţifice generale – analiza şi sinteza“. 1
Filosoful român îl invocă pe Hegel, care a declarat „că filosofia, dacă vrea să devină
ştiinţă, nu poate să împrumute metoda sa de la o ştiinţă subordonată“. 2 În sistemul filosofic
hegelian, problema metodei ocupă un loc cât se poate de important. Fiind un gânditor
idealist, Hegel nu concepe metoda ca o formă care trebuie să se adapteze unui obiect dat,
ci, dimpotrivă, drept „temeiul absolut şi adevărul ultim“.
Nemulţumit de metodele folosite în filosofie de-a lungul timpului (analiza şi sinteza,
deducţia şi inducţia, metoda dialectică şi metoda transcendentală), Mircea Florian propune
ca metodă de cercetare în filosofie – metoda dedomenologică. 3 Această metodă are două
particularităţi: 1) „Ea este în acord cu postulatele raţionalismului neutral: caracterul
predominant analitic (descriptiv) al gândirii, prevalenţa datului (dedomenon), respectul faţă
de structura lucrurilor, precum şi faţă de orice teorie valabilă, neacceptarea absolutizărilor
legate de individualul schimbător (Bergson) şi nici a acelora privitoare la esenţa
1
M. Florian, Filosofie generală, p. 188.
2
Idem.
3
În filosofie, Mircea Florian foloseşte mai multe metode. Prima se numeşte metoda genetico-istorico-
documentară. „Prin metoda expunerii noastre – nota filosoful – vom urmări evoluţiile graduale, istorice ale
filosofiei şi vom căuta a împiedica trivializarea filosofiei care s-ar putea face prin întrebuinţarea unei
frazeologii seci pur sistematice [...]. Sistematizarea problemelor filosofice va avea ca scop să înlăture
scepticismul (de la skepsis = deliberare, examinare, cercetare) fără ca la urmă să ajungă la da sau ba.
Autoritatea metodei genetico-istorico-documentară suprimă trivializarea filosofiei[…].Metoda istorică pare
a nutri scepticism prin tragedia sfărâmării doctrinelor, în cursul secolelor. Metoda sistematică se loveşte de
superficialitate. Deci va trebui să fuzionăm ambele procedee într-o singură metodă sistematică – istorică.”
M. Florian, Philosophia perennis ... , pp.51- 53. Mircea Florian aminteşte în Cosmologia elenă de o altă
metodă istorică şi supraistorică care “ne-a dictat convingerea că între filosofia modernă şi cea greacă nu
există nici o divergenţă în ipotezele virtuale de la temelie.“p.7.
În Memoriu de titluri şi lucrări (1939), el afirma: „Această metodă ne-a asigurat o largă comprehensiune
istorică, oprindu-ne de a ne angaja precipitat şi fără examen critic la remorca unui sistem sau altul şi
înlesnindu-ne o poziţie mai independentă faţă de munca spirituală a Apusului, aşa cum de altminteri o poate
dori un Român. Astfel, prezentarea istorică a îmbrăţişat, ca într-o vastă panoramă, cu aceeaşi simpatie
înţelegătoare direcţiile de gândire cele mai antagoniste, urmărind în toate şi pretutindeni dezvăluirea atât de
anevoioasă a factorilor ce au trebuit să ducă la marile ezitări de azi. Obligaţia de a străbate toate realizările
gândirii europene de la Greci până la contemporani ne-a fost de cel mai mare folos pentru luminarea însăşi
a filosofiei. Craiova, Editura Aius, 2005, p. 79.
Cea de-a treia metodă folosită de Mircea Florian este metoda recesivă. „Dintre ideile mai vechi, - aprecia
filosoful – dar cu zel cultivate după al doilea război mondial de curentul neohegelian şi marxism, dialectica
pare cea mai aproape de recesivitate, de metoda recesivă. În adevăr, raportul de recesivitate este raport de
opoziţie, iar raportul de opoziţie se exprimă sub formă de negaţie.” Recesivitatea... , vol. I, 1983, pp. 77-78.
Deci, recesivitatea trebuie privită ca metodă şi ca structură a lumii.

6
neschimbătoare (Husserl); 2) Ce-a de-a doua trăsătură a metodei dedomenologice este că
ea nu-i angajată în favoarea unei metafizici raţionaliste sau iraţionaliste (Bergson sau
fenomenologii existenţialişti Heidegger, Jaspers, Sartre.Prin aceste trăsături, metoda
propusă de Mircea Florian este superioară celorlalte metode. De ce? Această metodă nu
pledează pentru o realitate metafizică sau empirică, socotind că problema realităţii reclamă,
pentru dezvoltarea ei, apelul la o metodă complementară, metoda critică. […] Neutralitatea
metodei se manifestă şi sub altă formă. Ea integrează tot ceea ce a rezistat examenului din
metoda dialectică şi metoda transcendentală. Din metoda dialectică preia „anunţul că
opoziţia, conflictul, contradicţia, negaţia constituie un impuls de viaţă pentru realitate şi
gândire“, iar Metoda dedomenologică este superioară faţă de celelalte metode descriptive,
deoarece „posedă un punct de plecare solid, evident prin sine, incondiţional, care este
enunţul: „datul este dat“, neatârnat de conţinutul acestuia“ şi consideră că această formulă
se bucură de evidenţă iniţială.
În tandem cu metoda dedomenologică, Mircea Florian face apel şi la metoda critică:
„Conştiinţa critică este simţul limitelor şi al posibilităţilor prin contactul direct cu
obiectele, cu datele. Conştiinţa critică este susţinută de curajul de a revizui şi amenda, ea
este şi refuzul de a se închide în sistem prin sacrificarea faptelor, iar faptele sunt sacrificate
nu numai când menţinem rigid determinarea lor, dar şi când o schimbăm după nevoile
momentului Pe linia acestor principii, Mircea Florian a fost îndreptăţit să afirme că
filosofia noastră se vrea a fi o filosofie atifică (de la „a“ = fără şi „typhos“ = iluzie,
halucinaţie), „chiar dacă se va dovedi până la urmă că ea nu face decât să înlocuiască o
iluzie prin alta, cum ar fi suveranitatea ştiinţei, a raţiunii unită cu experienţa, adică
suveranitatea unei experienţe integrale. Mircea Florian consideră că este necesar „să lărgim
noţiunea de experienţă, admiţând, în locul experienţei închise în slăbiciunea ei, o
experienţă deschisă, o experienţă gata a primi tot ce poate fi cunoscut“. Când devine
experienţa deschisă? „Experienţa devine primitoare, - ne asigură Florian, – îndată ce am
aruncat peste bord prejudecata străveche a experienţei închise în individual şi real.
Experienţa este deschisă – în primul rând – universalului sau generalului, cum se constată
în posibilitatea de a determina individualul prin universal (raţional)“. Astfel, experienţa
după Mircea Florian prinde nu numai individualul, «concretul», ci şi universalul,
«abstractul», căci fără perceperea nemijlocită a universalului, de pildă a caracterelor
umane, nu e perceput nici individualul, de pildă acest om.
Redimensionarea experienţei a fost realizată de Mircea Florian pe cel puţin două
planuri: „a) gândirea unei experienţe deschise, integrale în sensul extinderii ei la toate

7
categoriile de obiecte: reale (corpuri şi suflete), fictive sau nereale (produsele imaginaţiei,
iluziile, halucinaţiile), ideale (valorile) şi neutrale sau suprareale (obiectele logice şi
matematice); b) anularea rupturii artificiale dintre necesar şi general, atribuite de vechiul
raţionalism Raţiunii, deţinătoare ori legislatoare ale acestora pe de o parte şi individualul,
singularul, pe de altă parte.

