Conceptul de regim politic.

Tipuri de regimuri politice

Problematica regimurilor politice este deosebit de importanta pentru organizarea si

functionarea vietii sociale. Natura regimurilor politice reprezinta un factor esential in
rezolvarea problemelor legate de viata si activitatea cetatenilor.
In primul rand este necesara definirea notiunii de regim politic. Regimul politic se
defineste ca fiind un raport politic de dominare a societatii si o modalitate precisa de
organizare si functionare a sistemului politic.
Politologia a cunoscut multiple concepte si definitii ale regimului politic. Astfel
politologul M.Lesage considera ca exista doua metode prin care se poate defini regimul
politic: Una consta in a lua drept punct de plecare Constitutia si legile juridice, iar cealalta,
dimpotriva, consta in studierea practicii si in analiza interioara a dreptului scris, in relatia sa
cu practica cel mai bine este sa se inceapa cu practica. M.Duverger considera ca: Cel ce
cunoaste dreptul constitutional si ignora rolul partidelor politice, are o imaginatie falsa despre
regimurile politice contemporane. De asemenea acelasi autor mentionat anterior defineste
regimul politic in linie institutionalista ca fiind: Totalitatea institutiilor politice, care
functioneaza in tara respectiva, intr-o anumita perioada.
O clasificare a regimurilor politice facuta de politologul M.Duverger le imparte pe
acestea in doua mari categorii: regimurile liberal-democratice si regimurile autoritare. La
randul lor regimurile autoritare sau totalitare se impart in: comunism, fascism si nazism. Intr-o
democratie, obtinerea puterii politice se realizeaza prin intermediul unei competitii deschise
intre diferite grupuri autonome si organizate care iau nastere in societate si care sunt sustinute
de partidele politice si de alegerile democratice. Iar autoritarismul sau totalitarismul dupa cum
sustine M.Duverger: se caracterizeaza prin dominatia sefului statului si limitarea libertatilor
politice.

Fascismul in Italia
Aparitia si evolutia fascismului in Italia a luat nastere pe fondul crizei generale a
capitalului, al crizei parlamentare si al ideologiei burgheze. Referindu-se la natura fascismului
italian, Palmiro Togliatti sustinea ca: Fascismul nu prezenta numai reactiunea capitalista. El
cuprindea in acelasi timp multe alte elemente. El cuprindea o miscare a maselor mic-burgheze
de la sate; era, de asemenea, o lupta politica a anumitor reprezentanti ai burgheziei mici si
mijlocii, ai unei parti a vechilor clase diriguitoare; era o incercare de creare a unei organizatii
unificate la scara intregii tari, grupand o fractiune a micii burghezii de la orase conduse de o
serie de elemente ( fosti ofiteri, someri de profesie ); era, in sfarsit, o organizatie militara care
putea pretinde sa se opuna cu o anumita probabilitate de succes fortei armate regulate a
statului.[1]
In luna ianuarie 1919, se constituie la Roma, din initiativa ofiterilor de pe front,
Asociatia Arditi care va reprezenta punctul de plecare al miscarii fasciste din Italia. In
Italia, fascismul se dezvolta paralel cu ascutirea luptei de clasa, reusind sa-si creeze o baza
printre paturile burgheziei mijlocii si mici de la sate si de la orase.
In anul 1920, dupa razboi, Italia era cuprinsa de o criza politica ce se dezvolta tot
mai accelerat. Era din ce in ce mai evidenta impunerea miscarii revolutionare a clasei
muncitoresti in viata politica. In acest sens au avut loc actiuni organizate cum a fost greva
muncitorilor de la Torino.
Asaltul de la Palazzo dAccursio, sediul primariei din Bologna, deschide perioada
marii ofensive fasciste. Violentele si expeditiile de pedepsiri intreprinse de fascisti, care au
avut caracter sporadic si izolat pana in 1920, s-au transformat intr-o ofensiva generala la scara
nationala.
In luna mai 1921, s-au anuntat noi alegeri politice. Campania electorala a fost
caracterizata prin sporirea violentelor fasciste. Rezultatul alegerilor a permis lui Mussolini sa
intre in parlament, in fruntea a 35 de deputati fascisti. Dupa aceste alegeri, Italia intra intr-o
noua etapa politica - dictatura fascista.
Pe parcursul a doi ani cat a fost Mussolini in fruntea guvernului, opozitia a fost
aruncata in afara legii, in timp ce fascismul continua sa se intareasca. S-a creat o alianta intre
biserica catolica si fascism, reprezentata de tratativele dintre P.N.F. si Vatican, ce au durat
aproape trei ani.
Italia trecea de la dictatura fascista la dictatura militara printr-un transfer pasnic de
putere care concorda cu viziunea politica a maselor conducatoare. Printr-o conspiratie de la
palat, dictatorul a fost inlaturat.
Caderea lui Mussolini a insemnat nu doar sfarsitul unei dictaturi ce a durat mai bine
de doua decenii, ci si inceputul destramarii coalitiei hitleriste.
Fascismul italian si Germania hitlerista au impus poporului italian si dupa 1943
jertfe si sacrificii enorme. Poporul italian a platit eliberarea si independenta tarii, zdrobirea
fascismului, cu cei 46 000 de partizani morti, 1 000 raniti si mutilati, acestia fiind inregistrati
numai pe teritoriul national.

