Sunteți pe pagina 1din 5

9.

Roman
19.04.2014
La origine, cesiunea de creante s a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditori,
dar, in acest caz, nu se realizeaza propriu-zis o transmitere a dreptului de creanta, de vreme ce,
prin novatiune, o obligatie veche este inlocuita cu o obligatie noua. Astfel inca, cesionarul nu
dobandeste acelasi drept, ci un drept nou, decurgand din noua obligatie.
Prin novatiune, accesoriile vechii obligatii se schimba, adica se sting si garantiile si
exceptiunile, astfel incat cesionarul dobandeste o creanta mai putin sigura.
In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor, nu se poate realiza fara
consimtamantul debitorului, care trebuie sa se oblige, fie prin stipulatio, fie prin contractul
literis, catre noul creditor.
Fata de aceste inconveniente, romanii au recurs la mandatul judiciar, pe care l-au
adaptat de asa maniera incat sa poate fi utilizat si in vederea realizarii cesiunii de creante. Avem
in vedere faptul ca la mandatul judiciar obisnuit, mandantul il imputerniceste pe mandatar sa l
cheme in justitie pe debitor si sa valorifice prin proces, dreptul de creanta. Dupa care, mandatarul
are obligatia de a transmite valoarea acelei creante asupra mandantului. Ceea ce inseamna ca
mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul mandatului.
Pentru a se realiza cesiune de creante, prin mandatul judiciar, romanii au creat un
mandat judiciar in interesul mandatarului pe care l-au denumit mandatum in rem suam =
mandatul in propriu interes.
Caci la mandatul in rem suam mandatarul nu mai are obligatia de a transmite valoarea
creantei asupra madantului, ci o pastreaza pentru sine (acea creanta intra in patrimoniul
mandatarului). La mandatul in rem suam, mandantul are calitatea de cedant, iar mandatarul are
calitatea de cesionar.
Mandatul in rem suam a cunoscut o evolutie in 3 faze:
Sistemul cesiunii de actiuni. Cedantul il imputerniceste pe cesionar sa intenteze actiunea
impotriva debitorului, ceea ce inseamna ca, in acest stadiu, nu se face propriu-zis o cesiune a
dreptului de creanta, prin urmare, o cesiune a actiunii in justitie. Dreptul cesionarului de a
intenta acea actiune izvoraste din contractul de mandat, care este prin excelenta revocabil. Iar
daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu mai are temei juridic pentru a intenta actiunea in
justitie.
Sistemul actiunilor utile. Din momentul incheierii contractului de mandat, cesionarul dobandeste
o actiune proprie, care nu mai depinde de soarta mandatului si pe care o denumim actiune utila.
In acest stadiu, debitorul are 2 creditori: si pe cedant si pe cesionar, caci cedantul poate intenta
impotriva debitorului actiunea directa izvorata din contractul pe care cedantul l-a incheiat cu
debitorul, iar cesionarul are la dispozitie o aciune utila. Insa, daca cedantul intenteaza actiunea
1

9. Roman
19.04.2014
directa si valorifica dreptul de creanta, actiunea utila a cesionarului ramane fara obiect (acolo
unde nu exista drept, nu exista nici actiune in justitie).
Sistemul perfectionat (prin reforma Imp. Justinian). Din momentul in care cesionarul il someaza
pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se va stinge numai daca ii plateste cesionarului. Din
acel moment, mandatul in rem suam a devenit un procedeu juridic, perfect realizat in vederea
realizarii cesiunii de creanta.

Garantii
Garantiile sunt procedee juridice, pe care romanii le-au creat pentru a-i pune la adapost
pe creditori fata de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorilor si sunt de 2 feluri:
Personale. Sunt procedee juridice, prin care un debitor accesor, denumit garant se alatura
debitorului principal, promitandu-i debitorului ceea ce i a promis si debitorului principal. Iar
daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe
seama garantului.
Cea mai veche garantie personala este o aplicatiune a contractelor in forma verbala si
poarta denumirea de sponsio, deoarece, la intrebarea creditorului, garantul raspunde prin verbul
spondeo (promit). Dupa ce se incheie contractul dintre creditor si debitorul principal, se mai
incheie un alt contract intre creditor si garant, ocazie cu care creditorul il intreaba pe garant
idem dari spondes? = promiti acelasi lucru?, iar garantul raspunde spondeo. Garantul
care se obliga prin pronuntarea verbului spondeo, este denumit sponsor. In conceptia vechilor
romani, verbul spondeo avea vocatia speciala de a atrage favoarea, gratia zeilor Romei, si prin
urmare, putea fi pronuntat numai de cetatenii romani.
Cu timpul, insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii au avut interesul
ca si peregrinii sa poata deveni garanti si de aceea s a creat o noua garantie, formata tot prin
intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, garantul raspundea prin verbul
fidepromito = promit cu lealitate; verb care era accesibil si peregrinilor. Aceasta noua garantie a
fost denumita fidepromisio, iar garantul a fost denumit fidepromisor.
Dar, multa vreme, situatia fidepromisorul a fost ingrata, deoarece creditorul putea sa l
urmareasca mai intai pe garant, iar daca garantul platea, nu dispunea de mijloace juridice
pentru a se intoarce impotriva debitorului principal si prin urmare nu se putea despagubi pentru
plata facuta.
In al doilea rand, daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea fi urmarit pentru
intreaga datorie si daca platea, nu se putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere
partea contributiva din datorie, de aceea, garantii au protestat in mod repetat, vehement pana