4. Filosofia recesivităţii

Filosoful s-a arătat preocupat de examinarea şi înlăturarea echivocurilor, a erorilor şi

a confuziilor filosofice, netezindu-şi astfel drumul spre înţelegerea şi explicarea adecvată a
noţiunilor prime, fundamentale, numite de el şi „noţiuni limită, fiindcă îşi au sediul la
marginea gândirii. omeneşti. El aprecia că singura direcţie realistă în acest sens nu poate fi
decât efortul constant şi interdisciplinar „de a clarifica noţiunile prime“, adică de a stabili
exact sensurile şi semnificaţiile lor reale. Astfel, filosoful descoperă şi pune în circulaţie un
principiu clar, riguros argumentat, în consens cu realităţile structurale ale lumii. El s-a
simţit tentat mai întâi de ideea paralelismului, apoi de termenul de corelaţie, de formula
„întâietate alternativă“, pentru ca, în cele din urmă, să se oprească definitiv la dualitatea
sau polaritatea recesivă.
Mircea Florian sublinia că „îndeosebi două fapte esenţiale ne-au sugerat această
exegeză filosofică: 1) un fapt binecunoscut omului, anume raportul dintre materie (corp) şi
spirit (suflet); 2) un fapt recunoscut pe faţă de-abia în vremea noastră: raportul dintre
noutate şi repetiţie sau problema formulată de noi mai demult «cum este posibilă noutatea
într-un univers care este sau pare a fi inteligibil numai prin repetiţie şi identitate. Termenul
de recesivitate este propus de Mircea Florian ca principiu sau structură, în „lipsa altuia mai
convenabil, într-un sens nou [...]. N-am ţinut niciodată la termeni noi, anume fabricaţi şi
am rezistat glosomorfismului. Am ales un termen cu o întrebuinţare specială, ceea ce era
un pericol, dacă n-am fi insistat asupra înţelesului generic folosit de noi“. Conceptul de
recesivitate introdus în filosofia românească de Mircea Florian „învederează o disimetrie
profundă în structura lumii“. El consideră dualismul individual – general ca fiind cel mai
însemnat, deoarece în el este angajat concretul: „Aceşti doi termeni definesc principala
trăsătură structurală a existenţei. Experienţa cunoaşte ceea ce este avut o singură dată, ceea
ce nu repetă – individualul – şi ceea ce este avut de mai multe ori, ceea ce se repetă, ceea
ce are caracter iteratativ – generalul. Acestă structură este inerentă, intrisecă, datelor,

8
obiectelor, şi constituie oarecum minunea lumii.Filosoful român nu se arată convins că
recesivitatea s-ar bucura de dimensiunile universalităţii, invitându-ne chiar la un moment
dat „să ne împotrivim ispitei de a exagera şi generaliza recesivitatea. Noi - scria el – nu
vedem peste tot recesivităţi“. Aşa se explică, probabil, frecventele sale reveniri, nevoia
parcă mereu resinţită de a completa, exemplifica, nuanţa, de a adăuga continuu noi şi
lămuritoare note determinative privind natura şi sensul polarităţii recesive.

5. Ce este recesivitatea?

În Recesivitatea ca structură a lumii, Mircea Florian elaborează o ontologie generală a

existenţei în care metafizica tradiţională îşi pierde sensul.“Termenul de recesivitate este o
apariţie inedită în câmpul filosofiei universale. Meritul creării şi al explicării lui aparţine în
exclusivitate gânditorului român Mircea Florian“.4 Luat din biologie, cuvântul recesivitate este
ridicat la nivel de concept fundamental şi, alături de dat, care este realul ca atare şi realitatea
psihologică – este un principiu de „reconstrucţie filosofică“.Mircea Florian „crede (şi susţine
cu o argumentare specifică) că noţiunea de recesivitate (aşa cum o defineşte şi o foloseşte)
poate cel mai bine să exprime relaţiile dintre noţiunile de bază într-o căutată; prezumtivă,
necesară) unitate, articulând adecvat toate aceste abstracţii de mare generalitate“.5
O întrebare care se impune cu necesitate este aceasta: Când s-a născut ideea de
recesivitate la Mircea Florian ? Filosoful nu a lăsat nimic scris în legătură cu momentul în
care i s-a cristalizat filosofia recesivităţii. În prefaţa lucrării M. Florian invocă două motive
care l-au determinat să elaboreze recesivitatea: „1) raportul dintre materie (corp) şi spirit
(suflet); 2) raportul dintre noutate şi repetiţie“ 6 .
În Memoriu de titluri şi lucrări (1939), anunţa că va publica în curând 2 volume cu
titlul Elemente de filosofie arătând că „în capitolul Relativitate şi existenţă din această
lucrare cuprinzătoare, încă neplublicată face dovada că relativitatea în cele şase înţelesuri
ale ei, departe de a fi şi de drept, cum a fost de fapt, motivul esenţial al crizei filosofice la
antici, medievali şi moderni, se integrează într-o filosofie obiectivă şi progresivă, la
adăpost de acţiunea ruinătoare a scepticismului“. 7

4
Ioan C. Ivanciu, Natură şi polaritate la M. Florian, în “Revista de filosofie", Tom XLI, nr. 2, martie-aprilie
1994, p. 127.
5
Liviu Sofonea, Mircea Florian şi problematica recesivităţii, în “Astra”, nr. 9/1988, p. 5.
6
Mircea Florian, Recesivitatea..., vol. I, p.41.
7
Mircea Florian, Memoriu de titluri şi lucrări, p. 91.

