Don Juan –de la Tirso de Molina la Moliere-

In opinia mea, Don Juan este unul din cele mai spumoase personaje ale dramaturgiei
universale. Orice Don Juan va fi spaniol, prima intrupare este aceea de locuitor al
Sevilliei. Este nobil de vita aleasa, un mandru aristocrat cu o educatie fascinanta si
priveste lumea de sus, cu trufie, ignorand tot ce inseamna reguli.

Tatal lui Don Juan

Fray Gabriel Tellez, calugar din ordinul Maicii Milei, mare autor dramatic sub numele de
Tirso de Molina detine certificatul de nastere al lui Don Juan, inaugurand celebrul mit in
1625 sub numele de “Seducatorul din Sevilla si musafirul de piatra”.

Una din sursele de inspiratie ale lui Tirso de Molina se presupune a fi Miguel de Manara
(1627-1679), un bogat locuitor al Sevillei, corsican la origine, care s-a convertit la
intelepciunea lui Dumnezeu intrand in confreria milei careia i-a donat toate bunurile.
Prin testament a cerut sa fie inmormantat sub poarta de la intrarea in capela Santa
Caridad, “pentru ca toti sa-I calce trupul necurat, nedemn sa se odihneasca in templul
lui Dumnezeu”, si a poruncit sa I se graveze pe mormant: “Aici se odihnesc ramasitele
celui mai rau dintre oamenii care au existat vreodata pe pamant. Rugati-va pentru el.”

Don Juan nu este neaparat un seducator nesatul, simplu colectionar de cuceriri ci mult
mai mult de-atat: este un barbat care-si depaseste drepturile si batjocoreste indatoririle
de fiu, de sot, de aristocrat, de supus al lui dumnezeu, toate acestea ducandu-l la un
final spectaculos. Cucereste tot felul de femei: de la nobile, tinere de familie buna pana
la tarance si chiar viitoare calugarite. Desi este avertizat in mod constant despre
razbunarea divinitatii, el isi continua parcursul fulminant al cuceririlor. Scapa de
nenumarate ori de la pedeapsa venita din partea familiilor femeilor dezonorate in mod
josnic, lucru care nu il face sa se opreasca, ci din contra, ii alimenteaza dorinta de a
cuceri. Il ucide pe tatal donnei Ana, fapt care nu ii aduce foarte multe remuscari. In final,
moare ucis chiar de statuia comandorului care il invita la masa spre a-I servi o masa
teribila cu scorpioni, serpi si vipere otravitoare. La plecare statuia cere o strangere de
mana, care va fi fatala lui Don Juan. Imputernicit de divinitate, comandorul il trimite pe
Don Juan in infern. La Tirso de Molina, Don Juan se casatoreste doar din dorinta de a
lua in deradere pe Dumnezeu, sfidand astfel sfintele juraminte. Este revoltat, uneori
ipocrit, sigur pe poftele lui oricare ar fi limitele. Astfel Tirso de Molina fixeaza stalpii
principali ai mitului.

Moliere preia mitul, imbunatatindu-l.

Moliere preia si el mitul lui Don Juan si il trece prin filtrul sau, astfel rezultand o opera
fabuloasa – Don Juan sau ospatul de piatra- Desfasurarea actiunii din Don juan-ul lui
Moliere este similara cu cea din piesa lui de Molina, evidentiindu-se aici respectul
francezului fata de originile si parintele piesei. Cadrele si intamplarile raman si ele
similare (palat/natura/mormant), la fel si relatiile dintre personaje. Una din modificari ar fi
ca actiunea se petrece de asta data in Sicilia.Caracterul lui Don Juan este asemanator,
acelasi ateu convins dornic de blasfemie, doritor de noi iubiri, intelectual de calibru si
luptator iscusit insa aici el isi demnostreaza mult mai evident curajul si da dovada pana
si de o urma de onestitate si chiar principii.Este mult mai dibaci decat eroul lui de
Molina, mult mai iscusit in evitarea lucrurilor neplacute cu ajutorul limbajului sau extrem
de flexibil. Aici arata poate si o mare doza de ipocrizie. Dupa parerea mea la Moliere
eroul este mai atasat de valetul lui decat la Tirso de Molina.

Toate cadrele si intamplarile sunt dezvaluite in ambalajul absolut fascinant al scrierii

fabuloase si extem de bogate a autorului. Avem aici ironii mult mai subtile, un comic de
limbaj mai evident decat la de Molina, un comic de situatie, deasemenea extrem de
ofertant (dovada stau si didascaliile sugestive) si nu in ultimul rand, un ritm foarte alert
care preia toate calitatile de mai sus si ne ofera o piesa savuroasa si mult mai placuta
decat a lui Tirso de Molina.

