LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L.

Caragiale

COMICUL ABSURDULUI LA CARAGIALE

Asist. univ. LOREDANA ILIE
Universitatea Petrol-Gaze, Ploiesti
The paper deals with identifying some aspects in I. L.Caragiales work that links it to the
literature of the absurd. Among the elements related to a non-Aristotelian approach to the theatre
which is specific to the absurd playwrights of the last century the circular plot, the
discontinuous type of character and the cancellation of the communicative function of language are
the most relevant. The sketch entitled Caldura mare is analyzed in the light of Paul Grices
conversational rules whose violation entails the absurd. Placed within a carnival world and
expressed by the motif of the up-side-down world these absurd becomes comical.
n Note si contranote, E. Ionesco echivala teatrul absurdului cu teatrul deriziunii (E.
Ionesco: 1992: 5), dar atributul poate caracteriza si manifestrile epice ale absurdului. Legtura
determinativ dintre absurd si comic ar putea fi redus la urmtoarea formul: profund tragic prin
multiplele implicatii ontologice, absurdul se manifest prin comic pentru c nu ofer nici o iesire,
fiind mai dezndjduitor dect tragicul dincolo sau dincoace de disperare sau de sperant (E.
Ionesco: 1992: 54). Asadar, n msura n care opera lui Caragiale dezvluie aspecte nrudite cu
estetica absurdist se poate vorbi cu ndrepttire despre prezenta unui comic al absurdului n
forma deriziunii n interiorul edificiului clasic caragialian.
Ar fi ns hazardat o ncadrare a comediografului romn n seria scriitorilor absurdului, de
care nu poate fi alturat din cauza distantei temporale si a deosebirilor de conceptie estetic si
atitudinal. Intre lumea imaginat de Caragiale si cea a lui E.Ionesco, de pild, este o distant
enorm rezultat n primul rnd din raportarea diferit la realtatea pe care o reflect. Desi hidoas,
lumea lui Caragiale este posibil, si chiar fantasticele sale nuvele creeaz un univers n care
imposibilul este foarte apropiat de probabil. La E.Ionesco, n schimb, irealul a invadat realul si orice
distinctie ntre cele dou planuri este anulat. Absurdittile debitate de Catavencu, nonsensurile lui
Farfuridi, aberatiile conului Leonida nu pun problema veridicittii lor, iar personajele, desi grotesti,
caricate, schematice, pot gsi corespondenti recognoscibili n realitate. Lumea fictional a lui E.
Ionescu este, pe de alt parte, perfect autonom. Fiecare replic, fiecare ipostaz a personajelor i
subliniaz unicitatea, irealitatea, absurditatea. Sintez superschematizat a lumii la care se vrea
raportat, nu mai seamn cu aceasta dect printr-o translatie complicat.
Am putea reduce raportul dintre absurditatea caragialian si cea ionescian la relatia dintre
natural si artificial. Caragiale nu se strduieste s creeze un absurd rizibil si nfricostor totodat,
asa cum deliberat procedeaz E.Ionesco, ci se multumeste s-l extrag din realitatea n care-l
surprinde existnd din abundent. Receptndu-l cu luciditate si amrciune, l supune atentiei celor
care trec pe lng el nesesizndu-l: Trecem pe lng absurditate si nu ridicm mcar o sprncean
revoltati; auzim neghiobia si nu zbrcim mcar dintr-o nar dezgustati; vedem impostura si
ticlosia, si zmbim frumos, ca la ntlnirea celor mai bune cunostinte.(I. L. Caragiale: 1965: 426)
Tocmai aceast ignorant i se pare a fi absurditatea n stare pur si o va demasca fie direct, n unele
schite, fie indirect, prin elemente ce-i configureaz n substrat atitudinea critic.
107