9
 Cele două volume Elemente de filosofie nu s-au publicat niciodată. Ce s-a întâmplat
cu aceste volume ? Aceste volume sunt de fapt cele 2 volume din Recesivitatea ca
structură a lumii. Mircea Florian aşa cum recunoaşte, nu a fost mulţumit de ideea de
dualitate, de paralelism,de complementaritate şi a amânat mereu publicarea acestei lucrări.
Putem confirma cu certitudine că ideea de recesivitate i s-a cristalizat în deceniul al
patrulea, mai precis, între 1942 – 1945 şi ea a fost prezentată în Cursul de logică, vol.
II+III predat de prof. Mircea Florian studenţilor de la Facultatea de Litere şi Filosofie din
Bucureşti. Prima dată, M. Florian a pus bazele Logicii recesivităţii. 8 De fapt Recesivitatea
ca structură a lumii începe cu Aspecte fundamentale şi se încheie cu Concluzii, unde este
expusă logica recesivităţii 9 (adică, logica opoziţiei, contrarietate, contradicţie, negaţie,
dialectică, categorii filosofice s.a), recesivitatea (aspecte speciale), fiind o metateorie.
Recesivitatea ca structură a lumii a fost redactată (nu elaborată) la începutul
deceniului al cincilea din secolul al XX-lea. După eliberarea din lagărul de la Ghencea din
Bucureşti unde a fost deţinut fără să fie judecat, reuşeşte să găsească resursele necesare
redactării acestei lucrări. S-a apucat de ea în 1954 şi a finalizat-o în cinci ani, în 1959.
Mircea Florian amintea: „Fiindcă redactarea, mereu amânată, a început târziu şi s-a făcut în
împrejurări grele, lucrarea nu este completă din două puncte de vedere. Nu toate noţiunile
filosofice au fost trecute prin sita raportului de recesivitate, iar noţiunile examinate nu s-au
bucurat de o dezvoltare pe care noi am fi dorit-o mai amplă“. 10
În 1959 când a finalizat lucrarea, „Angela Florian, soţia, într-una din seri a primit
două manuscrise voluminoase, cu precizarea: «Aici este tot ceea ce am gândit», exprimând
convingerea categorică de a fi elaborat forma ultimă şi optimă a propriei sale concepţii
filosofice“. 11 În prefaţa lucrării Mircea Florian nota: „Prezentăm în această lucrare ceea ce
am putea numi concepţia noastră ezoterică – dacă nu chiar postumă – o vedere filosofică
necomunicată până acuma“. 12 Filosoful o considera o lucrare postumă din cel puţin două
motive: 1) starea sănătăţii şi vârsta pe care o avea şi 2) condiţiile politice neprielnice.
Ce înţelege Mircea Florian prin recesivitate ? În ceea ce priveşte termenul de
recesivitate, neîntrebuinţat în filosofie, el precizează „că nu am nevoie de lămuriri pentru a
scuza folosirea lui ca principiu sau ca idee fundamentală. Termenul de recesivitate

8
Vezi Mircea Florian, Logica recesivităţii, Craiova, Editura AIUS, 2006.
9
Angela Botez a publicat în volumul Mircea Florian, Opere alese, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2006, cele două părţi (Aspecte fundamentale, vol. I şi Concluzii, vol. II).
10
Mircea Florian, ibidem, p. 41.
11
Victor Isac, Mircea Florian, Viaţa şi opera, în “Forum”, an XXX, nr. 4, aprilie 1988, p. 62.
12
Mircea Florian, idem.

10
(recidere = a veni pe urmă) relevă existenţa unor dualisme, în care raportul factorilor nu
este de coordonare, ci de subordonare, în sensul cel mai obiectiv al acestui termen“. 13
Termenul de recesivitate propus de Mircea Florian îşi are originea în limba latină
recedo, recedere, recessi şi înseamnă a merge înapoi, a se retrage, nemanifestat. Noţiunea
de recesivitate a fost pusă în circulaţie de Gregor Mendel (1865) pentru a indica acel
caracter sau factor ereditar dintr-o pereche de caractere sau alelomorfi.
Mircea Florian arată că „istoria gândirii dezvăluie, în unele cazuri două recesivităţi
opuse, una determinată de spiritul ştiinţific, adică de respectul faptelor, de cunoştinţa
neprevenită, cealaltă determinată de misticism, de experienţa obscură a unităţii vieţii în
chiar fenomenul morţii, de voinţa de a şterge individualitatea, de a o anula pentru a o
exalta, pe scurt, de experienţa «coincidenţei opuşilor»“; 14
În definirea „termenului [de recesivitate] – nota Gh. Al. Cazan -, Mircea Florian
procedează cu scrupulozitatea şlefuitorului de oglinzi. Orice înaintare este însoţită de
revederi, precizări şi de nuanţări care pot crea senzaţia că gânditorul s-a temut să nu lase
nimic neexplicat şi să prevină orice obiecţie posibilă. Avem aici prudenţa filosofică venită
dintr-un extraordinar exerciţiu istorico – filosofic. Analitica istorico – filosofică din toate
celelalte lucrări ale gânditorului atinge punctul culminant în această teorie despre
recesivitate ca structură a lumii“. 15
„Factorul recesiv – explică filosoful – deşi este subordonat, are o semnificaţie
existenţială mai înaltă, de exemplu, materia domină spiritul, care este recesiv, dar spiritul
are o semnificaţie majoră“. 16 Dualitatea recesivă „nu presupune termeni de putere egală
(isostenici) sau de valoare egală (isostimici), ci unul dintre termeni prevalează asupra
celuilalt“. 17 Coexistând şi fiind unitari, termenii polari sunt prin urmare simultani, de unde
rezultă că „raportul recesiv nu este un raport de «înainte – după», un raport temporal, căci
polul dominant nu este mai înainte nici temporal, nici axiologic. Cei doi poli sunt simultani
şi nu pot fi consideraţi ca o succesiune temporală, logică sau axiologică. Legătura lor este
necesară. Unul se opune celuilalt şi prin aceasta îi recunoaşte coprezenţa“. 18
Între categorii există, după Mircea Florian, relaţii de opoziţie sau de contrarietate şi
nu de contradicţie, cum considera Hegel, aceasta din urmă având loc numai între enunţuri
(afirmaţii şi negaţii). Din perspectiva logică dualităţile categoriale sunt inegale, unul din

13
Mircea Florian, Recesivitatea …, vol. I, p. 41.
14
Mircea Florian, Recesivitatea…, vol.I, p.72.
15
Gh. Al. Cazan, Mircea Florian şi Nae Ionescu…, pp. 153-154.
16
Mircea Florian, Recesivitatea…, vol. I, p. 55.
17
Ibidem, p. 60.
18
Ibidem, p. 75.

