CÂND BISERICA ERA

TÂNĂRĂ
de
Earnest Loosley
(Versiune needitată – n.tr.)
(Translator’s note: This is just a raw translation. This translation has
not been edited yet)

Traducator: Avram Abel

1
 NOTA EDITORULUI

Este greu să credem că o carte atât de radicală a apărut în urmă cu o

generaţie. Nici astăzi nu putem să spunem “Biserica începe să-şi dea seama de
lucrurile acestea”. Pentru că nu este aşa. Sunt însă puţini care îşi dau seama.
Speranţa noastră este ca această carte să ne reamintească că alţi oameni, în
vremuri de mult apuse, au înţeles aceste chestiuni fundamentale şi au îndrăznit
să vorbească despre ele. Această mărturie venită din trecut trebuie să ne
încurajeze pe noi cei de astăzi, şi să sporească numărul vizionarilor viitorului.

2
 CUVÂNT ÎNAINTE
Experienţa Bisericii Primare a fost în mare măsură asemănătoare cu cea a
unui copil ce se maturizează. Ea era plină de noutate şi prospeţime. Ea ştia să
exploreze, să experimenteze, să descopere şi să se minuneze. În lume apăruse
“ceva nou”, iar cei ce o găsiseră au căutat de-a lungul anilor să o înţeleagă şi să
explice ce este.
Cu trecerea anilor, o instituţie ajunge să crească şi să devină mai complexă,
acumulând numeroase accesorii. Dezvoltarea trebuie însă să fie în armonie cu
spiritul original şi cu scopul mişcării, şi nu să o îngrădească sau să o devieze ori
slăbească. Trebuie să păstrăm întotdeauna entuziasmul înflăcărat al primelor
zile, inspiraţia vie iniţială şi personalitatea creativă originală. Iar idealurile de la
început trebuie să modeleze întreaga dezvoltare ulterioară. La începuturi sunt
prezente lucrurile fundamentale.
Rareori se va nega faptul că în viaţa bisericii s-au strecurat multe lucruri
neesenţiale, şi că o parte importantă a energiei bisericii este consumată de
acestea. Într-adevăr, după opinia dr. C.E. Raven, s-a întâmplat ceva mult mai
serios.
“Esenţa religiei lui Isus a suferit o modificare profundă. Diferenţa nu este
una exterioară, şi nici nu este inerentă maturizării. Dovezile arată că în viaţa
lăuntrică a bisericii au avut loc schimbări fundamentale, în ce priveşte
relaţia ei cu Christos şi cu Dumnezeu.”
Ar fi de dorit să ne reamintim că lucrurile nu au fost dintotdeauna aşa cum
sunt acum. Biserica a devenit ceea ce este acum într-un mod mai mult sau mai
puţin conştient. Când era tânără, biserica avea un număr redus de accesorii, şi
îşi îndeplinea lucrarea cu eficienţă pentru că nu era încărcată cu tot felul de
lucruri.
S-ar putea să descoperim că ar fi înţelept să urmărim o linie asemănătoare.
Tradiţiile ce au fost introduse din raţiuni practice, ar putea fi abandonate din
aceleaşi raţiuni. Duhul este încă viu, şi este gata să conducă Biserica în aventuri
noi ale credinţei şi experienţei. Citeşte paragraful de încheiere al cărţii dr.
Streeter, “Biserica Primitivă“:
“Se poate considera că primii creştini au realizat ceea ce au realizat
datorită faptului că spiritul care îi inspira era unul înclinat către experiment.
Modalitatea de progresare a Bisericii de astăzi este poate nu imitarea
formelor iniţiale ci recâştigarea spiritului Bisericii Primitive.”
Autorul

3
 PARTEA I

Când Biserica era tânără

Nu avea:
Clădiri
Denominaţii
O organizare rigidă
Noul Testament
Un vocabular propriu
Un sistem dogmatic
Odihna de sabat (între neamuri)

4
 1
NU AVEA CLĂDIRI

Când Biserica era tânără, nu avea clădiri. Să începem cu acest fapt izbitor.
Cea mai evidentă deosebire dintre Biserica din primele zile şi cea de astăzi
este faptul că Biserica nu avea clădiri. Astăzi, pentru cei mai mulţi oameni
“Biserica” înseamnă mai întâi o clădire, şi apoi poate altceva. Însă rare sunt
cazurile în care “biserica” înseamnă altceva decât o clădire. Realitatea cu care
începem este totuşi faptul că Biserica Primară nu poseda clădiri şi şi-a îndeplinit
misiunea de-a lungul multor ani fără să ridice vreuna. Realitatea aceasta ne
învaţă ceva semnificativ despre caracterul Bisericii.
La începutul istoriei sale, Templul era centrul întâlnirilor Bisericii. Autorităţile
s-au opus degrabă Bisericii şi au interzis folosirea locului sacru pentru predicarea
evangheliei.
În acelaşi fel, atunci când mişcarea s-a răspândit în afara Palestinei, apostolii
îşi începeau de regulă misiunea în sinagoga evreiască (Fapte 13:5, 14, 43; 17:1,
2 ,10, 17; 18: 4, 26; 19:8). Oriunde mergeau apostolii, nu exista o şansă mai
bună şi mai providenţială ca cea oferită de comunităţile selecte de evrei.
Însă atunci când li se închideau uşile, aşa cum s-a întâmplat la scurt timp (18:
7; 19:9), ce urma? Apostolilor nu le-a trecut prin cap să cumpere sau să ridice
clădiri “creştine”. Nu există nici o evidenţă a existenţei clădirilor creştine în
timpul Noului Testament şi mult timp după aceea. 1 Până în secolul al treilea nu
exista practic nici un fel de clădire de biserică, şi nici o construcţie arhitecturală
până la convertirea lui Constantin la începutul secolului al patrulea. 2 În tot acel
timp Biserica şi-a îndeplinit misiunea fără să aibă clădiri propri, fără domenii, şi
fără povara şi responsabilitatea adusă de deţinerea de domenii.
A fost o înţelepciune în acea lepădare de sine. Aşteptarea revenirii Domnului
făcea ca orice cheltuială pentru cumpărarea de proprietăţi să pară inutilă.
Motivaţia aceasta s-a risipit nu după multe decenii; însă şi după ce a trecut
aşteptarea unei reveniri imediate, Biserica tot nu a avut clădiri.
Ceea ce a continuat să fie au fost valuri noi de persecuţie ce s-au ridicat de-a
lungul primelor trei secole ale istoriei Bisericii. În timpul acestor perioade,
primele lucruri confiscate ar fi fost proprietăţile Bisericii, dacă aceasta ar fi avut.
Terenurile şi clădirile ar fi fost mult mai vulnerabile în faţa atacurilor şi confiscării
decât creştinii înşişi.3 A fost deci înţelept din partea creştinilor să se abţină de la
a avea clădiri în care să se închine.

1
Referinţa la sinagogă din Iacov 2:2 nu constituie o excepţie. Ar trebui în mod aproape sigur
văzută ca “strângere” sau “întâlnire”. Vezi, Iacov de Mayor, ed. a III-a, p.82f.
2
Encyclopaedia of Religion and Ethics, I: 340, 697; III:247.
3
De exemplu Edictul lui Valerian, 257 d.C., ce confisca bisericile şi cimitirele creştine.
5
 Atunci unde s-au întâlnit creştinii pentru a se închina şi a avea părtăşie? Sunt
dovezi că în unele locuri creştinii au întemeiat societăţi de înmormântare 4 pentru
a avea o acoperire legală, şi au închiriat şi aşa numitele scholae, care erau nişte
săli publice folosite pentru întâlniri. (Lucrurile acestea s-au întâmplat totuşi mai
târziu.)
Pe vremea apostolilor, creştinii obişnuiau să se întâlnească în case
particulare.
În Noul Testament există numeroase dovezi în privinţa aceasta. Referinţa la
templu din Fapte 2:46 este urmată imediat de “şi frângeau pâinea acasă”. Lucrul
acesta este repetat la sfârşitul Faptelor 5: “Şi în fiecare zi, în templu şi în case,
nu încetau să înveţe pe oameni şi să răspândească vestea că Isus este
Christosul”. Nu toate casele celor din biserică erau folosite, ci se pare că cei care
aveau condiţiile necesare şi-au pus de bună voie casele la dispoziţia bisericii.
Viaţa şi părtăşia comunităţii a devenit strâns legată de casele membrilor ei.
Printre primii care au deschis uşile caselor lor creştinilor s-a numărat Maria din
Ierusalim, mama lui Ioan Marcu. Când Petru a scăpat din închisoare în toiul
nopţii, el s-a îndreptat instinctiv către casa aceasta unde “erau mulţi adunaţi şi
se rugau” (12:12). Mai citim în alte locuri în Noul Testament că “biserica se
strângea în casa lor”, a Aquilei şi Priscilei (Romani 16:5; 1 Cor. 16:19), şi în casa
lui Nimfa (Col. 4:15), precum şi a lui Filimon (v.2).
În Corint, după ce a părăsit sinagoga, Pavel şi-a îndeplinit misiunea în casa lui
Titu Iust, “un om temător de Dumnezeu, a cărui casă era vecină cu sinagoga”
(Fapte 18:7).
Referinţele acestea indică existenţa unei practici generale a întâlnirilor în
case! Suntem obligaţi să recunoaştem că primii creştini se întâlneau regulat în
grupuri mici, în case, închinându-se şi bucurându-se de părtăşie în cadrul familiar
al camerelor lor de zi!
Apostolii schimbau planul uneori şi închiriau o clădire pentru a face
evanghelizare. În Efes, (după ruptura de conducătorii sinagogii) Pavel “a discutat
cu ucenicii zilnic în şcoala unuia numit Tiranus” (19:9). Se pare că era vorba de o
sală de discuţii ce putea fi închiriată pentur scopul acesta.
Se pare că apostolului Pavel nu i-a trecut prin cap să strângă fonduri pentru a
asigura bisericii locale un loc de închinare. Fondurile pe care le-a strâns au avut
un scop complet diferit: ajutorarea creştinilor afectaţi de calamităţi în Ierusalim
(Rom. 15:25-27; 1 Cor. 16:1-3; 2 Cor. 8:1-4; 9:1-2; Gal. 2:10; Fapte 24:17). Cei ce
au fost cu totul puşi deoparte pentru lucrare au constituit un exemplu în
comunităţile creştine (1 Cor. 9; 1 Tes. 2:9; 2 Tes. 3:8,9).
Da, ei au strâns bani. Însă astăzi mai întâi este clădirea, apoi comunitatea.
Filantropia este mult în urmă, pe locul al treilea. Se pare că atunci când Biserica
era tânără, filantropia era pe primul loc, susţinerea lucrătorilor pe al doilea, iar
cheltuielile pentru clădiri se rezumau la închirieri temporale de săli.
Primii creştini nu cunoşteau ce înseamnă efortul necesar pentru cumpărarea
unui teren, ridicarea unei clădiri bisericeşti, sau plata datoriilor pentru o
asemenea clădire. Energiile ce nu erau consumate pentru asemenea clădiri erau
folosite pentru scopuri mai spirituale.

