Sunteți pe pagina 1din 5

10.

Roman
06.05.2014

Contractele solemne in forma verbala


Sponsio laica s-a configurat cand romanii au realizat distinctia intre ius si fas si cand au
separat si competentele laice de cele religioase, moment in care si contractele au parcurs un
proces de laicizare. In acest context, sponsio laica se incheia intocmai ca si sponsio religioasa,
adica prin intrebare si raspuns, cu utilizarea verbului spondere, numai ca acest dialog al partior
nu mai era insotit de pronuntarea unui juramant religios. Verbul spondeo putea fi pronuntat
numai de catre cetatenii romani, ceea ce inseamna ca peregrinii nu aveau acces la aceasta forma
verbala de a contracta.
Stipulatiunea. Exigentele economiei i-au determinat insa pe romani sa fie interesati sa-i
aiba pe peregrini drept parteneri comerciali, astfel ca acestia au cautat un mecanism prin care sa
le confere si lor acces la contractul verbal si au reusit acest lucru inlocuind verbul spondere cu
altul cu un inteles similar. Primul verb folosit in acest sens a fost verbul fideprommito, verb la
care peregrinii au avut acces, astfel aparand stipulatiunea care reprezinta contractul in forma
verbala incheiat prin intrebare si raspuns la care au acces si peregrinii. Dupa aparitia stipulatiunii,
sponsio laica a continuat sa se aplice insa numai in raporturile intre cetateni. Dar amploarea pe
care a luat-o stipulatiunea, a facut ca sponsio laica sa fie privita ca denumirea originara a
stipulatiunii.
Stipulatiunea este cel mai vechi si cel mai important contract roman, dar care nu are un
corespondent in dreptul modern, pentru motivul ca reprezenta o forma generala de a contracta.
Practic, stipulatiunea reprezenta o haina, in care odata turnata vointa partilor, aceasta dobandea
forta obligatorie. Asa si incearca de altfel Paul sa explice stipulatiunea, sustinand ca vine de la
cuvantul stipulus (tare, puternic) si ca aceata reprezinta o forma care confera tarie juridica
oricarei conventii. Aceasta particularitate a stipulatiunii face ca ea sa aiba o functie generala,
fiind un mod abstract de creare a unor obligatii. Intr-adevar, din modul sau concret de formare,
nu rezulta scopul pentru care debitorul se obliga, astfel ca suma promisa de acesta poate fi la fel
de bine o suma acordata in baza unui contract de imprumut, dupa cum poate fi si o donatie.
Aceasta a facut ca prin stipulatiune sa fie imbracate in forma juridica varii operatiuni.
Prin stipulatiune se putea efectua operatiunea juridica a vanzarii, a inchirierii, se putea face o
donatie, un imprumut in vedeverea consumatiunii.
Caracterele stipulatiunii.

Era un act de drept al gintilor.


Era un act oral, incheindu-se sub forma unui dialog.
Era un act solemn, caci partile erau obligate sa pronunte anumite cuvinte si sa
vorbeasca intr-o anumita ordine, caci mai intai vorbea stipulantul care formula
intrebarea, iar apoi vorbea promitentul care raspundea.
Un al 4-lea caracter era congruenta, care era o trasatura ce reclama potrivirea dintre
suma din intrebare si suma din raspuns.
Caracterul continuu, care impunea ca raspunsul promitentului sa urmeze imediat dupa
intrebarea stipulantului, caci daca trecea un interval prea mare de timp intre intrebare
1

10. Roman
06.05.2014

si raspuns, romanii socoteau ca unitatea actului s-a rupt si ca partile nu mai


dialogheaza in virtutea aceleiasi vointe.
Era un contract unilateral, caci din efectul sau stipulantul era creditor, iar promitentul
debitor.
Stipulatiunea era un contract de drept strict, fiind de riguroasa interpretare. Asadar, pe
judecator nu-l interesa decat daca intrebarea si raspunsul au avut loc, si nu contextul
in care s-a produs dialogul partilor, si nici ceea ce ar fi asteptat partile una de la alta.
Un al 8-lea caracter al stipulatiunii era unitatea de timp si de loc care reclama ca
ambele persoane sa se afle in acelasi timp, in acelasi loc.
Ultimul caracter era cel abstract, care ii asigura vocatia unei utilizari generale. Acest
caracter abstract a creat si posibilitatea efectuarii unor operatiuni prohibite, cum ar fi
imprumutul cu dobanda, care la romani fusese interzis, dar care a putut fi in
continuare practicat prin stipulatiune. In practica, imprumutatorul ii dadea celui
imprumutat 100 de asi, insa il obliga la incheierea stipulatiunii sa promita ca va
restitui 150 de asi, incluzand dobanda, iar debitorul nu avea nicio posibilitate de a
demonstra ca in realitate a primit mai putin, intrucat stipulatiunea era o actiune de
drept stict.