11
termeni este dominant, prim, iar celălalt recesiv, secundar. Raportul de prioritate nu este
însă temporal, ci doar logic, termenii fiind simultani. Simultaneitatea sau coprezenţa,
precum şi reciproca lor necesitate, demonstrează deci, înainte de toate, că polul dominant
nu precede polul recesiv, în nici o împrejurare, nici în timp, nici logic şi axiologic.
Mircea Florian propune o nouă formă de dualitate, dualitatea recesivă, formă
ignorată până acuma de majoritatea filosofilor. Ce exprimă această dualitate în opinia
gânditorului român ? Ea exprimă „o structură generală a existenţei, a cunoaşterii şi valorii
– structura recesivă, prevalentă. Spre deosebire de vechiul dualism, care admitea un singur
dualism sau un dualism dominant, noul dualism – în accepţia cu totul aparte a acestui
cuvânt – constată existenţa mai multor dualisme recesive, între care însă nici unul nu este
dominant şi celelalte recesive“.19 Florian vede dualismul ca pe o opoziţie care are caracter
antitetic, antinomic, heterotetic, într-un sens special determinat de raportul recesiv.
Cum se manifestă recesivitatea în opoziţia contrară, în antinomie, în dualism ?
Mircea Florian crede că răspunsul trebuie căutat „în încercările de a depăşi dualismul, de a
scăpa de strângerea antinomiei. Însăşi încercarea de a evada din dualism trădează
netemeinicia convingerii că cele două poziţii contrastante sunt egal de puternice şi că
rămânând în orbita lor mai există scăpare“. 20
1) „Un prim tip de soluţionare a dualităţii este conservarea ei prin echilibrarea
opuşilor, considerarea acestora ca deopotrivă de tari, aşa încât rezultatul este un
compromis şi o condamnare la inacţiune a gândirii“. 21 Filosoful român îl citează pe H.
Spencer şi I.H. Rădulescu. H. Spencer arată că în toate cazurile avem un mers spre
echilibru. Mircea Florian nu este de acord cu H. Spencer fiindcă, „echilibrul este o scurtă
fază de trecere de la un pol la altul, de la evoluţie la disoluţie; el nu suprimă opoziţia, ci o
aplanează temporar, acordă un răgaz şi aruncă o punte între cei doi poli“. 22 Cu Ion Heliade
Rădulescu, Mircea Florian nu este de acord, deoarece teoria „echilibrului între antiteze“,
reprezintă un tip general şi elementar de soluţionare a dualităţii.
2) „Un alt tip de depăşire a dualităţii şi totodată de păstrarea ei, tip foarte răspândit în
filosofie, religie şi chiar ştiinţă, este tipul pe care l-am putea numi disociativ“. 23 Cum se
realizează dualitatea disociată? Această dualitate, „fără a fi suprimată, a fost dobândită nu

19
Mircea Florian, op.cit, p. 55.
20
Ibidem, p. 64.
21
Mircea Florian, op.cit, p. 84.
22
Ibidem, p. 85.
23
Ibidem, p. 86.

12
prin monism, ci printr-o referinţă la un alt dualism mai profund şi mai puţin problematic.
Aşadar, dualitatea nu este suprimată, ci numai depăşită printr-o nouă dualitate“. 24
Toate aceste forme de dualism menţionate în istoria filosofiei nu l-au satisfăcut pe
Mircea Florian. „Eroarea majoră – nota el – a filosofiei contemporane este lipsa unei
fundamentări solide, a unei certitudini iniţiale, deci este absenţa unei clarificări principiale.
Aproape toate filosofiile care poartă în ele germenii numeroaselor erori de mai târziu“.25
Pentru filosoful român, vechiul dualism, „care admitea un singur dualism sau un dualism
dominant, noul dualism – în accepţia cu totul aparte a acestui cuvânt – constată existenţa mai
multor dualisme recesive, între care însă nici unul nu este dominant şi celelalte recesive“.26

6. Logică şi dialectică

În sistemul filosofic elaborat de Mircea Florian întâlnim mai multe etape. Filosoful
atacă de la început datele fundamentale ale logicii şi îşi fixează în general o poziţie
esenţială asupra teoriei noţiunilor şi a categoriilor filosofice.
„Mircea Florian pleacă de la punctul de vedere al lui W. Wundt, potrivit căruia
noţiunile prime, ar avea şi proprietatea de a se prezenta ca perechi de opoziţii, deci se
impune în mod necesar, crede filosoful român, o mai atentă considerare a raporturilor de
opoziţie. Există din perspectiva gîndirii filosofice convingerea că opoziţia trebuie să
îndeplinească două condiţii fundamentale : "1) opoziţia presupune doi termeni de putere
egală (isostenici) ; 2) opoziţia presupune o sinteză a lor, ca singur mijloc de a stăpîni
opoziţia, de a ajunge la armonie – în realitate, sinteza nu suprimă opoziţia, ci dimpotrivă o
consfinţeşte, fiindcă sinteza înseamnă «şi una şi alta». 27 "

7. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie

Opoziţia corelativă sau corelativitatea opuşilor are o structură deosebită de simpla

corelaţie a oricărei relaţii şi de aceea este exprimată numai prin opoziţia contradictorie şi
mai ales prin aceea contrară. Ce este contrarietatea? În Curs de logică, vol. II, Mircea

24
Idem.
25
Ibidem, p. 42.
26
Ibidem, p. 55.
27
Mircea Florian, op.cit.,p.7.

13
Florian defineşte contrarietatea şi contradicţia astfel: „1) Contrarietatea presupune „o
dualitate de termeni în opoziţie, însă ambii termeni sunt pozitivi şi au un cadru comun
(alb-negru; suflet-corp; întuneric-lumină; bine-rău, etc“). 28
Uneori contradicţia s-a aplicat în mod impropriu, la unirea de noţiuni numite
disparate. De exemplu, „«piatră» şi «gânditoare» sau «apă» şi «veselă», sau «lemn» şi «de
fier». Contradicţia constă aici în unirea a două noţiuni care în realitate nu se întâlnesc
niciodată laolaltă şi de aceea nu le putem concepe: «piatră gânditoare», o «apă veselă», sau
un «lemn de fier». Dar putem prea bine imagina fără contradicţie, ca posibile, o «piatră
gânditoare», o «apă veselă» - animismul primitiv şi poezia de azi privesc uşor asemenea
fantezii -, în fine un «lemn de fier» (sideroxylonul celor vechi) – tot cu ajutorul imaginaţiei
mitice“. 29
Cu totul altfel se prezintă opoziţia contrară. 30 „Opoziţia contrară – preciza Florian –
este mai puţin precisă, dar mai fecundă prin conţinutul său pozitiv. Cei doi căci cei doi sau
trei termeni contrari sunt pozitivi: «roşu» şi «verde», «alb şi negru», «sus şi jos» etc.
Exemplu de contrarietate tripartită este «dulcele» care se opune «amarului», ca şi
«săratului» (chiar şi acrului). Deoarece nici termenii contrari nu pot fi atribuiţi aceluiaşi
lucru în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, cum defineşte contradicţia logică clasică a lui
Aristotel, putem transforma uşor pe unul din termenii contrari în termen contradictoriu, de
exemplu «verdele» opus «roşului» devine contradictoriu «non roşu»“. 31
Gânditorul român stabileşte trei trăsături distincte ale contradicţiei: „(i) Contradicţia
este o chestie de exprimare de mare însemnătate pentru acurateţea gândirii, căci ea fixează
precis cele două poziţii: teza şi antiteza; (ii) Contradicţia priveşte «discursul», «logosul»,
este de competenţa logicii; ea nu aparţine realităţii în sensul propriu al cuvântului real.
Vorbirea se contrazice, nu realitatea, dar totdeauna vorbirea cu sens are rădăcinile în
realitate în fapte. De aceea contrazicerea ne ajută să gândim realitatea în mod precis şi este
condamnarea irevocabilă a gândirii surprinsă în contradicţie; (iii) Putem vorbi în genere de
contradicţie, aşa încât să înglobăm opoziţia contrară şi chiar simpla diferenţă […].