4
Jesus in the Experience of Men, de T.R. Glover, pag. 157.
6
 Adesea în zilele noastre posesiunile noastre sunt o problemă. În încercarea de
a evangheliza un cartier, ridicăm o clădire şi devenit legaţi de locul respectiv.
S-ar putea ca zona aceea să se schimbe complet într-o generaţie sau două. Însă
noi suntem acolo cu clădirea noastră. S-ar putea ca în jur să se construiască
magazine, birouri, magazii, însă clădirea noastră rămâne, neclintită şi veşnică.
A urma cursul demografic şi a sluji nevoilor spirituale ale oamenilor devine
mult mai dificil atunci când apare în ecuaţie un loc anume şi o clădire.
Primii creştini nu aveau o asemenea problemă. Nouă ne este imposibil să ne
imaginăm înapoi într-o fază a Bisericii în care nu existau clădiri bisericeşti.
Întreaga viaţă şi lucrare a Bisericii a fost pentru noi centrată timp de sute de ani
în jurul clădirilor.
Este însă bine aşa? Evanghelizarea oamenilor şi ridicarea unei clădiri este
unul şi acelaşi lucru. Este absolută nevoie să avem un teren şi să ridicăm o
clădire pentru a putea câştiga oamenii pentru Christos? Comuniştii nu au
considerat că este absolut necesar să înceapă cu aşa ceva în propaganda lor. Ei
nu s-au gândit că este nevoie să facă săli şi să le umple cu oameni pentru a
răspândi comunismul în lumea întreagă.
Eforturile noastre le îndreptăm nu spre a umple clădirile cu oameni, ci spre a-i
aduce pe oameni la un md nou de viaţă, avându-L pe Christos ca Mântuitor şi
Domn. Mărturia unei vieţi noi trebuie să se nască în primul rând din trăirea de zi
cu zi.
Populaţia a devenit mult mai mobilă în timpul acestui secol. Nu mai este
nevoie să construieşti casa în centru pentru a putea asigura cele necesare
traiului. Ca urmare, tendinţa este să se răspândească casele pe terenurile din
împrejurimi. Satul a fost format din case aranjate în jurul unei biserici. În zilele
noastre, se poate locui peste tot. 5
Dezvoltarea “liniară” face şi mai grea sarcina bisericii în a urmări fluxul
populaţiei. Unde să se pună clădirea bisericii, dacă nu este nici un centru evident
al aşezării? Nu se pot pune din doi în doi kilometri de-a lungul şoselei. Însă numai
aşa ceva ar putea rezolva problema, cel puţin în modul în care am fost noi
obişnuiţi să vedem lucrurile. Mai mult, aproape fiecare casă are un radio la care
poate asculta mai multe predici decât a sperat vreodată să audă. 6 Lucrul rămas
pe dinafară este simţământul părtăşiei cu ceilalţi în închinare, slăvire şi
rugăciune. Simţământul de comunitate şi întâlnirea în case sunt două elemente
aproape inseparabile.
Iată o întrebare pertinentă. Cum s-ar fi adaptat Biserica la schimbările
permanente de astăzi dacă nu ar fi ridicat clădiri bisericeşti? Nu este cumva
răspunsul acesta: ar fi dezvoltat şi extins conceptul de “biserici în case”,
încurajând grupuri de vecini să se întâlnească unii în casele altora, să participe la
părtăşia de grup.
O mare parte a problemelor noastre de astăzi nu poate fi rezolvată în cadrul
nostru tradiţional al clădărilor de închinare. Trebuie să avem un alt mod de
gândire. Iar Biserica primului secol ar putea să ne sugereze nişte idei, pentru că

5
Puţine a ştiut autorul despre dezvoltarea aşezărilor suburbane, despre apartamente, despre
centrele de cumpărături, despre casele de lux şi cele de mâna a doua din timpurile actuale.
6
Dacă ne-ar vedea cum suntem acum! Înarmaţi cu antene satelit cu 300 de canale, cu şase
televizoare color şi patru video-recordere, cu 200 de casete cu mesaje şi 10.000 cu muzică şi cu
aparatul nostru stereo ultra stereofonic cu modulare complexă.
7
ea nu a subscris la idea că pentru a aduce pe cineva la Christos principalul lucru
ce trebuie făcut este ca respectivul să şadă într-o clădire bisericească în timpul
unui serviciu.
Se pune însă o întrebare mai serioasă cu privire la relaţia dintre clădiri şi
răspândirea creştinismului. Pentru că Biserica nu avea clădiri, exista un pericol
mai mic ca cele materiale să fie ridicate la rangul celor spirituale. Suntem în
pericolul de a da o importanţă exagerată clădirilor şi “lucrurilor” ce le însoţesc.
Iată ce spune Domnul tău: “A sosit ceasul când nu vă veţi mai închina Tatălui
nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim... Vine ceasul, şi a şi venit când
adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr. Pentru că astfel de
închinători vrea Tatăl. Dumnezeu este Duh, şi cine I se închină trebuie să I se
închine în duh şi adevăr” (Ioan 4:19-24).
Cu aceste cuvinte Christos a enunţat conceptul fundamental al închinării.
“Locul este irelevant: ‘aici’ sau ‘acolo’ nu are nici o importanţă. Nu de un locaş
exterior ai nevoie, ci de viaţă, de duhul din lăuntru. Nu te preocupa numai de
cele materiale şi exterioare: concentrează-te asupra celor spirituale şi veşnice.”
Cel mai rezistent dintre lucrurile materiale este supus putrezirii. Moliile şi
rugina îşi îndeplinesc treaba. Clădirile bisericilor se degradează în acelaşi ritm cu
cele seculare.
“Toate lucrurile acestea vor trece” (2 Petru 3:11).
Isus a mai spus: “Vedeţi voi aceste clădiri măreţe? Nu va rămâne piatră pe
piatră care să nu fie dărâmată” (Marcu 13:1 f). Tennyson a scris despre un oraş
“al muzicii, fără ziduri, deci veşnic”. 7 Pietrele trecătoare nu rezistă, ci vieţile
umane nemuritoare. Ar trebui să ne preocupe cele ce rămân atunci când cele
mai trainice lucruri pământeşti vor piere. S-ar putea ca să fie demolată într-o zi
capela în care te închini. Ce vei face atunci? Biserica adevărată, care rămâne, nu
este clădită din cărămizi sau pietre. Biserica adevărată şi arhitectura ei nu se
găsesc în manuale. Ea este clădită din material uman pe care Domnul îl
modelează zi de zi pentru a reda tot mai bine idealul Său divin. Închinarea nu
constă în anumite ore şi zile fixate, şi în anumite locuri dedicate. Închinarea
constă în a-ţi deschide mintea şi inima pentru a te închina lui Dumnezeu. O astfel
de clădire au zidit adevăraţii slujitori ai lui Christos la începutul creştinismului.
Când Biserica era tânără, ea nu avea nici o clădire cu excepţia celei ce nu
este zidită de mâini.

7
Gareth şi Lynette.
8
 2
NU AVEA DENOMINAŢII

Când Biserica era foarte tânără, ea nu avea denominaţii.

Aceasta este o altă diferenţă mare faţă de Biserica de astăzi. Noi asociem
Biserica creştină cu denominaţiile, ca fiind ceva de la sine. Folosim cuvântul
“biserică” într-un sens care nu a fost niciodată folosit în Noul Testament. “Cărei
‘biserici’ aparţii?” Însă în Noul Testament Biserica înseamnă fie întregul trup al
celor ce cred în Christos sau adunarea locală dintr-un anumit oraş. Niciodată
“biserica” nu a însemnat o parte divizată de restul datorită crezului sau
praticilor.
În ciuda dificultăţilor ce au ameninţat să producă o ruptură serioasă între ei,
la sfârşitul unui secol de existenţă Biserica continua să aibă acest ideal.
Luca foloseşte deseori expresia “cu un gând” atunci când descrie Biserica la
începuturile ei (Fapte 1:14; 2:46; 4:24; 5:12; 15:25). Unanimitatea de păreri a
urmaşilor lui Christos a fost o caracteristică destul de important pentru Luca
încât să o noteze. Iar liderii se străduiau să păstreze acest fapt, cu toate că este
unul din lucrurile cele mai greu de realizat în mod practic.
Într-adevăr, nu a trecut mult până să apară diverse curente în cadrul vieţii şi
organizării Bisericii. Cunoscutul imn “Ferice de cei ce au crezut” arată lucrurile
aşa cum le-a văzut Charles Wesley:
“Urmaşii smeriţi şi simpli ai Mielului,
Au trăit, vorbit şi gândit la fel”.
Dacă lucrul acesta a fost cândva adevărat, nu mai este aşa! Dacă Biserica
Primară nu cunoştea divizarea denominaţională pe care avea să o
experimenteze mai târziu, a fost nu pentru că exista un uniformism în păreri şi
practici, ci pentru că îi lega ceva în unitate, în ciuda diferenţelor de păreri. Iar
lucrătorii s-au luptat pentru unitate, iar astăzi oamenii se luptă pentru a păstra
divizarea.
În primele zile a apărut o deosebire de opinii care echivalează orice dispută
doctrinală din zilele noastre. Contrastul constă în statura celor implicaţi.
Consiliul din Ierusalim descris în Fapte 15 are o mare importanţă istorică şi
este plin de semnificaţii. Se poate vedea imediat că era o situaţie din care se
putea naşte foarte simplu nişte denominaţii. Pericolul a fost sesizat de liderii
Bisericii, şi au fost întreprinse acţiuni pentru a opri divizarea. Dacă nouă ni se
pare că deciziei luate îi lipseşte logica (v. 28 f), ei au reuşit totuşi să păstreze
unitatea Bisericii.
Se pot regăsi de-a lungul istoriei Bisericii tendinţe opuse identice, cei cu
păreri largi şi înguste, liberalii şi conservatorii, toleranţii şi cei stricţi, şi de prea
multe ori temperamentul şi atitudinea liderilor rivali au fost de aşa natură încât
s-a lăsat la o parte compromisul şi nu s-a căutat nici nu s-a ajuns la un modus
vivendi.

