Sunteți pe pagina 1din 8

1.

Efortul

adaptativ, expresie o rezistentei organismului la solicitare

Din perspectiva efortului necesar instituirii starii de echilibru procesele de adaptare se


diferentiaza sub aspectul intensitatii, existnd:
- procese de adaptare n limitele normale ale capaciiatii de efort a organismului, menite sa
reduca dezechilibrele firesti, proprii vietii de zi cu zi, care se desfasoara permanent si au efecte
de stabilizare (de reglare homeostatica prin care se diminueaza oscilatiile unor parametri de la
valorile-etalon);
- procese de adaptare cu efort de intensitate crescuta, capabile sa reduca dezechilibre mari,
provocate de noutatea situatiei si de lipsa de informatie (slaba definire a problemei), de
inexistenta unor scheme operationale preelaborate sau de ineficienta unor modalitati de actiune
supuse blocajului;
- procese de adaptare cu efort de intensitate maxima, n care amploarea solicitarilor sau durata
prelungita a acestora ameninta sa depaseasca posibilitatilor functionale ale organismului, i pun
n pciicJ. integritatea si contureaza probabilitatea esecului de adaptare; n acest ultim caz
adaptarea devine o problema de supravietuire, de mentinere a functionalitatii organismului si de
restabilire, fie si partiala, a echilibrului sau dinamic cu mediul.
Pe axa de rezistenta a organismului la solicitare se nscriu gradat trei fenomene, fiecare din ele
caracterizat de trairi afective specifice si de modalitati diferentiate de reactie a organismului:
conflictul intern, frustratia, stresul.
Conflictul intern este generat de imperativul de a alege ntre trebuinte personale concurente si
de intensitate aproximativ egala, decizie nsotita ntotdeauna de neliniste si tulburare.
Frustratia este produsa de nerealizarea totala sau partiala a unui scop si trairea, n consecinta,
a unui acut sentiment de nedreptatire.
Stresul este determinat de mobilizarea resursele fizice si psihice ale organismului pentru a
face fata amenintarii sau pericolului, situatie nsotita de o stare de tensiune deosebita.
n functie de persisten 11211b121l 55;a si intensificarea factorilor agresivi trairile interioare se
amplifica progresiv: 1. aparitia obstacolului corespunde unui prag de instigatie la care se
declanseaza conflictul intern, instigatie caracterizata prin activitati de explorare si evaluare a
situatiei problematice; 2. persistenta obstacolului creste tensiunea
depasesc posibilitatile de raspuns ale organismului si conduc la aparitia unor dezorganizari
functionale si somatice. Starea de echilibru maxim, acea "personalitate optimala" descrisi de
W.R. Coan (1974), poate fi postulata mai degraba teoretic pentru ca realitatea evidentiaza
multiple abateri de la schema functionarii ideale/Adaptarea poate fi prejudiciata de tulburarea n
diverse grade sau de destructurarea severa a constiintei, fenomene care pot surveni, att n
bolile psihice, ct si n cele organice, si care pot avea un caracter temporar-rcversibil sau unul
persistent-progresiv. Sanatatea mentala conditioneaza perceperea si evaluarea corecta a realitatii
externe si a celei interioare, constituind prin aceasta un fundament al constiintei de lume si de
sine, o premisa a asumarii responsabile a existentei. Sanatatea mentala face posibila investirea
potentialului psihic n scopuri formative, educative si de dezvoltare, contribuind astfel la reusita
adaptarii. Reciproc, adaptarea este unul din indicatorii starii de sanatate, aceasta din urma fiind
considerata de catre K.A. Menninger (1945) drept disponibilitate de adaptare a fiintei umane la

lume si la ceilalti cu maximum de eficienta si fericire, sau, de catre J. Sutter, o facultate de