28
Mircea Florian, Curs de logică, vol. II, p. 178.
29
Idem.
30
“După privirea asupra contradictoriului – scria M.Florian – ni se impune o nouă distincţie nu mai puţin
însemnată pentru înţelegerea lumii: între contradicţie de o parte şi antagonism, conflict, dezacord,
disonanţe, coliziune, repugnanţă de altă parte. Antagonismul sau conflictul este opoziţia contrară dinamică
sau reală, care la origine e poziţia direcţiilor în spaţiu. Conflictul dinamic, care duce la tensiune şi ciocnire,
se termină sau cu echilibru sau cu un compromis. La echilibru, care poate fi stabil sau labil, opoziţia rămâne
virtuală şi reapare ori de câte ori echilibrul e tulburat din afară. La compromis dispare opoziţia latentă,
deoarece fiecare din forţele în joc a primit dreptul ei, deci a fost satisfăcută în măsura în care şi ea a
respectat ceea ce era îndreptăţit în forţa opusă”. Mircea Florian, Curs de logică, vol. II, p. 181.
31
Mircea Florian, Recesivitatea…,vol. I, p. 57.

14
Contradicţia în mod strict este o simplă transpunere logică a realităţii, cum recunoaşte şi
Hegel, gânditorul care a întrebuinţat generic, confuz, termenul de contradicţie“. 32
Există un criteriu sigur de a deosebi opoziţia contrară de opoziţia contradictorie?
Mircea Florian răspunde: „contrarele sunt opuşi care nu se pot uni pentru a da un conţinut,
pe când contradicţiile se exclud, nu pot da o «sintez㻓. 33 El exemplifică faptul că
„deosebirea şi asemănarea (identitatea) sunt contrare şi totuşi dau acelaşi conţinut, atunci
când un obiect cuprinde în sine deosebiri şi asemănări (identităţi). Deosebirea şi non-
deosebirea nu pot fi unite, totalizate, fiindcă se exclud în mod absolut, afară numai dacă nu
înlocuim negaţia (non-deosebirea) printr-o notă pozitivă (asemănarea sau identitatea) şi
atunci ancorăm în domeniul contrarelor. Non-deosebirea este o pură negaţie, iar din pura
negaţie putem scoate numai un termen pozitiv vag, generic, pe care numai experienţa îl
poate preciza“. 34
Mircea Florian îl învinuieşte pe Hegel că a construit dialectica, pe pura negaţie, în
timp ce el dădea temeiurilor contradictorii sensul pozitiv al contrarietăţii. Şi Nicolai
Hartmann – detalia Florian – „respinge energic confundarea contrarietăţii, pe care el o
numeşte «opoziţie», cu contradicţia şi face responsabil îndeosebi pe Hegel de această
confuzie“. 35 Care este motivul acestei confuzii? Motivul real al confuziei dintre
contradicţie şi contrarietate are o cauză precisă: „aceea dintre cele două sensuri ale
negaţiei "scolastici au enumerat în mod special toate particulele privative şi negaţia sub
toate formele sale: non, nullus, nihil, neuter, sine, praeter, etc timp şi a parte animae; 4)
negaţia, ca expresie a falsului, nu era a parte rei, şi prin urmare nu era decât o atitudine a
subiectului fără conţinut obiectiv, era a parte animae exclusiv“. 36
Se ştie, de exemplu, ce importanţă are negaţia în filosofia lui Hegel. O. Hamelin se
întreba: Care este sensul negaţiei la Hegel? Această negaţie „nu este pur şi simplu o lipsă,
este lipsa a ceva, şi deci trebuie să se treacă la acest ceva De exemplu, triunghiului îi
lipseşte realitatea prin faptul tocmai că exclude patrulaterul, şi prin aceasta el pune
noţiunea. Dar, după Hegel, termenul superior antrenează dispariţia celui inferior.
Superiorul, în ceea ce el are limitat şi imperfect, este inferiorul, ni se spune: astfel că
supremul este negaţia tuturor negaţiilor“. 37

32
Idem.
33
Idem.
34
Ibidem, pp. 58-59.
35
Idem.
36
Ibidem, pp. 194-195.
37
O.Hamelin, Essai sur les éléments principaux de la reprézentation, Paris, Félix Alcan, 1925, p. 517.

15
 În Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I, Mircea Florian acorda negaţiei două
sensuri: „a) surprimarea unui termen pozitiv, suprimare care se mulţumeşte, în cazul cel
mai bun, numai cu vaga indicare a termenului pozitiv opus sau deosebit faţă de cel negat,
fiindcă accentul cade nu pe descoperirea termenului pozitiv opus, care rămâne în umbră,
necunoscut, problematic, ci pe suprimarea termenului pozitiv prezent (sănătos – non
sănătos); b) nu suprimarea este ţinta negaţiei, ci dezvăluirea termenului pozitiv – opus,
îmbogăţirea realităţii, diversificarea ei, arătarea feţelor şi chipurilor felurite, chiar dacă
aceste feţe sunt vătămătoare (sănătos – nesănătos sau bolnav)“. 38 Gânditorul român îl
citează pe logicianul francez E. Goblot, care a subliniat îndoita funcţie a negaţiei. „Prefixul
sau sufixul negaţiei are două sensuri: aci el semnifică negaţia pozitivului (insensibil,
neînsufleţit etc.), aci contrarul pozitivului (nedrept, infam, ignobil etc.), aci unul sau altul,
după voie“. 39
Mircea Florian insistă în Logica recesivităţii să facă o precizare importantă:
„Negaţia 40 – scria el – are două sensuri, după sfera noţiunii ce neagă. Nonalb cuprinde sau
toate lucrurile din lume care nu sunt albul sau numai toate culorile care nu sunt albul.
Numai prima negaţie este un termen nedeterminat sau infinit, iar sferele celor doi termeni
(alb şi nonalb) se exclud complet şi nu presupun un gen suprem, întrucît universul, în
totalitatea lui, nu e genul lui alb şi nonalb.
A doua negaţie înglobează albul şi toate celelalte diferenţe de lumină şi culoare, deci
o sferă destul de precisă de existenţe. În ambele forme, negaţia nu aduce nici o cunoştinţă
nouă şi totuşi ea e singura posibilitate de a «opera prin pura gândire»“.41
Raportul de recesivitate este un raport de opoziţie, iar raportul de opoziţie se exprimă
sub forma de negaţie. „De la începuturile gândirii europene este întrevăzută îndoita
funcţiune a negaţiei: excluderea, dar şi co-prezenţa termenilor negaţi.

38
Mircea Florian, op.cit. p. 59.
39
Idem.
40
Pentru logicianul german Christoph Sigwart “negaţia are un caracter subiectiv, de a împiedica eroarea şi
niciodată nu se poate spune în general şi cu un caracter exhaustiv, ceea ce este necesar să fie negat despre un
subiect. Din această cauză, - detalia – Anton Dumitriu – ceea ce înseamnă «nu» şi ceea ce înseamnă negaţie
nici nu se poate defini şi nici descrie”. Anton Dumitriu, Teoria logicii, p. 199.
41
Mircea Florian, Logica recesivităţii, p.174.