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

Promovarea constant a nonvalorii, tolerarea senin aprostiei, acceptarea fr conflicte a

inacceptabilului, elogierea falsului,etc.,sunt paradoxuri care,nepercepute ca atare, fac ca aceast
lume s fie nu numai absurd, ci si tragic n inconstienta ei. Prin reflectarea acesteia n art, se
ajunge la situatiile aberante din schitele si comediile lui Caragiale. Ceea ce surprinde n primul rnd
este nu absurditatea situatiilor, ci faptul c sunt percepute ca normale. Astfel, nimeni nu observ
oportunismul ntruchipat n Coriolan Drgnescu (Tempora) sau Nicu Ionescu (Autoritate), si
nimeni nu e revoltat In fata demagogiei orbitor de clar a lui Catavencu, pe nimeni nu mir c
dusmanii de ieri devin peste noapte frati, c instrumentul puterii citeste ca evanghelia ziarul
opozitiei dar l umfl pe proprietar, sau c senilul, siretul, iresponsabilul Dandanache va conduce
destinele urbei X, etc. Astfel de situatii absurde sunt frecvente la Caragiale, dar ele tin,
demonstrabil, de inconsistenta si absurditatea realittii exterioare pe care o oglindeste, de fapt, chiar
dac nu ntotdeauna cu fidelitate. Desi coloratura spatio-temporal d relief lumii caragialiene,
aceasta transcende astfel de limite pentru c, asa cum observa E.Ionesco: Caragiale nu ne spune
c vechea societate este mai bun. El nu crede asa ceva. El gndeste c asa este societatea.
(E.Ionesco: 1992: 156) Nici aceast deschidere a orizontului conceptual caragialian nu-l apropie
decisiv de realitatea fictional creat n maniera secolului trecut, n primul rnd pentru c:
preferinta autorilor de farse tragice pentru universul imaginar si investigarea angoaselor, face ca
n acest gen de teatru s nu mai gsim dect anumite semne ale realittii epocii noastre,
coincidenta operei de teatru cu realitatea exterioar fiind de-a dreptul imposibil. (R. Munteanu:
1997: 51) In schimb, Caragiale a vzut absurdul lumii sale si chiar a profetizat cteva din
elementele devenirii sale viitoare: omul alienat, <omul fr calitti>, <ppusa automat>,etc. Mai
mult, el si-a caracteriza propria viziune, folosind chiar termenii <monstruos>, <apocaliptic>,
<absurd>. (I. Constantinescu: 1974: 309)
In ciuda acestor aspecte de ruptur cu estetica absurdist, prin numeroase alte elemente,
Caragiale se dovedeste a fi un precursor al literaturii absurdului, contribuind, asa cum observa I.
Constantinescu, n mod esential, si prin E. Ionesco, direct la constituirea conceptului modern de
dram(I. Constantinescu: 1974: 60).
Poetica teatrului absurdului, realizat de Romul Munteanu, investigheaz elemente care se
regsesc punctual printre elementele de modernitate reperate, printre altii, de I. Constantinescu n
teatrul lui Caragiale: transformarea formei necirculare a dramei n form circular (favoriznd
crearea intrigii sinusoidale de care vorbea autorul Farsei tragice), diminuarea rolului actiunii n
teatru (prefigurndu-se teatrul asteptrii), nlocuirea prezentului dramatic cu trecutul,
disolutia personajului, care nu mai este logic si demonstrabil, ci se integreaz mecanismului de
marionet, prefigurarea personajului lichefiat care ia forma momentului si a strii actiunii,
transformarea rolului unittii n teatru, (prin nlocuirea unittii de actiune cu cea de interes),
realizndu-se drame stationare, ca la Beckett, si mai ales demolarea cuvntului, anularea
rolului de comunicant si, implicit, modificarea functiei limbajului vorbit n art.(I. Constaninescu:
1974: 60)
Toate aceste caracteristici se nscriu pe linia nonaristotelismului asumat ntr-o manier foarte
asemntoare cu aceea a scriitorilor de piese absurde din secolul trecut. O eventual fis
caracterologic a lui Caragiale si respectiv E. Ionesco, de pild, ar include si alte puncte de reper
comune: preferinta pentru caricatur si grotesc, ncercarea de reconsiderare a formelor primare ale
teatrului si constiita inconformismului, deci apartenenta la o linie a iregularului.
Ceea ce micsoreaz n mod esential distanta dintre opera caragialian si literatura absurdului
este dezagregarea cuvntului, proces aflat n direct legtur cu denaturarea personajului.
Circularitatea intrigii are consecinte n planul dialogului care contine elemente de repetabilitate,
piruete verbale (I. Constaninescu: 1974: 254) ce anuleaz functia de comunicare a limbajului. n
comedii dialogul circular apare frecvent: Cetteanul se ntreb refrenic Eu cu cine votez?,
Dandanache e dispus s reia mereu povestea cu becherul, Catindatul se adreseaz contrapunctic lui
Iordache: Stii s-o scoti? Scoate-o!, etc.
108