adaptare la mediu si de accedere la fericire (n, G. Ionescu, 1980).
Chiar definitii ale starii de sanatate care nu fac referire n mod explicit la adaptare, o presupun,
olosind drept criterii de evaluare a ei aspecte sau efecte ale adaptarii, cum ar fi: "stabilitate",
"maturitate", "realism", "autonomie", "integrare", "consistenta a imaginii de sine", "forta de a
stapni mediul", "capacitate de dezvoltare". Toti acesti descriptori echivaleaza calitatea de a fi
sanatos cu un grad rezonabil de armonie interioara si de integrare a personalitatii, cu
posibilitatea de a face fata unor solicitari medii si de a fi socialmente acceptabil. n evaluarea
sanatatii astfel nteleasa, alaturi de indicatorii biologici si psihologici intervin si indicatorii de
eficienta sociala. Adaptarea ca expresie a integritatii mentale trebuie sa fie globala, sa intereseze
diversele laturi ale existentei individului - trairile interioare, activitatea, relatiile interpersonale traduse toate ntr-un comportament aprobat social si o dispozitie fericita. Acestora li se adauga
att adaptarea persoanei la propriile-i posibilitati, considerndu-se ca un individ reactioneaza n
mod sanatos doar daca este capabil de o raportare flexibila la conflictele sale, ct si acceptarea
sexualitatii si a altor forme de viata instinctiva care trebuie sa fie controlate de ratiune.
Perspectiva sistemici considera ca adaptarea este un proces de modificare a nsusirilor
sistemului psihic astfel nct acesta sa atinga cea mai buna functionare sau, cel putin una
acceptabila n conditiile schimbate ale regimului de lucru (M. Golu, 1971). Sistemele biologice
superioare dispun de un mecanism special de autoreglare care le confera att capacitatea de a-si
conserva organizarea data, ct si de a si-o dezvolta si optimiza n decursul timpului. Indiferent
de influentele externe care actioneaza asupra unui sistem autoreglabil, daca exista o combinatie
a valorilor parametrilor sai care sa corespunda regimului stabil, mai devreme sau mai trziu,
sistemul va gasi aceasta combinatie si si va redobndi stabilitatea. Asemenea sisteme manifesta
"capacitate vitala" sau homeostazie, mecanism adaptativ prin care organismele vii si mentin n
limite fiziologice admisibile coordonatele functionale de baza, n pofida unor schimbari
importante ale factorilor externi sau interni. Homeostazia se realizeaza prin procedee speciale
de alegere a regimului functional concordant cu conditiile de lucru modificate ale sistemului,
adica cu variatiile factorilor din mediul exterior sau cu schimbarea unor caracteristici ale
sistemului nsusi.
Ca urmare, problema centrala a procesului de adaptare consta n alegerea celui mai bun regim, mecanismele de reglare
trebuind sa asigure menpnerea sistemului n limitele unor regimuri de lucru eficiente. Criteriul de eficienta exprima gradul
de concordanta dintre regimul de functionare a sistemului si scopul reglarii, iar n cazul organismelor vii valoarea acestui
criteriu poate sa determine probabilitatea supravietuirii lor sau ritmul dezvoltarii. Una din cerintele de baza ale alegerii celui
mai convenabil regim de functionare este prezenta retroaferentatiei asupra eficientei comportamentului actual al
sistemului.

Fiintele constiente n calitatea lor de sisteme adaptabile acumuleaza experienta, se analizeaza pe


sine si lumea nconjuratoare si formuleaza concluzii menite sa le asigure reglarea adecvata a
conduitei. Din acest punct de vedere constiinta poate fi considerata un mecanism reglator dotat
cu o nalta capacitate de combinare a valorilor luate de parametrii de baza ai comportamentului,
avnd, n consecinta, o nalta capacitate de decizie si alegere. Datorita ei problemele ridicate de
adaptarea subiectului uman la conditiile variabile ale mediului se rezolva, prin excelenta, n
plan functional si nu ntr-unui substantial-structural. Operatiile de cautare si alegere a celui mai
bun regim functional mbraca, predilect, forma activitatii practice de modelare si
3. Frustratia, traire afectiva cu consecinte adaptative si dezadaptative
Orice obstacol din mediul fizic, psihosocial sau intern (lipsa unor resurse interioare), ce
intervine n desfasurarea actiunii si amna sau blocheaza atingerea scopului, provoaca
individului constiinta acuta a privarii sale de un drept sau de un bun, situatie pe care el o va
considera incorecta, indiferent daca n mod obiectiv acest lucru este ntemeiat sau nu.