16
 8. Opoziţia recesivă

Dacă termenii opuşi pot fi reuniţi, contradicţia lasă loc contrarietăţii, iar dacă aceştia
din urmă „sunt legaţi în mod necesar, contrarietatea devine contrarietate recesivă“. 42
Contrarietatea recesivă este tipul de relaţie „logică ce se caracterizează prin aceea că
termenii ei nu pot fi adevăraţi, dar pot fi falşi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Contrarietatea este mai imprecisă decât contradicţia, dar este mai fecundă, deoarece ambii
termeni sunt pozitivi. Pe de altă parte, întrucât nu e întemeiată pe negaţie, contrarietatea
permite trecerea gradului de la un termen la altul şi admite participarea mai multor termeni
la raport“. 43
(i) Opoziţia recesivă este o opoziţie total diferită de opoziţia contradictorie, deşi nu
există vreo piedică serioasă a aplica termenul de contradicţie şi în acest caz este vorba de
limbaj. „Opoziţia recesivă este o formă ireductibilă a opoziţiei contrare. Pereche şi
impereche sunt opuşi contrar în sensul obişnuit, fiindcă amândoi sunt nu numai pozitive, ci
egale. Dimpotrivă, individual-general şi deosebire-identitate sunt opoziţii recesive, fiindcă,
deşi pozitive, unul din termeni domină (individualul, deosebirea), iar celălalt este recesiv
(generalul, identitatea)“. 44
Mircea Florian analizează în tandem opoziţia recesivă şi opoziţia contradictorie
arătând că „dacă opoziţia recesivă ar fi o opoziţie contradictorie, termenii ce se contrazic
nu s-ar putea uni, cum este posibil şi chiar la contrarii“. 45 Filosoful român subscrie la ideea
formulată de B. Jasinowski potrivit căreia „unificarea antitezelor într-o sinteză superioară
nu poate avea loc decât dacă este vorba de contrarii şi nu de sinteza contrariilor“. 46
(ii) O altă trăsătură a opoziţiei recesive este aceea că ea „nu este opoziţia contrară
obişnuită care admite o îndreptăţire egală a celor doi termeni şi posibilitatea de a uni
aceştia fără o necesitate internă.
Opoziţia recesivă, la prima vedere, este înrudită cu contrarietatea care este
pretutindeni prezentă. Totuşi în opoziţia recesivă, „termenii polari sunt uniţi fără să fie
identici sau cuprinşi într-o sinteză, sunt relaţionaţi fără să existe o esenţă comună, iar

42
Mircea Florian, Recesivitatea…,vol. I, p. 79.
43
A. Ganci, op.cit, p. 577.
44
Mircea Florian, op.cit, vol. I, p. 81.
45
Ibidem, p. 82.
46
Idem.

17
relaţia lor este aceea dintre polul dominant şi polul recesiv. Opoziţia recesivă este o diadă,
nu o triadă, este binară, nu trenară. Astfel, opoziţia recesivă este singura care se încadrează
în structura „diadică, binară, dualistă, a gândirii care exprimă structura experienţei, dar ea
duce cu sine specificul pe care nu-l tolerează nici opoziţia contrară, nici opoziţia
contradictorie clasică «şi una şi alta», nu însă prin identificarea lor, ci prin asocierea lor,
pentru a da experienţei o înaltă potenţare“. 47
Dialectica recesivităţii promovată de filosoful român înlătură tocmai „specificul
dialecticii hegeliene – trecerea unui termen în termenul «contradictoriu» prin negaţiile de
sine -, şi de aceea înlătură şi sinteza, a cărei funcţie este să păstreze – şi încă pe un plan
superior – termenul negat sau «distrus». Poziţia recesivităţii respinge convingerea
fundamentală a lui Hegel că adevărata, deplina afirmaţie sau pozitivitate se naşte ca urmare
a unei negaţii radicale“. 48

9. Categoriile filosofice

Structura categorială a lumii concepută de Mircea Florian pune accentul pe o

ontologie fundamentală care împrumută caracterele specifice ale analizei, atât pe cele
«pozitive» cât şi pe cele «negative».
„Noţiunile prime au – în opinia filosofului român – o structură specifică, o înfăţişare
caracteristică: sunt noţiuni polare sau antitetice, potrivit unei expresii mai vechi, sau
heterotetice (hèteros = altul, thêsis = poziţie)“. 49
Structura polară sau antitetică presupune doi termeni ce stau în raport de opoziţie
deci „presupune multiplul cel mai redus“. 50 Prioritatea unui termen faţă de celălalt, a tezei
faţă de antiteză (heteroteză) este de factură logică, deci atenporală, pe fondul existenţei lor
necesare, autonome şi simultane. Inegalitatea termenilor filosofici specifică dualismului
recesiv impune în logica recesivităţii perechea categorială determinant – dependent care
„exprimă caracterul generic al tuturor perechilor de contrari, pe scurt rezumă raportul
recesiv“. 51

47
Idem.
48
Idem.
49
Mircea Florian, Recesivitatea…, vol. I, p. 47.
50
Ibidem, p. 48.
51
Ibidem, p. 60.

18
 Mircea Florian susţine ideea potrivit căreia filosofia caută un „punct arhimedic“, pe
care gândirea se sprijină pentru a înţelege lumea. Filosofia nu poate avea un fundament în
afara ei, tocmai pentru că ea este „ştiinţa fundamentelor, a principiilor“. „A filosofa –
concluziona el – este a gândi principial sau fundamental“.
Filosoful român desăvârşeşte programul său de reconstrucţie a filosofiei în lucrarea
Recesivitatea ca structură a lumii, 2 vol., unde propune o ontologie, un model metafizic ce
are, ca principiu al reconstrucţiei categoriale – noţiunea de „recesivitate“. În primul volum
al lucrării amintite, Mircea Florian dezvoltă o ontologie generală care are rolul de a
introduce noi categorii ale realităţii şi de a restructura pe celelalte în funcţie de noile
dependenţe ontologice. În cel de-al doilea volum, el dezvoltă o ontologie umană. Sunt
analizate succesiv corelaţiile categoriale fundamentale şi structurile mai puţin
fundamentale pentru explicarea experienţei umane. Mircea Florian aderă într-un fel la ceea
ce N. Hartmann numea „construcţia stratificată a lumii“, care este determinată prin relaţia
categoriilor. „Revenirea categoriilor inferioare în straturile superioare ale fiinţei constituie
– după N. Hartmann – unitatea lumii; noua instituire a celor superioare (Novum categorial)
constituie multiplicitatea ei de nedepăşit“. 52 N. Hartmann, prin edificarea unei ontologii
critice, a căutat să stabilească un echilibru între diferite structuri ale existenţei din unghiul
unui pluralism ontologic cu însemnul umanist. Teoria harmatiană a stratificaţiei are ca
centru de referinţă omul. „În om se întâlnesc cele patru straturi ale realului; am fi chiar
îndreptăţiţi să spunem că omul a fost modelul acestei pretinse stratificaţii“. 53
În Recesivitatea ca structură a lumii se remarcă preocuparea constantă şi susţinută
spre „reconstrucţia ontologiei umanului“. Nu se poate discuta de ontologie fără om, fără ca
el să fie considerat într-o poziţie antropocentrică şi axiocentrică şi, prin aceasta, să-l privim
drept factorul înţelegerii şi descifrării lumii.
„Ce valoare are, în economia creaţiei Omul ?“ – se întreba filosoful Petru P. Ionescu.
După el, două răspunsuri pot fi date: „(1) Omul are o poziţie de o valoare relativă, nefiind
altceva, pentru ochiul ştiinţei, decât o specie derivată, prin transformism, evoluţie,
adaptaţie, filogeneză, etc, din alte specii, iar final, din plasma primitivă din care s-au
plămădit fiinţele unicelulare; (2) Omul are o poziţie de valoare absolută. Este, cu alte
cuvinte, o formă excepţională, un «datum» finalizat, o matcă ontologică, fără aderenţe
cauzale cu masa biologicului“. 54