9
 În biserica din Corint se poate vedea o altă influenţă ce tindea să aducă
divizarea. Anumite părţi ale membrilor îşi susţinea loialitatea partizană spunând:
“Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apolo, iar eu al lui Chifa”; iar alţii (probabil
aruncând vina pe toţi ceilalţi) spuneau că ei sunt “ai lui Christos” (1 Cor. 1:12).
S-au văzut cazuri dese în religie când numele unor persoane sunt folosite pentru
a crea facţiuni în jurul lor: luteranii, brownienii, wesleyenii, campbeliţii, etc. Cât
de simplu este ca o mişcare separatistă din biserică să se formeze în jurul
numelui răsunător al unui lider.
Este spre lauda Bisericii Primare că, în ciuda unor dezacorduri serioase care
au apărut uneori (Gal. 2:11), atitudinea personală a liderilor a a avut o influenţă
unificatoare şi nu una separatistă.
O altă ocazie pentru divizare a apărut când s-a pus problema organizării. O
dată cu lărgirea lucrării şi mărirea numărului aderenţilor, cum urma să fie viaţa
de biserică? Va fi ea mai eficientă şi mai potrivă aşa sau aşa?
La început de tot, practic aproape toţi cei care s-au integrat în părtăşia
Trupului lui Christos fuseseră mai înainte la sinagogă. Mai târziu, când au fost
adăugaţi convertiţi proveniţi dintre neamuri, aceştia nu ştiau ce însemna
sinagoga. Însă nu au fost mai prejos în privinţa experienţei cu Christos şi nici a
părtăşiei unuia cu celălalt.
Având atâtea experienţe anterioare şi modele (oferite de sinagogă, de
societate, de familie şi forma de guvernământ) cum ar fi trebuit Biserica să-şi
organizeze viaţa. Nu a existat nici un motiv valid pentru care fiecare comunitate
creştină urma să adopte acelaşi model.
Dr. Streeter (“Biserica Primitivă”) susţine că în Noul Testament şi în literatura
creştină timpurie există indicii ale unor expresii distincte ale bisericilor. Bisericile
episcopaliene, presbiteriene şi independente pot toate să-şi justifice organizarea
proprie cu Scriptura.
Este clar că existau destule şanse pentru divizare dacă se ajungea la a
discuta “organizarea”. Dacă cineva era destul de nepriceput să vină cu ideea că
un anumit tip de organizare este corect iar toate celelalte sunt greşite, atunci o
astfel de atitudine s-ar fi dovedit a fi izvorul unei dezbinări a Bisericii. Acesta era
un alt motiv ce putea crea cu uşurinţă “denominaţii”. Însă nu a fost aşa!
Biserica Primară nu şi-a păstrat unitatea pentru că nu aveau motive de
dezbinare. Existau motive!
A fost denominaţionalismul - aşa cum îl cunoaştem noi astăzi - inevitabil? Este
uniformismul singura alternativă? Dacă diversitatea poate exista numai prin
separare, atunci trebuie să acceptăm separarea. Trebuie să existe cu orice preţ
libertatea de gândire, de susţinere a propriilor păreri, de aducere a propriei
contribuţii credinţei căreia îi aparţinem. Dacp această libertate poate exista
numai într-un sistem de comunităţi separate, atunci trebuie să acceptăm această
situaţie.
Şi totuşi, Biserica tânără a reuşit să păstreze unitatea în ciuda tendinţelor de
divizare ce existau deja.
Cum a păstrat ea unitatea duhului în legătura păcii? Cum a păstrat ea
unitatea în ciuda divergenţelor de păreri, a deosebirilor dintre lideri, a
exprimărilor variate, a influenţei diferitelor autorităţi şi a altor factori care creau
divizări la scurt timp?

10
 Din fericire avem documente care ne arată cum unul sau doi dintre lideri au
acţionat şi rezolvat problema.
Corintul a fost probabil locul cel mai proprice pentru apariţia divergenţelor. A
fost ceea ce orice lucrător de azi ar eticheta ca fiind “o biserică foarte dificilă”.
“În biserica din Corint erau multe certuri, nu neaparat despre credinţă şi
practici, ci pentru lucruri mai concrete, cu care membri mergeau la tribunal;
şi erau şi scandaluri. Grecii, ce formau majoritatea, aveau toate defectele
mentalităţii greceşti, şi se pare că puţin din măreţia ei; iar biserica era plină
de încăpăţânaţi. Membri ei proveneau din iudaism şi păgânism. Existau
asceţi şi vegetarieni ... exista o partidă a “Duhului”, care practicau transele
şi viziunile şi extazul vorbirii în limbi. Alături de această partidă, sau poate o
variantă a ei, dar sigur din aceeaşi categorie, era cea a celor ce credeau că
creştinii sunt liberi de orice morală datorită harului şi credinţei, eliberaţi de
trup şi trăind în duh, astfel că se considerau liberi ca trupul să aibă parte de
plăcerile sale în timp ce sufletul este superior lor. Abundau teosofiile de
diverse feluri şi tot felul de alte ciudăţenii, botezul pentru cei morţi find una
din ele, totul într-o încâlceală de idei.”8
Erau prezente toate elementele spiritului de partidă, iar denominaţionalismul
era în floare.
Care a fost metoda lui Pavel de a rezolva o ameninţare ca aceasta, ce avea
atâtea şanse să dividă biserica în numeroase secte aflate în dispute?
Punctul central şi care rămâne a fost atunci când Pavel a trecut de la detaliile
particulare la idealuri şi principii. El introduce conceptul Bisericii ca trup al lui
Christos şi începe să dezvăluie şi să descopere tot ce înseamnă aceasta (1 Cor.
12).
“Voi sunteţi un amestec de oameni, foarte diferiţi unul de altul în multe
privinţe, la fel de diferiţi ca mădularele unui trup, ca mărime, formă, poziţie
şi funcţionalitate. Însă nu sunteţi antagonişti, aşa cum şi mădularele trupului
nu sunt antagoniste. Nu sunteţi independenţi unul de celălalt, după cum nici
mădularele trupului nu sunt independente. Aveţi grijă să nu fiţi nesupuşi şi
încăpăţânaţi, aşa cum nici un mădular al trupului nu îndrăzneşte să fie rebel
şi neloial întregului. Toţi sunteţi în părtăşie unul cu altul. Multitudinea
darurilor voastre îmbogăţeşte funcţionarea întregului organism. Aveţi o
mulţime de puteri ce pot fi folosite într-o slujire folositoare tuturor. Toţi, cu
multitudinea înzestrărilor voastre, puteţi împărtăşi şi contribui la viaţa
trupului; pentru că trupul nu este mădularul cutare sau cutare, grupul
cutare sau cutare, secţiunea cutare sau cutare, ci voi toţi, strâns legaţi
împreună.”
Parabola lui Pavel este extraordinară. Din dezvoltarea ideii rezultă una din
capodoperele sale. Trupul suferă astăzi, şi fără folos, pentru că mesajul lui Pavel
este nebăgat în seamă. Lecţia nu este învăţată astăzi.
Însă mai este ceva.
“O să vă arăt însă o cale mai bună”, spune apostolul. “Ceea ce aveţi cu
adevărat nevoie, cu toţii, este mai multă dragoste. Nu fiţi certăreţi, şi
răutăcioşi şi tari de cerbice; iubiţi-vă unul pe altul. Nu fiţi gata de ceartă şi
neiertători, iute la mânie şi gata să daţi crezare vorbelor rele; iubiţi -vă unul

8
Jesus in the Experience of Men, de T.R. Glover, pag. 155 f.
11
 pe altul. Dragostea este răbdătoare şi bună. Dragostea nu ştie ce este
gelozia. Dragostea nu dă în spectacol; nu se umflă de mândrie. Dragostea
nu este lipsită de maniere, nici egoistă, nici nu se aprinde de mânie, nici nu
se gândeşte la rău. Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci este de partea
adevărului. Dragostea poate trece cu vederea greşelile. Dragostea este
plină de încredere, de speranţă, de rezistenţă. Dragostea nu dispare
niciodată”.9
O astfel de învăţătură atinge rădăcina problemei! Nu ar fi putut aceasta să
împiedice toate divizările ce au avut loc de-a lungul istoriei Bisericii? Nu ar
vindeca aceasta aproape toate divizările ce există astăzi? Nu ar arăta ea că
suntem într-adevăr ai Săi, al cărui nume îl purtăm?
Când Biserica era tânără, nu existau denominaţiuni. Când Biserica s-a
maturizat, s-a pierdut din vedere idealul unităţii. Acesta nu a fost un câştig!
Biserica trebuie să caute din nou unitatea. Şi atunci când Biserica militantă va
deveni Biserica triumfătoare, divizările din ea vor dispare o dată cu toate
celelalte imperfecţiuni ale sale.
Nume, secte şi partide, toate cad,
Tu, o Christoase, eşti totul în toţi.

9
1 Cor 13 Weymouth şi Moffatt.
12
 3
NU AVEA O ORGANIZARE RIGIDĂ

Când Biserica era tânără nu avea o organizaraţie rigidă, şi nici un set de

regulamente.
Este nevoie de puţină reflecţie pentru a înţelege semnificaţia deplină a
acestui fapt. Nu există în lumea de astăzi o instituţie mai organizată ca Biserica!
Iar în privinţa regulilor, există cel puţin una pentru fiecare situaţie. Iar însumarea
tuturor acestor reguli se constituie într-un set de dimensiuni mari. Propriul meu
cult are un set de opt sute de pagini de reguli. Ori de câte ori vreau să ştiu ce
este bine cu privire la un lucru, trebuie să consult un index vast. Scăpăm de
multe probleme dacă “trăim ca la carte.” Regulile noastre rezolvă divergenţele,
şi nu există dreptul la apel.
Este de neimaginat o biserică fără organizaţie! Şi totuşi, aşa a început Isus
Christos Biserica. Şi El Se aştepta ca ea să funcţioneze fără impedimentul
organizaţiei. Şi El nu a pierdut timpul pe pământ ca să le spună ucenicilor cum să
organizaze şi să reglementeze lucrurile în Biserică. El a avut ceva mult mai
important de făcut.10 Aşa cum i-a trimis odată fără “traistă, bani sau sandale”,
aşa i-a trimis din nou fără echipamentul pe care Biserica îl consideră astăzi ca
fiind necesar pentru lucrarea sa. Şi totuşi, apostolii au mărturisit că nu le -a “lipsit
nimic” (Luca 22:35). Să recunoaştem că organizaţia vastă pe care o avem
aparţine domeniului lucrurilor neesenţiale, şi că Biserica creştină ar putea exista
totuşi fără ea, fiind eficientă şi victorioasă!
Expresia unei biserici, care expresia vieţii, şi care se modifică şi se adaptează
la condiţiile schimbătoare, este un lucru. O structură fixă şi rigidă este alt lucru.
Formele şi organizarea Bisericii creştine nu trebuie să fie primordiale şi
esenţiale. Se poate arăta că asemenea lucruri sunt neesenţiale şi secundare.
“Organizarea Bisericii trebuie să fii fost pentru circa o sută de ani mai
mult neformală şi s-a pus accentul mai mult pe prestigiul moral decât pe
aspectul legal.”11
Documentele creştine timpurii arată că dezvoltarea Bisericii nu a fost peste
tot uniformă şi la fel. Dezvoltarea Bisericii a fost marcată de diferenţe şi
schimbări locale. Şi tocmai la aşa ceva ne-am putea aştepta dacă credem că
viaţa dă forma şi nu forma crează viaţa. Ei s-au descotorosit de idea că este
esenţial şi obligatoriu să fie o singură formă.
Începând cu primul capitol al Faptelor vedem că totul se făcea în vederea
întregii comunităţi unite. “Cu un gând” ei “stăruiau în rugăciuni” (v. 14).
Capitolul următor (v. 46) sugerează că după Ziua Cincizecimii au avut loc nişte
schimbări. “Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frângând
pâinea acasă” ei întreţineau şi susţineau noul mod de viaţă prin închinare şi

