Regizorul Alexander Hausvater: ,,Sunt ca un jidov ratacitor, dar simt nevoia unui

acasa"
Doinel Tronaru, Simona Chitan,

Reputatul regizor Alexander Hausvater vorbeste despre recenta sa premiera cu ,,Balcanicele" de la Teatrul
,,Tony Bulandra" din Targoviste, dar si despre viata sa tumultuoasa, in care a locuit si a creat pe trei continente.
In prezent, regizorul locuieste la Bucuresti si la Timisoara.
Alexander Hausvater (65 de ani) s-a nascut si a copilarit la Bucuresti, dar tineretea si-a petrecut-o in Israel.
Devenit regizor de teatru, a lucrat in Irlanda si in Canada, dar marele succes l-a obtinut dupa Revolutie, tot pe
pamant romanesc, cu doua spectacole devenite antologice: ,,...au pus catuse florilor" (1990) dupa Fernando
Arrabal, si ,,La tiganci" (1993) dupa Mircea Eliade. Regizorul, care se imparte acum intre Timisoara si
Bucuresti, nu-si neaga ascendenta iudaica, dar spune ca simte nevoia unui loc pe care sa-l denumeasca ,,acasa".
,,Weekend Adevarul": In ce cartier se afla casa copilariei dumneavoastra din Bucuresti<</span>
Alexander Hausvater: Strada se numea Ionescu-Gion, zona Calarasi-Mantuleasa, care continua pe o strada
numita Columbelor, si la sfarsitul strazii Columbelor era teatrul de vara TES (n. r. - Teatrul Evreiesc de Stat), la
care ma duceam si eu...

Mai recunoasteti ceva acumg

Blocul in care m-am nascut apartinea tatalui meu si noi locuiam in el, intr-un fel de ,,penthouse". In anii '80, mam dus cu Florin Zamfirescu sa vad casa, doamna care o locuia m-a lasat inauntru, fantomele trecutului erau
acolo si mai ales erau fantomele aniversarilor de ziua mea care erau create de parinti intr-un mod foarte teatral,
cu decoruri, cu costume, cu teme, cu nu stiu ce...

Mama, o cititoare avida

Ce profesie aveau parintii dumneavoastra>
Mama se spune ca era prima femeie de afaceri din Romania. Ea era ,,business woman" pentru o companie
agrara argentiniana.
Cum se numea<</strong>
Patty. Era numita de parintii ei dupa Adelina Patti, care era o mare soprana a timpului respectiv si o
actrita a filmului mut. Ea s-a oprit din lucru cand m-am nascut eu si dupa aceea, cand am mers in Israel,
si-a schimbat meseria total si a devenit artist plastic. Avea un cuptor imens si facea din ceramica
sculpturi, tablouri.
Deci de la ea ati mostenit latura artistica...

Mama mea era o cititoare avida si avea totdeauna nevoie sa discute orice carte citea. Asa ca, inca de cand eram
copil, ea discuta cu mine carti care erau imposibile pentru un copil de 3 ani de discutat, si atunci era un fel de
joc. Eu totusi vorbeam de ,,Crima si pedeapsa" sau ce vorbea ea ca si cum as fi citit. Iar tata era poet si amandoi
eram mari iubitori de teatru, de muzica si de sport.
Matineele si savarina
Cand ati stiut ca vreti sa faceti teatru, a existat un declic/
Niciodata.
Si atunci cum ati ajuns la teatru/
Iubeam teatrul de mic copil. Eram trimis la matinee, care nu erau pentru copii, inca la varste de necrezut. Taicameu ma trimitea la teatru, apoi se intalnea cu ,,banda" lui la Athenee-Palace, si ma astepta intotdeauna cu
prajitura mea favorita, care era o savarina, in geam la Athenee-Palace. Eu niciodata nu m-am gandit la teatru ca
la o varianta, eu am fost creat ca sa am o viata usoara, sa fiu profesor universitar, sa scriu cateva carti si dupa
aceea sa fac diplomatie. Asta voia tatal meu: femei frumoase, voiajuri multe, viata usoara.