52
Nicolai Hartmann, Vechea şi noua ontologie, p. 19.
53
Mircea Florian, Recesivitatea…, vol. II, p. 414.
54
Petru P.Ionescu, Ontologia umană şi cunoaşterea, p. 21.

19
 Pe om nu-l putem cunoaşte şi înţelege fără a-l integra în ansamblul relaţiilor bio-
sociale şi spirituale. Pentru a se edifica pe sine, omul trebuie să se delimiteze, să se
desprindă de natură şi să se afirme prin praxis şi cunoştiinţă. „Marea aporie filosofică –
nota Mircea Florian – este doar împletirea dialectică a ontologicului şi antropologicului în
ceea ce priveşte explicarea celor două mari fapte ale conştiinţei: cunoaşterea şi
evaluarea“. 55
Omul este parte a lumii, dar şi propria sa lume, din moment ce umanizează lumea în
care trăieşte, producând o axiosferă prin creaţie de valori. „Structura recesivă ridică vălul
de pe relaţia dintre ontologic şi antropologic. Fără structura sau în afara ei, omul va
continua să aibă două filosofii, două «metafizici»: una ontologică, alta antropologică, după
cum oscilaţia chinuitoare se polarizează în jurul existenţei sau în jurul omului ca supra-
existenţă“. 56 În calitate de subiect făuritor de lume şi de sine însuşi, omul se autodetermină,
este sursă de valoare, este înzestrat cu capacitatea de a dobândi libertate, în consecinţă un
statut ontologic propriu.

10. Realitate – acţiune, fundamentul ontologiei umanului

Folosindu-se de opoziţia recesivă, Florian o aplică repetat, mai întâi pentru a stabili
relaţia (realitate – cunoaştere), apoi pentru a determina mecanismul cunoaşterii şi, în fine,
pentru a lămuri relaţia dintre gândire (clarificare) şi limbaj. În Recesivitatea ca structură a
lumii sunt prezentate sub forma unei liste dualismele recesive ce evidenţiază rezultatele
cercetării şi propun concepţia filosofului despre (Realitate – acţiune). În spatele acestui
mod de expunere stau cel puţin două trăsături, dintre care ultima de importanţă
covârşitoare. (1) Prima prezintă dualismele ce se constituie parcă din şi pe fondul evoluţiei
gândirii, adică prin raportarea la alţi filosofi, la savanţi; trimiterile lui Florian sunt de la
Platon şi Aristotel la Einstein, dar impresionant este modul în care filosoful trasează
legăturile, delimitările, în mersul cunoaşterii; (2) A doua, şi cea mai importantă mişcare,
este aceea că, în ciuda modului de expunere, a (Realităţii – acţiune), pe care o consideră
structurată prin dualisme recesive şi apoi pe rând, din punctul de vedere al fiecărui
dualism, arată cum acestea se întreţes cu celălalte în conturarea întregului.

55
Mircea Florian, Recesivitatea. .., vol. II, p. 407.
56
Idem.

20
 Realul se constituie în raportarea activă, în inter-acţiunea lucrurilor. Mircea Florian
foloseşte ca metodă de cercetare a realului, metoda structurală a lui Nicolai Hartmann.
Pentru gânditorul german, „stratificaţia realului este o etajare în care straturile inferioare
sunt independente de cele superioare, în timp ce straturile superioare plătesc superioritatea
lor prin dependenţa de cele inferioare, deşi fiecare strat posedă categorii specifice,
ireductibile la categoriile inferioare, care sunt «mai tari» şi «mai persistente» şi chiar
comune tuturor straturilor“. 57
Mircea Florian arată că există dualisme recesive derivate din complexitatea
raporturilor cauzale, apărute pe măsură ce realitatea, printr-o înaltă calificare activă,
întruneşte condiţiile de manifestare ale recesivităţii. El dă exemplu de dualisme recesive:
„materie – viaţă, materie – conştiinţă, individ – societate, cosmocentrism –
antropocentrism“.Trecând la „straturile“ realităţii ale nivelului mijlociu, Mircea Florian
constată că N. Hartmann, „a promovat îndeosebi ideea «stratificaţiei», realului,
mulţumindu-se cu o viziune statică a lor şi nu a pus problema genezei lor, a evoluţiei lor,
poate de teama de a nu apela, ca atâţia alţii, la ideea trecerii continue de la materia
nebuloasei primitive până la spiritul omenesc individual şi colectiv“. 58
Ce este realitatea ? „A fi real – nota M.Florian – este o relaţie a lucrurilor, fundată în
structura cea mai intimă a lucrurilor“, iar totul se inserează în reţeaua de relaţii a Realului,
universul posedând un principiu unic, Realitate – acţiune. Insistând, Mircea Florian
precizează că realitatea ca acţiune este forţa care ţine laolaltă lucrurile, este relaţia activă
fundamentală, este factorul intim din structura universului. Filosoful prezintă „Realul“ în
relaţie cu mai mulţi termeni, evidenţiind astfel complexitatea relaţiilor şi obiectelor din
lume, multiplele lor aspecte. Iată cum pune în acord M.Florian accepţia dată de el
„realităţii“, „realului“, cu accepţiile clasice ale termenilor din aceste opoziţii recesive: „(a)
primatul realului ca acţiune reciprocă este transpus involuntar, oarecum contagios, asupra
calităţii inerente, esenţiale de «poziţie» sau «auto-afirmaţie» şi astfel se produce iluzia că
fictivul, idealul şi suprarealul (noţiuni, numere etc.), se „realizează prin ele însele,
independent de raportarea recesivă la real“ 59 ; (b) „realitatea nu este absolutul clasic, ci
ţesătura de relaţii active, iar fenomenul decurge din relaţii, din raportul ce prezentifică un
real altuia, îndeosebi conştiinţei“ 60 ; (c) „realul este structurat relaţional tocmai datorită
«asprimii» sale, «presiunii exercitate de relaţia activă inerentă realului, în timp ce posibilul