10
The House of Quiet, de A.C. Benson, cap. XX.
11
The Primitive Church de Streeter, p. 258.
13
părtăşie. În cel de-al patrulea capitol vedem că viaţa lor de zi cu zi a cunoscut
ceva nou (v. 32-37). Nefiind mulţumiţi cu exprimarea spirituală a părtăşiei ce
penetra tot mai mult în viaţa lor, ei au lărgit sfera spirituală către lucrurile
materiale, acceptând să deţină averile în comun. Din câte ne putem da seama,
lucrul acesta a devenit ca oricare altul. Dacă se poate spune despre anumite
practici instituite la început că au avut un impact în viitor, atunci aceasta a fost
în mod sigur una din ele. De ce oare studiem atât de aprofundat alte aspecte ale
acelor vremuri, dar pe acesta nu. “Experimentul” acesta a fost lăsat să dispară.
Cu toate acestea, este interesant să ne întrebăm de ce o anumită expresie a
vieţii şi părtăşiei Bisericii Primare este aleasă să fie un model pentru noi toţi. Şi
de ce am îngăduit să se piardă elasticitatea şi informalitatea Bisericii Primare
fără să ne pese deloc?
Expresia Bisericii s-a schimbat cu timpul pentru a exprima viaţa sa lăuntrică.
“Forma” a fost creată de duh. “Forma” aceea a fost flexibilă, nu rigidă,
adaptabilă, nu definitivă. Fiecare pas este făcut în ideea că Duhul cel viu este
prezent pentru a sugera şi călăuzi.
Când nu ne mai putem baza pe prezenţa şi călăuzirea Duhului, nu mai
contează dacă organizaţia este flexibilă sau rigidă! Oricum Biserica va înceta să-
şi îndeplinească misiunea în lume.
Orice grup ce are un scop precis este format din oameni cu înzestrări diverse.
Bunul simţ ne spune că ar trebui să ne folosim de darurile fiecăruia pentru a
atinge ţelul urmărit. Se pare că aceasta a fost ideea de bază în comunitatea
creştină de la început.
Biserica nu a izvorât din mintea lui Christos cu ordinele, gradele şi ierarhiile
definite. Terenul era liber pentru ca aşa ceva să apară liber o dată cu
dezvoltarea Bisericii. Darurile şi virtuţile lui Ştefan, ale lui Filip şi ale celorlalţi din
grupul celor şapte, au fost puse în slujba nevoilor şi situaţiilor create.
Slujbele au apărut datorită existenţei oamenilor înzestraţi şi nu vice versa!
Oamenii plini de viaţă în contact cu Stăpânul lor şi în contextul unei mişcări noi
erau dornici să lărgească lucrarea în toate modurile posibile. Fiecăruia i se dădea
ceva să facă pe măsura priceperii sale. Cineva era pregătit pentru lucrarea de
predicare, învăţare, conducere, strângere a darurilor sau orice altceva i se
încredinţa de către biserică în măsura înclinaţiei pe care o avea pentru anumite
lucruri.
S-au înmulţit slujbele pentru că era oameni înzestraţi cu o mare varietate de
daruri.
Mai întâi trebuie să fie cel înzestrat. Nu slujba, ci omul! O slujbă ocupată de
unul neînzestrat este ca o piesă nefolositoare într-o maşinărie. Viaţa lăuntrică şi
experienţa bisericii trebuie să îşi găsească manifestarea în forme inteligibile. Însă
formele pot să fie de o varietate mare, pentru ca să poată într-adevăr exprima
spiritul lăuntric. Tărâmul organizaţiei este unul în care nimeni nu are dreptul să
pretindă identitatea universală. Nu ar trebui să existe divizări, schisme care să
pornească de la probleme de organizare sau ordine interioară ori forme. Există
loc pentru o mare varietate de exprimări a celor ce împărtăşesc esenţialul
experienţei creştine. Iar când Biserica era tânără nu a avut nici o organizare sau
regulament de ordine interioară.

14
 4
NU AVEA NOUL TESTAMENT

Când Biserica era tânără nu avea Noul Testament. Biserica este mai veche ca
Noul Testament.
Mişcarea din palestina, descrisă în evanghelii şi în primele capitole din Fapte,
a fost una fără ajutorul literaturii! În privinţa aceasta, ea se deosebeşte izbitor de
mişcările religioase moderne. Isus nu a scris tractate, predici, autobiografii,
jurnale sau apologetică. La plecarea Sa nu a lăsat nici o scriere şi nici nu a numit
un executor literar.
Primul impuls al ucenicilor nu a fost să scrie ci să predice.
Când cei doisprezece şi cei şaptezeci au fost trimişi, li s-a dat însărcinarea să
predice. Cuvântul folosit în marea însărcinare dată în Matei 28 este “învăţaţi”.
Este clar că El se referea la mesajul vorbit. Apostolii nu aveau pregătire literară.
Mediul în care lucrau nu era unul literar.
Literatura a apărut în urma unei necesităţi. Pe măsură ce Biserica s-a
dezvoltat, oamenii au scris pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi direct
legate de Biserică! Nici evangheliile şi nici epistolele nu pot fi înţelese cu
adevărat în afara contextului real al dezvoltării Bisericii. Încercarea de a studia şi
compara, de a analiza şi diseca documentele este o metodă imperfectă de a
ajunge să înţelegem Noul Testament sau Biserica când era tânără. Biserica şi
literatura sa sunt rezultatul unei mişcări spirituale de mare amploare. Ea trebuie
înţeleasă în contextul acestei mişcări.
Să încercăm să facem portretul Bisericii primelor zile, bazându-ne pe
frecvenţa cuvântului lui Christos “a mărturisi” (e.g. Luca 24:48), 12 (am putea
considera că acest cuvânt înseamnă “a propaga”). Cum au început apostolii să -şi
îndeplinească sarcina de a mărturisi? În prima apariţie publică, Petru i-a pus pe
ascultătorii săi la bara acuzării în faţa propriilor conştiinţe, arătându -le ce
greşeală mare au făcut răstignindu-L pe Christos.
Apare în această primă adresare un element literar ce îmbracă forma a trei
citate provenite dintr-o literatură existentă, Vechiul Testament. Motivul pentru
care au fost folosite citatele a fost evident faptul că cei cărora li se adresa erau
evrei. De aceea, în cele mai multe privinţe era un acord tacit între vorbitor şi
ascultători, şi o mare parte a celor spuse se înţelegeau de la sine. Cuvintele
spuse aveau menirea să stabilească că Isus era (în ciuda răstignirii) Mesia.
Atunci când au fost câştigaţi convertiţi pentru această mişcare, a devenit
urgentă nevoia de a fi îndrumaţi şi pregătiţi. Cei noi veniţi trebuiau informaţi de
toate lucrurile astfel încât să fie la fel cu cei ce au auzit de fapt cuvintele lui Isus.
Era nevoie să se compileze o mărturie a vieţii Sale. Iar cei ce ştiau lucrurile
respective erau cei ce trebuiau să le spună. Aminteşte-ţi însă că la început de tot
a fost o perioadă fără scrieri! Totul a fost oral.

12
Fapte 1:8,22; 2:32; 3:15; 4:33; 5:32; 10:39,41; 13:31.
15
 Notează te rog că pe vremea cărţii Faptele Apostolilor, lui Teofil i se amintea
că tot ce a fost învăţat a fost învăţat prin “viu grai” (Luca 1).
Întreaga viaţă, practică şi cultură evreiască erau clădite pe conceptul
transmisiei orale a informaţiei, nu scrise! Cuvântul gurii! Metoda de învăţare era
cea a instruirii orale, a repetiţiei. Nu a existat literatură evreiască decât după
începutul erei creştine. Înainte, învăţăturile erau memorate de către ucenicii
învăţătorilor evrei.
Nici nu se poate spune despre primii credincioşi că aveau un “manual de
studiu” ce era folosit peste tot. Până la apariţia tiparului nu a exitat o imagine
clară a informaţiei. Fiecare biserică avea propria abordare. Mai mult, fiecare
apostol povestea cele întâmplate în felul său, şi fiecare încerca să pună accentul
pe acele părţi care i se păreau mai bune sau cele ce îi erau importante datorită
efectului lor spiritual asupra sa.
Când Biserica a fost tânără, s-a povestit şi repovestit de nenumărate ori
istoria celor întâmplate cu Isus, la tot felul de oameni, împotrivitori sau nu, din
afara şi din interiorul bisericii. Aceasta a fost totul, fără ceva scris!
Aşa au stat lucrurile cu biserica din Palestina şi Siria. Pe măsură ce începea
periaoda de expansiune a bisericii, resursele ei deveneau tot mai puţine. Nu mai
putea fi acoperită cerinţa de a fi peste tot oameni care să fi fost martori direcţi ai
vieţii Domnului. Situaţia aceasta a fost unul din motivele ce au contribuit la
scrierea mesajului. Situaţia aceasta a făcut ca scrierea mesajului să devină
inevitabilă. (De aici s-a născut probabil prima încercare de scriere a Evangheliei.)
După aceasta lucrurile devin mai familiare. De fapt nici nu este nevoie să
urmăm firul mai departe. Marea majoritate a epistolelor Noului Testament au
fost scrise până în anul 65 d.C., în urma conjuncturii apărute în biserici şi printre
lucrători! Ar fi drept să spunem că Biserica nu a avut Noul Testament pentru a
lungă perioadă de timp. (Procesul selectării definitive a cărţilor nu s-a încheiat
decât în secolul al patrulea sau al cincilea.)
Cei mai mulţi credincioşi din primul secol nici nu au văzut şi nici nu îi interesa
“Noul Testament”! Îţi dai seama ce înseamnă lucrul acesta? Biserica a putut
exista şi fi eficientă fără Noul Testament! Revelaţia lui Dumnezeu în Isus Christos
şi interpretarea istoriei spuse şi scrise de cei cărora li s-a încredinţat să spună
despre ea au făcut ca un imperiu să fie dat peste cap! Noul Testament a fost
rezultatul vieţii Bisericii Primare în mijlocul căreia se aflau ucenicii lui Isus.
Biserica era atinsă de un val al experienţelor spirituale ce izvorau din contactul
personal cu Stăpânul. Aceasta este valoarea supremă! Autoritatea netăgăduită
se datorează cunoaşterii Lui. Cunoaşterea Lui este sensul vieţii noi în Christos.
Cei ce dădeau mesajul Îl cunoşteau.
Putem fi siguri că a existat o providenţă a lui Dumnezeu în modul în care
evangheliile au fost date lumii. Este fără îndoială faptul că mâna lui Dumnezeu
era la lucru într-o asemenea chestiune importantă cum a fost scrierea revelaţiei
date în Christos. A fost însă tot mâna lui Dumnezeu cea care a făcut ca Biserica
să se nască, să crească, să se înmulţească şi să clatine două continente ... fără
Noul Testament!
Ce ar fi rezultat dacă apostolii s-ar fi strâns într-un consiliu la Ierusalim pentru
a decide cu privirea la existenţa unei mărturii scrise a vieţii lui Isus ... o mărturie
pentru cei ce aveau să trăiască după două mii de ani? Ar fi fost cu siguranţă ceva
diferit de ceea ce avem noi astăzi. Diferit, dar nu mai bun. Nu ar fi reuşi să

16
realizeze ceva mai reprezentativ, mai corespunzător, mai valoros. Scriind pentru
a rezolva nişte nevoi imediate ale lor, ale vremii lor, pentru a veni în ajutorul
convertiţilor lor, au reuşit să realizeze scrieri nemuritoare.
Susţinem deci că providenţa lui Dumnezeu a fost aceea care a făcut ca
aşternerea pe hârtie a mesajului Bisericii să se facă într-un mod al lui Dumnezeu;
şi că Biserica nu a avut Noul Testament atunci când era tânără.