Dar destinul a vrut altceva...

Da, altceva... Dar chestia cu diplomatia era asa de importanta pentru el incat, cand eram pusti la Universitate si
el era pe sfarsite, m-am dus si am invatat stiinte politice si, trei sau patru zile inainte de moartea lui, am venit cu
un contract de angajare la Ministerul Afacerilor Externe, urma sa fiu al cincilea secretar al ambasadei Israelului
in Angola. Si el a plecat din lumea asta crezand ca fiu-sau va fi ambasador si totul va fi bine...
I-ati indeplinit un vis...
De fapt, nu am continuat pe firul asta. Nu am acceptat jobul. Am facut, in schimb, un master despre John
Millington Synge (n.r. - dramaturg irlandez, 1871-1909) si m-am dus la Dublin ca sa-mi dau si doctoratul in

John Millington Synge, bazat pe ,,Nazdravanul Occidentului" (n.r. - ,,The Playboy of the Western World",
drama considerata capodopera sa)...
Cand ati plecat in Israel
In 1959, cu familia.
Legal
Legal, da. Dupa ani de zile mi-am dat seama ca plecarea familiei mele era doar pentru copil, adica pentru mine.
Tatal meu, Iju, era de cetatenie austriaca. Initial, ideea era sa mergem la Viena, dar am ajuns in Israel.
Dar se vorbea despre comunism in casa
In casa parintilor mei se reuneau nume dintre cele mai importante ale culturii timpului, eu stateam pe sub masa,
unde vedeam cum picioarele doamnelor se incruciseaza cu picioarele domnilor.
Dar eram fiul unui tata care disparea din cand in cand: taica-meu a fost arestat de doua ori. Revenea totdeauna
ras in cap. Si eu, si mama il asteptam cu sufletul la gura fara sa stim cand va veni.
,,Ma consider mai mult israelian decat evreu"
Bucuresti, Tel Aviv, Dublin, Montreal si din nou Bucuresti, Timisoara. Ce inseamna aceste orase pentru
dumneavoastra<</strong>
In Israel stateam intr-un orasel numit Bat-Yam, situat pe aceeasi faleza cu Tel Aviv si Jaffa, si eu
mergeam la scoala engleza Tabeetha, care era in Jaffa...
O sa va pun o intrebare pe care i-am adresat-o si Ninei Cassian... Va considerati jidovul
ratacitor<</strong>
Daca inteleg bine povestea jidovului ratacitor, el a fost pedepsit pentru un anumit lucru printr-un
blestem... Sunt ca un jidov ratacitor, dar simt nevoia unui acasa.
Va asumati originea evreiasca, din punct de vedere personal si artistic<</strong>
Am cautat tot timpul lucrurile care sunt acolo cand eu sunt aici, si poate acesta este un fel de blestem. Ma
vad ca un copil de 12-13-14 ani plecand de la scoala - eu am fost la o scoala englezeasca -, mergand la un
fel de aeroport din Israel si uitandu-ma la oamenii care veneau de la Paris, Londra, Berlin... Ii miroseam,
ii atingeam... Oamenii astia au vazut National Gallery, sau Luvrul, sau Poarta Brandenburg... Ma
gandeam ca intr-o zi si eu voi fi acolo. Era intotdeauna un fel de necesitate a calatoriilor, dar pot sa spun
ca, pentru mine, calatoriile erau ca sa aflu mai mult despre natura umana, decat ca sa vad monumente si
case. Sa inteleg mai mult diversitatea...
Faptul ca sunteti evreu va face sa priviti lumea prin codul de comunicare al acestei etnii<</strong>
Ma consider mai mult israelian decat evreu, deoarece acolo mi-am petrecut adolescenta. Daca ne uitam la
ce s-a intamplat la Paris si la felul in care oamenii au rezonat cu ce s-a intamplat acolo, intelegem ca
ramificatiile incidentului sunt mult mai mari decat teroristii, restul oamenilor fiind ingeri. Generalizarea
acestor lucruri asupra intregii natiuni musulmane pe care o facem ne va duce la un conflict major.

