ELECTRO-MOTOARE

Cuprins

• 1 Principiul de funcţionare

• 2 Utilizare

• 3 Clasificare

○ 3.1 Motoare de curent continuu

 3.1.1 Motoare derivaţie

 3.1.2 Motoare serie

 3.1.3 Motoare mixte

○ 3.2 Motoare de curent alternativ

 3.2.1 Motoare asincrone

 3.2.1.1 Motoare cu inele de contact ( rotorul bobinat)

 3.2.1.2 Motoare cu rotorul în scurtcircuit

 3.2.1.3 Motoare de tipuri speciale

 3.2.1.3.1 Motoare cu bare înalte

 3.2.1.3.2 Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski

 3.2.2 Motoare sincrone

• 4 Elemente constructive

• 5 Motorul de curent continuu

• 6 Motorul de curent alternativ

○ 6.1 Motorul de inducţie trifazat

○ 6.2 Motorul de inducţie monofazat

○ 6.3 Servomotorul asincron monofazat

○ 6.4 Motorul sincron trifazat

○ 6.5 Motorul sincron monofazat

○ 6.6 Motorul pas cu pas

• 7 Bibliografie

• 8 Legături externe
Principiul de funcţionare
Majoritatea motoarelor electrice funcţionează pe baza forţelor electromagnetice ce acţionează asupra
unui conductor parcurs de curent electricaflat în câmp magnetic. Există însă şi motoare electrostatice
construite pe baza forţei Coulomb şi motoare piezoelectrice.

Utilizare
Fiind construite într-o gamă extinsă de puteri, motoarele electrice sunt folosite la foarte multe aplicaţii: de
la motoare pentru componente electronice (hard disc, imprimantă) până la acţionări electrice de puteri
foarte mari (pompe, locomotive, macarale).

Clasificare
Motoarele electrice pot fi clasificate după tipul curentului electric ce le parcurge: motoare de curent
continuu şi motoare de curent alternativ. În funcţie de numărul fazelor în care funcţionează motoarele
electrice pot fi motoare monofazate sau motoare polifazate.

Motoare de curent continuu

În funcţie de tipul de excitaţie se împart în trei categorii:
Motoare derivaţie
Motoare serie
Motoare mixte
Motoare de curent alternativ
Motoare asincrone
Motoare cu inele de contact ( rotorul bobinat)
Motoare cu rotorul în scurtcircuit
Motoare de tipuri speciale
Motoare cu bare înalte
Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski
Motoare sincrone
Elemente constructive
Indiferent de tipul motorului, acesta este construit din două părţi
componente: stator şi rotor. Statorul este partea fixă a motorului, în general exterioară, ce include
carcasa, bornele de alimentare, armătura feromagnetică statorică şi înfăşurarea statorică. Rotorul este
partea mobilă a motorului, plasată de obicei în interior. Este format dintr-un ax şi o armătură rotorică ce
susţine înfăşurarea rotorică. Între stator şi rotor există o porţiune de aer numită întrefier ce permite
mişcarea rotorului faţă de stator. Grosimea întrefierului este un indicator important al performanţelor
motorului.

Motorul de curent continuu

Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de Zénobe Gramme prin conectarea unui generator
de curent continuu la un generator asemănător. Astfel, a putut observa că maşina se roteşte, realizând
conversia energiei electrice absorbite de la generator.

Motorul de curent continuu are pe stator polii magnetici şi bobinele polare concentrate care creează
câmpul magnetic de excitaţie. Pe axul motorului este situat un colector ce schimbă sensul curentului prin
înfăşurarea rotorică astfel încât câmpul magnetic de excitaţie să exercite în permanenţă o forţă faţă de
rotor.

În funcţie de modul de conectare a înfăşurării de excitaţie motoarele de curent continuu pot fi clasificate
în:

 motor cu excitaţie independentă - unde înfăşurarea statorică şi înfăşurarea rotorică sunt conectate la
două surse separate de tensiune

 motor cu excitaţie paralelă - unde înfăşurarea statorică şi înfăşurarea rotorică sunt legate în paralel la
aceaşi sursă de tensiune

 motor cu excitaţie serie - unde înfăşurarea statorică şi înfăşurarea rotorică sunt legate în serie

 motor cu excitaţie mixtă - unde înfăşurarea statorică este divizată în două înfăşurări, una conectată în
paralel şi una conectată în serie.

