Sunteți pe pagina 1din 14

Bilantul contabil - sursa informationala fundamentala in analiza financiara

1Bilantul contabil – sursa informationala fundamentala in analiza

financiara

1.1. Bilantul contabil – sinteza a fluxurilor informationale financiare ale


intreprinderii.

1.2. Cateva dimensiuni istorice ale bilantului contabil

1.3. Idei exprimate in literatura de specialitate cu privire la bilantul contabil

1.4. Scurta prezentare a teoriilor bilantului

1.5. Bilantul si conceptul juridic al patrimoniului

1.6. Abordari contemporane privind bilantul contabil

1.7. Structuri bilantiere utilizate in practica mondiala

1.7.1. Directivele Uniunii Europene si bilantul contabil

1.7.2. Bilantul si referentialul contabil international

1.7.3. Bilantul contabil, potrivit conceptiei americane

1.8. Modelul de prezentare a bilantului in tara noastra

1.1. Bilantul contabil – sinteza a fluxurilor informationale financiare ale intreprinderii.

Contabilitatea isi aduce o contributie deosebita in stiinta si practica economica,


deoarece, prin intregul sau continut, imbina armonios teoria abstracta cu realitatea fenomenelor
studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizeaza un sistem de informatii
corelat si verificat si, promoveaza rigurozitate si exactitate in reflectarea fenomenelor
economico-financiare.
Adoptarea unor decizii corecte, care sa corespunda pe deplin realitatii si sa contribuie
la rezolvarea multiplelor si complexelor probleme ce pot aparea in activitatea economico-
financiare, este dependenta de calitatea si cantitatea informatiilor furnizateprin intermediul
sistemului informational economic. Toate masurile intreprinse in vederea perfectionarii
sistemului informational economic au contribuit in egala masura si la perfectionarea
contabilitatii.

In cadrul sistemului informational economic, informatiile furnizate de subsistemul


informational contabil detin un rol deosebit de important, deoarece, prin continutul sau,
informatia contabila este exacta, completa si neintrerupta , ea caracterizand dimensiunea si
fluxurile valorice care iau nastere in cadrul procesului reproductiei sociale siprin intermediul
carora se exercita functia financiar-contabila a intreprinderii.

Desi gama de obiective ale contabilitatii in general si ale contabilitatii financiare in


special este foarte diversa, nu se poate neglija faptul ca produsele finale ale oricarui sistem
contabil sunt documentele de sinteza, iar oferta de informatii furnizate de aceste documente
depinde de utilizatori si, respectiv, de necesitatile lor informationale. Pentru a putea satisface
cerintele informationale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntata cu necesitatea
elaborarii unui procedeu propriu de generalizare si sintetizare a datelor si informatiilor, ceea ce a
implicat crearea unui instrument corespunzator, si anume bilantul contabil. Termenul „bilant”
deriva de la latinescul „balancia” (balanta, cantar). Bilantul contabil reprezinta documentul
oficial utilizat la incheierea exercitiului financiar.

Creatie a contabilitatii in partida dubla, bilantul, de la a carui atestare in primul

tratat de contabilitate tiparit in lume a trecut peste o jumatate de mileniu, asigura o imagine
fidela, clara si completa a patrimoniului, a situatiei financiare precum si a rezultatului obtinut.

In calitatea sa de model al patrimoniului, bilantul consolideaza si da expresie


sintetica informatiilor referitoare la formele functionale de investire a fondurilor in activitatea
unui titular de patrimoniu, precum si la modul de formare a acestora in cadrul relatiilor cu mediul
economico-social. El caracterizeaza cifric si in etalon banesc relatiile de echilibru dimensional si
structural dintre mijloacele economice gestionate de catre titularul de patrimoniu si sursele de
procurare ale acestor mijloace. De asemenea, bilantul evidentiaza si rezultatul financiar obtinut,
ca urmare a consumarii si reproductiei fondurilor investite.

Bilantul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilitatii curente si de a


