Relatia predare-invatare-evaluare

Predarea, invatarea si evaluarea sunt actiuni de baza ale procesului de

invatamant.
Procesul de invatamant este o activitate de cucerire si asimilare de catre elevi a bazelor
stiintelor, sub indrumarea profesorului. Este vorba de cooperarea dintre elevi si profesor
in efortul comun de instruire si autoinstruire.
Notiunea prin care exprimam activitatea desfasurata de profesor in procesul de
invatamant, in clasa, este de predare, iar notiunea prin care denumim tipul specific de
activitate desfasurata de elevi este cea de invatare.
Procesul de invatamant este eficient numai atunci cand cele trei activitati fundamentale
ale sale, predarea, invatarea si evaluarea, formeaza o unitate organica, atunci cand
activitatea comuna a celor doi agenti asigura dezvoltarea treptata a elevilor, realizand
obiectivele educationale propuse.
Procesul de invatamant este, in esenta, un proces de comunicare. Dialogul permanent
care se produce in clasa intre profesor si elevi - uneori in mod expres (comunicare
verbala), alteori in mod tacit (comunicare nonverbala ) - fac ca predarea, invatarea si
evaluarea sa functioneze in mod unitar ca o comunicare pedagogica, continua. Aceasta a
condus la necesitatea de a le exprima impreuna, prin sintagma predare- invatare, care se
incheie cu evaluarea.
In ceea ce priveste invatarea - de multe ori si evaluarea, acestea pot avea loc si
independent de predare. Elevul invata ( se autoinstruieste ) si-si autoevalueaza rezultatele
si in afara lectiei.
De regula, activitatea de invatare se incepe si se realizeaza in clasa, se completeaza acasa
prin studiu individual si apoi se evalueaza si se continua in clasa.
a)PREDAREA

Predarea, ca latura a procesului de invatamant,include toate activitatile instructive

educative conduse de profesor, inclusive cele care privesc formarea calitatilor psihice
afective,volitive,caracteriale.Raspunzand la intrebarile cum se organizeaza secventele de
instruire si ce anume trebuie sa invete elevii,predarea reprezinta latura intentionala a
procesului de invatamant ,cuprinzand si conducerea elevilor,generalizarea constatarilor,
planificarea continuturilor etc.
Predarea a fost multa vreme activitatea dominanta in invatamant,astazi punanduse mai mult accent pe functia invatarii,pe participarea elevilor in dobandirea cunostintelor
si formarea de priceperi si deprinderi.Avand statutul unei activitati de initiere a elevului
in universul lumii valorilor,predarea este o componenta a instruirii,o componenta
sistemica si ea integreaza un numar mare de variabile.
In didactica traditionala, predarea a fost considerata doar ca o activitate de
comunicare, de transmitere a informatiilor, de prezentare a materiei ce trebuie predata
de catre profesor. In prezent, chiar daca termenul de predare se mentine, el are un
continut mai bogat. Predarea include intregul sistem de actiuni desfasurate de profesor
prin care el asigura conditii optime de invatare. Deci, totul este subordonat activitatii de
invatare la care participa elevii; cel care invata este elevul, iar profesorul il conduce, il
indruma, il sprijina, il ajuta, il invata cum sa invete.

In acest sens, noile documente ale continutului invatamantului stipuleaza ca

elemente de certa noutate : ' plasarea invatarii - ca proces - in cadrul demersurilor
scolii(important este nu ceea ce profesorul a predat, ci ceea ce elevul a invatat ),' precum
si 'orientarea invatarii spre formarea de capacitati si atitudini, prin dezvoltarea
competentelor proprii rezolvarii de probleme si prin folosirea strategiilor participative in
activitatea didactica.'
Functiile predarii se extind de la comunicarea informatiilor, care-si mentine un rol
important, la activitati de organizare, de conducere si dirijare a invatarii, de inovare a
procesului de invatamant si de creatie didactica. La fiecare secventa de instruire