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

Se remarc doua aspecte ale denaturrii limbajului caragialian, aspecte unificate n cazul unor
personaje. Primul vizeaz fantezia verbal cu atributul inutilittii vizibile n arhitectura haotic a
discursurilor, iar cel de-al doilea se refer la desfrnarea lingvistic n concordant cu degradarea
biologic si psihologic a personajelor.
Mai pregnant n Schite, cel dinti aspect tine de brutalizarea limbajului, reflectnd tendinta de
a-l forta s exprime un vlmsag al frnturilor de idei care sfrsesc prin a fi redate amalgamat,
puhoiul vorbelor sfrmnd zgazurile logicii si ale sintaxei: aia-aia care sti dumneata de cte ori
am spus eu, c o s se nfunde odat cu cheltuielile nebunesti care pot pentru ca s zic c nici o
tar nu s-a mai ntmplat pentru ca s vie si s zic la un moment dat: nu mai am drept s m
mprumut fr voia dumitale! Care atunci nsemneaz c nu mai esti independent nici la tine
acas, dup ce ti-ai vrsat sngele ca s ajungem pentru ca s aib fortificatii si s poti zice la un
moment dat, pn aici ! nu permit! (I. L. Caragiale: 1978: 209) Logoreicul Mitic din
Situatiunea intreprinde un adevrat atac, inconstient ns, asupra regulilor conversatiei, violarea
maximei relevantei, deci a legturii cauzale logice ntre elementele discursului fiind cea mai
evident. Totusi, cu un efort substantial din partea cititorului solicitat s suplineasc lipsa
informatiei de tranzitie ntre ideile discursului, comunicarea poate fi salvat de la un esec total
creia i este sortit o conversatie ionescian cuprinznd replici de tipul: Eu pot s cumpr un
briceag pentru fratele meu, dar dumneata nu poti cumpra orasul Londra pentru tatl dumitale
sau Cu picioarele poti merge, dar te nclzesti mai bine cu electricitate si crbuni, Nu te uita la
curci, mai bine pup-l pe primar.(Cntreata cheal)
Cel de-al doilea aspect vizeaz, mai degrab, penuria ideilor, cuvintele avnd de aceast dat
rolul de a ascunde, prin multitudinea si aranjamentul lor haotic, un vid de gndire prin care se
explic abundenta contradictiilor, a pleonasmelor, a truismelor si a altor erori ce tin de gramatic si/
sau logic. Asa-zisul discurs electoral al lui Farfuridi este o sintez a acestora: ntr-o chestiune
politic... si care, de la care atrn trecutul, prezentul si viitorul trii ... s fie ori prea-prea, ori