Înfăşurarea rotorică parcursă de curent va avea una sau mai multe perechi de poli magnetici echivalenţi.
Rotorul se deplasează în câmpul magnetic de excitaţie până când polii rotorici se aliniază în dreptul
polilor statorici opuşi. În acelaşi moment, colectorul schimbă sensul curenţilor rotorici astfel încât
polaritatea rotorului se inversează şi rotorul va continua deplasarea până la următoarea aliniere a polilor
magnetici.

Pentru acţionări electrice de puteri mici şi medii, sau pentru acţionări ce nu necesită câmp magnetic de
excitaţie variabil, în locul înfăşurărilor statorice se folosesc magneţi permanenţi.
Turaţia motorului este proporţională cu tensiunea aplicată înfăşurării rotorice şi invers proporţională cu
câmpul magnetic de excitaţie. Turaţia se reglează prin varierea tensiunii aplicată motorului până la
valoarea nominală a tensiunii, iar turaţii mai mari se obţin prin slăbirea câmpului de excitaţie. Ambele
metode vizează o tensiune variabilă ce poate fi obţinută folosind un generator de curent continuu (grup
Ward-Leonard), prin înserierea unor rezistoare în circuit sau cu ajutorul electronicii de putere
(redresoare comandate, choppere).

Cuplul dezvoltat de motor este direct proporţional cu curentul electric prin rotor şi cu câmpul magnetic de
excitaţie. Reglarea turaţiei prin slăbire de câmp se face, aşadar, cu diminuare a cuplului dezvoltat de
motor. La motoarele serie acelaşi curent străbate înfăşurarea de excitaţie şi înfăşurarea rotorică. Din
această consideraţie se pot deduce două caracteristici ale motoarelor serie: pentru încărcări reduse ale
motorului, cuplul acestuia depinde de pătratul curentului electric absorbit; motorul nu trebuie lăsat să
funcţioneze în gol pentru că în acest caz valoarea intensităţii curentului electric absorbit este foarte
redusă şi implicit câmpul de excitaţie este redus, ceea ce duce la ambalarea maşinii până la
autodistrugere. Motoarele de curent continuu cu excitaţie serie se folosesc în tracţiunea electrică urbană
şi feroviară (tramvaie, locomotive).

Schimbarea sensului de rotaţie se face fie prin schimbarea polarităţii tensiunii de alimentare, fie prin
schimbarea sensului câmpului magnetic de excitaţie. La motorul serie, prin schimbarea polarităţii tensiunii
de alimentare se realizează schimbarea sensului ambelor mărimi şi sensul de rotaţie rămâne neschimbat.
Aşadar, motorul serie poate fi folosit şi la tensiune alternativă, unde polaritatea tensiunii se inversează o
dată în decursul unei perioade. Un astfel de motor se numeşte motor universal şi se foloseşte în aplicaţii
casnice de puteri mici şi viteze mari de rotaţie (aspirator, mixer).

[modifică]Motorul de curent alternativ

Motoarele de curent alternativ funcţionează pe baza principiului câmpului magnetic învârtitor. Acest
principiu a fost identificat de Nikola Tesla în1882. În anul următor a proiectat un motor de inducţie bifazat,
punând bazele maşinilor electrice ce funcţionează pe baza câmpului magnetic învârtitor. Ulterior, sisteme
de transmisie prin curent alternativ au fost folosite la generarea şi transmisia eficientă la distanţă a
energiei electrice, marcând cea de-a doua Revoluţie industrială. Un alt punct important în istoria motorului
de curent alternativ a fost inventarea de către Michael von Dolivo-Dobrowlsky în anul 1890 a rotorului în
colivie de veveriţă.
Motorul de inducţie trifazat
Motorul de inducţie trifazat (sau motorul asincron trifazat) este cel mai folosit motor electric în
acţionările electrice de puteri medii şi mari. Statorul motorului de inducţie este format din armătura
feromagnetică statorică pe care este plasată înfăşurarea trifazată statorică necesară producerii câmpului
magnetic învârtitor. Rotorul este format din armătura feromagnetică rotorică în care este plasată
înfăşurarea rotorică. După tipul înfăşurării rotorice, rotoarele pot fi de tipul:

 rotor în colivie de veveriţă (în scurtcircuit) - înfăşurarea rotorică este realizată din bare
de aluminiu sau -mai rar- cupru scurtcircuitate la capete de două inele transversale.

 rotor bobinat - capetele înfăşurării trifazate plasate în rotor sunt conectate prin interiorul axului la 3
inele. Accesul la inele dinspre cutia cu borne se face prin intermediul a 3 perii.