stabili pe aceasta cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce ii confera
caracterul de model contabil si informational, dar si de model de gestiune a valorilor materiale
si banesti delimitate patrimonial. In plan informational, bilantul pune in evidenta raporturile
cauzale dintre bunurile materile si bani, ca obiecte de drepturi si obligatii pe de o parte, drepturile
si obligatiile titularului de patrimoniu in legatura cu aceste valori, pe de alta parte, intre alocarea
acestor valori si finantarea lor, intre utilizarea valorilor si reproductia lor. El furnizeaza
informatii de reflectare si control asupra relatiilor de echilibru privind starea si miscarea
patrimoniului.
Ca model de gestiune, bilantul serveste la punerea in miscare a mecanismelor proprii
subiectului de drept orientate spre asigurarea in conditii de eficienta a reproductiei patrimoniului;
pe baza lui se fundamenteaza deciziile privind alocarea, finantarea, utilizarea si recuperarea
fondurilor. Totodata,prin bilant se organizeaza controlul asupra realizarii deciziilor, se asuma
drepturi si obligatii, se stabilesc raspunderi si cointerese cu privire la gospodarirea si dezvoltarea
patrimoniului. De asemenea, bilantul este folosit cainstrument de cunoastere a normelor
referitoare la conservarea, administrarea si dreptul de dispozitie asupra patrimoniului. Spre
deosebire de cont si sistemul de conturi,prin care se asigura descrierea si analiza morfologiei
financiare a patrimoniului, bilantul realizeaza sintaxa acestei structuri .

Prin potentialul documentar, prin modul de participare la circuitul „informatie-


analiza-decizie”, bilantul se constituie ca o baza de referinta, ca oferta penetranta si cu efect
catalizator in procesul conducerii activitatii economico-financiare. Datele din bilant
fundamenteaza procesul decizional, iarprin urmarirea miscarilor ce intervin in structura
elementelor patrimoniale se efectueaza controlul derularii acestor procese, analizand rezultatele
obtinute in raport cu parametrii care au stat la baza adoptarii deciziilor.

Prin structura sa si prin modul de grupare a indicatorilor, bilantul contabil ofera


posibilitatea aprecierii situatiei financiare a intreprinderii si raspunde necesitatilor de informare
ale utilizatorilor, furnizand, totodata, datele necesare elaborarii prognozelor.

Bilantul contabil surprinde situatia patrimoniala a intreprinderii la un moment dat,


furnizand informatii cu privire la echilibrul financiar al intreprinderii.

Utilizarea bilantului contabil ca instrument de analiza a activitatii economico-


financiare la nivel micro si macroeconomic, ii confera acestuia caracteristicile unui model
economic.

In Romania ultimilor ani, stiinta economica a facut pasi seriosi inainte in ceea ce
priveste perfectionarea modelelor de analiza a activitatii economico-financiare a intrepinderilor
in contextul trecerii la economia de piata. A fost deschis astfel camp larg cercetarilor in
domeniuleconomic si au fost introduse procedee si concepte noi de analiza utilizate curent in
tarile cu o economie de piata avansata, cum ar fi: fondul de rulment, necesarul de fond de
rulment, trezoreria pozitiva, trezoreria negativa, trezoreria neta, fluxul de numerar (engl. „cash-
flow”) etc.

Analiza bilantului stabileste gradul de independenta financiara in functie de structura


finantarii, dependenta intreprinderii de creditorii sau de bancile creditoare.

Bilantul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de inregistrare si


control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situatiei
financiare si caracterizarea activitatii economice a intreprinderii intr-o anumita perioada de
gestiune, atat in totalitatea lor, cat si pe diferite stadii ale circuituluieconomic , cu indicarea
beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei inregistrari;
mijlocul de a oglindi la un moment dat situatia intreprinderii evaluata in baniprin punerea fata in
fata a mijloacelor si resurselor; un calcul de sinteza al contabilitatii, prin care se prezinta la un
moment dat situatia economica dintr-un perimetru al miscarilor de valori, evaluata in bani,
punandu-se fata in fata activul cu pasivul; un document contabil alcatuit pe baza datelor
evidentei contabile, asa cum rezulta ele din inregistrarile curente facute in conturi;instrument
specific contabilitatii, cu ajutorul caruia se prezinta in mod centralizat si grupate sistematic datele
contabile privind situatia valorica a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora si
rezultatele activitatii la un moment dat ”.

1.2. Cateva dimensiuni istorice ale bilantului contabil

De mai mult de jumatate de mileniu, contabilitatea opereaza sub principiul partidei


duble. Cu toate acestea, abia in secolul al XIX-lea, gratie marilor intreprinderi industriale si
comerciale, incepe sa se analizeze si sa se masoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilantului si
rezultatul, cu ajutorul contului de profit si pierdere. O astfel de practica isi gaseste explicatia prin
cateva fenomene: numarul societatilor pe actiuni se multiplica, se separa conducerea
intreprinderii de proprietari, managerii fiind obligati sa informeze periodic asupra modului in
care a gestionat patrimoniul si activitatea; contabilul apare ca un mediator intre proprietari si
manageri, ramanand, totusi, subordonatul acestora din urma etc.

Pana in secolul al XIX-lea, exista adesea tendinta de a se confunda, in procesul


contabil, bunurile intreprinderii cu cele ale proprietarilor sai. Incepand cu acest secol, se poate
vorbi de actiunea principiului entitatii in contabilitate.