foarte-foarte...(se ncurc, asud si sughite) nct vine aci ocazia s ntrebm pentru
ce?...da...pentru ce?... Dac Europa... s fie cu ochii atintiti asupra noastr, dac m pot pronunta
astfel, care lovesc sotietatea, adic fiindc din cauza zguduirilor... si... idei subversive...(asud si
rtceste din ce n ce) si m-ntelegi mai n sfrsit, pentru care n orice ocaziuni solemne a dat
probe de tact ... vreau s zic ntr-o privint poporul, natiunea, Romnia...(cu trie) tara n sfrsit ...
cu bun simt, pentru ca Europa cu un moment mai nainte s vie si s recunoasc, de la care putem
zice depand...(se ncurc si asud mai tare) precum... dati-mi voie ...(se sterge) precum la 21,
dati-mi voie (se sterge), la 48, la 34, la 54, la 64, la 74, asemenea si la 84 si 94 etetera, ntruna ne
priveste... pentru ca s dm exemplu chiar surorilor noastre de gint latin ns ! n acest caz,
bunvointa asculttorilor nu suplineste dificultatea decodrii mesajului inexistent n aceast
nsiruire de cuvinte a cror relevant n-ar reiesi dect raportat la o sedint de spiritism.
Demagogia si absurdul unor afirmatii corecte din punct de vedere gramatical precum:
Industria romn e admirabil, e sublim, dar lipseste cu desvrsire, Noi aclamm munca,
travaliul care nu se face de loc n tara noastr, Numai noi s n-avem falitii nostri?, sunt
transcrise peste timp n caragialismele Coanei Pipa din Ucigas fr simbrie: Vom face pasi
ndrt si vom fi n avangarda istoriei!, Ca s schimbi totul nu trebuie s schimbi nimic , etc.
Fantezia verbal asociat dereglrii psihice si biologice a personajului duce la constructii
lingvistice a cror dezaxare reflect absurdul propagat de personaje ca Dandanache sau Leonida:
Ba nc i-a tras un tighel, de i-a plcut si lui. Ce-a zis Papa- iezuit, aminteri nu prost! cnd a
vzut c n-o scoate la capt cu el? ... M nene, sta nu-i de glum, cu sta, cum vz eu, nu merge
ca de cu fitecine ia mai bine s m iau eu cu politica pe lng el, s mi-l fac cumtru. Si de colea
pn colea, tura-vura, c-o fi tuns c-o fi ras, l-a pus pe Garibaldi de i-a botezat un copil. Dac
personajele au impresia c se nteleg comunicnd, cuvntul anunt totusi, prin transmiterea unor
aberatii ce rmn neresemnificate, apropiata lui metamorfozare n element decorativ cu efect de
somnifer, mentinndu-si doar nvelisul sonor eliberat de orice ncrctur semantic.
109