Daca la origini stipulatiunea era guvernata de formalism, cu timpul, aceasta a suferit


transformari, astfel ca in dreptul clasic, sub influenta schimbarilor dictate de dezvoltarea
economiei de schimb si de receptarea unor influente exterioare, stipulatiunea a inceput sa
cunoasca si forma scrisa, fiind suficient ca in inscris sa se mentioneze ca intrebarea si raspunsul
au avut loc, pentru ca stipulatiunea sa fie considerata valabila. A disparut si cerinta incheierii
actului in limba latina, fiind posibil ca intrebarea sa fie in latina si raspunsul sa fie in greaca. A
disparut si cerinta congruentei, astfel ca daca suma din intrebarea diferea de suma din raspuns,
stipulatiunea era valabila pentru suma cea mai mica. S-a mentinut insa cerinta unitatii de timp si
de loc, astfel ca debitorul de rea-credinta putea demonstra in cazul stipulatiunii incheiate prin
scrisori ca el si creditorul nu s-au aflat in acelasi loc la momentul dialogului si obtinea anularea
stipulatiunii.
Transformarile continua si in epoca postclasica cand formalismul de care vorbeam se
reduce la folosirea oricaror cuvinte. Se mentine insa conditia prezentei partilor, care genera
serioase incoveniente, motiv pentru care in anul 531, Justinian a savarsit o reforma prin care a
reglementat ca actul scris in care se mentioneaza ca intrebarea si raspunsul au avut loc, nu poate
fi atacat, decat daca debitorul dovedeste ca el sau creditorul au lipsit din localitate intrega zi.
Proba stipulatiunii.
In ceea ce priveste forma stipulatiunii, nu era admis ca debitorul sa poate contesta
caracterul datorat al sumei pe care o promite. La interventia pretorului, i s-a acordat o exceptie de
dol, pe care o putea folosi pentru a demonstra ca nu a primit de la stipulant suma promisa. Numai
ca in exceptie, paratul este reclamant, adica paratul care invoca exceptia are obligatia de a si
dovedi cele afirmate in exceptie. Or, debitorul trebuia sa dovedeasca ca i-a fost cu desavarsire
imposibil sa primeasca suma pe care a promis-o si ca aceasta imposibilitate a dainuit in toate
momentele care au precedat intrebarea si raspunsul. Or, in mod evident, acest lucru era o
2

10. Roman
06.05.2014

probatio diabolica, pentru ca era o proba negativa, motiv pentru care, mai tarziu, imparatul
Caracala a realizat o reforma prin care a inversat sarcina probei. El i-a dat promitentului o
actiune numita querela non numerate pecuniae si o exceptio num numerate pecuniae. Atat prin
actiune, cat si prin exceptiune, debitorul afirma ca nu a primit suma promisa, dar sarcina probei
nu-i mai revenea lui, ci creditorului. Creditorul avea o sarcina mult mai usoara, pentru ca avea de
facut o proba pozitiva, chiar daca prin acesta romanii au incalcat un principiu care prevedea ca
onus probandi incubit actori.
Fiind un act cu aplicatii juridice variate, stipulatiunea a fost sanctionata in acelasi mod.
Astfel, in procedura legisactiunilor, a fost sanctionata prin judicis arbitrive postulatio. Mai
tarziu, in epoca clasica, daca stipulatiunea avea ca obiect o suma de bani, sanctiunea o reprezinta
condictio certae pecuniae, iar daca avea ca obiect un lucru, era sanctionata prin condictio certae
rei. Daca avea ca obiect o obligatie de a face era sanctionata prin actio ex stipulatio.
Dotis dictio consta intr-o declaratie unilaterala de dota facuta in termeni solemni, fie de
viitoarea sotie, fie de un debitor de-al ei, fie de un ascedent de-al sau pe linie paterna. Functia
acestui contract era aceea de a creea obligatia remiterii unor anumite bunuri cu titlu de dota catre
viitorul sot. Spre deosebire de stipulatiunea obisnuita, la dotis dictio vorbeste doar constituantul
dotei, iar beneficiarul are un rol mut. Viata acestui contract a fost scurta, pana la aparitia pactului
de dota, dupa care a cazut in desuetudine.