17
 5
NU AVEA UN VOCABULAR PROPRIU

Biserica nu a avut un vocabular propriu atunci când a fost tânără. Toţi

termenii care acum aparţin acum creştinismului au trbuit să fie împrumutaţi, ori
inventaţi.
Născându-se din iudaism, mişcarea creştină era caracterizată în mare parte
de ceva ce putea fi descris cu ajutorul termenilor iudaici. Termenii aceştia au fost
preluaţi şi ne aparţin aşa cum aparţin credincioşilor vechi testamentali.
Faptul că Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă, şi că versiunea
greacă era folosită peste tot unde erau evrei ce cunoşteau greaca, înseamnă că
biserica creştină deţinea un bagaj de cuvinte religioase, iar cuvintele acelea
aveau deja o semnificaţie stabilită de Scripturile evreieşti. Vedem cum
providenţa a pregătit lumea pentru creştinism în felul acesta. Ce mare a fost
avantajul primilor predicatori de a avea un vocabular larg răspândit şi bogat.
Însă creştinismul nu era o simplă sectă a iudaismului. Timpul a dovedit
curând lucrul acesta. Era ceva nou pe faţa pământului, care a adus idei şi lucruri
noi ce necesitau forme noi de exprimare. Ca urmare, pe lângă cuvintele preluate
din Vechiul Testament, găsim în Noul Testament idei noi.
Exemplul cel mai evident este cel al cuvântului folosit pentru a te referi la
urmaşii lui Christos. Primii predicatori se refereau la Christos ca fiind “Isus din
Nazaret” (Fapte 2:22; 3:6; 6:14; 22:8; 26:9) sau “Isus Christos din Nazaret”
(4:10). În privinţa urmaşilor lui Christos, cuvântul “nazarineni” trebuie cuplat cu
oraş din care a provenit Isus. Atunci când îl acuză pe Pavel în faţa guvernatorului
Felix, Tertul îl descrie ca “mai marele partidei nazarinenilor” (24:5). Este evident
faptul că acesta era numele după care ucenicii lui Isus erau cunoscuţi peste tot.
Este uimitor faptul că nu acesta este termenul folosit pentru noi!
Tot la început, mişcarea mai era cunoscută sub numele de “Calea” (9:2), un
cuvânt cu greutate ce nu a supravieţuit secolelor ce au urmat. După câţiva ani,
s-a folosit acelaşi cuvânt în Efes. Evreii împotrivitori “vorbeau de rău Calea
înaintea mulţimii” (19:9), şi găsim că Dimitrie a provocat o “mare tulburare cu
privire la Calea Domnului” (19:23).
A fost folosit termenul acesta pentru că trăsătura principală a noii mişcări era
modul ei de viaţă şi nu crezul avut? Cuvântul “Calea” se potriveşte foarte bine cu
ceea ce noi numim acum “un mod nou de viaţă”.
Mai găsim şi alte pasaje în care cuvântul “viaţă” are o semnificaţie mai
profundă. Isus este “Prinţul (sau Autorul, sau Căpitanul) vieţii, pe care Dumnezeu
L-a înviat dintre cei morţi” (3:15). După ce au fost eliberaţi din închisoare, îngerul
le-a cerut apostolilor: “Duceţi-vă, staţi în templu şi vestiţi poporului toate
cuvintele vieţii acesteia” (5:20). După ce au auzit pe Petru povestind vizita sa la
Corneliu, creştinii din Ierusalim au exclamat: “Dumnezeu a dat deci şi celorlaltor
popoare pocăinţa, spre viaţă” (11:18). Folosirea simplă a cuvântului are un efect
mai mare chiar şi decât al expresiei “viaţa veşnică”.

18
 Mai pot fi date şi alte exemple care să arate că atunci când era tânără
biserica căuta să folosească cuvântul potrivit ei şi membrilor ei!
Un caz interesant este cuvântul “apostol”. Isus a folosit cuvântul “apostol” cu
privire la cei doisprezece aleşi expres de El din rândul ucenicilor (Luca 6:13), şi în
Noul Testament termenul se foloseşte aproape întotdeauna cu privire la ei. Însă
nu întotdeauna! Cel puţin în privinţa sa, Pavel nu lasă nici o urmă de îndoială că
vrea să fie considerat egal cu ceilalţi (1 Cor. 9:1). Luca se mai referă şi la
Barnaba cu termenul “apostoli” (Fapte 14:4,14). Atunci când scrie
tesalonicenilor, Pavel îi încadrează pe Silvan şi Timotei în rândul “apostolilor”
alături de sine însuşi (1 Tes. 2:6).
Vedem aici cum sensul unui cuvânt este lărgit pentru a include un număr tot
mai mare de lucrători de frunte din Biserică. Ceva s-a împotrivit acestei tendinţe.
Termenul acesta nu a mai fost folosit după primul secol.
Şi cuvântul “ucenic” are o istorie interesantă. S-a folosit mai întâi cu privire la
cei ce erau în apropierea lui Isus, ca elevi ai Rabinului. S-a mai folosit şi în Fapte
în mod regulat pentru cei ce se alăturau comunităţii creştine. După care cuvântul
dispare brusc. Nu-l mai găsim nicăieri în Noul Testament. Se pare că a fost
considerat ca fiind potrivit pentru cei ce au mers pe urmele lui Isus în timpul
vieţii Sale, astfel că utilizarea sa s-a restrâns la această semnificaţie.
Aceasta este probabil semnificaţia expresiei “vechi ucenic”, folosită cu privire
la Mnason din Cipru (Fapte 21:16). El fusese unul din primii ucenici. Ce s-a
întâmplat cu acest cuvânt s-ar putea deduce din povestirea fugii lui Pavel din
Damasc, când Luca spune: “Dar într-o nooapte, ucenicii lui l-au luat şi l-au
coborât prin zid” (9:25).
Însă cuvântul folosit aici s-a născut fără viaţă în el. Nu mai găsim niciunde
cuvântul “ucenici” folosit decât cu privire la Isus şi cei ce L-au urmat. Şi-au
amintit probabil că El spusese: “Să nu vă numiţi învăţători, pentru că Unul este
învăţătorul vostru, iar voi sunteţi fraţi” (Matei 23:8).
O biserică care nu are un vocabular fixat sau rigid, ci care şi-a dezvoltat
propria terminologie pe parcursul timpului, este un fenomen interesant.
Ce vedem noi din acest fenomen? Vedem o Biserică ce se bucură de
libertatea Duhului ! Ea avea conştienţa minunată că era călăuzită în ceea ce
făcea. În schimb, noi cimentăm totul. Această loialitate făţă de literă indică o
neloialitate faţă de Duhul.
Biserica care o dată a fost liberă să decidă în asemenea domenii este încă
disponibilă să fie scăpată de reguli, de termenii nereligioşi, şi să folosească orice
cuvinte noi necesare pentru a descrie oamenilor experienţele sale. Pentru că
Duhul ce a călăuzit prima generaţie de urmaşi ai lui Christos nu este nici mort
nici muribund, ci gata să conducă Biserica lui Christos în plinătatea înţelepciunii
şi puterii Sale.

19
 6
NU AVEA UN SISTEM DOGMATIC

Când era tânără, Biserica nu avea o dogmă, o “teologie coerentă” 13, nu avea
o doctrină creştină precisă şi bine definită.
Orice parte a bisericii creştine de astăzi este pregătită să-şi susţină
preceptele. Poziţiile doctrinale sunt atât de bine puse la punct încât există un
răspuns iscusit la orice întrebare ce s-ar putea pune. Dacă cineva crede că
sistemul teoretic este perfect, atunci a făcut primul pas către atrofie mintală.
Niciodată nu vom putea pricepe adevărul în toată plinătatea lui. Va fi
întotdeauna aproximativ, existând în viitor posibilitatea unor viziuni şi percepţii
mai clare.
Biserica Primară nu a avut o mărturisire de credinţă bine definită. Chiar
primele credeuri datează la câteva secole după aceea. Tot ce avea Biserica era o
serie de fapte; iar faptele acestea erau legate de viaţa, lucrarea, moartea şi
învierea lui Isus din Nazaret.
Să vedem termenul “cuvânt” din această perspectivă. “Cei care se
împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi vesteau cuvântul” (8:4); însă “numai
iudeilor” (11:19). Când Petru se adresa lui Corneliu şi prietenilor săi, “Duhul
Sfânt S-a coborât peste toţi cei ce ascultau cuvântul” (10:44). Pavel şi Banaba
“au vestit cuvântul Domnului în Perga” (14:25); însă mai târziu, Pavel şi Sila “au
fost opriţi de Duhul Sfânt să predice cuvântul în Asia” (16:6). Cei din Bereea “au
primit cuvântul cu toată bunăvoinţa” (17:11); iar în Corint “Pavel s-a dedat în
totul cuvântului” (18:5).
Nu putem considera că în toate aceste pasaje este vorba de sensul modern
de “Biblie” sau “Noul Testament”. Trebuie să facem, asemeni lui Luter, 14
deosebirea între “cuvântul” şi cartea scrisă. Cuvântul este mesajul creştin
revelat, analizat, prezentat şi vestit. Cuvântul este mărturia poziţiei şi atitudinii
creştine.
Mesajul acesta a trebuit să fie conceput de apostoli de-a lungul timpului.
Adică, oamenii aceia puternici nu aveau un mesaj memorat primit de la Christos.
Mesajul disctinct al creştinismului adresat lumii nu era “îmbuteliat”. El a
evoluat.
În prima sa luare de poziţie din ziua Cincizecimii, Petru s-a referit la Isus ca la
“un om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere, minuni şi
semne” (2:22). Iar după ce a vestit învierea Domnului dintre cei morţi, Petru a
anunţat înălţarea Domnului Isus “la dreapta lui Dumnezeu” (v.33), şi i-a provocat
pe ascultători să accepte că “Dumnezeu a făcut Domn şi Christos pe acest Isus
pe care L-aţi răstignit voi” (v.36).