Contrarierea scopurilor personale determina ntotdeauna un conflict intern care nerezolvat


genereaza frustrare.
Frustrarea a fost teoretizata initial de Freud care o aprecia drept stare tensionala ce decurge din
imposibilitatea subiectului de a-si satisface o pulsiune, mpiedicat fiind de un clement exterior
sau de o interdictie proprie. Teoriile actuale considera frustrarea un dezechilibru afectiv,
tranzitoriu sau relativ stabil, resimtit la nivelul ntregii personalitati ca urmare a nesatisfacerii
unei trebuinte, a nerealizarii unei dorinte, a neatingerii unui scop sau a privarii subiectului de
ceva ce h apartinea n plan material sau afectiv. Semnificativ este faptul ca. de cele mai multe
ori. starea de frustrare nu se leaga de nemplinirca trebuintelor bazale, ci de blocarea unor
trebuinte de performanta, identificare sociala si realizare profesionala.
Fenomenul de frustratie implica situatia frustranta, starea de frustrare traita ca o tensiune
produsa de constiinta clara a privatiunii si reactiile comportamentale specifice care se nscriu n
aria mai larga a efectelor frustrarii.
Situatia frustranta nu produce n mod direct, prin sine, un dezechilibru afectiv si de aceea este
insuficienta definirea frustrarii doar n functie de obstacol. Cu exceptia unui numar limitat de
situatii obiective, de cele mai multe ori, mprejurarile sunt doar potential frustrante. Frustrarea
apare mai degraba post-cognitiv, ca o consecinta a interpretarii de catre subiect, n functie de
sistemul sau de valori, a respectivei mprejurari ca fiind frustranta. Pentru aceasta este necesara
priza de constiinta motivationala prin care subiectul sa resimta acut starea de privatiune pe care
si-o va explica ulterior, de regula, pnn intentia rauvoitoare a unei persoane frustrante sau, mai
rar, pnn propnile incompetente si incapacitati. Uneori, sursa frustrarii este nedeterminata, n
sensul ca persoana nu-si poate lega trairile de nici o cauza reala adecvata. S. Rosenzweig (1934)
constata trei maniere personale de atribuire a cauzelor frustrarii:
- maniera extrapunitiva, care plaseaza cauza frustrarii n afara subiectului, punnd-o pe scama
unei persoane sau situatii exterioare fata de care acesta exprima acuzatii, formuleaza
revendicari sau manifesta conduite agresive;
- maniera intrapunitiva, care plaseaza cauza frustrarii n propria interioritate, subiectul facndusi reprosuri si acuzndu-se pe sine pna la autopedepsire pentru insatisfactiile suferite;
- maniera impunitiva, care nu atribuie propriu-zis cauza frustrarii, subiectul ncacuzndu-i nici
pe altii, dar nici pe sine pentru frustrarea pe care o traieste.
Starea de frustrare consta din trairi afective eonflietuale. intim iegate de sentimentele de
nedreptatire sau dc insuficienta ale Bului care resimte suferinta, neputinta, inferioritate, jignire,
umilinta, rusine. Caracteristica acestei tensiuni emotionale este nevoia de descarcare prin reactii
mai mult sau mai putin adecvate, n functie de mprejurari si de particularitatile psihice ale
persoanei.
Reactiile comportamentale si efectele specifice frustrarii cuprind o varietate de conduite care,
n functie de intensitate si context situational, se nscriu de-a lungul unei axe situate ntre un pol
adaptativ si altul dezadaptativ.
Din perspectiva procesului de adaptare frustratia este un fenomen inevitabil si caracteristic
existentei umane, care arc ntre anumite limite consecinte activatoare. N. Sillamy (1996)
apreciaza ca frustrarea nu se poate suprima, dar poate fi dozata n functie de rezistenta
individului, iar Th. Weihs (1992) considera ca dezvoltarea echilibrata a individului uman nu

