CAPITOLUL 5

ANALIZA RISCURILOR ÎNTREPRINDERII

Activitatea întreprinderii este supusă în orice moment riscului. În linii

generale, riscul constituie probabilitatea ca un eveniment nedorit să se producă.
În funcţie de poziţia sa pe piaţă, de situaţia economică şi financiară, de mediul
economic, respectiv climatul în care îşi desfăşoară activitatea, o societate poate
suporta mai greu sau mai uşor riscurile la care este supusă. Practic nu există activitate
economică în care să nu intervină riscul la un moment dat. Intensitatea acestuia poate
fi însă diferită în funcţie de domeniu, de tendinţele pieţei, de imaginea ţării în
contextul mondial etc. În lucrarea sa „Diagnostic global strategic”, autoarea Maria
Niculescu evidenţiază faptul că orice întreprindere este supusă riscului: de exploatare,
financiar şi de faliment.

5.1. Analiza riscului economic (de exploatare)

Riscul economic mai este cunoscut şi sub denumirea de risc de exploatare sau
operaţional. Orice întreprindere, pentru a fi rentabilă, trebuie să îşi acopere integral
cheltuielile şi să obţină profit. Riscul de exploatare reprezintă incapacitatea unei
societăţi de a se adapta la modificările mediului cu costuri minime. Rezultatele
agenţilor economici sunt influenţate foarte mult de modificările care apar la un
moment dat în mediul economic, politic şi social în care activează societatea:
accentuarea concurenţei, modificarea cererii, apariţia produselor de substituţie,
dezvoltarea tehnologică, modificarea legislaţiei, schimbarea regimului politic etc.
În activitatea de exploatare, riscul depinde în mare măsură de modul de
gestionare a factorilor interni şi în principal, de evoluţia preturilor de vânzare, de
raportul cost-preţ, calitate-preţ de modificarea structurii cheltuielilor în raport cu
volumul de activitate s.a.
Practic, pentru determinarea riscului de exploatare se analizează pragul de
rentabilitate precum şi evoluţia lui în raport cu factorii conjuncturali care pot
influenţa volumul de activitate, implicit indicatorii de performanţă şi rezultate ai
întreprinderii.
În literatura de specialitate, pragul de rentabilitate este acel nivel al activităţii
la care întreprinderea, prin veniturile obţinute îşi acoperă integral cheltuielile de
exploatare, iar rentabilitatea este nulă. Se mai numeşte şi punct mort sau cifra de
afaceri (producţie) critică.
În funcţie de obiectul de activitate, determinarea pragului de rentabilitate se
poate realiza în unităţi fizice sau valorice, pe un singur produs, pe grupe de produse
sau întreprindere.
În cazul în care întreprinderea creează un singur produs, punctul mort (pragul
de rentabilitate) poate fi măsurat cu următorii indicatori:

Volumul fizic critic al producţiei (qcr)

Se ştie că pragul de rentabilitate este atunci când veniturile sunt egale cu
cheltuielile:
CA = ChT ⇔ Pr = 0 (1)
în care:

42
 ChT reprezintă suma cheltuielilor totale;
CA = cifra de afaceri.
În funcţie de evoluţia lor în raport cu volumul de activitate, cheltuielile totale
se împart în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe. Cheltuielile variabile se modifică
odată cu modificarea volumului de activitate (proporţional sau neproporţional) în timp
ce cheltuielile fixe, pe termen scurt, se menţin constante. Rezultă că atunci când
ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este egal cu dinamica cifrei de afaceri,
costul variabil unitar se menţine constant, în timp ce costul fix unitar se reduce odată
cu creşterea cifrei de afaceri.
Atât cifra de afaceri cât şi cheltuielile variabile pot fi determinate în funcţie de
volumul fizic al activităţii şi de preţul unitar, respectiv costul variabil unitar. Relaţia
(1) devine:
qp = qcv + ChF (2)
Deoarece în cazul egalităţii precedente, q evidenţiază producţia maximă pe
care trebuie să o realizeze societatea pentru ca veniturile din exploatare să acopere
cheltuielile din exploatare ale întreprinderii, simbolul utilizat va fi q cr (volumul
producţiei necesar atingerii punctului mort sau pragului de rentabilitate). Relatia (2)
devine:
Ch F
q pr ( p − c v ) = Ch F ⇒ q cr =
p − cv
Diferenţa p-cv se numeşte marja unitară a cheltuielilor variabile iar mărimea
sa trebuie să acopere costul fix unitar şi să asigure obţinerea unui profit unitar. Relaţia
precedentă devine:
Ch F
q cr =
mjv
Pentru exprimarea pragului de rentabilitate în unităţi valorice (CA), în cazul
întreprinderilor care produc şi comercializează un singur produs, se utilizează aceeaşi
metodologie (cifra de afaceri critică):
CA = ChT
CA = Chv + ChF (1)