Parcursul psihologic al lui Don Juan este relativ linear, eroul mergand pana in momentul
mortii sale pe aceleasi “principii de viata”(dar daca la de Molina Don Juan doar se
indoia de existenta divinitatii, aici eroul neaga cu buna stiinta existenta lui Dumnezeu).
Desi toti cei din jurul sau incearca sa il traga pe calea cea buna, el ironizeaza toate
aceste intentii, punand la indoiala chiar si aparitia fantomei care se transforma in
“doamna cu coasa”, incercand sa o strapunga dupa ce aceasta il avertizase(acesta este
inca un element nou adus de Moliere). Ba mai mult, se hotaraste sa ii minta pe cei din
jur ca se caieste si s-a convertit la credinta in Dumnezeu. In final statuia comandorului ii
da ocazia sa-si recunoasca greselile si sa treaca la credinta. Eroul prefera sa moara
decat sa duca o viata smerita, in rugaciune si cainta. Deci, intre toate celelalte, mitul lui
Don juan este marcat de intalnirea omului cu moartea.

Premiera piesei lui Moliere a avut premiera pe 15 februarie 1665, starnind interes dar si
reactii vehemente din partea bisericii si oamenilor inalti In rang, datorita libertinajului
personajului principal. Moliere retuseaza piesa si la a doua reprezentatiile reprosurile nu
conteneau sa apara. Dupa 15 reprezentatii, Moliere retrage piesa, neputand face fata
valului mult prea mare de palngeri.

Autori / evolutia mitului pana in zilele noastre

Povestea devine un scenariu clasic pentru trupele italiene care joaca in orase si sate.
Ele simplifica si laicizeaza legenda, pentru a o adapta la schemele lor comice:mitul este
parodiat, deformat dar se raspandeste. Mitul ajunge in Italia o data cu “Musafirul de
piatra, piesa atribuita lui Cicognini (aprox 1645) si “Ateul fulgerat” (scenariu anonim din
mij. sec XVII).

Dupa autorii italieni, Dorimon, Velliers, apoi Moliere si mai tarziu Rosimond (“Noul ospat
de piatra sau ateul fulgerat” – 1669) folosesc sursele italiene si textul lui Tirso de Molina
pentru a-si infaptui propriile intrigi si a-si situa personajele.Dorimon si Velliers preiau
tema sub acelasi titlu (“Ospatul de piatra sau fiul criminal” 1659 si 1660). Don Juan s-a
schimbat: fiul degenerat isi palmuieste tatal si mai tarziu, il ucide in ambele piese
franceze. Si pe masura ce mitul se stinge, Don Juan se elibereaza de orice
constrangere.

Exista chiar si o varianta romaneasca a mitului –“Ospatul de piatra”- preluata dupa

moliere, unde Don Juan este un print rafinat si bun orator, si actiunea se petrece pe o
insula pe care o parcurge in toate sensurile. Spatiul permite punerea in scena a
obstacolelor romanesti: “o furtuna” din care scapa, “o scena la marginea unei plaje”
inconjurat de tarani naivi, fuga din calea fratilor razbunatori, un duel evitat, revenirea
acasa.

Mozart si Da Ponte preiau si ei mitul si il transpun intr-o opera mareata: Don Giovanni la
sfarsitul sec XVIII. Don Giovanni este un seducator fabulos cariua Laporello, plin de
admiratie ii noteaza toate cuceririle intr-un catalog: “doamna, acest catalog contine
iubirile stapanului meu (…) in Germania, doua sute treizeci si una, o suta in Franta si
nouazeci si una in Turcia; in schimb, in Spania o mie trei(…)”

Mai tarziu, Don Juan este transformat de catre autorii romantici intr-un personaj
melancolic, visator si respins. Insensibilul seducator baroc a devenit sensibil si iubitor.

Englezul Byron il preia si el pe Don Juan in opera “Don Juan satira epica” , un poem de
16000 de versuri in care tanarul frumos si dezgustat de oameni si de el insusi, ataca in
forta toate certitudinile secolului respectiv.

Grabbe scrie si el o varianta surprinzatoare a lui Don Juan: “Don Juan si Faust” in care
cei doi eroi se lupta pentru iubirea Annei, iubita lui Don Octavio (pe care Don Juan il
ucide). Donna Ana fuge, atrasa de magia lui faust si a cavalerului acestuia(Lucifer) intr-
un palat in varful muntelui Mont Blanc.

Mai tarziu, in 1844, la Jose Zorilla, Don Juan nu se opreste doar la a-l omori pe tatal
iubitei sale, ci o omoara chiar si pe ea intr-un acces de furie nestapanita. La
inmormantare asista si don Juan alaturi de statuia mortului care ii spune ca este prea
tarziu pentru cainta. De asta data, fantoma fetei iese din mormant si il roaga pe
Dumnezeu sa il ierte pe Don Juanul care acum regreta.
Concluzie

Asadar, daca nu este energie, daca nu este sfidare, pasiunea pentru a incalca legile,
de a infrunta sacrul si de a se indoi de Dumnezeu atunci nu este Don Juan. Indiferent
ca autorii sunt Tirso de Molina, Moliere, Grabbe sau Mozart ori Byron, Dumas-tatal si
Baudelaire, caracterul lui Don Juan este o palma infioratoare trasa personalitatilor
meschine, un semnal de alarma pentru multi ai vremurilor apuse si nu numai, iar nu in
ultimul rand un soi de profil etern interzis . Insa mai presus de toate este un mit fabulos,
cu o istorie absolut colosala si o popularitate de neimaginat, care va nu isi va gasi,
poate, niciodata sfarsitul, aflandu-se intr-o perpetua dezvoltare .