Prin intermediul inducţiei electromagnetice câmpul magnetic învârtitor va induce în înfăşurarea rotorică o
tensiune. Această tensiune creează un curent electric prin înfăşurare şi asupra acestei înfăşurări
acţionează o forţă electromagnetică ce pune rotorul în mişcare în sensul câmpului magnetic învârtitor.
Motorul se numeşte asincron pentru că turaţia rotorului este întotdeauna mai mică decât turaţia câmpului
magnetic învârtitor, denumită şi turaţie de sincronism. Dacă turaţia rotorului ar fi egală cu turaţia de
sincronism atunci nu ar mai avea loc fenomenul de inducţie electromagnetică, nu s-ar mai induce curenţi
în rotor şi motorul nu ar mai dezvolta cuplu.

Turaţia motorului se calculează în funcţie alunecarea rotorului faţă de turaţia de sincronism, care este
cunoscută, fiind determinată de sistemul trifazat de curenţi.

Alunecarea este egală cu: , unde

n1 este turaţia de sincronism şi

n2 este turaţia rotorului.

, unde
f este frecvenţa tensiunii de alimentare şi
p este numărul de perechi de poli ai înfăşurării statorice.

Turaţia maşinii, în funcţie de turaţia câmpului magnetic învârtitor şi în funcţie

de alunecare este: .

Se observă că alunecarea este aproape nulă la mers în gol (când turaţia

motorului este aproape egală cu turaţia câmpului magnetic învârtitor) şi este
egală cu 1 la pornire, sau când rotorul este blocat. Cu cât alunecarea este mai
mare cu atât curenţii induşi în rotor sunt mai intenşi. Curentul absorbit la
pornirea prin conectare directă a unui motor de inducţie de putere medie sau
mare poate avea o valoare comparabilă cu curentul de avarie al sistemelor de
protecţie, în acest caz sistemul de protecţie deconectează motorul de la reţea.
Limitarea curentului de pornire al motorului se face prin
creşterea rezistenţei înfăşurării rotorice sau prin diminuarea tensiunii aplicate
motorului. Creşterea rezitenţei rotorului se face prin montarea unui reostat la
bornele rotorului (doar pentru motoarele cu rotor bobinat). Reducerea tensiunii
aplicate se face folosind un autotransformator, folosind un variator de tensiune
alternativă (pornirea lină) sau conectând iniţial înfăşurarea statorică în
conexiune stea (pornirea stea-triungi - se foloseşte doar pentru motoarele
destinate să funcţioneze în conexiune triunghi) sau prin înserierea de
rezistoare la înfăşurarea statorică. La reducerea tensiunii de alimentare
trebuie avut în vedere că cuplul motorului este proporţional cu pătratul
tensiunii, deci pentru valori prea mici ale tensiunii de alimentare maşina nu
poate porni.

Turaţia maşinii de inducţie se modifică prin modificarea alunecării sale sau

prin modificarea turaţiei câmpului magnetic învârtitor. Alunecarea se poate
modifica din tensiunea de alimentare şi din rezistenţa înfăşurării rotorice astfel:
se creşte rezistenţa rotorică (prin folosirea unui reostat la bornele rotorice -
doar la motoarele cu rotor bobinat) şi se variază tensiunea de alimentare
(folosind autotransformatoare, variatoare de tensiune alternativă,
cicloconvertoare) sau se menţine tensiunea de alimentare şi se variază
rezistenţa din rotor (printr-un reostat variabil). Odată cu creşterea rezistenţei
rotorice cresc şi pierderile din rotor şi implicit scade randamentul motorului. O
metodă interesantă de reglare a turaţiei sunt cascadele de recuperare a puterii
de alunecare. La bornele rotorice este conectat un redresor, iar la bornele
acestuia este conectat un motor de curent continuu aflat pe acelaşi ax cu
motorul de inducţie (cascadă Krämmer cu recuperare puterii de alunecare pe
cale mecanică). Tensiunea indusă în rotor este astfel redresată şi aplicată
motorului de curent continuu astfel încât cuplul dezvoltat de motorul de curent
continuu se însumează cuplului dezvoltat de motorul de inducţie. Reglarea
turaţiei motorului de inducţie se face prin reglarea curentului prin înfăşurarea
de excitaţie. În locul motorului de curent continuu se poate folosi
un invertor cu tiristoare şi un transformator de adaptare (cascadă Krämmer cu
recuperare puterii de alunecare pe cale electrică). Tensiunea indusă în rotor
este astfel redresată şi prin intermediul invertorului şi a transformatorului este
reintrodusă în reţea. Reglarea vitezei se face din unghiul de aprindere al
tiristoarelor.