În capitolul referitor la analiza cheltuielilor s-a evidenţiat faptul că acestea pot

fi analizate fie în mărime absolută fie sub forma ratelor de eficienţă a cheltuielilor, în
cazul acesta, rata cheltuielilor variabile se exprimă la 1 leu cifră de afaceri, astfel:
Ch
R v = v ⇒ Ch v = CA ⋅ R v
CA
Relatia (1) devine:
CA = CA ⋅ R v + Ch F = CA(1 − R v ) = Ch F
Deci, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate va avea relaţia:
Ch v
CA cr = ,
1− R v
în care: 1 - Rv = Rmjv, unde Rmjv este rata marjei cheltuielilor variabile. Altfel spus:
Ch F
CA cr =
Rmjv
Se poate determina şi gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr)
care exprimă procentual, nivelul la care trebuie să fie utilizată capacitatea disponibilă,
astfel încât societatea să nu înregistreze pierderi, respectiv profitul să fie nul:

43
 q cr
G cr = ⋅ 100,
q max
în care: qmax reprezintă capacitatea maximă de producţie, exprimată în unităţi fizice.
Perioada critică reprezintă intervalul de timp în care societatea realizează
CA cr
producţia la nivelul critic: Tcr =
CAz
în care: CAz constituie cifra de afaceri zilnică, CAz = CA/T, unde T este perioada
supusă analizei (360, 180, 90 zile).
Orice întreprindere poate să estimeze, pe baza acestei logici, nivelul necesar al
tuturor indicatorilor (volumul producţiei fizice, cifra de afaceri, gradul de utilizare al
capacităţii de producţie etc.) pentru cazul în care îşi doreşte obţinerea unui profit
anume (la valoarea indicatorilor la prag se adaugă mărimea profitului aşteptat).
În cazul în care întreprinderea produce şi comercializează o gamă variată de
produse, metodologia de determinare a pragului de rentabilitate este similară.
Evaluarea riscului de exploatare se realizează pe baza interpretărilor date
valorilor aferente indicatorilor determinaţi la pragul de rentabilitate. Se subînţelege că
atunci când o societate realizează o producţie şi o cifră de afaceri sub nivelul aferent
punctului mort, înregistrează pierderi. De asemenea, dacă perioada critică este mai
mare decât perioada implicată în analiză întreprinderea nu îşi acoperă toate
cheltuielile de exploatare. Pe termen scurt, o astfel de situaţie nu este alarmantă,
deoarece este posibil ca în politica întreprinderii să fi intervenit anumite evenimente
care au modificat evoluţia aşteptată (de exemplu realizarea unei investiţii care nu a
condus la obţinerea unor performanţe deosebite în acelaşi an, modificarea deciziilor
strategice etc.).
Pe termen lung, perpetuarea unei situaţii negative poate accentua foarte mult
riscul de exploatare, astfel că autonomia financiară a întreprinderii se va reduce odată
cu creşterea gradului de îndatorare. Consecinţa va fi, creşterea riscului financiar şi
chiar a riscului de faliment. Iată de ce este importantă analiza riscului operaţional; ea
oferă imaginea asupra stării de sănătate a întreprinderii.
Metodele de evaluare a riscului de exploatare prezintă însă şi unele limite. De
exemplu, condiţiile economice se consideră relativ constante pe timpul analizei, însă
în practică situaţia este de multe ori alta; ritmul de creştere al cheltuielilor variabile se
consideră egal cu dinamica volumului de activitate; cheltuielile fixe sunt considerate
constante, deşi uneori ele se pot modifica semnificativ în contextul apariţiei unor
factori conjuncturali etc. Din acest motiv este necesară o extrapolare, pentru
investigarea celorlalte situaţii (IChc > ICA sau IChc < ICA).
Din analiza pragului de rentabilitate s-a constatat ca:
- atunci când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de
rentabilitate, situaţia întreprinderii este instabilă;
- când cifra de afaceri este cu până la 20% mai mare decât cea a punctului
critic, societatea are o situaţie relativ stabilă.
- dacă cifra de afaceri depăşeşte punctul mort cu peste 20%, situaţia este
confortabilă.
Ca o concluzie generală, mărimea riscului de exploatare este dată numai de
dimensiunea cheltuielilor fixe (rata cheltuielilor variabile este constantă în timp). Cu
cât cheltuielile fixe sunt mai mici cu atât riscul de exploatare este mai mic (deoarece
pragul de rentabilitate se obţine pentru o valoare a cifrei de afaceri mai redusă).