este conditionata de lipsa frustrarii, ci de stabilirea unui raport optim ntre satisfacerea
dorintelor sale si frustrarea lor, aceasta din urma intervenind ca o norma a realitatii.
In principiu, frustrarea poate stimula mobilizarea individului urmata de depasirea dinamicactionala a dificultatilor si obtinerea de performante, dupa cum poate determina reactii
defensive, false rezolvari ale problemelor, sau stari patologice asociate unor fenomene cronice
de frustratie. Trebuie facuta o distinctie fundamentala ntre frustrarea ca stare si conduita
tranzitorie, si frustrarea cronica ce determina disfunctionalitatile specifice unor personalitati
decompensate. V. Pavelcu (1982) considera ca frustrarea cronicizata poate duce la aparitia unui
complex de inferioritate cu continut similar celui descris de Adler, iar P. Popescu-Neveanu
(1978) include si complexele de superioritate n categoria consecintelor negative ale unei
frustrari prelungite. Complexele de superioritate constau n trairi extrem de tensionate si
contradictorii (sursa de relatii eonflietuale) centrate pe teama individului de a nu-i fi
recunoscuta valoarea, de unde si permanenta sa nevoie de a si-o afirma.
Caracterul pozitiv sau negativ al raspunsurilor individului la frustrare nu poate fi apreciat
transant, functionalitatea lor adaptativa sau dezadaptativa fiind o consecinta a intensitatii,
duratei si contextului n care ele se manifesta. Reactiile la frustrare includ conduite diverse a
caror valoare pozitiva sau negativa tine n primul rnd de "cantitatea" manifestarilor, apreciata
n functie de mprejurari sau de intervalul de timp.
Agresivitatea este un comportament distructiv, orientat spre persoane, obiecte sau spre sine
nsusi. n vederea provocarii unor prejudicii materiale, moral-psihologice sau mixte. In teoria
frustrare-agresivitate pe care o dezvolta, J. Dollard apreciaza ca agresivitatea este ntotdeauna o
consecinta a frustrarii, dupa cum frustrarea conduce ntotdeauna catre o anumita forma de
agresivitate (n, N. Mitrofan, 1996). Aceasta este cu att mai intensa cu ct frustrarea este mai
accentuata, subiectul avnd tendinta sasi ndrepte nemijlocit agresivitatea asupra sursei pentru a
o nlatura n mod transant. Atunci cnd cauza este identificata cu un obiect sau cu o situatie
agresivitatea are valoare adaptativa, putnd fi asimilata mecanismului ancestral de aparare prin
lupta. In aceste cazuri ea constituie un mod eficient de nlaturare a obstacolului si de rezolvare a
problemei. Conduita agresiva devine nsa cert dezadaptativa atunci cnd sursa frustrarii
este identificata cu o persoana sau cnd cauza fiind ambigua, intangibila sau prea puternica
agresivitatea este deplasata n mod eronat asupra altor persoane, obiecte si situatii. Apatia este
o reactie constnd n adoptarea unei atitudini de izolare sau indiferenta fata de sursa frustrarii.
Aceasta maniera dc raspuns tine de tipul de personalitate, fiind n mai mare masura
caracteristica persoanelor introvertite dect celor extravertite. De asemenea, ea poate fi
rezultatul unui model de raspuns nvatat. Conduitele agresive soldate cu succes (nlaturarea
sursei de frustrare) vor determina reactii similare si n alte situatii, n timp ce conduitele
agresive ncheiate cu esec repetat si penalizare vor duce la stabilizarea unei reactii apatice ca
modalitate curenta de raspuns. Apatia, prin neangajarea n situatie, prin inhibarea manifestarilor
emotionale si lipsa de rezonanta afectiva, functioneaza ca o reactie de aparare si poate avea
reala valoare adaptativa n unele situatii extreme (detentie, prizonierat, razboi); viata arata ca
atunci cnd frustrarea esle foarte intensa si de lunga durata, detasarea este mai adaptati va dect
o conduita actional-agresiva fara sanse de reusita. In existenta curenta reactia apatica trebuie sa
fie o modalitate temporara de raspuns, care urmeaza sa fie depasita printr-un comportament
efectiv deoarece apatia prelungita echivaleaza cu o autoexcludere ce poate conduce, n cele
din urma. la depresie severa si suicid. Evaziunea n imaginar exprima renuntarea la solutii
reale, imposibil de gasit sau greu de aplicat n situatia data, urmata de apelul la solutii
imaginare, uneori fantasmatice, n ncercarea de a depasi situatia frustranta. Desfasurata ca vis
cu ochii deschisi (daydream) sau ca vis n timpul somnului, evaziunea n imaginar are valente
adaptative n masura n care, pna la un punct, reduce trairile afective negative ale subiectului,
l elibereaza si echilibreaza emotional, i diminueaza agresivitatea. Traita permanent, devenita o

