Buricul

Viata mea e asemeni unei foi albe

Pe care doar cine stie sau poate
Sa o infasoare cu ganduri, visuri, taine
Va fi vrednic sa-mi dea dreptate.

Pulbere de stele, sperante naruite-n vant

Toate trec, toate doar cu-n cuvant
Se vor sterge din mintea-mi prigonita
Si de alte visuri chinuita

Nu vreau sa stiu ca pot sau ca doar ma prefac

Vreau doar un colt, un pix, o foaie
Partener, al meu tovaras cu care m-mpac
Si cu care pot discuta pe ploaie

De ce scriu poezii? Sau oare nu?

De ce se sting chemarile-n secret?
Poate pentru ca asteapta vreun decret
Poate deoarece nu vor sau nu au cu

Ce sa ne trezeasca din Vesnica Adormire.

Religia este azi doar un popas,
Prin care nici macar gandul la manturie
N-ar putea sa ne-ngadui inc-un ceas.

Aripi in bataia vantului doar albine

Doar harnice, vrednice albine sau lumine
Ce se intrevad prin ceata ilara
Si care dau speranta multa, bunaoara.

Vrem salvare, vrem aur mult si inutil

Sau vrem sa traim asemeni unui fitil
De lumanare invechita, inteleapta
Si care parca doar ne-asteapta

La cotitura, sa ne varsam amarul.

Asadar, nu ne mai e d-ajuns paharul
Ochi al nemarginirii immense, grotesti
Pe care doar omul, stapanul astei lumi maiestri

Are dreptul de a abuza sau a cuantifica

Aceste necazuri care alcatuiesc nimicul
Primoridial ce liniste si ce pace era
Meritam sa ne mai credem buricul?