44
 5.2. Analiza riscului financiar
Pentru desfăşurarea activităţii economice, orice întreprindere are nevoie de
resurse financiare, necesare materializării obiectului de activitate (echipamente,
materii prime, salarii etc.). Aceste resurse financiare formează capitalul societăţii; el
este alcătuit din două componente: capitalul propriu (resursele financiare proprii a
căror utilizare nu presupune nici un cost) şi datoriile (creditele atrase care generează
cheltuieli financiare sub forma dobânzilor).
Îndatorarea, prin mărimea costului implicat, generează riscuri financiare şi
afectează rezultatele finale ale întreprinderii. Metodologia de analiză a riscului
financiar este similară celei aferente riscului de exploatare, cu menţiunea că mărimea
cifrei de afaceri trebuie să fie suficient de mare încât să acopere pe lângă cheltuielile
totale de exploatare şi cheltuielile cu dobânzi. La un anumit nivel de activitate şi
cheltuielile cu dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe.
În acest caz, pragul de rentabilitate global se determină după relaţia:
Ch + Dob Ch F + Dob
CA PR = F =
1− R v R mv
în care: Dob reprezintă dobânzile, iar celelalte simboluri au semnificaţia de la analiza
riscului de exploatare.
Este firesc faptul ca riscul financiar creşte odată cu creşterea gradului de
îndatorare iar volumul de activitate necesar acoperirii cheltuielilor curente trebuie să
crească proporţional cu creditele atrase.
Analiza evoluţiei rentabilităţii financiare sub incidenţa politicii financiare a
firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, de care sunt interesaţi în
primul rând acţionarii. În literatura de specialitate, levierul financiar („efectul de
levier”) permite determinarea influenţei capitalului atras asupra rentabilităţii
capitalului propriu.
Se porneşte de la ideea ca rezultatul exploatării (RE) este dependent de
rentabilitatea economică (Re) degajată de activul economic total al întreprinderii;
matematic, această tendinţă se reprezintă astfel:
RE = A t ⋅ Re
RE
în care: Re = este rentabilitatea economică la un leu activ total.
At
Pentru a studia riscul financiar, se va face abstracţie de rezultatele
extraordinare, de impozitul pe profit precum şi de veniturile financiare. În această
situaţie rezultatul exerciţiului (Rex) ar putea fi determinat ca:
Rex = RE -Dob (valoarea profitului după ce s-au dedus dobânzile).
Se ştie că At = Pt, unde Pt este pasivul total; deci At = Cpr + D; (unde D
reprezintă datoriile totale).
Rata rentabilităţii financiare poate fi scrisă astfel:
R A ⋅ R − Dob ( C pr + D ) − Dob
R f = ex = t e =
C pr C pr C pr
C pr R e + D R e −D p
Rf =
C pr

(
Rf = Re + Re −p ) CD
pr

în care: Dob =D ⋅p , unde p este rata dobânzii; D reprezintă datoriile.

În cazul în care întreprinderea datorează impozit pe profit relaţia de calcul
devine:

45
 [ ( ) ]
R f = R e + R e − p D C pr ⋅ (1 − Cip )
unde: Cip - cota de impozit pe profit;
Rf -rentabilitatea financiară (a capitalului propriu).
Din relaţiile prezentate, rezultă că rentabilitatea financiară este dependentă de
raportul dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Interpretarea corelaţiilor
dintre indicatorii de mai sus este oferită în capitolul „Analiza performanţelor”.
Din situaţiile precedente rezultă efectul de levier acţionează pozitiv atunci
când rata rentabilităţii economice este superioară ratei medii a dobânzilor la creditele
atrase. În acest scop, toate elementele de activ implicate în realizarea rentabilităţii
economice trebuie să fie utilizate cu maximum de eficienţă (randamentul activelor
totale CA/AT să fie cât mai mare) iar rata rentabilităţii comerciale să crească foarte
mult (vezi capitolul de rentabilitate). Dacă resursele atrase nu sunt performante atunci
costurile acestora pot afecta solvabilitatea şi lichiditatea, care în final pot duce la
blocaje financiare ce măresc riscul financiar.