modalitate de fuga din realitatea obiectiva ntruna ideatica, evaziunea n imaginar duce la
inactivitate si resemnare n a mai cauta solutii adaptative reale. In forma extrema, evaziunea n
imaginar contribuie la pierderea capacitatii de a mai distinge ntre fantasme si realitate, cu riscul
aparitiei unor manifestari psihotice. Stereotipia consta n tendinta reluarii sub presiunea unei
situatii frustrante a aceluiasi comportament, neschimbat n ciuda faptului ca el se dovedeste
ineficient. Stereotipia are consecinte predominant dezadaptative deoarece adaptarea, n cele mai
multe cazuri, presupune flexibilitate cognitiva si comportamentala. Din cauza stereotipiei, n
situatii care permit alternative de raspuns fixatia comportamentala a individului anuleaza
realitatea psihologica a acestora. Conduitele stereotipe au nsa si efecte adaptative n masura n
care. fiind bazate pe matrite functionale, ele pot fi activate rapid pentru a realiza un montaj
cognitiv-actional. Pe de alta parte, conduita stereotipa reduce uneori anxietatea pentru ca
interventia asupra sursei de frustrare, fie si partial adecvata, dilueaza presiunea unor probleme
pentru care subiectul nu are nca solutii si-i demonstreaza acestuia, cel putin ca se poate
mobiliza actionai. Devenit permanent refugiul n stereotipie constituie o fixitate functionala
care poate genera maniere compulsive de raspuns.
Reactiile imediate la frustrare au consecinte pozitive n masura n care fac situatia mai
suportabila si permit o adaptare de moment. Prelungite n timp, devenite un mod curent si mai
ales unic dc raspuns la situatiile problematice, ele mpiedica gasirea unor solutii reale care sa
duca la depasirea obiectiva a situatiei frustrante si constituie surse dc dezadaptare.
Posibilitatile adaptative propnu-zisc pot fi mbunatatite substantial prin cresterea tolerantei la
frustrare, efect al unei deconditionari progresive, si prin adoptarea unui model de atribuire
interna a cauzei frustrarii. ntelegerea trairilor negative mai curnd ca pe o consecinta a
insuficientei personale, dect ca pc o intentie rauvoitoare a celorlalti, poate mobiliza persoana
spre a dobndi noi competente.
4. Stresul, proces de mobilizare a organismului
n principiu, solicitarea psihica este un factor de mobilizare a resurselor interioare si de progres,
stimulnd subiectul uman sa se adapteze unei realitati complexe si sa domine situatiile noi.
Pentru ca existenta este un permanent efort de adaptare stresul devine o parte integranta a ei
pna ntr-att, nct completa eliberare de stres echivaleaza cu nsasi moartea organismului. H.
Selye, de numele caruia se leaga conceptul dc stres si pnmul model explicativ al acestuia,
afirma ca pentru a fi pe deplin fericit orice om are nevoie si de stres, exceptie facnd doar cei
care sunt condamnati sa duca din motive medicale o viata pur pasiva sau vegetativa (n,
Georgette Goupil, 1991). C. Bemard apreciaza si cl ca stresul fiziologic este necesar ritmului
biologic si stabilitatii mediului interior, absenta sa echivalnd cu moartea (in, R. Floru, 1974).
H. Wolff si i. Hinklc, definind stresul drept starea dinamica a unui organism ca raspuns la o
solicitare de adaptare, considera ca toate fiintele vii sunt ntr-o stare mai mare sau mai mica de
stres pentru ca viata impune o adaptare permanenta (n, J.B. Stora, 1999). Asemenea conceptii
au dat nastere convingerii ca exista un stres pozitiv, stimulativ, un eustres.
Existenta presupune nsa solicitari multiple si adesea neprevazute care plaseaza individul n
contexte eonflietuale, n situatii de criza si uneori chiar n situatii extreme. Majoritatea acestora
sunt depasite pnn apel la rezervele functionale ale organismului care intra n stare de stres. In
consecinta, stresul se manifesta n orice situatie n care buna functionare fizica si psihica este n
pericol datorita lipsei unor raspunsuri anterior elaborate, capabile sa reduca amenintarea. Astfel
nteles stresul exprima starea unui organism care face un efort intens, uneori extrem, pentru a se
adapta unor situatii mai putin obisnuite sau complet noi (H.M. Appley, 1967). P. Fraisse
considera stresul un rezultat al conflictelor personale sau sociale ale individului, carora nu li se
gaseste solutie (n, M. Miclea, 1997). Pentru M. Golu (1993) stresul psihic reprezinta o stare de