profesorul parcurge trei etape ale unei actiuni eficiente : proiectarea, desfasurarea
procesului, evaluarea rezultatelor.
El concepe, proiecteaza programul activitatii instructiv-educative, organizeaza si indruma
activitatea de invatare a elevilor, controleaza si evalueaza rezultatele, iar apoi proiecteaza
noua etapa. Toate aceste atribute confera profesorului rolul conducator al procesului
instructiv-educativ.
b). INVATAREA - act de cunoastere
Invatarea presupune, in general, orice achizitie noua, care se manifesta ca o schimbare
in sfera comportamentala, ca rezultat al exersarii ; ea are menirea de a asigura
adaptarea organismului la mediu.
Invatarea este un capitol important al psihologiei.
Au fost elaborate numeroase teorii ale invatarii. Vom retine doar doua, mai
semnificative : invatarea simpla, de tip conditionat, si invatarea complexa, cognitiva,
constienta.
Invatarea simpla se realizeaza fie pe baza mecanismelor, fie pe baza 'incercarilor si
erorilor'.
Ea este considerata rezultat al conditionarii si intaririi conexiunilor dintre stimuli ( S )
si raspunsuri ( R). De aceea, aceste teorii mai sunt cunoscute si sub denumirea de 'teorii
S - R'. Formarea reflexelor conditionate constitue modelul elementar al invatarii.
Termenul de 'reflex' este folosit in sens de reactie, de raspuns al organismului la stimuli
externi (sau interni ), reactie care se infaptuieste cu participarea sistemului nervos
central. In sens larg, chema aceasta a conditionarii se extinde si in domeniul invatarii
umane. La om intervin si anumite atitudini, se suprapun decizii voluntare, care schimba
forma activitatii, o complica, ea devenind intentionata.
Invatarea cognitiva, complexa, constienta este proprie omului. Invatarea umana este o
invatare sociala ; ea reprezinta valorificarea experientei acumulate de generatiile

anterioare. Transmiterea acestei experiente, cum s-a mai aratat, nu se face pe calea
ereditatii, ci prin invatare, iar acumularea ei se face cu ajutorul limbajului, care este
propriu omului. Fiecare individ gaseste in societate un imens tezaur de experienta, pe
care-l preia si-l valorifica individual. Prin urmare, cunostintele pe care le dobandeste
elevul sunt produsul unei bogate experiente, la imbogatirea careia au contribuit
numeroase generatii. Ele, cunostintele, nu se preiau gata elaborate, ci se reconstitue de
fiecare individ care le invata.
Ceea ce caracterizeaza, in general, invatarea umana este explorarea vie si selectiva a
situatiilor, cu posibilitatea de a elabora forme noi de adaptare, precum si intentia
deliberata a individului de a invata. Totdeauna invatarea se bazeaza pe o motivatie
constienta si urmareste un scop. In acelasi timp, invatarea umana se caracterizeaza prin
cautarea constienta de a da un raspuns compotamental cat mai adecvat.
Invatarea umana nu se reduce la o absorbtie pasiva de informatii, ci este un proces activ
de reconstructie, prin efort propriu si prin mijloace intelectuale, a ceea ce trebuie
invatat ; ea este un proces de organizare si integrare a noilor achizitii in propriul sistem
de cunostinte si deprinderi.
Controlul permanent si autocontrolul constituie alte caracteristici ale invatarii umane.
Invatarea desfasurata de scolari este in esenta un proces de asimilare a cunostintelor, de
prelucrare si interiorizare a lor, de formare a deprinderilor, de insusire a tehnicilor de
invatare, de formare a aptitudinilor.
In procesul invatarii, gandirea opereaza cu informatii condensate in notiuni si categorii
de notiuni. De aceea, elementul cel mai caracteristic al conduitei inteligente a omului
este capacitatea lui de a forma notiuni. Notiunea sau conceptul condenseaza informatia
cu privire la o clasa de obiecte sau fenomene. Informatiile cu care mai operam mai sunt
incluse si in definitii, reguli, principii, legi, teoreme, care contin, de asemenea, note
esentiale, insusiri importante menite sa orienteze activitatea.
Toate aceste forme de prezentare generalizata a gandirii sunt cuprinse in denumirea de
cunostinte. Ne reamintim ca acestea ( cunostintele ) sunt un sistem de date, fapte,
prelucrate si generalizate sub forma de notiuni, definitii, reguli, teoreme, norme,