Intr-o formula generala, bilantul a fost si este considerat un document de sinteza care
permite sa se cunoasca, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoana fizica sau
juridica, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor si obligatiilor unui comerciant..

De asemenea, bilantul a fost si este inca recunoscut ca un instrument static. Abordarii


statice a bilantului i s-a opus, o data cu opera profesorului german Eugen Schmalenbach
(Dznamische Bilanz, 1920), o abordare diametral opusa, cea dinamica. Viziunii traditionale
despre bilant, asimilat unui inventar patrimonial condensat, Schmalenbach i-a opus conceptia sa
referitoare la un bilant ca reprezentare a „fortelor intreprinderii”. El a constatat ca este mult mai
important pentru managerii intreprinderii sa masoare sanatatea acesteia decat sa cunoasca
valoarea intrinseca a elementelor care compun cele doua parti ale bilantului, activul si pasivul.

Jacques Richard (Comtabilites et practiques comptable, Dalloz, 1996) contrapune


cele doua tipuri de contabilitati:

- o contabilitate care, pentru a construi bilantul, nu retine, decat valorile corespunzatoare


lichidarii intreprinderii, altfel spus o contabilitate statica;
- o contabilitate care tine cont de valorile in miscare, independent de ce
se intampla cu ele in caz de lichidare a intreprinderii, adica o contabilitate dinamica. El pledeaza
pentru o contabilitate de tip dinamic.

Lucrarea „Bilantul dinamic” a generat un alt mod de a gandi contabilitatea. Multe din
ideile lui Schmalenbach au constituit puncte de plecare pentru reflectii ulterioare. In definitia
data astazi elementelor reprezentand activul bilantier, in cadrele contabile conceptuale ale tarilor
anglo-saxone si in cel international, este prezenta sintagma „resurse ... susceptibile sa genereze
avantaje economice viitoare” („posturi in suspensie ca forte ce concura la formarea rezultatului”,
in viziunea lui Schmalenbach).

1.3. Idei exprimate in literatura de specialitate cu privire la bilantul contabil

In decursul timpului, profesionistii au formulat diferite definitii ale bilantului, care se


disting prin anumite nuante de exprimare. Cu titlu de exemplu iata cateva dintre ele:

• „Bilantul reprezinta forma intrebuintata de practica vietii economice, pentru prezentarea


scrisa a averii, obligatiilor, a capitalului propriu, precum si a folosirii averii si inlocuirii
sale dupa norme care s-au dovedit deosebit de utile conducerii economice eficiente”
(Walter Le Coutre).
• „Bilantul reprezinta un mijloc de calcul si reprezentare a veniturilor si cheltuielilor,
incasarilor si platilor, deci de prezentare in dinamica a rezultatelor activitatii
intreprinderii” (E. Schmalenbach).
• „Bilantul reprezinta prezentarea sumara a inventarului intreprinderii sub forma unui
tablou similar structurii contului” (I. N .Evian).
• „Bilantul reprezinta situatia patrimoniala definitiva prezentand in forma contabila activul
si pasivul patrimoniului impreuna cu influentele (rezultatele) modificarilor lui initiale;
bilantul este contul contabil prin care se includ toate conturile de activ si de pasiv, care se
trec asupra gestiunii viitoare, reprezentand existenta de activ si de pasiv, spre a se
redeschide anul viitor” (Sp. Iacobescu).
• „Bilantul reprezinta situatia contabila reprezentand in mod concentrat, dar separat, activul
si pasivul, cu elementele componente ale unei unitati economice evidentiind rezultatele
intr-o perioada de timp determinata” (V. M. Ioachim).
• „Bilantul reprezinta instrumentul principal si caracteristic de sintetizare si generalizare la
un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentari a datelor si informatiilor
contabile privind mijloacele economice si sursele lor de formare, cat si rezultatele
activitatii la toate verigile economiei nationale” (C. G. Demetrescu).
• „Bilantul reprezinta un model sintetic prin intermediul caruia se asigura o abordare a
structurii economico-fiananciare a unitatii pornind de la partile sale componente catre
caracteristicile de ansamblu” (M. Ristea).
• „Bilantul este o reprezentare a utilizarilor si resurselor de care dispune o unitate
patrimoniala la un moment dat” (N. Feleaga si I. Ionascu).