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

Cu mult naintea autorului Cntretei chele, Caragiale a sesizat uzura expresiilor verbale,
conventionalitatea limbajului, capcanele automatismelor redate prin clisee verbale. Mai mult dect
Flaubert, considerat un precursor al lui Jarry si E. Ionesco pe trmul limbajului literar subminat de
nonsens, la Caragiale frecventa locurilor comune devine expresia prostiei absolute detinute cu
suprematie de burghezia nchistat n snobism si pseudocultur. n lucrarea Caragiale sau vrsta
modern a literaturii, Al. Calinescu si asum rspunderea redactrii unui Dictionar de idei
primite, ntre care celebre au devenit pseudodefinitiile despre sufragiu universal (A!, nteleg!
Bate n ciocoi, unde mnnc sudoarea poporului suveran Ipingescu ), despre Republic (mai
nti si nti, c dac e republic nu mai plteste nimenea bir ... Al doilea, c fistecare cattean ia
cte o leaf bun pe lun, toti ntr-o egalitate ...- Leonida ), despre lege de moratoriu (Lege de
murturi ... Adictele niminea nu mai are drept s-si plteasc datoriile Leonida). I.
Constantinescu observa cu justete c, pe cnd Flaubert a selectat intr-un dictionar cliseele,
automatismele verbale ale micii burghezii, Caragiale le-a pus n miscare, le-a integrat n
spectacolul teatral, le-a fcut dramatice (I. Constantinescu: 1974: 278). Corelate cliseelor gestuale
si psihice, cele verbale fac din personajele lui Caragiale si mai ales din cele ale literaturii
absurdului, adevrate ppusi-marionete dependente de un mecanism identificat, n cazul celor dim
urm mai pregnant, cu o societate leviatanic, monstruoas.
O mostr a absurditatii n plan lingvistic, ca expresie a non-comunicrii, este schita Cldur
mare (I.L. Caragiale: 1978: 281-286), n care atmosfera canicular justific sterilitatea dialogului
apropiat de absurd.
Scurta introducere are rolul unei succinte si precise indicatii regizorale, punctndu-se reperele
spatio-temporale si reglndu-se ritmul conversatiei introduse prin tehnica suspansului: n tot ce
urmeaz, personajele toate pstreaz un calm imperturbabil, egal si plin de dignitate. Suntem
transpusi astfel ntr-un univers a crui absurditate se precizeaz de la nceput ca form a bizarului
acceptat cu deplin senintate.
Aplicarea constient si a maximelor conversatiei formulate de Paul Grice referitoare la
relevanta, cantitatea si calitatea contributiei conversationale, toate subordonate unui principiu de
cooperare care asigur coerenta si continuitatea discursiv, caracterizeaz de fapt o situatie ideal,
cazurile concrete nefiind totusi uniformizate. n schimb nclcarea acestor norme are consecinte
dintre cele mai diverse, atrgnd uneori esecul comunicrii.
Anularea rolului comunicant al conversatiei prin nerespectarea intentionat a normelor
acesteia este specific antipieselor lui E. Ionesco n special Cntretei chele, comedie ce pune n
lumin, prin aceast criz a cuvntului, o adevrat tragedie a limbajului. La Caragiale, n
schimb, n schita mentionat, stupiditatea domnului asociat cu idiotenia feciorului, cumulate cu
efectul narcotic al cldurii, sunt elemente care resping ipoteza caracterului volitiv al nerealizrii
comunicrii.
Categorica norm conversational Fii relevant ! este ignorat dintr-un reflex al unei
deprinderi ce tine de dezlntuirea unei fantezii verbale prin care aglutinarea nestpnit a detaliilor
nu faciliteaz decodarea mesajului, informatia fiind, cu ct mai bogat, cu att mai putin pertinent,
ncifrndu-se de la sine: [...] deoarece nu plecase nc mtusa persoanei care s-a dus pentru ca s
dea arvun tutorelor minorilor, el nu aflase nc, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care
afacerea era ca si terminat, dac mai avea rbdare pn luni seara, cnd trebuie neprat s se
ntoarc avocatul, fiindc s-a dus cu o hotrnicie, dar acuma, cu regret, este imposibil din mai
multe puncte de vedere, care le stie dumnealui ... Asa s-i spui. Lipsa de relevant a mesajului e
pregnant si pentru c transmiterea lui se face printr-un mijlocitor care, n afara stupidittii de care
d dovad, determin nerealizarea a nc uneia din acele felicity conditions ale comunicrii, prin
faptul c nu are nici o legtur cu destinatarul. Presupoztia formulat n termenii stpnul
feciorului este Costic Popescu fiind fals, ntreaga discutie este lipsit de fundament ntruct
interlocutorii nu se raporteaz la acelasi referent.
Violarea maximei calittii deschide un cmp larg de actiune contradictiei, augmentnd efectul
comic al fragmentului:
110

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

Feciorul: Apoi, a luat cheia la dumnealui cnd a plecat.