5.3. Analiza riscului de faliment

5.3.1. Definiţii şi concepte privind falimentul
Desfăşurarea unei activităţi viabile care să asigure perenitatea întreprinderii
este o condiţie esenţială ce implică multe eforturi şi totodată o atenţie permanentă
asupra evoluţiei mediului intern şi extern specifice domeniului de activitate.
Falimentul este ultima etapă în existenţa economică a unei întreprinderi. În literatura
de specialitate, deseori termenul de eşec este considerat echivalentul celui de faliment.
În teoria economică eşecul este interpretat în mod diferit, în funcţie de situaţia cu care
se confruntă societatea comercială. Se poate fi privit ca:
- Eşec economic, considerat atunci când veniturile nu sunt suficient de mari
încât să acopere costurile totale;
- Eşec al întreprinderii, întâlnit în cazul în care întreprinderea şi-a încetat
activitatea, generând o pierdere pentru creditori;
- Insolvabilitate în faliment este acea stare a societăţii în care valoarea de
realizare pe piaţă a activelor este inferioară valorii datoriilor, deseori declarându-se
falimentul firmei;
- Insolvabilitate tehnică este o situaţie a întreprinderii în care obligaţiile
curente nu pot fi onorate la scadenţă din lipsă de lichidităţi;
- Incapacitate de plată, considerată atunci când întreprinderea nu şi-a onorat
toate obligaţiile contractuale prin care creditorii şi-au avansat fonduri sau bunuri (aici
pot incluse societăţile aflate în insolvabilitate tehnică şi cele în faliment);
- Faliment juridic, apreciat ca fiind atunci când:
a) societatea se află în eşec conform criteriilor stabilite de legislaţia naţională
cu privire la faliment;
b) societatea a fost declarată falită de către o instanţă judecătorească.

Este de reţinut faptul că falimentul este un proces care începe financiar şi se

termină legal, în timp ce eşecul poate să nu aibă şi componentă juridică.
Dezechilibrul financiar constituie etapa premergătoare falimentului şi este
efectul incapacităţii activelor curente lichide de a stinge obligaţiile curente existente în
baza contractelor financiare.

Unii autori consideră falimentul ca fiind:

a) Activul net negativ;

46
 b) Încetarea plăţilor către creditor/neplată creditorilor;
c) Incapacitatea de achitare a creditelor;
d) Neplata dividendelor pentru acţiuni preferenţiale.

5.3.2. Cauzele falimentului

Cauzele falimentului sunt diverse:
- Managementul neperformant, care pare a sta la baza a peste 50% din totalul
falimentelor. Principalele erori manageriale ar fi:
- consultanţă financiară greşită;
- lipsă de comunicare cu angajaţii;
- pierderea controlului asupra costurilor;
- politici de marketing inadecvate;
- supracapacitate de producţie etc.
- Disfuncfionalităţi interne:
- forţa de muncă necalificată;
- pierderea unor proiecte importante;
- degradarea imaginii;
- fraude;
- rebuturi peste nivelul maxim admis;
- Factori externi:
- concurenţa;
- ciclul de viaţă al întreprinderii; este cunoscut faptul că toate
produsele, serviciile şi chiar întreprinderile au o durată de viaţă limitată;
- recesiune economică;
- calamităţi etc.

5.3.3. Principalii utilizatori ai informaţie privind predicţia falimentului

Predicţia falimentului companiilor, instituţiilor de credit sau a oricăror altor
forme organizatorice suscită tot mai mult atenţia practicienilor şi a cercetătorilor în
ultimii ani.
Principalii utilizatori ai acestui tip de analiza sunt:
- Instituţiile financiare creditoare; în scopul obţinerii certitudinii ca resursele
financiare acordate vor fi rambursate integral şi la termen, marea majoritate a
companiilor de finanţare analizează înainte de acordarea creditului, riscul de neplată,
respectiv de faliment ai întreprinderii solicitante;
- Investitorii sunt interesaţi de viitorul activităţii companiei spre care aceştia
doresc să îşi orienteze deciziile;
- Oficialităţile guvernamentale sunt interesate în predicţia falimentului
întreprinderilor deoarece aceste analize permit elaborarea unor politici sau
reglementari specifice (promovarea legilor antitrust, de exemplu) şi exercită un impact
major asupra economiei, politicii şi societăţii, în general;
- Autorităţile de reglare din diferite domenii care au ca sarcină monitorizarea
şi menţinerea solvabilităţii entităţilor individuale din cadrul sistemului (instituţii
financiare, fonduri de investiţii, companii de asigurare);
- Auditorii. Analiza falimentului oferă informaţii deosebit de valoroase asupra
continuităţii exploatării, ca fundament al evaluării activelor şi datoriilor întreprinderii
(IAS nr. l);