Cum va raportati la Dumnezeu<</strong>

Eu am fost un rebel toata viata, indurerandu-l pe tatal meu foarte mult. La varsta de 13 ani, in Israel,
cand un evreu are bar mitzvah (n.r. - celebrarea de maturitate), am refuzat acest lucru, eu fiind elev la
scoala englezeasca Tabeetha, care era scoala protestanta. In Romania, parintii mei nu ma luau la
sinagoga, dar guvernanta mea, care era si profesoara de franceza, ma lua mult la biserici catolice, asa ca
stiam mult despre catolicism, foarte putin despre iudaism. Cand am refuzat sa fiu bar mitzvah, tatal meu
m-a intrebat de ce, iar eu cu prostia unui copil de 13 ani i-am spus: ,,Mai intai vreau sa studiez toate
religiile si dupa aceea voi decide care-mi place". Am facut doua lucruri: am fost intotdeauna in cautarea
lui Dumnezeu si in acelasi timp, intr-o lupta directa fata de orice organizatie religioasa, orice biserica,
moschee, sinagoga. Trebuie sa fii tot timpul rebel contra oamenilor care spun ca exprima vointa lui
Dumnezeu, nu exista asa ceva.
Concluzia este: trebuie sa crezi, pentru ca aceasta credinta este credinta in om. Omul reflecta prezenta lui
Dumnezeu.

,,Locuiesc in spectacole"
Mai predati in scoala, in universitatile teatralev Ati avut o activitate de profesor...
Din cand in cand, dar nu constant: workshopuri, ateliere, conferinte, lucruri din astea... E dificil astazi sa intru
intr-o scoala, pentru ca sunt complet in contradictie cu scolile din Romania si de peste tot. Scoala la care predam
eu in Canada a devenit o scoala care creeaza vedete, oameni care sa lucreze in filme cu bugete mari. Nu as fi in
stare sa stau un an de zile sa predau. In Romania, pe de alta parte, este un alt sistem inacceptabil care e de
necrezut, sistemul acelui unic profesor care preda unui grup de studenti, iar acel unic profesor e absent. Daca un
profesor n-ar veni o zi la clasa, ar fi aruncat prin trei ferestre inchise in orice alta scoala.

