Sunteți pe pagina 1din 3

Cristi Vasilică crivasic1@yahoo.

com, 0721886379/0766283409
ÎNCEPUTURILE

- Bă, îţi spun eu, e dat naibii Asiman ăsta! Are o priză formidabilă la public şi l-au
primit şi criticii foarte bine. Sergiu se opri şi mai sorbi din halbă, iar Fane profită de
pauză:
- Da, dar ce e mai intrigant e că nu vrea să primească niciun ban şi nici să fie
cunoscut. Dacă eram eu în locul lui, acuma eram prin Bahamas sau Hawaii, dansam din
buric şi împărţeam „Aloha”-uri în stânga şi-n dreapta...
- De asta te plângi tu că nu te plătesc ăştia destul... Totuşi, tare aş vrea să-l
cunosc într-o bună zi şi să aflu ce vrea de fapt.
- Mda, tu şi trei sferturi din mass-media... adăugă Fane între două înghiţituri.

///

Sergiu se mai uită odată la bileţel: doar o adresă şi nimic mai mult. Fusese
împăturit şi sigilat cu grijă, iar pe exterior, cu litere de tipar, era scris numele lui.
Băiatul care i-l adusese nu putu să-i dea mai multe lămuriri decât că „a spus că o să
înţelegeţi dumneavoastră”.
Asta, da, era o variaţie! Până acum, bileţelele pe care le primea erau în plicuri,
trimise prin poştă şi conţineau şi câte o destăinuire completă a expeditorului lor, care
era, invariabil, acelaşi Asiman, dar care, tot invariabil, se dovedea până la urmă un
impostor. Acum, însă, era vorba doar de o adresă şi de numele lui, Sergiu Căliman, scrise
pe un bileţel. Toate detaliile astea – un mesager care nu ştia exact cine i-a dat biletul, nu
există destăinuiri explicite, deocamdată nimeni nu pretinde a fi Asiman, etc – îl făcură pe
Sergiu să concluzioneze că ori impostorii începuseră să fie ceva mai subtili ori că, sub
pretextul ăsta, vreo femeie îi dăduse întâlnire. „Oricum ar fi, merită să merg. Dacă e un
alt Asiman, atunci e destul de inteligent pentru a merita să-i fac jocul o vreme, până mă
plictisesc, ca apoi să-i destram povestea fir cu fir. Iar dacă e vreo femeie, cu atât mai
bine - cică ‚medicamentul’ ăsta nu strică sănătăţii...” Hotărî, deci, să meargă la adresa
respectivă şi-şi văzu mai departe de articolele pe care le avea în lucru şi pentru care
oricum termenele erau aproape expirate.
Mai pe seară, termină articolele, le dădu mai departe şi plecă fără să mai salute pe
nimeni; era şi-aşa extenuat şi nu-i mai ardea de „socializare”. De când avusese ideea să
lanseze ancheta despre adevărata identitate a lui Paul Asiman, primise atâtea scrisori
cât nu primise redacţia ziarului în toţi cei cinci ani de existenţă şi făcuse mai multe
drumuri decât toţi parlamentarii într-un mandat. Totul începuse într-o seară în care,
zăbovind la o discuţie anostă cu redactorul-şef, îi vorbise acestuia despre cât de succes
ar fi o anchetă despre Paul Asiman şi despre cine este el cu adevărat, iar a doua zi se
pomenise cu o nouă responsabilitate: ancheta săptămânală care, pe termen nelimitat, avea
să se ocupe de „adevărata identitate a lui Paul Asiman”. Asta pe lângă promisiunea unei
1
Cristi Vasilică crivasic1@yahoo.com, 0721886379/0766283409
măriri substanţiale a salariului... Şi uite aşa începuse să fabrice în fiecare săptămână câte
un Asiman şi să-l desfiinţeze în următoarea, când prezenta un altul. Ideea s-a dovedit a
avea atât de mare succes, încât a fost preluată şi de alte reviste, ba chiar şi de
televiziuni. Ajunsese să fie o adevărată obsesie: unde te întorceai, dădeai numai de
Asimani, oricine putea să fie pentru o oră, o zi sau o săptămână, „scriitorul secolului”.
Numai el ştia, însă, semnul sigur prin intermediul căruia să-l recunoască pe
veritabilul Asiman. Oricine ar fi fost, Asiman îi trimitea toate manuscrisele bătute la
maşină numai lui Sergiu, iar într-un plic ataşat manuscrisului stătea o bucată din ultima
pagină a manuscrisului original scris de mână. Aşadar, cel care ar fi adus această piesă
lipsă din puzzle, ar fi fost marele câştigător. Sergiu nu spusese nimănui despre acest