Turaţia câmpului magnetic învârtitor se poate modifica din frecvenţa tensiunii

de alimentare şi din numărul de perechi de poli ai maşinii. Numărul de perechi
de poli se modifică folosind o înfăşurare specială (înfăşurarea Dahlander) şi
unul sau mai multe contactoare. Frecvenţa de alimentare se modifică folosind
invertoare. Pentru frecvenţe mai mici decât frecvenţa nominală a motorului (50
Hz pentru Europa, 60 Hz pentru America de Nord) odată cu modificarea
frecvenţei se modifică şi tensiunea de alimentare păstrând raportul U/f
constant. Pentru frecvenţe mai mari decât frecvenţa nominală la creşterea
frecvenţei tensiunea de alimentare rămâne constantă şi reglarea vitezei se
face cu slăbire de câmp (ca la motorul de curent continuu).

Sensul de rotaţie al motorului de inducţie se inversează schimbând sensul de

rotaţie al câmpului învârtitor. Aceasta se realizează schimbând două faze între
ele.

Motorul de inducţie cu rotorul în colivie este mai ieftin şi mai fiabil decât
motorul de inducţie cu rotorul bobinat pentru că periile acestuia se uzează şi
necesită întreţinere. De asemenea, motorul de inducţie cu rotorul in colivie nu
are colector şi toate dezavantajele care vin cu acesta: zgomot, scântei,
poluare electromagnetică, fiabilitate redusă şi implicit întreţinere costisitoare.
Motoarele de curent continuu au fost folosite de-a lungul timpului în acţionările
electrice de viteză variabilă, deoarece turaţia motorului se poate modifica
foarte uşor modificând tensiunea de alimentare însă, odată cu dezvoltarea
electronicii de putere şi în special cu dezvoltarea surselor de tensiune cu
frecvenţă variabilă, tendinţa este de înlocuire a motoarelor de curent continuu
cu motoare de inducţie cu rotor în colivie.
Motorul de inducţie monofazat
În cazul în care sistemul trifazat de tensiuni nu este accesibil, cum este în
aplicaţiile casnice, se poate folosi un motor de inducţie monofazat. Curentul
electric monofazat nu poate produce câmp magnetic învârtitor ci produce
câmp magnetic pulsatoriu (fix în spaţiu şi variabil în timp). Câmpul magnetic
pulsatoriu nu poate porni rotorul, însă dacă acesta se roteşte într-un sens,
atunci asupra lui va acţiona un cuplu în sensul său de rotaţie. Problema
principală o constituie deci, obţinerea unui câmp magnetic învârtitor la
pornirea motorului şi aceasta se realizează în mai multe moduri.

Prin ataşarea pe statorul maşinii la un unghi de 90° a unei faze auxiliare

înseriată cu un condensator se poate obţine un sistem bifazat de curenţi ce
produce un câmp magnetic învârtitor. După pornirea motorului se
deconectează faza auxiliară printr-un întrerupător centrifugal. Sensul de rotaţie
al motorului se poate schimba prin mutarea condensatorului din faza auxiliară
în faza principală.

În locul fazei auxiliare se poate folosi o spiră în scurtcircuit plasată pe o

parte din polul statoric pentru obţinerea câmpului învârtitor. Curentul electric
indus în spiră se va opune schimbării fluxului magnetic din înfăşurare, astfel
încât amplitudinea câmpului magnetic se deplasează pe suprafaţa polului
creând câmpul magnetic învârtitor.
Servomotorul asincron monofazat
Servomotorul asincron monofazat este o maşină de inducţie cu două
înfăşurări: o înfăşurare de comandă şi o înfăşurare de excitaţie. Cele două
înfăşurări sunt aşezate la un unghi de 90° una faţă de cealaltă pentru a crea
un câmp magnetic învârtitor. Rezistenţa rotorului este foarte mare pentru a
realiza autofrânarea motorului la anularea tensiunii de pe înfăşurarea de
comandă. Datorită rezistenţei rotorice mari, randamentul motorului este scăzut
şi motorul se foloseşte în acţionări electrice de puteri mici şi foarte mici.
Motorul sincron trifazat
Motorul sincron trifazat este o maşină electrică la care turaţia rotorului este
egală cu turaţia câmpului magnetic învârtitor indiferent de încărcarea
motorului. Motoarele sincrone se folosesc la acţionări electrice de puteri mari
şi foarte mari de până la zeci de MW.