Din opiniile exprimate, rezulta anumite elemente comune care se regasesc , potrivit
carora bilantul:

- este un document de sinteza contabila si instrument practic de gestiune a


patrimoniului;

- reflecta averea intreprinderii si evolutia acesteia, precum si sursele ei de finantare;

- permite determinarea rezultatului aferent unui exercitiu;

- este instrument de inchidere si deschidere a gestiunii exercitiului;

- constituie sursa de informatii pentru analiza situatiei financiar-patrimoniale,


materializandu-se principalele functii ale bilantului: functia de reflectare si generalizare, de
control si de analiza, de instrument de echilibru economico- financiar, de decontare a
patrimoniului si de previziune.

1.4. Scurta prezentare a teoriilor bilantului

Ca instrument principal de materializare a principiilor contabile, bilantul a constituit


obiectul de studiu al specialistilor, de la inceputul utilizarii lui, conturandu-se astfel mai multe
teorii. Teoriile bilantului au in vedere continutul, scopul urmarit si modalitatea de evaluare a
posturilor din bilant. Ceea ce diferentiaza si nuanteaza dupa caz, o teorie de alta este modul lor
de divizare si agregare a acestor structuri (posturi). Cele mai importante teorii asupra bilantului
sunt:

• Toeria statica a bilantului, elaborata dupa unele pareri de H. Nicklisch, iar dupa altele
de Walter le Coutre, potrivit careia bilantul, prin continutul lui, caracterizeaza la un
moment dat situatia patrimoniului si rezultatul financiar. Elementele patrimoniale
cuprinse in bilant sunt evaluate la pretul lor de procurare. Dupa aceasta teorie, bilantul
static devine un mijloc de constatare si de calculare a patrimoniului la un moment dat, dar
nu si un mijloc de calcul al rezultatului financiar, care apare ca o modificare de avere
(crestere in cazul profitului, micsorare in cazul pierderii).
• Teoria dinamica a bilantului (elaborata de E. Schmalenbach) considera ca functia
principala a bilantului o reprezinta determinarea rezultatului financiar. In activ mijloacele
au un caracter tranzitoriu, o parte din ele identificandu-se cu viitoare cheltuieli sub forma
de consumatii naturale sau plati, iar o alta parte cu venituri viitoare sub forma de incasari,
dupa cum obligatiile reprezinta cheltuieli si plati viitoare.
• Teoria eudinamica a bilantului este o continuare a teoriei dinamice, potrivit careia se
considera ca pentru mentinerea substantei patrimoniului si determinarea unui rezultat
financiar real, elementele patrimoniale trebuie evaluate la preturile „prudentei maxime”,
astfel incat sa se tina seama de riscurile sigure si probabile la care este supusa
intreprinderea, precum si veniturile realizate de fapt.
• Teoria organica a bilantului (elaborata de Fr. Schmidt) are in vedere faptul ca bilantul
trebuie sa asigure posibilitatea evidentierii atat a marimii patrimoniului (averii), cat si
valorificarea acestuia, marcata prin rezutatul obtinut, influentat atat de activitatea proprie,
cat si de mecanismele pietei. Realizarea acestui deziderat este posibila prin folosirea in
evaluare a pretului zilei.
• Teoria pagatorica a bilantului (elaborata de E. Kosial) are la baza calculatia totala a
rezultatelor financiare prin bilant, in care se compara totalitatea platilor si incasarilor,
rezultand un sold sub forma de disponibilitati, care ar fi echivalentul rezultatului (profit).
Elementele bilantului pagatoric sunt pentru activ cele de incasari, venituri , creante si
rezerve, iar pentru pasiv cele de plati, cheltuieli, obligatii pentru sume primite (avansuri
primite). Delimitate in timp, veniturile si cheltuielile se grupeaza in anticipate, curente si
trecute.
• Teoria unitara realizeaza o simbioza a teoriei statice si dinamice care, practic au aceeasi
importanta pentru intreprindere, in sensul ca bilantul este la fel de important atat in
cunoasterea evolutiei patrimoniului, cat si a rezultatului fiecarui exercitiu. Structura
elementelor patrimoniale in bilant trebuie facuta in raport atat cu caracterul si rolul lor in
activitatea intreprinderii, cat si cu relatiile de drepturi si obligatii ce se nasc pentru
intreprindere in cursul desfasurarii activitatii ei.
• Teoria nominalista a bilantului potrivit careia continutul bilantului se fundamenteaza
pe elementele de venituri si cheltuieli, ca principale componente ale procesului de
exploatare, care cuprinde o serie de circuite economice, ale caror extremitati le formeaza
liciditatile (banii). La data intocmirii bilantului anual elementele patrimoniale se afla in
stare diferita in raport cu revenirea lor in stare baneasca. In consecinta, veniturile si
cheltuielile sunt evaluate fictiv, iar calculele efectuate pe baza bilantului au un caracter
relativ. Numai la lichidarea intreprinderii se poate intocmi un bilant real, cand intregul
patrimoniu este transformat in bani.
• Teoria bilantului multiplu are in vedere dubla reprezentare a patrimoniului – ca
principiu de baza al contabilitatii – in conditiile in care bilantul este folosit ca model de
stare si miscare, bazat pe calcul economic, pentru reflectare in conturi si previziune a
activitatii intreprinderii.
• Teoria bilantului functional considera bilantul ca fiind ansamblu de stocuri de utilizari
si stocuri de resurse. Aceasta conceptie permite investigarea activitatii pe cicluri de
operatii, luand in considerare rolul fiecaruia in functionarea intreprinderii. Elementele
patrimoniale sunt evaluate la preturile de achizitie, neluandu-se in considerare valoarea
lor reala.

