- DESTINE

A FI MAMA...e cred ca cel mai greu rol pe acest pamant.Sa stii sa

astepti,sa ai rabdare...sa poti sa suferi,chiar de doare,sa stii sa plangi ,sa oferi
iubire si sa oferi cu daruire.

Dorinta de a avea un copil e poate cea mai arzatoare dorinta pentru un

parinte;momentul mult asteptat,emotiile momentului,bucuria si implinirea
sufletului...pot fi sfaramate intr-o clipa;soarta,destinul,nesansa,pacatul,poate
vina...nu stim sau poate nu avem dreptul sa stim de ce unele evenimente din
viata pot lua intorsaturi neasteptate.
Nu avem cum sa stim sau sa prevenim ceea ce se poate intampla in viitor
pentru ca totul in viata este incert: viata,ziua,clipa.
Tineri fiind,nu am cerut imposibilul de la viata ci doar ceea ce si-ar fi
dorit orice famile la inceput de drum.
Ne-am construit vise,dar in parte au fost spulberate;castele de nisip,dar au
venit ploile si le-au spalat...sperante, dar s-au risipit.
Dar,am gasit puterea de a merge mai departe si de a visa din nou..a construi
din nou...si a spera din nou..am observat ca viata ne ofera experiente din care
avem sigur ceva de invatat.
Luni de asteptari,trairi,imaginatii...a fost frumos,dar am invatat ca nu acel
frumos inchipuit iti aduce fericirea neaparat,am invatat ca puteam vedea
frumosul si implinirea in ceea ce ne-a oferit soarta...chiar daca la inceput poate
parea de neinvins,EL....destinul,nu e mai puternic decat noi!
Asteptam momentul cand avea sa vina pe lume copilul mult
visat...intregirea vietii noastre...si chiar daca fara voia sau din vina noastra acel
moment a frant suflete.
EA .....a fost si va fi ingerul nostru cat vom trai pe acest pamant!
Fetita s-a nascut cu o malformatie a coloanei vertebrale numita Spina-bifidameningomielocel lombar,iar acest fapt a fost socant pentru noi ca parinti si in
special pentru mine ca mama care am purtat-o in pantece si asteptam momentul

mult visat,de a aduce pe lume un copil,care trebuia sa fie cea mai mare bucurie
a vietii mele si implicit a noastra ca parinti.
Desi medicii nu ne-au dat mari sanse de viata,am vrut cu orice pret sa ii
salvam viata fetitei ,asa ca indrumati de medicul din maternitate care nu ne-a dat
sanse prea mari de viata ,chiar a treia zi dupa nastere am plecat la Spitalul de
chirurgie infantila-Luther-Sibiu unde a fost supusa unei interventii
chirurgicale,la 6 zile dupa nastere.
Interventia a fost la coloana deoarece diagnosticul in sine era de fapt o hernie
aflata in zona nervilor ce apartin membrelor inferioare.
In urma interventiei am trecut printr-un alt soc atunci cand am vazut fetita ca
nu isi mai putea misca piciorusele,deci ramasese paralizata.
Am strigat disperata cautand medicul caruia i-am cerut explicatii si fara
scrupule mi- a zis ca fetita nu o sa traiasca un an de zile caci va face
hidrocefalie si va muri.
Nu stiam cum sa reactionez..eram distrusa sufleteste...pierduta...o durere
imensa ce imi sfasia si mintea si sufletul in acelasi timp......eram si in perioada
postnatala,imi doream sa mor...sa nu mai exist in acele clipe.Lacrimile nu
reuseau sa se opreasca ...eram tanara ,fara experienta vietii...nu stiam incotro sa
o iau,ce sa fac,cum sa fac sa imi salvez micuta..
In urma interventiei am inceput internarile la spitalul de recuperare din Sibiu
iar viata mea a devenit o calatorie continua.
La 4 luni de viata ne-am deplasat la Targu Mures unde a fost consutata de
un medic neurolog care nu prevedea un viitor prea bun pentru ea,,ba dimpotriva
ca va ajunge sa nu vada..sa nu vorbeasca...sa nu mearga...
Din nou am fost loviti de vestile proaste ale medicilor si incercam sa cautam
disperati ajutor.
A mai urmat o interventie la Targu -Mures la Spitalul Judetean sectia
neurochirurgie unde un medic a incercat o noua interventie pentru ca fetita sa isi
revina cat de cat cu miscarile picioruselor prin tratament recuperator ,asta
sperasem,insa nervii au fost comprimati in urma primei interventii si era foarte
greu sa se poata repara ceva insa am sperat.

Au urmat siruri lungi de internari in spitale si nu a fost deloc usor.Trebuia

sa ma obisnuiesc sa accept situatia si sufeream enorm cand vedeam acel mic
ghem de carne si oase care ma privea cu ochi rugatori sa fac tot ce pot pentru
ea.,sa ii salvez viata.
In timp observam ca fetita nu era afectata psihic si asta ne-a dat putin curaj ca
vom reusi in cele din urma...
La varsta de 2 ani a fost nevoie de o investigatie care pe atunci se facea
doar la capitala iar in urma acesteia s-a propus o noua interventie de catre un
medic neurochirurg care a contestat interventiile anterioare.
Ca parinti disperati ce eram,am fi acceptat orice putea fi in beneficiul
copilului.
Eu trebuia sa hotarasc ce si cum si daca vom accepta o noua interventie.Nu
stiam cum e mai bine.aveam si regrete...aveam si remuscari..ma incercau tot
felul de stari si sentimente...de trairi si emotii negative...
Priveam la fetita mea dulce si frumoasa ca un ingeras si ma intrebam DE
CE?...CUM A FOST POSIBIL?DE CE EU?DE CE EA?DE CE NE E DAT SA
TRECEM PRIN ASEMENEA EXPERIENTE TRAGICE?
Stiu ca nu aveam dreptul sa imi pun acele intrebari deoarece.... doar
CREATORUL STIE DE CE...insa ma simteam sfasiata de durere si neputinta.
Sper ca El m-a iertat si m-a inteles si cunoaste durerea unei mame care plange
pentru copilul sau...
Am acceptat si aceasta interventie sperand ca macar de data asta va fi mai
bine .Nervii spinali ce apartin membrelor inferioare au ramas afectati in
continuare iar in timp am descoperit ca i-au fost afectate si sfincterele.
Au urmat din nou recuperari -fiziokinetoterapie dar fara rezultate prea
mari in recuperarea simturilor si intelesesem ca astea erau
repercursiunile,sechelele acestui diagnostic si in urma interventiilor la coloana.
Zile,saptamani ,luni ,ani de speranta ca va fi mai bine.....
Invatam sa traim si sa acceptam ca asta ne este soarta si ca trebuie sa
mergem inainte.