Domnul: Care va s zic, a plecat ?
Feciorul: Nu, domnule, n-a plecat.
Domnul: Amice, esti ... idiot !
Feciorul: Ba nu, domnule.
Domnul: Zici c nu acas.
Feciorul: Ba-i acas, domnule.
Domnul: Apoi, nu zisesi c-a plecat ?
Feciorul: Nu, domnule, n-a plecat.
Ceea ce predispune la formularea unor numeroase supozitii infirmate mereu de replicile
urmtoare, este nclcarea constant a maximei cantittii, n varianta Nu spune mai putin dect
este necesar pentru a face folositoare participarea ta la conversatie. n acest sens poate fi citat
aproape ntreaga schit:
Domnul: Atunci e acas .
Feciorul: Ba nu, da n-a plecat la tar, a iesit asa.
Domnul: Unde ?
Feciorul: n oras.
Domnul: Unde ?
Feciorul: n Bucuresti.
Domnul: Atunci spune-i c-am venit eu.
Feciorul: Cum v cheam pe d-voastr ?
Domnul: Ce-ti pas ?
Feciorul: Ca s-i spui.
Domnul: Ce s-i spui ? De unde stii ce s-i spui dac nu ti-am spus ce s-i spui ?
Personajele sunt incapabile s realizeze importanta informatiei complete pentru interlocutorul care
e nevoit astfel s refac ntelesul total al expresiei lingvistice trunchiate, ntrerupte brutal, recurgnd
la interogatii succesive pentru ca fraza sa-i fie relevat n ntregime. Frecventa pronumelor si a
adverbelor interogative este explicabil prin inabilitatea conversational a colocutorului.
Regula gricean a manierei se refer la evitarea ambiguittii, impunnd fomularea unor
enunturi precise, directe si la obiect. Numeroase replici ale celor doi pseudointerlocutori sunt vagi si
prin mentionarea unor cuvinte cu un bagaj referential vast, precum persoana, afacerea, care nu
sunt nsotite de explicatii apozitive. Metalimbajul se impune cu necesitate n vecintatea unor astfel
de cuvinte atunci cnd participantii la dialog nu mprtsesc o cunostint comun cu referire la
continultul lor semantic.
Sugestia noncomunicrii e dat si de structura labirintic a textului. Se poate observa cum
fiecare secvent a replicilor are o configuratie dedalic, constituindu-se ca o ncercare de inlntuire
eficient a interogatiilor si a rspunsurilor, soldat invariabil cu un esec. De exemplu, atunci cnd
domnul afirm: Stai, nti s-ti spui! , presupunerea c urmeaz o destinuire satisfctoare
ntrebrii anterioare a feciorului sau cel putin n concordant cu intentia formulat n acest enunt,
este infirmat de succesiunea replicilor care se opresc nainte de a comunica ceva:
Domnul: [] S-i spui cnd s-o ntoarce c l-a cutat ...
Feciorul: Cine ?
Domnul: Eu.
Feciorul: Numele d-voastr !
Domnul: Destul atta !, m cunoaste dumnealui, suntem prieteni.
Feciorul: Bine, domnule.
Domnul: Ah! ... Spune-i c s ne ntlnim negresit.
Feciorul: Unde ?
Domnul: Stie dumnealui ... Da s vie neaprat.
Feciorul: Cnd ?
Domnul: Cnd o putea.
111

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

nchiderea si deschiderea circuitului replicilor este marcat si de oscilatia intonatiei, alternnd