Apropo de dihotomia dintre teatrul institutionalizat si teatrul independent, dumneavoastra sunteti acum
un regizor angajat sau un regizor freelancer>
Ca regizor, sa fii angajat e de-acum de necrezut. E o greseala a directorului de teatru, care n-are incotro din
cauza legii. Actorul trebuie sa lucreze cu personalitati cat mai diverse. Una din intrebarile mele la orice auditie,
ca sa vad personalitatea actorului, este: ,,Tu poti sa zborit", si daca imediat el imi raspunde cu ,,Nu" inseamna ca
nu avem prea multe in comun. Daca el imi raspunde cu ,,da" inseamna: ,,Sunt pregatit sa fac orice". Cumt Este
secundar, intotdeauna gasim solutii.
Unde locuiti acum mai mult, unde sunteti de fapta
Familia mea e la Timisoara, baiatul meu, Eliathan, e cu sotia mea, Ada. Avem o casa si in Bucuresti.
Deocamdata, locuiesc in spectacole.
,,Teatrul meu este viata visata, alternativa"
Unii cronicari v-au acuzat de un anumit eclectism si de faptul ca urmariti efectele in spectacol. Sunt prea
multe mesaje in spectacolele dumneavoastra, iar codurile lor nu pot fi identificates
Mesaje inseamna ce transmitem prin SMS sau email. Teatrul nu trimite mesaje, este un facator de experiente, de
vieti netraite. Teatrul meu nu este despre viata pe care o vedem in strada, in birouri, este despre viata pe care
inca nu am trait-o, dar suntem capabili s-o traim. Este viata visata, alternativa, nu cea realista. Presa in Romania
este foarte bizara. Normal ca vad ca am fost refuzat la toate premiile etc. Ma gandesc ca trebuie sa fie o cauza,
nu stiu care-i cauza. Cand judeci, te faci total de rusine, nu este cazul tau sa judeci. Trebuie sa intelegi
spectacolul, de fapt. Oriunde am facut teatru in Romania - in orase ca Arad, Oradea, Petrosani, Botosani
s.a.m.d. - spectacolul a fost un eveniment al orasului. Nu stiu cati oameni au venit la mine sa-mi spuna ca au
devenit actori pentru ca au vazut de 50 de ori ,,Roberto Zucco" sau alt spectacol al meu. Asa ca fenomenul
Hausvater in Romania este mai ales legat de impactul asupra publicului si asupra actorului. Nu inteleg ca cineva
lauda un spectacol sau nu-l lauda cand meseria lui nu este sa laude, nu este sa judece. Judecatorul suprem este
Dumnezeu si vreau sa fiu judecat de el sau, daca vrei, un rabin, un preot, dar omul care scrie este o alta fatada a
teatrului.
Orice critic care sta in fata mea trebuie sa dea dovada ca intelege acest proces artistic. Un critic de teatru din
Canada care ma ura a scris la ,,Hamlet"-ul meu de acolo o cronica pe patru pagini de ziar, in care cuvantul
,,Hausvater" era mentionat de 120 de ori.
,,Copilul meu de aici e un fel de <<soare>>"
V-ati facut prieteni aici si o alta familie. Cum sunteti intre cele doua lumi, Romania si Canada
De multe ori trebuie si un sacrificiu ca sa lucrezi - ca sa lucrezi in orasele ca Targoviste sau in alta parte. Mi se
pare ca teatrul fara sacrificiu nu exista, teatrul pe care-l consider eu memorabil nu poate sa fie parte din
confortul vietii, este exact ca o jertfa religioasa sau spirituala. Numai asa, cred, poti sa ajungi la un alt nivel al
capacitatii tale.

Domnule Hausvater, ce inseamna a iubi pentru dumneavoastrau

Iubesc cu intensitate teatrul, femeile, copiii. Am impresia ca, de fiecare data cand ne trezim dimineata, ne trezim
intr-o alta viata. Omul nu este facut sa ramana la aceeasi viata, in aceeasi casa, in aceeasi localitate. Poate omul
trecutului, dar omul prezentului pur si simplu nu e facut pentru asta.
Dar cum va impartiti intre copilul pe care il aveti in Romania si copiii din strainatatem
Copilul meu de aici, baiatul - este un baiat, este primul dintre copiii mei care va duce mai departe numele
Hausvater -, este un fel de ,,soare" al meu, in care vad capacitati pe care niciodata eu nu le-am avut, curaj pe
care niciodata eu nu l-am avut, calitati pe care eu niciodata nu le-am avut si nu le voi avea. Eu i-am dat un nume
ebraic, Eliathan - ,,Eli" inseamna Dumnezeu, ,,Eliathan" darul lui Dumnezeu. Mama lui si cu mine incercam sa
avem grija ca toate capacitatile lui sa fie fructificate. Mai am trei fete: una in Boston, una in Montreal, una in
Toronto, de-acum maritate. Am relatii minunate si cu ele. Am primit un mesaj din Boston, unde fiica mea,
doctor Anais Hausvater, care este rezident la spitalul de acolo, a salvat viata oferind primul ajutor unei femei
care cazuse pe strada. Celelalte fete lucreaza una la un festival de film, iar Aliona, cea mijlocie, este terapeut.
Mame diferite, profesii complet diferite. Eram intotdeauna un tata absent pentru fiicele mele si, din pacate, e
valabil intr-o anumita masura si pentru baiatul meu. Este marea tragedie a vietii, pentru ca tot timpul el aude
,,da, tata e plecat". Asteptarea mea de la el este sa ia tot ce e mai bun de la maica-sa, de la mine, si sa mearga
mai departe decat departe. Toti suntem capabili de asta. ;
,,Nuditatea, violenta, brutalitatea cer actorului o personalitate extrema"