Statorul motorului sincron este asemănător cu statorul motorului de inducţie

(este format dintr-o armătură feromagnetică statorică şi o înfăşurare trifazată
statorică). Rotorul motorului sincron este format dintr-o armătură
feromagnetică rotorică şi o înfăşurare rotorică de curent continuu. Pot exista
două tipuri constructive de rotoare: cu poli înecaţi şi cu poli aparenţi. Rotorul
cu poli înecaţi are armătura feromagnetică crestată spre exterior şi în
crestătură este plasată înfăşurarea rotorică. Acest tip de motor are uzual o
pereche de poli şi funcţionează la turaţii mari (3000 rpm la 50 Hz). Rotorul cu
poli aparenţi are armătura feromagentică sub forma unui butuc poligonal pe
care sunt plasate miezurile polilor rotorici şi bobine polare concentrate. În
unele situaţii în locul bobinelor polare concentrate se pot folosi magneţi
permanenţi. Motorul sincron cu poli aparenţi are un număr mare de poli şi
funcţionează la turaţii mai reduse. Accesul la înfăşurarea rotorică se face
printr-un sistem inel-perie asemănător motorului de inducţie. Motoarele
sincrone cu poli aparenţi pot avea cuplu chiar şi în lipsa curentului de excitaţie,
motorul reactiv fiind cel ce funcţionează pe baza acestui cuplu, fără înfăşurare
de excitaţie şi fără magneţi permanenţi.

Înfăşurarea rotorică (de excitaţie) a motorului parcursă de curent continuu

creează un câmp magnetic fix faţă de rotor. Acest câmp „se lipeşte” de câmpul
magnetic învârtitor statoric şi rotorul se roteşte sincron cu acesta. Datorită
inerţiei, câmpul magnetic rotoric nu are timp să se lipească de câmpul
magnetic învârtitor şi motorul sincron nu poate porni prin conectare directă la
reţea. Există trei metode principale de pornire a motoarelor sincrone:

 pornirea în asincron - pe tălpile polare rotorice este prevăzută o colivie

asemănătoare coliviei motorului de inducţie şi motorul porneşte pe acelaşi
principiu ca al motorului de inducţie.

 pornirea la frecvenţă variabilă - este posibilă doar atunci când este

disponibilă o sursă de tensiune cu frecvenţă variabilă sau un convertor cu
frecvenţă variabilă. Creşterea frecvenţei se face lent, astfel încât câmpul
învârtitor să aibă viteze suficient de mici la început pentru a putea permite
rotorului să se „lipească” de câmpul magnetic învârtitor.

 pornirea cu motor auxiliar - necesită un motor auxiliar ce antrenează

motorul sincron conectat la reţea. Când motorul ajunge la o turaţie
apropiată de turaţia de sincronism motorul auxiliar este decuplat, motorul
sincron se mai accelerează puţin până ajunge la turaţia de sincronism şi
continuă să se rotească sincron cu câmpul magnetic învârtitor.
Motorul sincron monofazat
Este realizat uzual ca motor sincron reactiv cu sau fără magneţi permanenţi
pe rotor. Asemănător motoarelor de inducţie monofazate, motoarele sincrone
monofazate necesită un câmp magnetic învârtitor ce poate fi obţinut fie
folosind o fază auxiliară şi condensator fie folosind spiră în scurtcircuit pe
polii statorici. Se folosesc în general în acţionări electrice de puteri mici
precum sistemele de înregistrare şi redare a sunetului şi imaginii.
Motorul pas cu pas
Motorul pas cu pas este un tip de motor sincron cu poli aparenţi pe ambele
armături. La apariţia unui semnal de comandă pe unul din polii statorici rotorul
se va deplasa până când polii săi se vor alinia în dreptul polilor opuşi statorici.
Rotirea acestui tip de rotor se va face practic din pol în pol, de unde şi
denumirea sa de motor pas cu pas. Comanda motorului se face electronic şi
se pot obţine deplasări ale motorului bine cunoscute în funcţie de programul
de comandă. Motoarele pas cu pas se folosesc acolo unde este necesară
precizie ridicată (hard disc, copiatoare).

Bibliografie
 Constantin Ghiţă - Maşini electrice, Ed Matrix Rom, Bucureşti, 2005, ISBN
973-685-919-3

 Ion Mihai - inginer, Dorin Merişca - inginer, Eugen Mânzărescu - inginer

-Manual pentru autorizarea electricienilor instalatori Centrul de
Informare şi Documentare pentru Energetică, Bucureşti 1998