tonalitatea joas a sfrsitului comunicrii cu nltarea tonului pentru a anunta rennodarea ei.
Cenzurarea rspunsului, redus la cteva cuvinte care opresc tentativa de a ptrunde dincolo de
sensul lor denotativ, d senzatia ajungerii n puncte moarte ale conversatiei, fundturi ale acestui
labirint verbal care se configureaz, dup reprezentarea secventei finale, ntr-o form circular, fr
fisur. Rotirea ametitoare si steril n acest carusel fr oprire este determinat decisiv de confuzia
paronimic Sapientii Pacientii.
Prin reconsiderarea functiilor limbajului cruia i se neag rolul de principal instrument al
comunicrii, prin calmul imperturbabil cu care este jucat aceast tragi-comedie a cuvntului,
prin senzatia universului nchis n care se misc ciclic automate programate deficitar, schita
Cldur mare rmne piesa caragialian cea mai apropiat de literatura absurdului, constituinduse cel putin pentru E. Ionesco, care declara c o admirase, ntr-un pattern recognoscibil in
conglomeratul reprezentrilor literare ale absurdului su.
Asadar, mai ales la nivelul limbajului, termenul de absurd este compatibil cu opera lui
Caragiale. ns, rmne de stabilit cum si de ce acest absurd devine comic.
Definitia dat de J. P. Sartre n Situationes absurdului tendinta de a judeca un fenomen
uman sau istoric excluznd cauzalitatea, relatia dintre fapte, ntregul (Jean-Paul Sartre: 116) l
plaseaz dintr-un nceput sub semnul comicului care, asa cum s-a constatat, impune izolarea
faptelor, evitarea ncadrrii prtii n ntreg, a corelrii evenimentului prezent cu rdcinile din trecut
sau cu implicatiile viitoare. Orice raporatare la dimensiunea spatial sau temporal presupune
seriozitate si e nsotit inevitabil de prbusirea comicului n tragic.
Numerosi comentatori ai operei caragialiene au subliniat c gesturile, replicile si situatiile
personajelor se sustrag adesea relatiei cauz-efect, circumscriindu-se absurdului. Situatiile aberante
care domin peisajul monden caragialian capt atributul normalittii ntr-o lume rsturnat,
ncadrabil regimului nocturn al imaginarului, detasabil prin convertirea polilor, inversiune valoric
si eufemizare. Transformarea tragicului n comic, a seriosului n glum, a falsului n adevr, a nonvalorii n valoare, a straniului n obisnuit, etc., e perfect plauzibil n lumea virtual, imaginea
rsturnata a lumii reale.
n Teaterprobleme, Drrenmatt opina c lumea modern este compatibil cu comedia
grotesc deoarece tragedia, ca cea mai riguroas specie a artei, presupune o lume structurat [...]
Comedia [...] una diform, n devenire, pe cale de a fi rsturnat (Fr. Drrematt: 1955: 45)
Avnd o vechime indelungat, epuizat la Alfred Jarry n Ubu rege si n comediile lui
Caragiale, motivul lumii pe dos supravietuieste nc prin Beckett, Drrenmatt, Ionesco.
Esentialmente ironic, ntruct este asociat inversiunii si disimulrii, motivul lumii pe dos este
impus de viziunea carnavalesc ce presupune relativizarea ierarhiilor, travestiul, libertatea de
miscare si de limbaj, desctusare si anarhie. Ilustrativ este farsa D-ale carnavalului n care
aceast viziune este textual afirmat de Caragiale nsusi prin remarca lui Iordache: De ce musterii
am eu parte astzi ! ... Frumos carnaval!. Persistenta travestiului si a confuziei valorilor indic
ireversibilitatea procesului de inversare a ordinii mundane. Aceast situatie, constnd de fapt n
asimilarea personajelor de ctre mstile pe care le poart, este comun tuturor comediilor. Masca se
confund cu omul si chiar l anihileaz n cazul unor personaje precum Leonida, Catavencu,
Farfuridi, Cetteanul, Ipistatul, Catindatul, Pampon, Crcnel etc. Starea normal n aceast lume
este ncurctura care nici nu se lmureste n finalul pieselor, nici nu cunoaste un grad deosebit de
complicare, situatia rmnnd identic cu cea din stadiul premergtor desfsurrii scenice a
manifestatiei carnavalesti.
Dintre mijloacele absurdului modern legate de traditia acestui motiv sunt relevante:
suspendarea interdictiilor, profanarea sacr si sacralizarea bufon a profanului, provocarea ca joc
sau jocul ca provocare, nerusinarea programatic de esent cinic, toate identificabile att n
comediile ct si n schitele lui Caragiale. n Metamorfoza mstilor comice, Vera Clin (Vera
Clin: 1966: 282) observ c un anumit comic al inversiunii al inversiunii verbale se arat
totusi compatibil cu viziunea absurd. Exemplul oferit este fragmentul din declaratia de amor a
112