Care a fost nivelul asteptarilor inainte de premiera spectacolului ,,Balcanicele" din luna ianuarie si cum a
fost primit spectacolul la Targovistel

Asteptarile mele sunt legate intotdeauna de mine si de partenerii cu care lucrez. Oamenii s-au uitat ca la un
eveniment din cauza atentatelor de la Paris de la inceputul lunii ianuarie. Spectacolul acesta atinge un nerv
istoric a ceea ce se intampla, foarte rar se petrece acest lucru. Au reactionat ca martori la o intamplare de care isi
vor aminti mult timp dupa aceea.
Unii spectatori au fost foarte impresionati de nudurile care defilau pe scena...
Mie mi se pare ca nudul este o prezenta continua a actului artistic. Chiar daca personajele intr-o pictura sunt
imbracate, ele tot nuduri raman. Corpul uman este o banca de amintiri. In situatia din piesa, una din pedepsele la
care oamenii astia le supun pe femei este sa ramana goale, pentru ca in societatea musulmana corpul femeii nu
trebuie sa fie vazut niciodata de altul. In acest fel, sarbii reuseau sa schimbe structura etnica a unor teritorii.
Astazi mai mult decat ieri, nudul mi se pare important pentru ca este utilizat peste tot, intr-un mod flagrant
comercial si flagrant impotriva femeii. Femeia in sine e frumoasa la orice varsta, indiferent ce corp ar avea. In
sfarsit, nuditatea a ramas ca o expresie a curajului actoricesc.
Cum ii convingeti pe actori sa depaseasca aceste barierei
Niciodata nu discutam nimic, dar le este explicat la angajare in distributia mea ca vom merge pana la capat. In
multe cazuri nici nu utilizam nuditatea, dar nuditatea, violenta, brutalitatea sunt lucruri care cer actorului sa
ajunga la o personalitate extrema.

Cat timp ati repetat cu actorii pentru acest spectacolt

In timp real, trei saptamani si jumatate, mai mult de zece ore pe zi, un adevarat record pentru Romania, dar leam cerut tuturor sa fie mereu prezenti. Cel mai greu este sa realizezi un lucru colectiv, de ansamblu. Noroc cu
Simona Halep ca nu joaca intr-o echipa, echipele nu mai fac doi bani, familia nu mai functioneaza, orice e in
echipa e foarte dificil.

Se vede vreo diferenta intre lucrul cu actorii de aici si cu cei din afara
Sistemul este diferit. Daca celor de afara le-ai spune ca aici exista teatre care angajeaza si ca actorii sunt angajati
pe vecie, n-ar intelege chestia asta. Fenomenul teatrului, care este efemer, are structura lui, particularitatile lui,
oamenii nu sunt angajati. E bine ca la noi exista asa ceva, dar acest lucru nu incurajeaza cercetarea. Al doilea
lucru care este foarte diferit este in mentalitate si in functia profesiei de actor. De exemplu, in Scandinavia
actorul are o constiinta politica egala cu cea creativa. Actorul canadian este diferit fata de cel american, care are
drept model indiscutabil teatrul britanic. Neavand o traditie, actorul canadian isi creeaza o traditie cu fiecare
spectacol. Nu exista creatie fara executie, nu exista executie fara ca sa mearga spre creatie.
Cum au inteles actorii ,,balcanismul" si cum v-ati raportat la fundamentalismul religioss
Ei nu au inteles si eu nu am vrut sa ,,inteleaga", pentru ca orice fenomen politic, de razboi sau de revolta nu e de
inteles, nu se poate intelege. Metoda nu era de a le explica teoretic lucrurile astea, ci de a-i pune in situatii. Ei au
trebuit sa inteleaga ceva de baza din acest spectacol, ca lumea nu se imparte intre rai si buni. Am fost de-a
lungul vietii mele alaturi de multi oameni care au supravietuit Auschwitz-ului sau inchisorilor staliniste, tatal
meu a fost la inchisoare de doua ori: nimeni nu a inteles, niciun supravietuitor, nici de ce el a supravietuit, nici
de ce a trebuit sa sufere. Este intrebarea care m-a urmarit toata viata. Nimeni nu este numai bun sau numai rau.
A doua intrebare este de ce omul este dus sa-si exprime violenta si brutalitatea in felul acesta si de ce isi pierde
orice control asupra lui.