Elementul important consta in faptul ca bilantul trebuie sa fie astfel conceput incat sa
asigure informatia necesara pentru analiza situatiei financiar-patrimoniala a intreprinderii,
intrucat, „cifrele bilantului nu vor capata semnificatia lor reala decat printr-o analiza si
interpretare care le va confrunta cu trecutul, le va face sa traiasca in prezent si le va evalua in
viitorul probabil” (F. G. Snozii).
1.5. Bilantul si conceptul juridic al patrimoniului

Din punct de vedere juridic, bilantul sintetizeaza starea patrimoniala, respectiv


ansamblul drepturilor si angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat. Bilantul
constituie reprezentarea patrimoniului unui agent economic: intreprindere, individ, societate,
asociatie, cooperativa...

Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate si cele de creanta si


confera titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea obtinerii
unor prestatii din partea altor persoane (drepturi de creanta). Bilantul prezinta in activ, pe baza
evaluarii monetare, aceste componente ale drepturilor patrimoniale.

Drepturile de proprietate confera titularilor lor posibilitatea de a utiliza un obiect in


scopul consumului sau produtiei, permitand astfel sa se obtina un venit si posibilitatea de a
transmite acel obiect altei persoane.

O intreprindere detine asemenea drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat


de obiecte. Unele sunt bunuri materiale cum ar fi terenurile, cladirile, stocurile de marfuri, de
materii prime, de produse finite etc. Dar si unele bunuri imateriale pot reprezenta drepturi de
proprietate, cum ar fi: brevetele, licentele, concesiunile, programele informatice, marci de fabrica
si alte elemente necorporale.

In al doilea rand, drepturile patrimoniale inglobeaza drepturile de creanta, adica


drepturile asupra tertilor. Ele corespund angajamentelor contractate cu diferiti parteneri in
interesul intreprinderii. Astfel, clientii carora le-a fost acordat un termen de plata si-au luat
angajamentul de a plati suma stabilita la o scadenta ulterioara livrarii bunurilor sau serviciilor.
De asemenea, beneficiarii unui imprumut sunt debitori ai intreprinderii si se angajeaza sa
restituie in viitor suma si sa plateasca dobanzile prevazute. Drept urmare, conturile de
imobilizari, clienti si debitori corespunzatoare drepturilor de proprietate si de creanta se vor gasi
in activul bilantului.

Angajamentele patrimoniale corespund obligatiilor pe care intreprinderea le are la


o anumita data. Aceste angajamente pot fi diferentiate dupa originea lor. Unele constituie
consecinta unei decizii voluntare, in timp ce altele corespund obligatiilor impuse intreprinderii.
Astfel, atunci cand intreprinderea contracteaza un imprumut sau cand solicita amanarea
obligatiei de plata fata de furnizor, ea isi ia angajamente in mod liber, care se concretizeaza in
datorii. In schimb, cand intreprinderea este supusa impozitarii, datoria fiscala nu rezulta dintr-un
angajament voluntar, ci dintr-o prelevare obligatorie care-i este impusa.

Angajamentele patrimoniale pot fi diferentiate de asemenea, dupa efectele lor, in


angajamente corespunzatoare datoriilor si corespunzatoare capitalurilor proprii. Cele
corespunzatoare datoriilor implica, in general, pentru intreprindere obligatia de plata a
dobanzilor si de rambursare a datoriilor, in functie de modalitatea si scadenta convenita in
contract. Angajamentele corespunzatoare capitalurilor proprii apar in legatura cu remunerarea
proprietarilor fondurilor puse la dispozitia intreprinderii sub forma de aport initial la constituirea
capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei cresteri de capital, fie pentru acceptarea
mentinerii profiturilor nedistribuite, care, in fapt reprezinta reprezinta rezerve ce vor majora
capitalul propriu, prin incorporarea lor in cuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprima valoarea drepturilor pe care proprietarii le detin asupra