Contracte solemne in forma autentica.


Nexum reprezinta o forma de conventie de aservire incheiata in fata magistratului sub
forma unei declaratii prin care creditorul afirma ca munca debitorului sau ii este aservita pentru
un numar de zile, declaratie ce era ratificata de magistrat. La aceasta forma de conventie se
recurgea ori de cate ori debitorul constientiza faptul ca nu-si poate plati o datorie, caz in care
dupa ce partile conveneau in prealabil, se prezentau in fata magistratului. Acolo vorbea doar
creditorul, care rostea urmatoarea declaratie solemna: afirm ca serviciile acestui om imi sunt
aservite pentru suma de, pana la data de, afirmatie fata de care debitorult tacea, iar magistratul
ratifica declaratia (addico!).
Acest lucru inseamna ca nexum era o aplicatie a lui in iure cessio. Pentru debitor,
recurgerea la nexum inseamna o alternativa pozitiva, caci altfel era expus vanzarii sale ca sclav
trans Tiberim pentru neplata datoriei. Pe de alta parte, nexum procura si creditorului avantajul ca
avea acces la forta de munca necesara, in contextul in care sclavia inca nu devenise baza
productiei.
Conditia juridica a lui nexus era aceea de addictus (om liber tratat ca un sclav). Adictus
nexus era acela care muncea pentru creditor in baza conventiei, iar addictus iudicatus era acela
condamnat pentru neplata datoriei si trimis in inchisoarea personala a creditorului cu perspectiva
vanzarii sale ca sclav.
Titus Livius ne-a transmis informatii despre conditia lui nexus si amploarea luata de
aceasta forma de aservire care ii viza pe cei saraci. Plebea a reactionat in numeroase randuri, mai
ales ca tratamentul aplicat nexilor de catre romani era unul barbar. Se pare ca insasi functia de
3

10. Roman
06.05.2014

tribun al plebei a fost creata in urma unei rascoale a nexilor. Cert este ca in anul 326, romanii au
dat legea Poetelia Papiria, prin care au interzis aservirea debitorilor insolvabili, ceea ce a adus
implicit la desfiintarea lui nexum. Edictarea legii a fost doar aparent un succes al plebei, pentru
ca in realitate s-a intemeiat pe considerente economice si politice. Astfel, in aceasta perioada,
romanii castigasera razboaiele cu etruscii si latinii, ceea ce a dus la un aflux sporit de sclavi pe
piata, asa ca in mod obiectiv nu mai era necesara aservirea propriilor cetateni. Pe de alta parte,
romanii aveau tot interesul sa atraga plebea, avand nevoie de sprijinul ei pentru sustinerea
eforturilor militare care vor fi urmat.

Contracte solemne in forma scrisa


Contractul litteris. Catre sfarsitul republicii, in conditiile extinderii operatiunilor
comerciale si bancare, romanii au inceput sa utilizeze tot mai mult forma scrisa, care prezenta, in
primul rand, avantajul ca era usor de probat. Contractul litteris se forma printr-o dubla inscriere,
facuta de catre bancheri sau de catre alte persoane intr-un registru numit codex accepti ex
expensi. Registrul avea 2 coloane, una a platilor facute (expensa) si una a sumelor primite
(accepta). Mentiunile facute in registru se numeau nomina si ca erau de 2 feluri: inregistrari care
creeau obligatii (nomina transcripticia) si inregistrari care doar consemnau datorii existente
(nomina arcaria).
Functiile contractului litteris erau relativ reduse, Gaius aratand ca erau in numar de 2:
pe de o parte functia de inlocuire a unui debitor prin altul (transcriptio a persona in personam) si
functia de schimbare a temeiului juridic a unei obligatii (transcriptio a re in personam). Ambele
functii se realizau prin inregistrari simulate facute in registru.
Functia de inlocuire a unui debitor prin altul se facea prin inscrierea a doua mentiuni in
registru. Potrivit unei intelegeri prealabile, urma ca Primus, debitorul bancherului, sa fie inlocuit
cu Secundus. In acest scop, la coloana platilor se mentiona ca Secundus a primit de la bancher o
suma de bani pe care acesta o confirma. In acelasi timp, la coloana incasarilor, se scria ca
bancherul a primit de la Primus aceeasi suma, cu toate ca nu platise nimic. Astfel obligatia lui
Primus se stingea, dar se nastea o noua obligatie in sarcina lui Secundus (novatiune prin
schimbare de debitor).
Schimbare temeiului se facea cand exista o datorie dintr-o vanzare, iar creditorul dorea sa
devina litteris, deoarece vanzarea era o conventie de buna-credinta, pe cand contractul litteris era
de drept strict. Pentru a se realiza acest lucru, creditorul trecea la incasari ca a primit de la debitor
suma datorata de acesta in baza vanzarii, desi nu primise nimic. In acelasi timp, trecea la plati ca
a dat debitorului sau aceeasi suma, desi nu-i daduse nimic.
Odata cu decaderea formalismului, a incetat si practica tinerii de registre si a disparut si
contractul litteris. Totusi, in institutele lui Justinian se face vorbire despre obligatia litteris in
epoca postclasica. Aceasta obligatie nu se confunda insa cu obligatia rezultata din contractul
litteris, deoarece cele 2 au o fizionomie distincta, un mod propriu de formare si forte diferita.
Obligatia litteris se explica prin faptul ca in timpul lui Justinian cand se generalizase tentinda
formei scrise, ori de cate ori se incheia o operatiune verbala, partile obisnuiau sa o consemneze
4