,,...au pus catuse florilor", o piesa a Revolutiei

Povestiti-ne despre trilogia de la Odeon din anii '90: ,,...au pus catuse florilor", ,,La tiganci" si,
,,Pericles". Ati mai avut acelasi succes cu spectacolele pe care le-ati pus in scena ulterior
,,Teibele si demonul ei" (n.r. - Iasi, 1998) a schimbat teatrul romanesc, ,,Roberto Zucco" (n.r. - Iasi, 2000) la fel,
,,Poveste de iarna" se joaca de sase ani la Timisoara. Faptul ca m-am indepartat de Bucuresti si de directia
actuala a teatrului Odeon nu a influentat succesul spectacolelor ulterioare. Sa nu uitam ca spectacolul meu
,,Nabucco" de la Opera din Cluj a fost considerat istoric. ,,...au pus catuse florilor" este un fenomen in care
cineva, fara sa stie de ce, adica eu, a atins un nerv al unei istorii a unui popor. Daca se intampla astazi nu stiu
daca era la fel, dar atunci a insemnat ceva. Rar se intampla asta intr-o cariera. Lui Peter Brook (n.r. - celebru
regizor englez), nu i s-a intamplat niciodata chestia asta. Lui nu i s-a intamplat sa faca o piesa care sa cada pe un
moment istoric. ,,... au pus catuse florilor" a fost considerata o piesa a Revolutiei. Victor Rebengiuc mi-a spus
povestea ca la iesire oamenii urlau impreuna: ,,Acuma stim ca a fost Revolutie...". Totusi, daca as pune
montarile la care va referiti pe lista tuturor spectacolelor mele, nu cred ca ar fi in primele zece.
Eu am crezut foarte mult ca teatrul modern trebuie sa fie facut in orasele mici. Atat timp cat in Bucuresti nu voi
avea conditiile de lucru pe care le cer, nu voi lucra aici si atunci sigur ca sunt vazut mai putin.
,,...au pus catuse florilor", textul lui Fernando Arrabal, a avut o semnificatie politica pentru
dumneavoastrai
Nu, nu neaparat. Am fost in anii '80 pentru 24 de ore in Romania, timp in care am vazut trei spectacole ale lui
Alexa Visarion, si mi-am promis ca, daca voi putea, voi reveni. Am revenit atunci cand Andrei Plesu, in calitate
de ministru al Culturii, a chemat pe toata lumea: ,,Veniti si lucrati in tara".
Spectacolul ,,La tiganci", realizat trei ani mai tarziu, in 1993, a mai purtat amprenta Revolutieie
Fenomenul era de-acum creat de ,,... au pus catuse florilor" si era o continuitate. In ,,La tiganci", lucrul
important era descoperirea ca publicul poate sa se integreze in spectacol.
In legatura cu ,,La tiganci", spectacolul de la Teatrul Odeon, puteti sa ne spuneti ceva despre poetul
Cristian Popescu si despre cum ati lucrat cu el
De la inceput, Cristian Popescu era un spirit total revolutionar. Era cineva care nu mai vazuse teatru si cand
venea la repetitii plangea ca un copil. Era cineva care-si cauta cuvintele zile intregi; fugeam dupa el prin oras ca
n-a terminat textul, fugea de mine, se imbata...Pentru a prezenta o fraza, traia cu ea zile intregi... Era un artist
adevarat; intrebat fiind la conferinta de presa ,,tu ce-ai facut in spectacolo", a spus: ,,am fost la cheremul lui
Hausvater si in folosul spectacolului". Un fenomen care nu prea se mai intampla, in care cineva cu capacitatile
lui poetice se pune la dispozitie total.

Regizorul Alexander Hausvater, invitat la Adevarul Live