13
The Primitive Church de Streeter, p. 45.
14
Encyclopaedia of Religion and Ethics, viii, 203b.
20
 Ne întâlnim în primele capitole din Fapte cu alte expresii nefamiliare nouă.
Isus este “Slujitorul lui Dumnezeu” (3:13,26; 4:27,30), făcându-se referire la Cel
ce suferă în Isaia 53. El este “Cel Sfânt şi Drept” (3:14), “Prinţul vieţii” (3:15),
“Christosul rânduit mai dinainte pentru voi” (3:20). “El este piatra lepădată de
voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (4:11). El este “Domn şi
Mântuitor”, înălţat de Dumnezeu “ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea
păcatelor” (5:31). Uns de Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere, El “umbla din
loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei înrobiţi Diavolului; căci Dumnezeu
era cu El” (10:36), şi “El a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecător al celor vii
şi al celor morţi” (10:42).
Pasajele acestea ne oferă nişte indicii despre ce se întâmpla în inima
apostolilor atunci când Biserica era tânără. Vechiul Testament le-a oferit nişte
termeni ce le-au folosit la conceperea mesajului lui Isus. Trebuie să ne mai
amintim şi că Învăţătorul Însuşi era călăuzitorul lor (cap. 4, p.50f). Iar ceea ce
spuneau era adesea mărturia lor personală.
Când Biserica era tânără nu avea un Nou Testament scris. Cu toate acestea,
era o Biserică adevărată, şi a făcut lucrarea la care este chemată Biserica. Ea a
convertit oameni şi i-a pregătit pentru o viaţă cu folos, ca să se dedice cauzei lui
Christos.
Ea şi-a păstrat unitatea, un lucru devenit imposibil mai târziu când grecii
filozofi au ajuns să controleze consiliile Bisericii.
Prea adesea a defini înseamnă a divide.
Încercarea de a defini pe Christos dincolo de ce era necesar pentru închinare
şi misiunea Bisericii a produs divizări care nu au fost reparate nici astăzi. Vom
transforma binecuvântarea dată într-un blestem prin ridicarea raţiunii la nivelul
la care trebuie ca aceia ce nu gândesc la fel să trăiască în comunităţi diferite? Să
nu aibă părtăşie unii cu alţii? Nici măcar să ia împreună Cina Domnului? Este mai
bună simplitatea, imaturitatea şi lipsa de cizelare a învăţăturii simple a Bisericii
Primare decât o asemenea contradicţie în cel priveşte pe Christos!
Revenim: atunci când Biserica era tânără, mesajul ei nu includea o “teorie a
teologiei”. Experienţa mântuirii celor ce o acceptau era una validă. Şi pentru toţi
cei ce vor veni la Dumnezeu prin Christos, crezând că Dumnezeu este ceea ce
vedem în Isus, este disponibilă aceeaşi experienţă, fără nevoia unei teorii a
teologiei. Mântuirea nu vine printr-o teologie bine pusă la punct, ci prin
aruncarea în braţele lui Dumnezeu ce a fost revelat în Isus Christos.

21
 7
NU AVEA ODIHNA DE SABAT

Capitolul acesta nu este valabil pentru biserica din Ierusalim în primele ei zile,
ci bisericilor din oraşele dintre neamuri. În aceste cazuri, atunci când era tânără,
Biserica nu avea sabat.
Să încercăm să ne dăm seama de semnificaţia acestui lucru. În cazul unui
creştin născut şi crescut într-o ţară creştină, una din principalele asocieri făcute
în mintea sa cu privire la religie este respectarea unei anumite zile speciale,
religioase - o zi în care se închid magazinele, încetează lucrul, se participă la
serviciile religioase şi se comportă în mod diferit de celelalte zile.
Religia şi duminica sunt strâns legate în mintea omului. A rupe cu un anumit
mod de sărbătorire a duminicii este adesea privit ca un semn exterior, vizibil, al
celui ce dă înapoi. Celor mai mulţi dintre noi le este greu să creadă că poţi să fii
cu adevărat religios şi totuşi să nu respecţi duminica în modul convenţional.
Dacă vrem însă să avem o imagine clară a vieţii unei biserici primare dintr-un
oraş păgân, trebuie să ne schimbăm părerile!
În timpul erei creştine, societatea greacă şi cea romană cunoşteau şi
respectau săptămâna de şapte zile. (Obiceiul a ajuns în Roma din Babilon via
Egipt.) Însă nici una din zilele acestea nu era deosebită. Nici una nu era
religioasă, şi nu era nici una socotită pentru odihnă.
La romani sărbătorile nu erau în funcţie de o anumită zi a săptămânii. Ele
depindeau de zilele lunii. Exista o zi de odihnă doar la intervale neregulate,
atunci când era vreun festival păgân.
În acelaşi timp, emigranţii evrei au păstrat obiceiul lor de sabat chiar şi în alte
ţări. Ziua lor specială de odihnă şi închinare era îndeobşte cunoscută de ceilalţi
ca una din ciudăţeniile lor. Ziua de sabat oferea apostolilor o ocazie deosebită de
a transmite mesajul evreilor la sinagogă (Fapte 13:14, 42, 44; 17:2; 18:4; 16:13).
Apostolii s-au folosit de sabat însă nu au inclus respectarea lui în mesajul
adresat neamurilor. După ce Pavel a părăsit bisericile din Galatia, şi ele au
început să ţină “zile şi luni şi anotimpuri şi ani”, el a tratat acest comportament
ca un semn serios al declinului spiritual. “Cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele
învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi din nou să fiţi robi?”
(Gal. 4:9).
Pe de altă parte, împărţirea în şapte a săptămânii a fost acceptată de toţi ca
un dat (1 Cor. 16:2). Mai este evidentă şi o semnificaţie specială a primei zile
(Fapte 20:7). Prima zi era ziua soarelui, însă creştinii nu au vrut să o numească
într-un mod păgânesc, aşa că i-au spus ziua Domnului (Apoc. 1:10).
Însă prima zi a săptămânii nu a fost considerată o zi de sărbătoare nici de
către creştini, nici de către păgâni, şi nici o zi în care nu se lucrează. Afacerile
oamenilor se derulau în ziua aceasta la fel ca în celelalte zile. Orice zi de
sărbătoare sau de odihnă se ţinea în funcţie de ordinea neregulată a sărbătorilor

22
păgâne. Ei lucrau în prima zi a săptămânii, şi se opreau din activităţile lor pentru
a frânge pâinea şi pentru a se ruga.
Şi nici nu au considerat ca necesar să includă în mesajul lor o zi de odihnă pe
săptămână. Cu toate că lucrul acesta este de dorit din punct de vedere uman, ei
aveau lucruri mai importante de făcut. Biserica creştină a fost cea mai activă şi
expansivă pe vremea când nu respecta duminica aşa cum este respectată astăzi.
Biserica nu a depus nici un efort pentru a convinge lumea să accepte o zi anume
pentru odihnă.
“A sugera că eficienţa Bisericii creştine depinde de respectarea zilei
Domnului înseamnă să ignori sau să nu înţelegi precedentul primelor trei
secole creştine.”15
Lucrurile s-au schimbat după anul 321 d.C.. După ce s-a convertit, Constantin
a decretat o încetare generală a lucrului în oraşe, “în venerabila zi a soarelui”, cu
excepţia activităţilor rurale ce depindeau de vreme şi anotimp.
Noi cei din bisericile evanghelice suntem moştenitorii a două curente
disctincte de tradiţii. Unul pune accentul pe respectarea sabatului, celălalt în
discreditează. Primul este cel al moştenirii puritane ce respectă sabatul în mod
strict. Spre deosebire de primii reformatori, puritanii englezi identifică ziua
Domnului cu sabatul (însă este ţinută a doua zi după sabat). Ei au încercat să îi
facă pe toţi să respecte odihna de sabat ca pe o parte a religiei creştine.
În anul 1595, Nicholas Bownd, într-o carte intitulată Adevărata doctrină a
sabatului, face cu îndrăzneală trecerea de la sărbătorirea sabatului evreiesc la
cea a duminicii. El a cerut să se aplice prin lege respectarea acestei zile.În
secolul ce a urmat s-au scris peste o sută de cărţi ce susţineau această poziţie. 16
Poziţia aceasta extremă a câştigat pe măsură ce mişcarea puritană s-a pierdut.
A doua tradiţie este mult mai recentă. A durat într-adevăr prea puţin pentru a
fi numită tradiţie. S-a născut din atenţia modernă concentrată în jurul vieţii şi
învăţăturii lui Christos.
Aproape orice referire la sabat şi la Christos înseamnă o critică la adresa
punctului de vedere contemporan cu privire la ziua aceasta. Una din acuzele
aduse lui Isus a fost faptul că încălca sabatul. Nu ajungi la o asemenea reputaţie
dacă respecţi sabatul în stil puritanist! Isus a pus accentul pe interior şi spiritual,
şi a desconsiderat exteriorul şi formalul. De aceea este dificil să consideri o zi ca
fiind mai sfântă ca altele. Cei ce au crescut într-o asmenea atitudine nu pot
vedea creştinismul identificat sau legat de “sabatism”.
Din punctul de vedere umanist al zilei, respectarea zilei ca o zi de odihnă
trebuie să fie lăsată la latitudinea celor ce vor să o trateze ca atare. Când este
vorba însă de aspectul religios al zilei, creştinul nu se mai poate baza pe lege,
sau pe orice altă formă de constrângere. Dacă ziua nu este consacrată lui
Dumnezeu cu bucurie şi de bună voie, ea devine un ritual exterior de genul celui
dezaprobat de Isus. Expresia “încălcarea sabatului” nu se regăseşte niciunde pe
lista de păcate creştină. Ea aparţine listei evreieşti, şi a fost atinsă de crucea lui
Christos într-o asmenea măsură încât este depăşită.
Trăim într-o lume ce îşi satisface propriile plăceri şi nevoi de recreere
duminica, şi sunt puţini cei ce o respectă ca ziua Domnului. Şi Biserica Primară a

15
Preacher's Magazine, Aprilie 1932, p. 143.
16
Expository Times, iulie 1931, p. 440a.
23
trăit într-o lume asemănătoare! Lumea îşi vedea de treaba ei în fiecare zi din
săptămână, inclusiv în ziua pe care creştinii o puneau deoparte pentru Domnul.
Cele două situaţii sunt în mare parte similare. În cazul nostru zgomotul muncii
oamenilor este aproape stins; însă repaosul este secular. Însă dacă dorim, putem
folosi ziua pentru un motiv spiritual.
Aflată într-o situaţia asemănătoare cu a noastră, a iniţiat Biserica Primară o
campanie de susţinere a zilei Domnului? Evident nu. Ar fi fost imposibil, şi ar fi
început cu sfârşitul. S-a resemnat atunci biserica să aibă o atitudine de
neputinţă, zicând că nu poate să facă nimic pentru că nu are o zi specială în care
să vestească Evanghelia? În nici un caz. Dacă biserica nu putea să-i convingă pe
oameni să vină la serviciile ei din ziua soarelui, atunci biserica a avut alte
modalităţi ... să ţină legătura cu cei necredincioşi zilnic, în timp ce erau implicaţi
în munca de toate zilele. Biserica a folosit toate mijloacele pentru a-i influenţa pe
cei din jur spre Christos.
Ar fi bine să ne dăm seama de situaţia actuală.
Atitudinea faţă de duminică s-a schimbat radical. Astăzi sunt mult mai puţine
şanse să aduci oameni la Christos prin intermediul serviciilor publice din ziua
Domnului. Aceasta înseamnă că trebuie să se profite mai mult şi mai sistematic
de ocaziile oferite de viaţa de zi cu zi. Creştinul modern trebuie să
mărturisească, asemeneni fraţilor şi surorilor sale de la început, vecinilor, rudelor
şi colegilor de muncă. Aşa s-a răspândit mişcarea atunci când Biserica era
tânără, când nu avea sabat, şi nici clădiri sfinţite, ci numai câte o vizită
ocazională a unui lucrător creştin ce trecea prin regiunea lor.