indiciu, nici măcar şefilor sau prietenilor săi. Şi, până acum, nici unul din pretendenţii la
numele de Asiman nu adusese vorba de acest indiciu.
La acestea se gândea Sergiu, stând în autobuz şi aruncând priviri obosite pe geam,
priviri care recunoşteau clădiri, maşini, chiar şi oameni – repere în drumul său rutinat
către casă. Îşi sprijini capul pe geam şi începu să moţăie, formulându-şi întrebările
pentru noul Asiman.
Simţi o mână pe umăr care-l scutura uşor şi auzi pe cineva strigându-i în ureche:
„Domnu’! Alo, domnu’!” Se dezmetici cu greu şi zări ca prin somn un om îmbrăcat în
salopetă care-l admonesta:
- Gata, jos! Jos, că s-a terminat de mult programu’ şi vreau şi eu s-ajung acasă!
Se uită la ceas şi văzu că e aproape miezul nopţii, în timp ce omul în salopetă
bombănea, apucându-se de măturat şi spălat podeaua autobuzului:
- ... Toţi beţivii şi ciudaţii circulă azi prin trolee şi autobuze. Te pomeneşti că-i fi
şi tu vreun pui de Asiman, hăi? Toţi spun asta, da’ nici unu’ nu ştie că el..., şi aici se opri,
de parcă vorbise prea mult. Sergiu se întrebă dacă nu cumva fusese recunoscut şi tocmai
atunci omul începu din nou:
- Eu nu i-am citit romanele, eu nu ştiu să citesc... Mie mi le-a citit nevastă-mea, ea
ştie să citească aşa de frumos, dom’le, de zici că vezi de-adevărat cum se-mpuşcă ăia,
cum se ceartă! Ce mai! Femeia mea...
Deci nu-l recunoscuse, vorbea ca să nu se simtă singur – tic profesional. Îl
întrerupse brusc o voce răguşită, venită parcă din stomac, al cărei ton Sergiu nu crezuse
că l-ar putea avea vreodată vocea lui:
- Unde suntem?
Omul se opri – nu se aşteptase... – dădu din cap şi ridică din umeri, apoi rosti pe un
ton de „şi tu acuma...”:
- La depou...
Plescăi şi-şi văzu mai departe de măturat, dar fără a mai bombăni. „Aşteaptă să
mai fie întrebat. Ah, dialogul! <Construiţi punţi între oameni. Neîndoios, rabatabile...> Pe
unde am citit asta? De parcă mai contează…” Se ridică, încercă să se destindă puţin, apoi
zise, încercând să desluşească ceva prin bezna de afară:
2
Cristi Vasilică crivasic1@yahoo.com, 0721886379/0766283409
- Auzi, da’ depoul ăsta în ce cartier este?
Omul se apropie de el şi zise pe un ton destul de vesel:
-În Alexandria. Ezită o clipă. Da’ mata pe unde stai?
Sergiu închise ochii şi gemu uşor: „Alexandria! Asta înseamnă pe puţin treizeci de
kilometri până acasă..., iar acum nu mai e niciun autobuz sau altceva, iar taxiurile, oho!,
nici în zi de salariu nu merg cu aşa ceva!” Stătu câteva clipe holbându-se în bezna de
afară, în timp ce omuleţul încerca să spargă tăcerea care se lăsase între ei. Sergiu însă
nu-i mai înţelegea vorbele, preocupat de gândurile sale, când îşi dădu deodată seama că e
pe cale să adoarmă din nou. Se scutură puţin, ca şi cum ar fi înghiţit ceva acru şi se
întoarse spre celălalt:
- Poftim?
- Am zis că mă cheamă Mihai, da’ toţi îmi zic Mişu...
Sergiu zâmbi stângaci şi întinse mâna:
- Sergiu. Îmi pare bine!
Cu ce automatism rostise această formulă! Până la urmă şi el era prizonierul
ticurilor. Mişu îi zise, în timp ce-i scutura mâna:
- Eu termin în zece minute. Mergeţi la o bere după asta?
Nu, nu de bere avea el nevoie la ora asta, ci de un pat.
-Ştii, Mişu, eu sunt cam obosit, iar patul meu e la vreo treij’ de kilometri de aici...
-Nu-i nimic, dom’ Sergiu! Puteţi să veniţi la mine în seara asta. Baba n-o să se
supere. Numai să termin pe-acilea..., zise el şi dădu să plece, dar se întoarse: Ştiţi, de
fapt nu-i babă, n-are cinj’ de ani, da’ aşa îi spun eu, s-o tachinez...
Neavând alternativă, Sergiu acceptă invitaţia. Ajunseră într-un final, după un drum
umplut de sporovăiala lui Mişu’, pe care o percepuse ca pe un bâzâit. Gazda lui ad-hoc
pregăti patul vorbind în şoaptă „să n-o trezim pe babă”, apoi se retrase, iar Sergiu se
dezbrăcă şi se strecură sub pătură adormind instantaneu.