tensiune, ncordare si disconfort cauzata de afecte negative, de frustrare, de reprimarea unor


trebuinte sau aspiratii, de imposibilitatea rezolvarii unor probleme. Aceste conceptii se refera la
un stres negativ, distres, consecinta a unor solicitari ce necesita un efort de adaptare
semnificativ si care prelungite dincolo de o anumita intensitate si durata n timp au efecte
distructive.
Conceptul de stres are mai multe semnificatii, n functie de accentul pus pe factorii care l
produc, pe raspunsul organismului la agresiune (acesta fiind la rndul sau, organic si psihic) sau
pe interactiunea dintre factorii de stres si raspuns.
1. Din perspectiva factorilor stresanti (situatia) stresul este un ansamblu de stimuli fizici, psihici
sau sociali care prin complexitatea, intensitatea sau durata lor de actiune pun organismul ntr-o
stare de tensiune caracteristica. Zgomotul, caldura, frigul, noxele, radiatiile, vibratiile,
aglomeratia, situatiile eonflietuale sau frustrante, evenimentele negative de viata, situatiile
traumatizante, suprasolicitarea n activitate, dificultatile n relatiile interpersonale. pierderea
statusului profesional sau familial, constituie factori de stres. Diferentele individuale n
reactivitatea fata de toti acesti stimuli negativi duc la concluzia ca stresul nu poate fi explicata
doar ca efect nemijlocit al factorilor agresivi.
2. Din perspectiva raspunsului fata de factorii aversivi stresul este nsasi reactia organismului,
starea de tensiune prin care acesta si mobilizeaza toate resursele de aparare pentru a face fata
agresiunii. Efectele adverse induse astfel constau n modificari fiziologice (vegetative si
endocrine) si psihologice, desemnate adesea prin termenul de reactie dc stres. Aceasta include
att tensiunea, uzura, ct si mobilizarea cu rol adaptativ propnu-zis.
Modelul biologic elaborat de H. Sclye considera fenomenul drept unul pur organic, stresul fiind
un ansamblu de reactii fiziologice nespecifice prin care organismul raspunde factorilor agresivi.
Deoarece mobilizeaza organismul spre a face fata agresiunii, reactiile constituie un asa-numit
"sindrom general de adaptare", iar nespecificitatea lor decurge din lipsa unei relatii directe ntre
continutul factorilor stresanti si configuratia raspunsului adaptativ. Indiferent de continutul
agresiunii reactia dc stres este identica pentru toti indivizii.
Subiectul uman dispune nsa de o adaptabilitate deosebita tocmai datorita psihicului sau care i
permite sa raspunda n mod specific (diferentiat) variatelor solicitari. Specificitatea rezulta din
capacitatea individului de a analiza situatiile si dc a stabili relatii directe ntre continutul lor si
configuratia raspunsurilor sale. Un asemenea model psihologic de interpretare a stresului, fara a
ignora componenta ncurofiziologica, considera ca stresul este un ansamblu de raspunsuri
emotionale, cognitive si comportamentale prin care psihicul ncearca sa controleze factorii
agresivi ce tind sa destabilizeze organismul. Reactiile de stres vor fi diferentiate n functie de
continutul agresiunii, dar si de la un individ la altul n functie de particularitatile psihice
personale.
3. Din perspectiva interactiunii dintre situatia agresiva si raspuns, stresul este ansamblul de
reactii psihice generat de confruntarea persoanei cu situatia si produs de discrepanta perceputa
subiectiv ntre solicitarile acesteia si capacitatile individului de a le raspunde (M. Miclea,
1991). Aceasta conceptie integrativ-cognitivista asupra stresului se nscrie tot n modelul
psihologic de interpretare, dar ca deschide o noua perspectiva de ntelegere a stresului psihic ca
rezultat al confruntarii unui "anumit" subiect uman cu o situatie careia el i da o "anumita"
semnificatie.
4.1. Stresul somatic, coordonatele biologice ale adaptarii