24
 PARTEA II

Biserica avea însă:

Experienţă
Un set de învăţături de la Christos
O Evanghelie

25
 8
EXPERIENŢĂ

Ajungem acum la lucrurile pe care Biserica Primară le-a avut. Când era
tânără, Biserica a avut experienţă. Punem lucrul acesta deasupra tuturor
celorlalte.
Biserica Primară nu a avut Noul Testament, nici o teologie bine pusă la
punct, nici tradiţii stereotipice. Bărbaţii ce L-au prezentat pe Christos
neamurilor nu primiseră nici o educaţie formală sau profesională, ci aveau
numai o experienţă practică. O experienţă în care “toate maximele şi
filozofiile se reduceau la sarcina simplă de a umbla în lumină”. 17
Sarcina noastră este să descoperim conţinutul şi înţelesul acestei experienţe
ce i-a îmboldit atât de tare.
Gândurile noastre revin mai întâi la ziua Cincizecimii. “Acolo este secretul
căutat”, vor spune cei mai mulţi. Aşa este oare? Nici un creştin evanghelic nu va
subestima semnificaţia Cincizecimii în viaţa Bisericii Primare. Biserica şi apostolii
au într-adevăr parte de o experienţă mare în ziua aceea. A fost o experienţă ce
avea să influenţeze Biserica în zilele ce au urmat. Darul oferit în ziua aceea a
venit direct de la Domnul înălţat (Fapte 2:33). Experienţa aceea a oferit
ucenicilor siguranţa că El încă trăia, că era încă preocupat de progresul Bisericii
Sale.
Sunt însă anumite caracteristici ale Cincizecimii ce fac improbabilă repetarea
ei astăzi. Vâjâitul venit din cer, şi care semăna cu cel al unui vânt puternic;
limbile ca de foc ce s-au împărţit peste ei; vorbitul în alte limbi după cum le
dădea Duhul să vorbească, lucrurile acestea sugerează o unicitate a
evenimentului. Pentru ca experienţa avută de apostoli să aibă o semnificaţie
pentru noi, trebuie ca ea să se poată reproduce în vieţile noastre.
Când analizăm lucrurile mai de aproape vedem că oamenii aceia nu au fost
susţinătorii Cincizecimii. Oamenii aceia erau martorii a ceva dinaintea
Cincizecimii. Marea lor experienţă a început cu Isus Christos şi nu cu Duhul Sfânt.
Să încercăm să analizăm experienţa cea mai valoroasă în ochii acestor
oameni. Ce îi obseda?
(1) Trebuie să începem cu cei trei ani de însoţitori ai lui Isus. “A rânduit
doisprezece ca să-i aibă cu Sine” (Marcu 3:14). Aceasta a fost în ea însăşi o
experienţă de o valoare inestimabilă.
Să fi cu Isus în cursul sacru al acelor luni şi ani, care alţi doisprezece bărbaţi
s-au bucurat de un asemenea privilegiu de-a lungul isotriei omenirii! Alături de El
în lunile de succes şi popularitate, alături de El în perioadele de obscuritate şi
eşec aparent; alături de El în oraşe şi sate, pe câmp şi pe malul mării, pe munte
sau pe lac; alături de El atunci când învăţa pe alţii sau făcea minuni, când
răspundea întrebărilor ostile ale fariseilor, şi când îi lua pe cei micuţi în braţe;

17
The primitive Church, p. 45f.
26
alături de El în mulţimi de oameni, şi apoi în linişte şi solitudine; şi tot timpul
acesta bogăţia din sufletul Său se revărsa în vieţile lor.
Energiile consumate cât a fost pe pământ au fost dedicate lor în mare
măsură!
S-ar părea că El considera la fel de importante discuţiile particulare purtate
cu ucenicii Săi cu tot ceea ce a afirmat public. După ce se împrăştiau mulţimile,
ei puteau să fie cu El şi să-I ceară lămuriri suplimentare. El i-a încurajat să pună
întrebări, şi o mare parte a pasajelor din evanghelii conţin răspunsurile oferite.
Această experienţă i-a îmboldit pe bărbaţii aceia. Nu învăţăturile. Nu
informaţiile. Cine era El! Aceasta i-a schimbat. Aşa au ajuns ei să cunoască
adevărata spiritualitate, revizuindu-şi părerile despre evlavie şi pietate. Acesta a
fost principala lor experienţă.
Isus Însuşi a făcut din această experienţă a lor cu El principalul punct al
calificării lor pentru lucrare.
“Şi voi de asemenea veţi mărturisi pentru că sunteţi cu Mine de la început”
(Ioan 15:27).
Când a rămas un loc gol prin moartea lui Iuda, care a fost calificarea necesară
celui ce avea să li se alăture? Trebuia ca omul respectiv să fi fost cu Domnul Isus
de la început (Fapte 1:21).
(2) Cu timpul apostolii au devenit conştienţi de faptul că aceasta era
calificarea pentru toţi lucrătorii: prezenţa constantă (călăuzitoare şi ajutătoare) a
Christosului înviat, înălţat şi care locuieşte în lăuntru. Un Domn nevăzut, însă real
şi clar în lăuntru! Învăţătorul Îşi împlinea promisiunea că va fi cu ei până la
sfârşitul vieţii lor (Matei 28:20).
Prezenţa lăuntrică a Domnului Isus Christos a devenit înlocuitorul companiei
Sale în Iudeea şi Galilea. Era necesar ca El să nu mai fie cu trupul aici pentru a
putea fi alături de urmaşii Săi în duh (Ioan 16:7). Acesta a fost privilegiul lor.
Acesta este însă un privilegiu ce rămâne! Este o experienţă pentru noi toţi. Este
posibil să o avem aşa cum au avut-o cei din prima generaţie! Unul, care nu-L
cunoscuse pe Isus în trup aşa cum L-au cunoscut apostolii, putea să spună totuşi:
“Am fost răstignit cu Christos; şi nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine”
(Gal. 2:20). Omul acela cunoştea şi experimenta un Domn lăuntric. El a făcut din
“cunoaşterea Lui şi a puterii învierii Lui, şi a părtăşiei suferinţelor Lui” (Filip.
3:10) principala sa preocupare. Pavel a ajuns la una din cele mai profunde şi mai
intime comuniuni cu Christos. Este o părtăşie mult mai strânsă decât cea a
apropierii trupeşti. Mult mai strânsă!
Poate că noi îi invidiem pe apostoli pentru privilegiul lor de a fi însoţitorii lui
Isus. Însă noi nu sntem dezavantajaţi. Dacă nu putem avea acelaşi punct de
plecare cu al lor, putem însă să avem aceeaşi experienţă pe care ei au avut -o
după înălţarea Lui. A fost o experienţă mai profundă şi mai continuă, o
experienţă a unei părtăşii vitale şi intime a fiecăruia cu Domnul biruitor, înălţat.
(3) Prezenţa aceasta continuă a lui Christos le-a conferit un simţământ al
puterii, capabilităţii şi pregătirii de a face faţă situaţiilor ce aveau să vină.
Nu s-a întâmplat niciodată ca ei să nu ştie ce au de făcut. Aveau resurse
infinite de har, înţelepciune şi putere de care puteau beneficia, un rezervor aflat
în tărâmurile nevăzute şi care nu se epuiza. Ei care considerau că resursele pe
care Isus le-a avut şi folosit atunci când era în trup erau încă la dispoziţie pentru

27
a fi folosite (Ioan 14:12) nu aveau să de-a înapoi din faţa niciunei provocări. Nici
noi nu ar trebui, dacă am avea o credinţă la fel de simplă, o încredere la fel de
mare şi o experienţă cu un Domn viu, conducător şi lăuntric!
(4) Primii lucrători creştini au avut o bucurie îmbelşugată, şi simţământul că
trebuie să împărtăşească unul altuia şi altora lucrul incredibil ce li s-a întâmplat
şi care le-a fost încredinţat.
Luca descrie că înainte de Cincizecime cu zece zile, oamenii aceştia se
întorceau la Ierusalim cu o bucurie mare, binecuvântând pe Dumnezeu în templu
(24:52f). Situaţia se repetă după Cincizecime: “îşi luau hrana cu bucurie şi
curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi înaintea întregului popor”
(Fapte 2:46f). Erau gata să împărtăşească şi altora buna lor dispoziţie şi orice
altă bunătate ce le era în putere să o dea altora.
(5) S-a cristalizat în ei convingerea că lumea avea nevoie de lucrul bun pe
care ei îl aveau, şi că era de datoria lor să spună lumii despre el.
“Mântuirea este în Christos, şi nu mai în El”, spune Petru. Cu această
convingere au mers ei în lume şi L-au prezentat pe Christos ca pe singurul
Mântuitor real. Tendinţa aceasta dinamică îşi găsea originile în părtăşia cu
Domnul lăuntric.
Aşa cum spune Ioan în modul său fin, impresiv: “Ce era de la început, ce am
auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mâinile noastre, cu
privire la Cuvântul vieţii ... deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi
vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi (1 Ioan 1:1,3).
Îndrăznim să spunem că nu este o mare experienţă totul? Ascultă atunci pe
înger: “Duceţi-vă, staţi în templu şi vestiţi poporului toate cuvintele vieţii
acesteia (5:20).
Viaţă! Viaţă din belşug! Viaţă veşnică! O viaţă bogată, a savorii, calităţii şi
puterii de a comunica, cum nu a mai fost experimentată. Însăşi viaţa lui
Dumnezeu. Dacă există o viaţă şi ceea ce este necesar pentru a fi întreţinută, nu
mai contează ce lipseşte. Viaţa se poate propaga singură, poate să-şi creeze
propriile forme şi instrumente.Viaţa conţine în ea însăşi speranţa şi posibilităţile
şi promisiunea unui progres nesfârşit. Multe lucruri lipseau în Biserica Primară,
din cele pe care cei de mai târziu le-au considerat importante! Însă toţi am
renunţa la ele pentru a avea mai multă viaţă, o experienţă mai deplină, mai
vitală, mai profundă, mai bogată a prezenţei şi puterii Christosului viu!
“Este o viaţă care ne depăşeşte,
Mai energică şi bogată decât vrem noi.”
Dacă dorinţa după viaţă este reală şi sinceră, se va vedea din hotărârea de a
începe acolo unde au început apostolii! Dorinţa aprinsă de a-L cunoaşte va duce
la o intimitate mai mare şi la o părtăşie mai constantă cu Christos. La urma
urmei, El este Calea! Pentru că El este viaţa. Vom avea eficienţa spirituală să
satisfacem nevoile atunci când suntem în prezenţa vieţii Sale. Oamenii vor vedea
lucrul acesta, aşa cum au văzut la apostolii ce fuseseră cu Isus (4:13).