47
 - Conducerea companiei este în mod direct interesată de predicţia
falimentului, funcţia scor fiind un barometru aflat nu numai la dispoziţia acţionarilor
ci şi a managementului întreprinderii.
- Alte profesii liberale ca: evaluator, avocat, lichidator etc. Pot fi utilizatorii
informaţiilor fumizate de predicţia falimentului.
Riscul de faliment poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Astfel, se
poate realiza o analiza statică a riscului de faliment prin compararea mărimilor
principalelor elemente de activ şi de pasiv, şi prin determinarea ratelor de solvabilitate
şi de structura financiară a pasivului. Pe această bază se obţin informaţii despre
evoluţia fondului de rulment ai întreprinderii, respectiv despre durata medie de
realizare a activelor circulante şi durata medie de rambursare a datoriilor pe termen
scurt. Se apreciază că riscul de faliment se diminuează odată cu creşterea fondului de
rulment şi atunci când, la termen, activele circulante transformate în lichidităţi
depăşesc valoarea datoriilor curente. De asemenea, concluzii pertinente cu privire la
faliment se pot desprinde şi dacă se realizează o analiză funcţională a riscului, prin
studierea corelaţiei Fond de rulment - Necesar de fond de rulment - Trezorerie netă.
O importanţă deosebită în analiza riscului de faliment o are „metoda
scorurilor”, utilizată foarte frecvent de către instituţiile creditoare cu scopul de a se
asigura împotriva riscului de insolvabilitate a clienţilor. În prezentul capitol se va
insista asupra acestei forme de analiză a riscului de faliment.

5.3.4. Metoda ratelor pentru determinarea funcţiilor scor

Metoda ratelor (financiare şi de rentabilitate în special) este frecvent utilizată
în analiza riscului de faliment, în estimarea ratingului datoriilor, în evaluarea
întreprinderii în scopul fuziunii sau achiziţiei etc. Aşa cum s-a mai precizat,
indicatorii financiari determinaţi sub forma ratelor au o deosebită semnificaţie
economică, mult mai relevantă decât cei absoluţi, deoarece permit comparaţii între
părţile constitutive şi aprecieri calitative privind credibilitatea întreprinderii cercetate.
Ele permit, evaluarea performanţelor managementului, aprecierea stării de sănătate
financiară a întreprinderii, realizarea unor previziuni cu privire la activitatea
întreprinderii în perspectivă etc.
În literatura de specialitate s-au calculat peste 150 de rate financiare. Este de
înţeles că nu toate sunt la fel de relevante în aprecierea perfomanţelor şi a riscului
întreprinderii. Analiza discriminantă a riscului de faliment pe baza ratelor constituie o
metodă frecvent utilizată de instituţiile financiare în aprecierea solvabilităţii şi
lichidităţii întreprinderilor solicitante de credite.
Scorul ca finalizare a analizei discriminante, constituie o metodă de diagnostic
extern care constă în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul,
creditorul întreprinderii, dar şi întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. El se
bazează pe formularea unor judecăţi de valoare care combină liniar un grup de rate (în
principal financiare) semnificative.

Etapele de determinare a funcţiei scor

Din punct de vedere tehnic, determinarea scorului necesită parcurgerea
următoarelor etape de lucru:
- alegerea unui eşantion de întreprinderi, care să cuprindă două grupuri, de
exemplu, întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate şi societăţi care nu
întâmpină probleme financiare;
- compararea întreprinderilor din cele două grupuri pe parcursul unui interval
de timp, prin utilizarea unor indicatori consideraţi cei mai semnificativi;

48
 - selectarea indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare (prin
testare statistică se reţin indicatorii consideraţi cu acţiune permanentă şi puternică
asupra eşantioanelor cercetate);
- elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinaţii liniare Z a
indicatorilor semnificativi, Xi;
Z = al Xl + a2 X2 +...+ an Xn
Situaţia economico-financiară se va reduce la un singur rezultat matematic
care va permite încadrarea societăţii analizate în unul din grupurile considerate;
- stabilirea unor puncte de inflexiune care să realizeze clasificarea predictivă a
întreprinderilor în cele două grupuri;
- analiza apriori a ratei de succes a scorului Z prin compararea clasificării
predictive cu situaţia cunoscută a întreprinderilor din eşantion;
- analiza aposteori a ratei de succes a funcţiei Z prin investigarea gradului de
relevanţă pentru un alt eşantion de firme.

49