Modelul biologic al stresului este legat fundamental de teoria lui H. Selyc asupra adaptarii.
Observnd aparitia unei simptomatologii organice comune n cazul tuturor bolilor (modificarea
compozitiei chimice a sngelui, reducerea activitatii enzimatice, diminuarea energetica,
mobilizarea sistemului imunitar etc.) autorul ajunge la concluzia ca, indiferent de agentul fizic
agresiv, organismul dezvolta un ansamblu de raspunsuri nespecifice pe care le-a numit
"sindrom general de adaptare". Initial el ntelege prin stres totalitatea stimulilor ce provoaca
raspunsurile respective, dar ulterior foloseste termenul pentru a denumi chiar starea manifestata
prin sindromul general de adaptare, adica ansamblul de reactii fiziologice nespecifice prin care
structura biologica se apara de agresiune.
H. Selye (1957) explica stresul exclusiv prin reactia organismului pe care nu o leaga n nici un
fel de semnificatia situatiei, apreciind ca important pentru individ nu este att ceea ce i se
ntmpla, ci faptul ca el reactioneaza fata de evenimente. ntr-o reconsiderare ulterioara a teoriei
sale autorul va accepta ca sub aspect cantitativ reactia de stres variaza n functie dc individ, dar
si va mentine opinia asupra continutului ei nespecific, apreciind ca derularea sa urmeaza
ntotdeauna aceiasi schema (n, Georgette Goupil, 1991).
Conceptia lui Selye valorifica o serie de concluzii din teoria lui W.B. Cannon asupra
homeostaziei. Cercetarile acestuia cvidentiasera deja capacitatea organismelor biologice de a-si
restabili echilibrul intern n fata unor agresiuni exterioare, prin reactii organice de urgenta
(capacitate homeostazica), si identificasera anumite trasaturi ale lor. Conform lui Cannon
organismul depaseste o situatie care l pune n dificultate prin doua raspunsuri posibile - prin
actiune (lupta) careia i corespunde o reactie emotionala legata de intensificarea activitatii
nervoase simpatice sau prin retragere (fuga) careia i corespunde o reactie emotionala legata de
cresterea excitatiei nervoase parasimpatice. Pentru Selye nsa, organismul pus n dificultate
dezvolta un singur tip de raspuns - sindromul general dc adaptare compus din trei faze
secventiale: de alarma, de rezistenta, de epuizare.
Faza (reactia) de alarma sau "de soc" este caracterizata printr-o dereglare ampla a functiei de
comanda a sistemului nervos sub impactul factorilor agresivi, fapt ce produce dezorganizari la
nivelul diferitelor sisteme si aparate: tahicardie, diminuarea tonusului muscular si scaderea
temperaturii corpului, formarea dc ulceratii gastrice sau intestinale, anurie, edeme, leucopenie,
descresterea concentratiei sanguine a zaharurilor, toate ducnd n final la descarcari de
adrenalina de catre glanda medulosuprarenala. Metabolismul catabolic produs de aceste
tulburari si n special excesul de adrenalina, stimuleaza descarcarea corticotrofica a lobului
anterior al hipofizei care determina la rndul sau o secretie masiva de noradrenalina la nivelul
glandei corticosuprarenale. Noradrenalina functioneaza ca un contrasoc care mobilizeaza
resursele de aparare si amplifica rezistenta organismului.
Faza de rezistenta este aceea n care organismul se adapteaza factorului stresant printr-o
intensa activitate a corticosuprarenalei avnd ca efect cresterea peste medie a capacitatii de
rezistenta. ntre anumite limite, daca actiunea stresorilor persista, rezistenta fata de ei creste
corespunzator datorita permanentei suplimentari a secretiei de hormoni pe axa glandelor
medulosuprarenala - hipofiza - corticosuprarenala.
Faza de epuizare urmeaza dupa o actiune prelungita a factorilor agresivi, cnd raspunsul
organismului nu mai poate fi mentinut
noi n ntelegerea sanatatii, profilaxiei si tratamentului unor boli comunitare si profesionale
(DSM IV, 2000).