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

lui Ric Venturiano, al crui comic rezult din inversarea termenilor comparatiilor prestabilite: Te
iubesc precum iubeste sclavul lumina si orbul libertatea.
Permisibil deriziunii, carnavalul manifestat literar prin motivul lumii pe dos ofer o explicatie
devenirii comice a absurdului. Perceput astfel, din perspectiv comic, tragismul acestei lumi
absurde se reflect n crisparea rsului angoasat determinat de lipsa de perspectiv preconizat de
acest comic situat dincolo sau dincoace de disperare sau de sperant. Critica a observat aproape
n unanimitate specificul rsului caragialian care, pentru publicul modern, trecut prin grave
evenimente istorice, nu mai este pur si simplu vesel, ci pare profetic, un rs crispat, n fata unei
lumi dezechilibrate, reduse la cele mai josnice porniri, n fata unei lumi deformate, dezumanizate
(I. Constantinescu: 1974: 119)
Dac suntem de acord c ipostazele absurdului la Caragiale sunt comice, tipologia traditional
a comicului este aplicabil reprezentrilor absurde. ntlnim astfel un absurd comic de situatii n
pozitia Catindatului care, desi munceste de doi ani ntr-un birou, spernd s fie angajat, este
multumit c, cel putin nu i se fac retineri din salariul pe care nu-l primeste; n siguranta cu care
Jupn Dumitrache si ncredinteaz onoarea lui de familist tocmai amantului soatei sale, n scena
multumirilor adresate de Pampon si Crcnel celui care-i nsal pe ambii. Comicul personajelor
absurde reiese tocmai din ridicolul de care sunt nvluite. Obiceiul mutatului n case identice, de
sfntul Dumitru, poate fi dat ca exemplu de absurd comic al moravurilor, n timp ce, n plan
lingvistic, comicul absurdului este reliefat prin frecventa nonsensurilor si prin gluma absurd.
I. Constantinescu observa c la Caragiale nonsensul nu mai e un accident ntr-o pies sau la
un personaj, ci este starea normal a mai multor personaje precum Farfuridi sau Leonida.
Gluma absurd este bazat ntotdeauna pe o exagerare care depseste limitele suportabilului.
Primul moment al receptrii unei astfel de glume este unul de contrariere, de uluire, urmat de o
relaxare generat de constatarea subit c exagerarea a fost fcut tocmai pentru a-i fi sesizat
enormitatea: La redactiunea Rzboiului Weiss, se prezenta n anul trecut, pe toamn, un
interesant specimen de surdomut; iat n adevr ct era de interesant, dup cum spune numita foaie
<<Un subordonat foarte interesant din Szegedia, ni s-a prezentat azi la redactiunea noastr. El a
absolvit institutul imperial de surdomuti din Viena si vorbeste deslusit limbile german, francez,
italian, englez, romn, greac, turc, arab, spaniol si chaldeic>>.
n toate aceste ipostaze, comicul absurdului tine de deriziune nteleas ca un dublu demers
ntreprins de Caragiale n sensul revelrii si al refuzului absurdului prin ridicularizarea lui.
Inconstienta lumii care nici nu percepe absurdul si nici nu rde de el, proiecteaz acest comic ntr-o
zon de contiguitate cu spatiu angoaselor de care este contaminat universul comico-tragic al lui E.
Ionesco.

113

LOREDANA ILIE, Comicul absurdului la I. L. Caragiale

Bibliografie:
1. Caragiale, Ion Luca, Opere vol. IV, Bucuresti, 1965
2. Caragiale, Ion Luca, Momente, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978
3. Ionesco Eugen, Note si contranote, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
4. Munteanu Romul, Farsa tragic, Ed. ProHumanitate, Bucuresti, 1997
5. Constantinescu Ion, Caragiale si nceputurile teatrului european modern, Ed. Minerva,
1974
6. Paul Grice, Studies in the way of word, Cambridge, Mass: Harvard, 1989
7. Clinescu Alexandru, Caragiale sau vrsta modern a literaturii, Ed. Albatros,
Bucuresti, 1976
8. Clin Vera, Metamorfoza mstilor comice, Bucuresti, 1966
9. Sartre Jean-Paul, Situationes, Gallimard, Paris, cf. Munteanu Romul, Farsa tragic, Ed.
ProHumanitate, Bucuresti, 1997
10. Drrematt Fr., Teaterprobleme, 1955 cf. Munteanu Romul, Farsa tragic, Ed.
ProHumanitate, Bucuresti, 1997

114