28
 9
UN SET DE ÎNVĂŢĂTURI DE LA CHRISTOS

Când Biserica era tânără mai avea şi un set de învăţături de la Christos.

“Experienţa” poate fi văzută ca o stare emoţională, un sentiment trecător. Dacă
aceasta ar fi fost tot ce avea Biserica la început, ea ar fi dispărut repede, iar
membri mişcării ar fi fost lăsaţi pe dinafară, fără viaţă. Însă Isus le-a dat
ucenicilor ceva atât de profund, încât noi încă medităm la lucrurile acelea, având
convingerea că există o hrană pentru mintea nu numai a lor şi a celor din
vremea noastră, ci şi pentru toţi cei ce vor veni.
Evangheliile au fost scrise într-o vreme în care puteau să fie verificate de cei
ce L-au auzit vorbind. Ceea ce a făcut şi zis a fost pus sub formă scrisă când
amintirile apostolilor erau încă proaspete. Cu aceasta au “umplut” apostolii
Ierusalimul.
Pavel îl însărcinează pe Timotei să “păzească bunul ce i s-a încredinţat” (1
Tim. 6:20), iar adevărul încredinţat provine de la Christos Însuşi. Ucenicii au
“stăruit din primele zile asupra învăţăturii apostolilor” (Fapte 2:24). Adevărurile
spuse de Isus în auzul apostolilor a fost unul din lucrurile ce i-au menţinut pe ei
în părtăşie.
Deci, Biserica Primară nu a avut doar experienţă, ci şi învăţături ieşite de pe
buzele lui Isus. Învăţăturile Sale, pe care El le-a transmis ucenicilor Săi izvorau
bineînţeles din experienţa Sa.
Care a fost lucrul pe care Timotei a fost îndemnat să-l păzească? Isus a adus
lumii o nouă revelaţie a lui Dumnezeu, fundamentată pe experimentarea ei.
Toate celelalte păreri despre Dumnezeu şi felul relaţiei noastre cu El au pălit.
Învăţăturile lui Isus prezintă pentru generaţia noastră o provocare de care nu
putem scăpa. Ori de câte ori căutăm ceva mai înalt decât poziţia prezentă, sau
vrem ceva mai bun, nu este legat decât de Christos.
Nu este atunci aceasta adevărata stare a Bisericii? Nu este Biserica
binecuvântată din belşug dacă posedă această bogăţie a cuvintelor lui Christos
născute din ceea ce El era şi experimentase? Biserica Primară, săracă din alte
puncte de vedere, era bogată în această privinţă. Ţelul ei era să răspândească
mesajul rezultat din amintirile celor ce îl auziseră. Aceasta este moştenirea cea
mai vrednică de luat în seamă şi răspândit de către biserica actuală. Învăţătura
lui Isus, ieşită din cămara Sa spirituală este cuvântul vieţii pentru un mod nou de
viaţă. Dacă speranţa unei lumi mai bune nu se va împlini niciodată, trebuie să
păstrăm pentru noi şi să vestim cuvintele Domnului Isus. Nu este nici un alt
mesaj care să satisfacă nevoia lumii.

29
 10
O EVANGHELIE

Când Biserica era tânără avea o Evanghelie. Biserica ştia că trebuie să

împărtăşească. Nu putea altfel.
“Nu putem să nu vorbim de lucrurile pe care le-am văzut şi auzit” (Fapte
4:20).
Bagajul de învăţături şi experienţă al Bisericii era atât de important încât
dorinţa de a le răspândi era nestăvilită. “Aţi umplut Ierusalimul cu învăţăturile
voastre” (5:28).
Ceea ce nu au rueşit sistemele religioase să facă este să ofere forţa care să îi
elibereze pe oameni din păcat şi robia răului. Omul are nevoie de ajutor din afară
pentru a contracara atracţia negativă lăuntrică.
Mesajul Noului Testament conţine un sentiment de bucurie.
“Marea satisfacţie pe care Isus a intenţionat să o dea tuturor celor ce-L vor
primi, bucuria Sa de a da şi a lor de a primi este peste capacitatea noastră de
înţelegere.”18 Apostolii au împărtăşit cu oamenii acest spirit de veselie al
Învăţătorului lor.
Mesajul vestit era unul veritabil al bunei dispoziţii.
Apostolii au continuat să exploreze această descoperire spirituală nouă. Va da
ea rezultate în alte situaţii decât cea din Ierusalim şi la oameni cu un alt trecut
religios? Ei au încercat. Sfera de acţiune s-a lărgit la Damasc, Fenicia, Cipru,
Antiohia, Asia Mică; apoi în Europa, în oraşe ca Filipi, Tesalonic, Corint, şi în cele
din urmă Roma. Mesajul a fost testat ăn tot felul de comunităţi, de evrei,
neamuri, cetăţeni şi sclavi, învăţaţi şi analfabeţi. Efectul? “Cuvântul lui
Dumnezeu care lucrează în voi care credeţi” (1 Tes. 2:13).
Dă rezultate! După ce Pavel a propovăduit Cuvântul în oraşele Galatiei şi în
alte părţi, l-a dus dus pe coasta vestică a Mării Egee, şi s-a gândit dacă vor fi
rezultate similare în condiţii diferite. Cu o bucurie şi satisfacţie mare el le-a spus
convertiţilor săi “cum Îi mulţumeşte lui Dumnezeu fără încetare” pentru modul
în care au primit “cuvântul mesajului”. Lucrul acesta a confirmat că Evanghelia
harului lui Dumnezeu în Christos este lucrul de care lumea are cea mai mare
nevoie.
O Evanghelie ce are efect este comoara cea mai de preţ a oamenilor.
Apostolii au avut o asemenea evanghelie. Şi noi o avem: şi încă dă rezultate!
Lumea din zilele acelea era nesatisfăcută de vechile religii păgâne şi căuta
mult ceva mai adevărat şi mai satisfăcător. O lume în espectativă a oferit
Bisericii Primare şansa de a duce mesajul ei.
Sunt motive să credem că astăzi oamenii nu pot să fie mereu satisfăcuţi fără
o experienţă vie a lui Christos şi a Bisericii Sale aflată la temelia vieţii lor. Avem

18
Pro Christo et Ecclesia, p.149,151.
30
mesajul care va trezi simţământul nevoii printre cei din jur şi va oferi cea mai
mare satisfacţie. Pe umerii noştri se află o responsabilitate mare.
Există deci pericolul de a sta pe tuşă. Nu ne putem aştepta ca lumea să se
gândească sau să dorească prea mult evanghelia noastră, dacă noi avem atât de
puţină în ea încât să vindem accesorii alături de produsul principal. Evanghelia
harului lui Dumnezeu este marfa Bisericii. Nu se vinde pe bani, este dată gratuit
ca dar al lui Dumnezeu în Christos. Noi nu avem altă afacere, aşa că nu este
treaba noastră să adăugăm la evanghelie.
Când Biserica era tânără, şi se întâlneau în case şi trăiau în propria lume a
comunităţii lor, ea avea o evanghelie simplă, primitivă; şi dădea rezultate. Fiind
mai bogaţi ca Biserica Primară în multe privinţe, să nu stricăm totul acceptând
sărăcia în domeniul principal. Ei aveau experienţă în multe lucruri în care noi
suntem neştiutori, neştiutori de cât de multe avem. Să revenim la începuturi.
Indiferent de ce puteau să ofere sau nu, când era tânără Biserica oferea un
Mântuitor şi mai oferea biserica celor ce erau mântuiţi ca pe un loc în care să-şi
trăiască viaţa!
Când era tânără, Biserica avea o evanghelie; acum, când Biserica nu mai este
tânără, şi tentată să creadă că este îndreptăţită să se bucure de uşurarea şi
relaxarea maturizării, ea nu are altceva mai bun de oferit lumii decât evanghelia.

31
 POST SCRIPTUL EDITORULUI

Citind cartea rev. Loosley am fost atins de un lucru ce a fost neglijat mai mult
sau mai puţin. Când Biserica era tânără, nu avea altceva de oferit. Şi nici o altă
mişcare sau religie nu a oferit ceva cât de cât similar.
Care a fost noul element al Bisericii tinere? Ea însăşi. Când cineva Îl cunoştea
pe Christos, pe vremea când Biserica era tânără, el era copleşit de bogăţiile
primite odată cu Domnul lăuntric. Mergea apoi în comunitatea credincioşilor şi
era uimit din nou. Minunea părtăşiei zilnice, grija, protecţia şi “comunitatea”
bisericii ... o creaţie nouă ... erau experienţe noi pentru omenire. Oamenii
mântuiţi erau o specie diferită şi ei aveau un habitat în care să locuiască, unul
unic speciei lor. Nu se mai întâlnise ceva asemănător Bisericii ... comunitatea
celor răscumpăraţi. Acesta a fost un al punct de atracţie al Bisericii tinere. Ea
însăşi!
Biserica nu mai este tânără, şi unul din lucrurile pe care ea le oferă atât de
rar este bucuria nemaiîntâlnită, inexplicabilă de a trăi în interiorul zidurilor ei
nevăzute în părtăşie cu Christos, în mijlocul altor fraţi şi surori. Este timpul ca ea
să redescopere slava sa, frumuseţea şi magnetismul său. Lumea a privit la
comunitatea credincioşilor din antichitate şi a rămas înmărmurită, uluită, şi puţin
curioasă, de modul de viaţă strâns legat al credincioşilor, de bucuria lor de a fi
împreună, şi de fraternitatea lor. Aceasta a fost cea mai mare atracţie pentru
privitori. Este timpul ca ea să recupereze acest element divin ce o face atât de
frumoasă şi îi atrage pe oameni vrăjiţi la ea ... şi astfel la Domnul ei.

32