Zile de asteptari...bagaje pregatite pentru drum ..pentru o noua

internare,,,,si eram atat de tanara...atat de fragila ..nu am mai trecut prin
experiente atat de tragice...
In copilarie nu stiam cat de important e sa apreciezi ca poti vedea,ca poti
merge...credeam ca totul mi se cuvine...ca asa era normal sa fie,nu concepeam
altfel.
Viata ne ofera si altfel de surprize si trebuie sa invatam sa le
acceptam..incepem sa vedem lumea cu alti ochi si viata in general...invatam sa
traim cu o problema cu care nu eram obisnuiti anterior...tragem
concluzii,invataminte...poate asa a fost sa fie si....cum spunea o prietena: un
profesor da o problema grea unui elev bun,adica celui care e capabil sa o
rezolve.
Si poate ca nu intamplator am fost aleasa sa trec prin aceasta experienta...
CINEVA DE SUS A AVUT GRIJA DE MINE SI NU M-A PARASIT...m-a
vegheat in fiecare clipa,m-a tinut sanatoasa sa pot fi de ajutor copilului meu,mia dat inteligenta necesara sa pot sa fac fata tuturor evenimentelor si
conjucturilor prin care am trecut.

Am continuat sa lupt,sa demonstrez ca se poate...trebuia sa fac tot

posibilul ca ea sa duca o viata normala..atat cat se poate.
A mers la gradininta,apoi in scoala...a fost iubita si acceptata asa cum e
ea..a lasat o impresie placuta in mijlcul celor care se afla...era
cuminte,zambitoare...un ingeras cu aripi frante...
Au fost emotii...intrebari in mintea mea..framantari in sufletul meu....dar
am incercat sa fac totul sa aduc normalitate in vietile noastre chiar daca sufletul
plangea.
Am incercat sa fiu si mama si un bun psiholog,,sa ii insuflu dorinta de a
face ceva in viata...de a demnostra ca se poate chiar si dintr-un scaun rulant si
pe parcursul anilor ne-a adus doar satisfactii.
Invata si ea sa-si accepte destinul si nu cerea mai mult decat ceea ce
are...se multumea si cu acel putin care viata i l-a daruit...dar acel putin ea a stiut
sa il inmulteasca si sa ajunga undeva de unde e privita ca un

exemplu....da...asta spuneau oamenii....un exemplu da tarie si curaj...un exemplu

de viata....
Fetita crestea si era nevoie sa fie transportata spre scoala intr-un scaun
rulant si nu a fost foarte simplu ,insa eforturile noastre au capatat roade.
A reusit sa termine liceul si azi ea este studenta in anul 2 la Facultatea de
stiinte Economice din cadrul Universitati Lucian Blaga din Sibiu.
Pe tot parcursul anilor de scoala a participat la toate activitatile scolare si
extrascolare si a fost un bun exemplu pentru ceilalti...asta ziceau profesorii ei...
Am cunoscut oameni minunati ,profesori..care au stiut sa o aprecieze ,colegi
si prieteni iubitori in mijlocul carora se simtea bine si oferea un gram de
bunatate si energie pozitiva tuturor...oferea zambete...avea cate un zambet
pentru fiecare....nu era egoista sau rautacioasa si se multumea pentru simplu
fapt ca...TRAIESTE!
Am incercat sa facem totul sa ii fie bine...am construit si o casa cu sacrificii
foarte mari....pentru confortul ei...avea nevoie la problemele care sunt si de 10
ani incoace am inceput sa fac si cateterizari intermitente ale vezicii urinare
deoarece musculatura vezicii nu poate ajuta la eliminarea completa a vezicii .
Pe langa aceasta la o anumita cantitate de urina in vezica...ea urca spre rinichi
si ii imbolnaveste rinichii iar pentru a preveni asta...e necesara cateterizarea de
4-5 ori pe zi a vezicii urinare.
Ea este la invatamant la distanta si este important cel putin la sfarsit de
saptamana sa fie acolo la cursuri... si ca asimilare de cunstinte ... ca socializare
si schimbare de mediu..atat de important pentru psihicul si starea ei de bine,de
normalitate.
Ma bucura faptul ca gandeste pozitiv si matur si ca e o fire pozitiva..un
chip zambitor,o fire prietenoasa.un suflet cald care stie sa aprecieze frumusetile
acestei vieti si considera viata ca fiind darul cel mai de pret,,,considera ca viata
merita traita asa cum e ea..caci doar una e si nu trebuie sa privim inapoi la
lucrurile trecute sau care provoaca suferinta.
Indiferent de pretul pe care l-am platit.suntem mandri de ea caci stim ca
este speciala si nu doar pentru noi.
Ea,doar ea..suferinta si binecuvantare!