Nazismul in Germania
Nazismul ca fenomen istoric si in general problema fascismului au afectat mult prea
profund constiinta umana pentru a nu trezi si amplifica interesul si curiozitatea stiintifica si
pentru a nu impinge omul zilelor noastre pe calea realizarii unei cunoasteri cat mai profunde
posibil.
Aceasta realitate solicita o retrospectiva analitica, menita a formula raspunsuri la o
serie de intrebari in general oculte pentru generatia care a cunoscut ororile fascismului dar si
pentru generatia postbelica. Se refera la originile social-istorice ale nazismului si baza lui
sociala, la structurile puterii si jocul fortelor politice din perioada premergatoare instalarii
Partidului nazist la carma destinelor poporului german.
Care sunt originile fascismului german? Iata o intrebare care isi are originea in
necesitatea pe care au simtit-o popoarele, in special poporul german, imediat dupa razboi, de
a-si explica geneza celei mai mari conflagratii militare cunoscute de umanitate.
In marea majoritate a interventiilor pe aceasta tema, incepand inca din perioada
imediat urmatoare instaurarii regimului nazist, in ianuarie 1933 si pana in zilele noastre,
poarta amprenta unor pronuntate controverse.
Unul dintre cele mai fructuoase puncte de vedere, exprimat cu privire la originile
nazismului, s-a dovedit a fi cel care a rezultat din cunoasterea atenta a structurilor politice,
economice si sociale ale Germaniei moderne.
Traditii si mentalitati din viata social-politica specifica statului prusaco-german
intre care ar fi de amintit spiritul militarist, nationalismul inveterat si respectul neconditionat
fata de autoritatea ierarhic-superioara, s-au constituit intr-o adevarata crusta pentru constiinta
politica a poporului german, greu permeabila in fata democratiei, dar foarte receptiva la
alternativa conservatoare.
Criza din viata economica, haosul generat de incetineala cu care se revenea de la
productia de razboi la cea de pace, a condus catre un veritabil declin economic si s-a
repercutat cu o maniera dureroasa asupra nivelului de trai.
Ulterior, economia Germaniei si-a reluat treptat ritmul dezvoltarii, ca urmare a
interventiei monopolurilor straine. Apoi, a urmat o spectaculoasa relansare a industriei
concentrata pe intreprinderi mici si mijlocii. Efectele acestui proces de industrializare au
condus ulterior la dificultatea exercitarii controlului social, ceea ce a favorizat aparitia unui
declin moral si intelectual. Refluxul imediat in planul gandirii, dar mai ales al practicii
politice a generat o preferinta pentru un regim politic autoritar.
Presiunea ideologica din partea national-socialismului s-a exercitat cu puterea-i
cunoscuta, cautand sa inoculeze in constiinta poporului cultul persoanei lui Hitler prezentat
ca un adevarat Mesia pentru natiunea germana.[3]

In ceea ce ii priveste pe Hitler si NSDAP[4], inca dinaintea preluarii puterii n-au