9. Roman
19.04.2014
cand, spre sfarsitul Republicii, romanii au adoptat 4 legi favorabile garantilor, dintre care 2 mai
importante:
Legea publilia. Prin aceasta s a prevazut ca garantul care a platit datoria se
poate intoarce impotriva debitorului principal pentru a se despagubi.
Legea furia de sponsu. Cuprinde 2 dispozitii:
o Potrivit primei dispozitii: daca sunt mai mult garanti, datoria se imparte
de drept in momentul scadentei intre toti garantii, indiferent daca sunt
sau nu solvabili. Spre exemplu: daca exista 3 garanti dintre care 2 sunt
solvabili si unul insolvabil, in momentul scadentei, datoria se va imparti
la 3; astfel incat creditorul valorifica numai 2/3 din creanta. De unde
rezulta ca in sistemul acestei legi, consecintele insolvabilitatii unor
garanti nu sunt suportate de garantii solvabili, ci de creditori.
o Potrivit celei de a doua dispozitie, datoriile contractate de sponsori si de
fidecomisori in Italia se sting, daca nu sunt valorificate in 2 ani de la
scadenta. Si aceasta dispozitie este favorabila garantilor deoarece
creditorii aveau interesul sa si valorifice creantele cat mai repede si
astfel se prevenea acumularea de dobinzi prin trecerea timpului.
Fata de avantajele reale create de aceste 4 legi, au existat proteste si a fost creata o noua
garantie personala, formata tot printr-o intrebare si raspuns, cu particularitatea ca la intrebarea
creditorului, garantul raspundea prin verburl fide iudeio. Aceasta garantie a fost denumita
fideiusio. Intre fideiusio si vechile garantii exista anumite diferente:
- Prin sponsio si prin fideicomisio puteau fi garantate numai obligatiile izvorate din contractele
verbale; prin fideiusio se putea garanta orice obligatie.
- Obligatiile lui sponsor si a lui fidepromisor nu treceau la mostenitori nici in epoca clasica, pe
cand obligatiile lui fideiusor erau transmisibile.
- Intrucat fideiusio a aparut dupa adoptarea celor 4 legi, dispozitiile acelor legi nu i se aplicau,
incat garantul care platea, nu se putea intoarce impotriva debitorului principal, iar daca erau
mai multi garanti, cel care platea tot, nu se putea intoarce impotriva cogarantilor. De aceea,
fideiusorii au cerut sa li se aplice si lor dispozitiile din acele 4 legi, totusi, in decursul timpului
au fost create 3 beneficii pentru fideiusor (beneficiile sunt drepturi acordate in mod
exceptional).
o Beneficiul de cesiune de actiune. Garantul care declara in fata pretorului ca este
dispus sa faca plata, are dreptul de a i cere creditorului sa i transmita toate actiunile pe
care le are impotriva debitorului principal, pentru ca, intentand acele actiuni
impotriva debitorului principal sa se poate despagubi. Dar pentru ca creditorul ii ceda
garantului acele actiuni, atunci garantul platea, iar litigiul se stingea, urmand ca
garantul sa se despagubeasca prin alte procese. Daca insa, creditorul nu voia sa i
cedeze garantului acele actiuni, atunci garantul ii cerea pretorului sa introduca in
formula o exceptiune de dol, intrucat creditorul vrea sa l insele. Pretorul introducea
3