Prin similitudine cu modelul imunologic, nca Selye (1957) avea n vedere doua modalitati de
baza ale reactiilor adaptative organice care apar n situatii stresante: 1. o modalitate activa
("reactii catatoxice") prin care organismul dezvolta raspunsuri dinamice fata dc agresor; 2. o
modalitate pasiva ("reactii sintoxice") prin care organismul se acomodeaza cu agresorul.
Stresul psihic ca ansamblu de reactii adaptative implica modificari la nivelul ntregii activitati
constiente, ncepnd cu procesele senzoriale, continund cu cele de prelucrare superioara a
informatiei, n cadrul carora prelucrarea cognitiva se restructureaza, si terminnd cu cele
reglatorii asupra carora, de cele mai multe ori, efortul de adaptare are impactul maxim si
tendinta cea mai puternica de dezorganizare. Conduitele adaptative angreneaza personalitatea
umana n ansamblu, se exprima comportamental si constau n corectii reglatoare aduse
activitatii specifice fiecarui proces psihic, n scopul blocarii actiunii factorilor agresivi.
Corectiile activitatii psihice urmaresc, fie elaborarea unor comportamente de interventie activa
n realitatea externa prin actiuni directe, fie modificarea realitatii interioare prin reactii de
aparare. Diversele strategii, a caror alegere tine de natura situatiei si de capacitatile subiectului,
au valoare adaptativa variabila, dar ele toate sunt mijloace de stapnire a stresului.
Actiunile directe, conduite orientate asupra realitatii obiective, sunt atacul si evitarea pc de-o
parte, si modalitatile de coping pe de alta parte. - Atacul (lupta) si evitarea (fuga) sunt strategii
intim legate de fiinta biologica, dezvoltate nca de la nceputul evolutiei omului ca o conditie a
supravietuirii speciei, dar puternic socializate n timp. Din perspectiva actiunilor mentale pe
care le antreneaza si amplifica, adaptarea este ntotdeauna un proces activ. Comportamental
nsa, mprejurarile impun o nuantare a reactiilor adaptative sub aspect dinamic. In functie de
mprejurari adaptarea necesita comportament activ sau pasiv, mentinerea sau reducerea nevoilor
inteme/exteme, pastrarea neschimbata sau ajustarea scopurilor. Exista destule situatii n care
efortul adaptativ nu presupune declansarea, mentinerea sau modificarea unor scheme
comportamentale, ci blocarea lor la timp ca o conditie pentru mentinerea integritatii fizice si
psihice a persoanei. M. Ralea (1972) teoretizeaza o adevarata "psihologie a amnarii"
definitorie pentru fiinta umana socializata. Autorul considera ca pentru aceasta, o modalitate de
raspuns corect la realitate nseamna uneori si capacitatea de suspendare a unei actiuni
neadecvate contextual, n vederea ndeplinirii ci ulterioare. - Coping-ul este o strategie
adaptativa proprie persoanei elaborate psihologic, o maniera activa prin care aceasta cauta
solutii de succes n conditii de intensa activare psihofiziologica nefavorabila. Reactiile de
aparare sunt procedee de interventie asupra realitatii interioare, prin care situatiile problematice
sunt reevaluate si resemnificate n scopul reducerii starilor tensionale, n lipsa unor mijloace
directe de interventie asupra realitatii exteme.