intreprinderii, cu toate ca angajamentele de remunerare si de rambursare luate de aceasta fata de
proprietarii sai sunt nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiaza de nici o garantie ferma care sa
le asigure recuperarea fondurilor investite si nici de o certitudine in ceea ce priveste data unei
eventuale recuperari. In legatura cu remunerarea capitalurilor investite, exista riscul de
nedistribuire a dividendelor, in ipoteza in care rezultatele obtinute de intreprindere vor fi slabe.
In compensarea riscurilor care decurg din aceasta nedeterminare, proprietarii pot beneficia de trei
avantaje majore si anume: dividende superioare, daca intreprinderea are o evolutie financiara
favorabila si degaja rezultate bune la sfarsitul exercitiului contabil (remunerarea nefiind
garantata in caz contrar), cresterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogatiei pe care proprietarii
o detin in intreprindere (chiar daca nu poate fi avut in vedere un anumit termen pentru
recuperarea sa) si dreptul de participare la deciziile majore din viata intreprinderii (in special la
cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).

1.6. Abordari contemporane privind bilantul contabil

A. Abordarea patrimoniala a bilantului contabil

O prima grupa de abordari sunt concentrate pe conceptul de patrimoniu.


Determinarea, structura si cunoasterea patrimoniului de realizeaza cu ajutorul bilantului.
Patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale si necorporale), al drepturilor si
obligatiilor ce caracterizeaza situatia unei entitati patrimoniale la un moment dat.

In literatura de specialitate, autohtona si straina, au fost formulate mai multe acceptii


ale conceptului de patrimoniu – juridica, economica si economico-juridice.

Din punct de vedere economic, bilantul prezinta capitalurile titularului de


patrimoniu. Capitalurile sunt reprezentate atat sub aspectul originii lor, respectiv resursele
(aporturi la capital, rezerve, datorii, beneficii etc.), cat si al modului de utilizare (bunuri
economice, creante, pierderi etc.). Acest mod de interpretare genereaza ecuatia bilantiera de tip
economic:

Utilizari = Resurse

Pe plan procedural, forma cea mai simpla de regasire a ecuatiei bilantiere este:
Active = Pasive

Modelul economic de bilant permite sa se raspunda la intrebari ca: „de unde vin
fondurile necesare finantarii intreprinderii sau, altfel spus, de cine este ea finantata?”; „care sunt
necesitatile intreprinderii sau altfel spus, care a fost utilizarea data resurselor de care aceasta
dispune?”.

Din punct de vedere juridic, un bilant reflecta: drepturile de proprietate si de creanta,


clasificate intr-o ordine rationala, datoriile intreprindeii fata de terti (la modul general, creditori
ai acesteia) si datoriile ei fata de aportorii de capitaluri pe baza de risc (a.sociati), clasificate intr-
o ordine rationala.

Potrivit conceptiei patrimoniale privind intreprinderea, aceasta apare ca o entitate


juridico-economica ce poseda un patrimoniu inventariat in activul bilantier (bunuri si creante),
datorii si capitaluri proprii.

La data inchiderii exercitiului, expresia valorii patrimoniale privind intreprinderea o


reprezinta activul net contabil, respectiv capitalurile proprii determinate ca diferenta intre activul
total (exclusiv activele fictive) si datoriile totale contractate sau prin insumarea capitalului social,
a rezultatelor si a rezervelor ce se cuvin actionarilor.

Pornind de la abordarea juridica a bilantului, analistii financiari utilizeaza conceptul


de situatie neta, care reprezinta valoarea drepturilor pe care le poseda proprietarii asupra entitatii
patrimoniale, altfel spus , valoarea datoriilor intreprinderii fata de proprii asociati:

S=A–D

in care: S = situatia neta

A = active

D = datorii fata de terti

Situatia neta evidentiaza sumele ce vor reveni asociatilor sau actionarilor in caz de
lichidare, daca cesiunea elementelor de activ (exclusiv nonvalorile) asigura lichiditati la un nivel
corespunzator valorii nete bilantiere a acestora si daca nu apar datorii necontabilizate. In
literatura de specialitate, se intalnesc drept termeni echivalenti patrimoniul si, mai ales
patrimoniu net.

B. Abordarea functionala a bilantului contabil

Daca analiza financiara pe baza bilantului patrimonial poate fi considerata ca a.vand


un caracter static, care nu permite evidentierea legaturilor semnificative dintre resurse si nevoi,
conceptia functionala a bilantului raspunde exigentelor unei analize dinamice, deoarece se
bazeaza pe ipoteza continuitatii activitatii.