9. Roman
19.04.2014
exceptiunea in formula, dupa care se trecea la faza a doua in care judecatorul verifica
daca exceptiunea este intemeiata si constatand ca exceptiunea este intemeiata,
pronunta sentinta de absolvire, incat creditorul pierdea si procesul si dreptul de
creanta. Procesul il pierdea prin efectul exceptiunii de dol, iar creanta o pierdea prin
efectul extinctiv a lui litis contestatio. De aceea, ori de cate ori, garantul declara ca
este dispus sa faca plata, creditorul avea tot interesul sa i cedeze actiunile pe care le
avea impotriva debitorului principal. Insa, unele complicatii puteau sa apara atunci
cand creditorul isi garanta creanta si printr-o garantie personala si printr-o ipoteca; si
daca prefera sa valorifice garantia personala, garantul ii cerea sa i transmita actiunea
ipotecara pentru ca intentand actiunea ipotecara impotriva debitorului principal, sa se
poata despagubi. Dar in practica, dupa ce garantul platea, constata ca actiunea
ipotecara a ramas fara obiect deoarece, cum vom vedea, ipoteca este un drept accesor
care se stinge o data cu creanta pe care o garanteaza. Or, in ipoteza noastra, ipoteca s
a stins prin plata facuta de garant. In asemenea cazuri, garantul nu face o plata, ci
cumpara dreptul de ipoteca de la cumparator, incat, suma de bani remisa de garant
creditorului nu era obiectul unei parti, ci era pretul dreptului de ipoteca si astfel
ipoteca nu se stingea, iar garantul putea intenta actiunea ipotecara impotriva
creditorului principal.
o Beneficiul de diviziune. a fost creat de Imp. Hadrian. Potrivit acestui beneficiu, daca
sunt mai multi garanti, garantul care este urmarit in justitie are dreptul de a i cere
creditorului sa imparta datoria intre toti garantii solvabili in momentul lui litis
contestatio. De unde rezulta ca in sistemul legii furia de sponso si sistemul
beneficiului de diviziune, exista mai multe deosebiri:
Furia de sponso: datoria se impartea de drept intre garanti, pe cand, in
sistemul beneficiului de diviziune, datoria se impartea numai la cererea
garantului urmarit in justitie. Iar daca garantul omitea sa ceara diviziunea
datoriei, era obligat sa plateasca intreaga datorie, iar dupa ce platea nu se
putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere partea contributiva
din datorii.
Furia de sponso: datoria se impartea intre toti garantii, indiferent daca erau
sau nu solvabili, pe cand la beneficiul de diviziune, ea se impartea numai
intre garantii solvabili si astfel potrivit furia de sponso, consecintele
insolvabilitatii unor garanti erau suportate de creditor, iar la beneficiul de
diviziune, acele consecinte erau suportate de garantii solvabili care plateau
si pentru cei insolvabili.
Furia de sponso: datoria se impartea in momentul scadentei; pe cand la
beneficiul de diviziune, se impartea in momentul lui litis contestatio. Intre
momentul scadentei si momentul lui litis contestatio, puteau trece luni de

9. Roman
19.04.2014
zile, timp in care puteau deveni insolvabili si alti garanti, in paguba celor
care ramaneau solvabili.
o Beneficiul de discutiune. Garantul care era urmarit in justitie avea dreptul de a i cere
creditorului sa se indrepte mai intai impotriva debitorului principal, si numai daca
debitorul principal se dovedeste insolvabil sa intenteze o a doua actiune impotriva
garantului. Acest beneficiu a fost mai mult o pacaleala, in sensul ca el nu putea fi
valorificat in practica deoarece se opunea efectul extinctiv a lui litis contestatio,
intrucat daca creditorul , la cererea garantului il chema in justitie pe debitorul
principal, iar acela se dovedea insolvabil, dreptul de creanta se stingea. Incat actiunea
impotriva garantului nu mai avea obiect.
De aceea, jurisconsultii le au sugerat partilor sa incheie o conventie de buna credinta prin
care garantul promitea ca nu se va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio daca
debitorul principal se va dovedi insolvabil, in sensul ca va inceta sa se judece cu creditorul si
daca va pierde, va pierde. Insa, aceasta conventie de buna credinta nu era sanctionata juridiceste,
iar respectarea ei depindea de buna credinta a garantului. De aceea, Imp. Justinian a desfiintat in
mod expres efectul extinctiv a lui litis contestatio, astfel incat beneficiul de discutiune putea fi
valorificat in practica. Mai tarziu, Justinian a stabilit ca creditorul e obligat sa l urmareasca mai
intai pe debitorul principal.
Garantiile personale formate prin intrebare si raspuns presupun respectarea unor forme
solemne si de aceea ele sunt denumite garantii personale formale, insa, pe langa garantiile
formale solemne, romanii au creat si 3 garantii personale nesolemne, care nu au un interes
deosebit.

Reale.