lasat nici un dubiu asupra faptului ca in Germania nu va fi loc pentru evrei, pe care ii
invinuiau de conspiratie contra natiunii, de alterare a puritatii sangelui german, de cauza a
tuturor greutatilor pe care le intampina poporul german.
Ura nemarginita a lui Hitler fata de poporul evreu este redata in Mein Kampf, un fel
de biblie a nazismului unde se scria negru pe alb: Tanarul evreu cu plete negre pandeste
ore intregi, cu fata luminata de o bucurie satanica, tanara inconstienta pe care o dezonoreaza
cu sangele sau si careia el ii umileste poporul. Prin toate mijloacele el tinde sa corupa
principiile rasiale ale poporului spre a-l servi Caci un popor de rasa pura, constient de sangele
sau, nu va putea niciodata sa fie servit de evreu. Evreul nu va putea insa niciodata sa domine o
alta lume decat cea a bastarzilor.[5]
In ciuda faptului ca evreii din Germania au fost complet exclusi din viata politica,
economica, sociala si culturala, si in ciuda legilor adoptate impotriva evreilor ( casatoria
dintre un cetatean evreu si un cetatean german strict interzisa etc.), Hitler nu a fost multumit.
Drept urmare, el isi exprima nemultumirea fata de modul in care decurgeau represaliile
antisemite, propunand distrugerea evreilor de pe teritoriul intregii Europe. Astazi, voi fi inca
o data profet: daca finantarea evreiasca internationala din Europa si din afara ei va reusi sa
arunce natiunile inca o data intr-un razboi mondial, atunci rezultatul nu va fi bolsevizarea
pamantului si ca atare victoria evreimii, ci anihilarea raselor evreiesti din Europa.[6]
Sub conducerea lui Aleydrich Adolph Eichmann s-a pus in miscare o imensa
masinarie pentru exterminarea, prin munca fortata sau cu ajutorul focului mistuitor al
cuptoarelor crematoare din lagarele de concentrare, a milioane de vieti omenesti. Se apreciaza
ca numai din randurile evreilor au pierit in camerele de gazare peste trei milioane de oameni,
in timp ce alte milioane au fost exterminate metodic in cunoscutele ghetouri special
amenajate, nu inainte ca cei amenintati sa incerce a se confrunta in lupta cu fortele SS care-i
supravegheau.
Orice bilant al regimului nazist, indiferent de perspectiva ideologica in care ar fi
facut, nu poate sa nu puna in evidenta ca o componenta esentiala a acestuia, domeniul
relatiilor externe. Imaginea programatica a ceea ce avea sa urmareasca nazismul in planul
politicii externe poate fi regasita fara doar si poate in Mein Kampf, ca si in propaganda de zi
cu zi a principalilor lideri nazisti, indeosebi a lui Hitler.
Obiectivele lui Hitler erau in primul rand formarea Marelui stat al germanilor in
granitele caruia sa fie inglobati toti germanii din Europa, iar cel de-al doilea obiectiv se
referea la dominatia politico-economica cu care sa satisfaca cerintele cercurilor monopoliste.
Dr. Rosenberg, seful biroului de politica externa a partidului nazist s-a ocupat
nemijlocit cu sprijinirea organizatiilor fasciste din alte tari. Directiile spre care se orienta
biroul au vizat: Anglia si Extremul Orient, Peninsula Scandinava, spatiul dunarean, Orientul
Apropiat si Orientul Mijlociu.[7]
In istoria nazismului au avut loc cateva asasinate in viata politica. Oamenii de stat,
care se opuneau politicii revizioniste promovate de Germania nazista, sfarseau prin a fi
asasinati. Astfel, la 30 decembrie 1933, a fost asasinat de catre legionari, I.Gh.Duca, prim-

ministrul roman, care luase hotararea de dizolvare a organizatiei fasciste Garda de Fier. A
urmat apoi, la 25 iulie 1934, asasinarea cancelarului Austriei, Engelbert Dollfuss, iar la 9
octombrie 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei si a ministrului de externe al Frantei,
Louis Barthou.

Concluzii
Avand in vedere toate ce s-au mentionat in paginile anterioare, reamintesc ca
totalitarismul este un regim politic dictatorial in care puterea apartine unei singure persoane,
sau unui grup de persoane. Originile totalitarismului se afla in antisemitism. Dintre regimurile
totalitare mentionez comunismul (Rusia), fascismul (Italia) si nazismul (Germania).
Antisemitismul a fost una dintre trasaturile caracteristice permanente ale regimului nazist.
Antisemitismul si-a atins punctul culminant cand evreii si-au pierdut deopotriva functiile
publice si influenta, cand n-au mai ramas cu nimic altceva decat cu averea
O diferenta fundamentala intre dictaturile moderne si toate celelalte tiranii ale
trecutului, o constituie faptul ca teroarea nu mai este folosita ca mijloc de exterminare si
intimidare a oponentilor, ci ca un instrument de a guverna masele populare. In Germania
nazista, teroarea totala era indreptata impotriva evreilor, adica impotriva unor oameni cu
anumite caracteristici comune, independente de comportarea lor specifica.
Totalitarismul a reprezentat un fenomen cu grave implicatii asupra istoriei universale,
inscriind in viata multor popoare pagini dintre cele mai negre ale teroarei, stagnarii procesului
social si involutiei culturale.
Totalitarismul a demonstrat ca demnitatea umana are nevoie de o noua garantie care
poate fi gasita numai intr-un nou principiu politic, o noua lege, a carei validitate sa cuprinda
intreaga umanitate, facand in asa fel incat, puterea ei sa ramana strict limitata, inradacinata si
controlata in si de entitati teritoriale din nou definite.
Tendinta politica actuala este de democratizare; tot mai multe popoare tind catre acest
regim politic.