Abordarea de tip functional presupune tratarea bilantului contabil prezentat de


intreprindere, prin regruparea functiilor acesteia. Potrivit acestei conceptii, activitatea unei
intreprinderi este analizata pe cicluri de operatiuni, luand in considerare rolul fiecarui ciclu in
functionarea acesteia.

Analiza bilantului functional isi propune sa investigheze nevoile intreprinderii si


modul de finantare al acestora, prin realizarea unui instantaneu al derularii difertelor cicluri.

Elementele bilantului functinal trebuie reclasificate dupa criteriul duratei (cu durata
peste un an si, respectiv, cu durata sub un an), fapt ce permite trecerea de la bilantul functional la
bilantul financiar.

C. Abordarea bilantului contabil potrivit conceptiei anglo-xaxone si nord-


ameriana.

Potrivit conceptiei anglo-saxone, care exclude judecatile patrimoniale, bilantul


contabil este documentul de sinteza care prezinta situatia financiara a firmei. In contabilitatile
anglo-saxone, domina principiul prevalentei economicului asupra juridicului.

Complementar rolului sau de a completa informatiile privind „compozitia


beneficiului”, bilantul contribuie la furnizarea bazei informationale privind evaluarea structurii
capitalului, calcului ratei de randament si de determinare a lichiditatii si flexibilitatii financiare a
intreprinderii.

Modelele de prezentare si de intocmire a bilantului variaza de la o tara la alta.


Principalele elemente care diferentiaza prezentarea bilantului in diferite tari sunt: ordonarea
activelor si pasivelor, si modul de inscriere a rezultatului in bilant. Ordonarea activelor dupa
lichiditatea lor si a pasivelor dupa exigibilitatea acestora constituie o optiune universala. Aceasta
optiune este aplicata dupa doua modalitati distincte in diferite tari. O prima modalitate de
prezentare consta in clasarea elementelor de activ in ordinea lichiditatii crescatoare si a
elementelor de pasiv in ordinea exigibilitatii crescatoare (Franta, Belgia, Germania). Ce-a de-a
doua modalitate de prezentare, utilizata de tarile anglo-saxone, claseaza elementele de activ dupa
lichiditatea descrescatoare, iar elementele de pasiv dupa exigibilitatea descrescatoare, ceea ce
evidentiaza faptul ca accentul este pus pe lichiditatile si exigibilitatile imediate.

La intreprinderile nord-americane, bilantul contabil poate fi prezentat fie in format


orizontal (in cont), fie in format vertical (in lista). Indiferent de forma de prezentare, bilantul
include trei mase valorice: activele (engl. „assets”), datoriile (engl. „liabilities”) si capitalurile
proprii (engl. „shareholders equity”).
Formatul orizontal probeaza o data in plus importanta elementelor pe termen scurt, in
timp ce prezentarea verticala pune in evidenta prioritatea tertilor (creditorilor) fata de proprietari.
Situatia neta (capitaluri proprii) are semnificatia unei „parti reziduale”.

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijina, pe de o parte, pe conceptia patrimoniala a


intreprinderii, iar, pe de alta parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilantiere.Analiza
bilantului prin prisma lichiditatii/exigibilitatii si flexibilitatii financiare permite evaluarea riscului
si a misarilor viitoare de trezorerie.

Lichiditatea exprima capacitatea unui activ de a fi transformat intr-un interval de


timp in disponibilitati, iar exigibilitatea se refera la perioada de timp necesara pentru ca o datorie
sa poata fi achitata.

Flexibilitatea financiara reprezinta capacitatea de adaptare financiara a firmei la


schimbari, respectiv aptitudinea acesteia de a proceda la modificarea valorilor si a calendarului
miscarilor de trezorerie, in scopul satisfacerii unor nevoi si situatii neprevazute.Unei
intreprinderi ii lipseste flexibilitatea, atunci cand nivelul lichiditatilor sale este insuficient pentru
a face fata achitarii la scadenta a datoriilor sau pentru a asigura finantarea cresterii sale
economice. O intreprindere care sesizeaza cu usurinta oportunitatile de investitii si dispune de
disponibilitatile care ii permit a face fata unor situatii dificile si neprevazute, poate fi considerata
a avea un grad ridicat de flexibilitate financiara.

1.7. Structuri bilantiere utilizate in practica mondiala

1.7.1. Directivele Uniunii Europene si bilantul contabil

Uniunea Europeana si-a concentrat eforturile pe linia armonizarii sistemelor de


contabilitate si a intocmirii rapoartelor societatoilor comerciale, fapt concretizat in elaborarea de
directive, fiecarui stat membru revenindu-i obligatia incorporarii acestora in legislatia proprie.
Armonizarea are drept atribut realizarea comparabilitatii intre diferitele norme.

