Sunteți pe pagina 1din 1

NOVISSIMA VERBA

Anii trecuți a fost prins, judecat și condamnat la moarte prin injecție letală un
faimos criminal în serie. Intrigant pentru polițiști era predarea lui după ce ani la rând
reușise să se ascundă și să scape. „De ce se predase acum?” era o întrebare la care
privirea lui se pierdea undeva dincolo de zidurile sălii de interogatoriu. Nici judecătorul
nu a putut obține mai mult. Ultima lui dorință a fost să i se dea pix și hârtie; după ce i s-
a injectat serul, s-a așezat la masă. S-a stins încet în timp ce scria. Proximitatea morții
a dat cuvintelor lui valoare de epitaf:

„E așa de frig pe lumea asta, încât nu mai simțim căldura celuilalt. Suntem doar
niște sloiuri miscătoare duse de curenții vieții, iceberguri plutind în derivă și scufundând
Titanicuri.

Cineva mi-a spus că morții nu vorbesc. Nu e nevoie să vorbească; ei foșnesc, iar


ecoul foșnetelor lor e strident, ca atunci când un coleg ar zgâria tabla cu o cretă. Și
foșnetele astea te macină, te erodează ca apa sărata a mării o stâncă, ochii încep să te
usture, pielea începe să te mănânce, apoi sarea îți ajunge la ficat, la plămâni, la inimă;
creierul cedează cel mai greu – ultimul – ca agonia să fie simțită cu fiecare nerv, să auzi
pocnetul fiecărei sinapse în parte. Să vezi cu un ciob de ochi tot dezmățul ospățului
bacteriilor și să speri până în ultima clipă că se vor fi săturat până când nu e prea
târziu... Apoi, când îți vor fi ingerat și rămășița aceea de ochi, să auzi clar și distinct
cum murmurul molfăiturilor, plescăiturilor și râgâielilor micromesenilor se apropie de
ultimele rămășițe. Și să mai zâmbești cinic: ‘Și-au lăsat deci ce e mai gustos pour la
bonne bouche...’, apoi să nu-ți mai auzi nici măcar gândurile și să-ți aduci aminte de un
tunel la capătul căruia dai de lumină, iar ăsta să fie ultimul impuls generat de ceea ce
odinioară era un creier zvelt, cu circumvoluțiuni bine trasate pe ambele emisfere.

Așa că, vedeți?, ce rost are ca morții să vorbească?”