10. Roman
06.05.2014

in scris. Aceste inscrisuri aveau doar functia de a constata operatiunea ce avusese loc, avand doar
forta probatorie, nu si creatoare. Era insa posibil ca inscrisul sa nu mentioneze corect ceva in
legatura cu operatiunea ce avusese loc, motiv pentru care se acorda posibilitatea debitorului sa
atace inscrisul in termen de 2 ani de la incheierea operatiunii printr-o actiune numia denumita
querela non numeratae pecuniae. Daca debitorul nu intenta actiunea in 2 ani, actul devenea
inatacabil, iar obligatia consemnata de el devenea literala.
Contractele reale: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul.
Mutuum era contractul prin care romanii realizau imprumutul de consumatiune. Este
contractul prin care debitorul se obliga sa restituie creditorului sau lucruri de acelasi fel, in
aceeasi cantitate si de aceeasi calitate cu cele primite in vederea consumatiunii. Transmiterea
lucrului catre debitor se facea cu titlu de proprietate pentru ca actul consumatiunii este un act de
dispozitie, iar drept de dispozitie nu are decat proprietarul. Aceasta inseamna ca si creditorul care
transmitea lucrul debitorului trebuia sa aiba calitatea de proprietar. Pe de alta parte, la romani,
lucrurile care se consumau prin intrebuintare faceau parte din categoria nec mancipi, iar
proprietatea se transmitea prin traditiune.
Mutuum era un contract unilateral, de drept strict, de drept al gintilor si avea caracter
gratuit, in sensul ca debitorul nu trebuia sa plateasca mai mult decat a primit de la creditor.
Mutuum genera o obligatie unilaterala de drept strict in sarcina debitorului sanctionata la origine
prin condictio, iar spre sfarsitul republicii fie prin actio certae creditae pecuniae (cand debitorul
trebuia sa restituie bani), fie prin actio certae rei (cand debitorul trebuia sa restituie alia certa
res).
S-au pus anumite probleme in legatura cu capacitatea fiului de familie de a contracta prin
mutuum. Aceste probleme s-au pus deoarece daca fiul se imprumuta fara stirea si acordul expres
al lui pater, creditorul nu-l putea urmari pe el pentru plata datoriei, iar fiul nu avea patrimoniu,
astfel incat creditorul trebuia sa astepte pana la moartea lui pater cand filius il mostenea si putea
fi urmarit. Numai ca aceasta perspectiva era incerta, iar in acest context creditorii erau reticenti
in acordarea de imprumuturi fiilor de familie. La un moment dat, un fiu de familie numit
Macedon, coplesit de datorii si-a ucis tatal pentru a-l mosteni mai devreme, fapta care a indignat
in asa masura conducatorii Romei, incat senatul a dat un senatusconsult denumit dupa numele
fiului criminal, prin care s-a hotarat ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in timpul vietii lui
pater, nu poate fi urmarit nici dupa moartea acestuia, moment in care nimeni nu a mai acordat
imprumuturi banesti fiilor de familie.