Preocuparile armonizarii contabilitatii s-au concretizat la nivelul Uniunii Europene,


in adoptarea urmatoarelor trei documente semnificative: Directiva a IV-a, Directiva a VII-a si
Directiva a VIII.

Directiva a VII-a are ca obiect conturile consolidate si a fost adoptata la 13 iunie


1983 de catre Uniunea Europeana.

Directiva a VIII-a cuprinde prevederi utile in domeniul unui control competent in


materie de legalitate a bilanturilor incheiate de societatile comerciale.

Directiva a IV-a, elaborata la 25 iulie 1978 si revizuita la 8 noiembrie 1990, a vizat


cu predilectie coordonarea dispozitiilor nationale referitoare la structura si continutul conturilor
anuale, si ale raportului de gestiune, modurile de evaluare cat si publicaea acestor documente
pentru societatile de capitaluri ( societatile cu raspundere limitata si societatle pe actiuni).

Directiva a IV-a a prevazut doua scheme pentru bilant, din care doar una trebuie
aplicata la alegere:

- prima schema (descrisa de articolul 9) prezinta bilantul sub forma bilaterala, format
orizontal (de cont);

- a doua schema (descrisa de art. 10 ) prezinta bilantul contabil sub forma de lista,
format vertical.

Schema descrisa de articolul 9 prevede in partea stanga activul, descompus in sase


mari rubrici, notate de la A la F, iar in partea dreapta, pasivul, descompus in cinci mari rubrici,
notate de la A la E:

Bilantul contabil format orizontal (in cont):

ACTIV Sume PASIV Sume


A. CAPITAL SUBSCRIS
NEVARSAT A. CAPITALURI PROPRII
B. CHELTUIELI DE
CONSTITUIRE I. Capital subscris
C. ACTIV IMOBILIZAT II. Primele de emisiune
I. Imobilizari necorporale III. Rezerve din reevaluare
II. Imobilizari corporale IV. Rezerve
III. Imobilizari financiare V. Rezultate reportate
D. ACTIV CIRCULANT V. Rezultatul exercitiului
B. PROVIZIOANE PENTRU
I. Stocuri
RISCURI SI CHELTUIELI
II. Creante C. DATORII
D. CONTURI DE
III. Valori mobiliare REGULARIZARE
IV. Disponibil in banci,
disponibil in cont de cecuri
postale, in cecuri si casa E. BENEFICIUL EXERCITIULUI
E. CONTURI DE
REGULARIZARE
F. PIERDEREA
EXERCITIULUI

Directiva a IV-a lasa posibilitatea inscrierii creantei privind capitalul subscris


nevarsat, ca prima rubrica a activului (asa cum rezulta din schema de mai sus) sau ca un element
component al activului circulant (rubrica de creante).
Cheltuielile de constituire sunt inscrise distinct, inaintea activului imobilizat, dar
directiva lasa si posibilitatea inscrierii lor ca element component al activelor necorporale
(acceptandu-se judecata ca astfel de cheltuieli reprezinta un element de activ fictiv, necesitatea
capitalizarii lor fiind o optiune de probat).

Directiva prezinta beneficiul sau pierderea ca ultima rubrica a pasivului, respectiv, a


activului bilantier. Totusi, ea lasa legislatiilor nationale posibilitatea de a inscrie, cu semne
diferite, aceste elemente, in structura rubricii A din pasiv (in componenta capitalurilor proprii).

Directiva reuneste sub acelasi element cheltuielile in avans si veniturile de primit,


considerandu-le in virtutea actiunii principiului independentei exercitiilor, conturi de
regularizare. Acest element poate sa fie prezentat fie in cadrul unei rubrici distincte in structura
creantelor, fie in rubrica E din activ.

In acelasi mod Directiva a IV-a runeste sub acelasi element cheltuielile de platit si
veniturile in avans, considerandu-le conturi de regularizare, in virtutea actiunii principiului
independentei exercitiilor. Acest element poate sa fie prezentat fie in cadrul unei rubrici
distincte, in structura rubricilor de datorii, fie in rubrica D din pasiv.

Schema descrisa de articolul 10, care prezinta bilantul sub forma lista, permite
calculul unor indicatori economico-financiari necesari gestiunii intreprinderii si faciliteaza
analizele de tip solvabilitate-lichiditate. Rubricile listei sunt notate de la A la L:

Bilant contabil format lista (vertical)

A. CAPITAL SUBSCRIS NEVARSAT

B. CHELTUIELI DE CONSTITUIRE