57
Ibidem, p. 413.
58
Ibidem, p. 420.
59
Mircea Florian, Recesivitatea…, vol. I, p. 310.
60
Ibidem, p. 316.

21
şi necesarul n-au o structură relaţională», dar primesc relaţiile de acţiune ale realului“61 .
Gânditorul român dă termenului „real“ din cele trei opoziţii recesive expuse sensului propriu,
astfel încât fiecare dualism descrie anumite aspecte ale realităţii, reprezintă o posibilă
perspectivă ontologică realistă, Florian le reţine, integrându-le într-o nouă viziune unică.
Mircea Florian a pus în evidenţă importanţa acţiunii, a relaţiei sub forma cauzalităţii,
ca termen fundamental ontologic. „Atribuind substanţialitate fiecărui individ, problema
realităţii este pusă în legătură cu doi termeni care sunt hotărâtori pentru înţelegerea
realităţii – acţiune şi cauzalitate“ 62 . Termenii de acţiune şi cauzalitate sunt solidari:“ orice
acţiune presupune o cauză, iar cauza este totdeauna ceva care este acţionat, ceva «pasiv»,
care totuşi nu este opus acţiunii – efectul este o re-acţiune“ 63 . Este o eroare, avertiza
M.Florian să se facă din „schimbări şi procese cauzele directe ale lucrurilor, ca şi cum ar
exista procese fără indivizi“ 64 .Procesul, schimbarea, care în sine este ceva general, este
«individualizat» numai fiindcă aparţine, ca orice general, unui individ.
Filosoful român stabileşte în acest sens, două condiţii necesare acţiunii: „(1) Prima
condiţie a acţiunii este individul schimbător, care exercită o acţiune, este cauză, sau suferă
o acţiune, este «efectuat» datorită proprietăţilor sale variabile; (2) A doua condiţie este
timpul; orice acţiune se petrece în timp. Acţiunea începe în lucrul care acţionează şi se
desăvârşeşte, adică se termină în efect, adică în schimbarea lucrului supus
acţiunii“. 65 Realitatea, concepută ca ansamblul liniilor cauzale, a acţiunilor reciproce dintre
lucruri, se prezintă ca unitate, fiindcă acţiunea este una şi aceeaşi, ca o unitate nu de
substanţă, de esenţă, ci de relaţie. „Substanţa izolează relaţia, de orice natură, de spaţiu, de
timp, de asemănare şi mai ales de acţiune, leagă“. 66 Întrebarea pe care şi-o pune M.Florian
este: „Cum să concepem influenţa, acţiunea lucrurilor unele asupra altora?“ „Doi sunt
principalii «idoli» (în sensul lui Bacon) care tulbură înţelegerea: (1) se crede că numai
lucrul care cauzează, care produce o schimbare este activ, iar lucrul care «suferă» efectul
este pur pasiv sau receptiv; (2) acţiunea lucrului – cauză este ceva care trece din lucru –
cauză în lucru – efect. Această cauzalitate a fost numită tranzitivă, căreia i s-a opus
cauzalitatea imanentă“. 67 Este important, pentru a avea o imagine clară, să arătăm că
acţiunea face un salt de la „lucru-cauză la lucru-efect“.Ce este efectul ? „Efectul este

61
Idem.
62
op.cit, vol. II, p. 436.
63
Ibidem, p. 437.
64
Idem.
65
Idem.
66
Ibidem, p. 438.
67
Idem.

22
produs şi de un alt lucru, de lucrul-cauză, dar numai de lucru-efect, de lucrul în care a fost
produsă o schimbare, fiindcă efectul exprimă în primul rând natura, caracterul, structura
lucrului-efect“ 68 . În concluzie, raportul cauzal, natura lucrului-efect este o condiţie
indispensabilă, fundamentală. Dar nu este condiţia unică. Mai există una care este foarte
importantă. „Cealălaltă condiţie este impulsul «din afară», condiţia eficientă; aşa încât,
raportul cauzal (sau activ) este o interacţiune, o relaţie, în care însă acţiunea nu trece de la
un lucru la altul, ca un fel de curent, ci este ceva care se manifestă solidar şi simultan în
amândoi termenii, în doi sau mai mulţi, de la caz la caz. Acţiunea cauzei este contaminată
de acţiunea efectului şi invers – s-a remarcat mai mult contaminarea acţiunii efectului de către
acţiunea cauzei“.69 Deci, putem spune, că „raportul de acţiune, care structurează realitatea, nu
este o constrângere a unui lucru asupra altuia, un act de violenţă, ci o conexiune internă a
determinărilor lor esenţiale“.70 Fiecare acţiune cauzală „analizează întreaga realitate, întreaga
acţiune a universului, este ca o undă care se repercutează până la istovirea ei. Nimic nu este
absolut izolat, ci totul se inserează în reţeaua de relaţii a Realului“.71
În opinia lui Mircea Florian, lucrurile acţionează mutual, fiindcă acţiunea este
inerentă lor, „fără a fi în ele ca o substanţă sau ca un act metafizic“. 72 “Concepţia noastră a
realităţii – acţiune – menţiona Mircea Florian – nu este un voluntarism, care este o doctrină
antropomorfică, ci un acţionism, care respinge orice analogie cu natura omului […].
Soluţia justă a problemei Realităţii şi Cauzalităţii trebuie căutată dincolo de opoziţia
imanent-tranzitiv, fiindcă orice schimbare este tranzitivă, sub raport dominant, în măsura în
care ea interesează două sau mai multe lucruri în structura sau natura [lor], şi este
imanentă, sub raport recesiv, fiindcă ea este posibilă numai în sfera Realităţii unice, a
Acţiunii universale, nesubstanţiale“. 73
În sistemul filosofic al lui Mircea Florian îşi găsesc locul o multitudine de „părţi
(elemente) şi structuri. Unele dintre acestea se încheagă în viziuni (concepţii) ale
creatorului lor asupra unor varii domenii ale spiritului“ 74 , cum sunt: sociologia,
antropologia, morala şi religia.
Unii exegeţi ai lui Mircea Florian au considerat că lucru cel mai important realizat de
gânditorul român este noua tabelă a categoriilor. Extinderea listei categoriilor – iată una
68
Ibidem, p. 442.
69
Idem.
70
Idem.
71
Idem.
72
Ibidem, p. 445.
73
Idem.
74
Constantin Stroe, Rostiri etice în filosofia românească. Studii de istorie a reflecţiei morale, Cluj-Napoca,
Editura Grinta, 2008, p. 204.

23
din înfăptuirile fundamentale ale Recesivităţii! Dacă lui Platon pentru cinci categorii, lui
Aristotel pentru zece categorii şi lui Kant pentru douăsprezece categorii li s-a recunoscut
paternitatea unor sisteme filosofice, cu atât mai mult se impune a recunoaşte un sistem
filosofic în opera lui Mircea Florian, autorul exegetic al celor patruzeci de categorii şi al
unor discursuri cu deschidere spre soluţionarea celor mai importante şi dificile probleme
ale gândirii umane.

24