principii, legi etc. Ele nu sunt insa simple date, ci sunt generalizari, adica date
prelucrate cu ajutorul gandirii, din care a fost retinut esentialul, generalul.
Problema generala a teoriei invatarii a fost si este aceea de a lamuri esenta si
mecanismul formarii notiunilor, a insusirii cunostintelor.
In legatura cu aceasta problema au fost elaborate doua categorii de teorii :
a). teorii care considera ca notiunile se formeaza pe baza imaginilor acestora, a
perceptiei ;
b). teorii care sustin ca notiunile se formeaza pe baza actiunii ;
a). Adeptii psihologiei clasice au formulat teza dupa care procesul de insusire a
conceptelor se produce prin trecerea de la datele perceptiei (furnizate direct pe calea
simturilor ) la prelucrarea acestora, prin care se ajunge la generalizarea lor pentru o
intreaga categorie (clasa )de obiecte sau fenomene.
In sens larg, insusirea cunostintelor presupune trecerea de la examinarea faptelor,
datelor brute la generalizari sau principii, de la datele perceptiei la notiuni, definitii etc.
Potrivit acestor teorii, conceptele se formeaza pornind de la datele perceptiei.
Impresiile achizitionate cu ajutorul simturilor devin fapte de constiinta (senzatii,
perceptii, reprezentari. Prin prelucrarea materialului faptic cu ajutorul operatiilor de
gandire se ajunge la desprinderea notelor comune si esentiale ale unei clase de obiecte,
fapte, fenomene si la generalizarea lor, adica la notiuni.
In acest sens apare fireasca recomandare de a se prezenta elevilor un material concret,
intuitiv, bogat si variat pentru ca ei sa poata ajunge la generalizare.
Cercetarile mai noi in acest domeniu, efectuate de reputati psihologi, au aratat limitele
acestor teorii. Observatia lor consta in aceea ca didactica traditionala se bazeaza pe
imprimarea imaginilor in mintea elevului, pe copiile pe care le lasa perceperea
obiectelor si fenomenelor in mintea copiilor. Ei sustin ca o asemenea conceptie asupra

cunoasterii, a formarii notiunilor este simplista, nu corespunde realitatii. ( Hans Aebli,

Didactica psihologica,Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1980 )
Daca in acceptia psihologiei clasice cunoasterea se relizeaza, in principal, prin
intermediul perceptiei, in viziunea noua 'instrumentul' cunoasterii il constitue, in
principal, actiunea.
b). Teorii cu privire la formarea notiunilor pe baza actiunii :
Psihologia moderna, prin reprezentanti de seama ( Jean Piaget, P.I.Galperin, Jerome
Brumer s.a.) fundamenteaza teza dupa care formarea notiunilor are loc nu pe baza
imaginii, ci pe baza actiunii cu ele. Ei considera actiunea drept un izvor al
cunostintelor, perceptia fiind asociata, integrata in contextul activitatii. Operatiile
concrete cu obiectele se interiorizeaza si devin operatii logic abstracte ( mintale ).
De aceea, pentru formarea unor asemenea operatii ( mintale )trebuie pornit de la
operatiile concrete cu obiectele. Ei deplaseaza bazele formarii notiunilor de pe obiecte
ca atare pe actiunile efectuate cu obiectele.
| Hans Aebli, Didactica Psihologica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1980. |
Conceptia scolii conduse de J.Piaget cu privire la formarea notiunilor poate fi rezumata
la urmatoarele :
- La baza formarii notiunilor sta actiunea si nu imaginea ;
- Imaginea constitue un suport al gandirii ;
- Actiunile operatiilor concrete in operatii abstracte constitue un proces care parcurge
mai multe etape, se desfasoara in timp ;
Cum se constata, scoala lui Piaget considera actiunea concreta drept 'izvor si mediu al
inteligentei', trasatura esentiala a gandirii logice fiind aceea de a fi operativa, adica de a
prelungi actiunea, interiorizand-o in plan mintal.
'Operatiile nu sunt altceva decat produsul interiorizarii si al coordonarii actiunilor astfel
incat fara activitate nu ar putea exista o intelegere autentica' ( Jean Piaget ).

J.Piaget nu neaga importanta imaginii in invatare, dar nu-i atribue locul central.
Imaginea este un suport al gandirii care, simbolizand operatiile , face posibila evocarea
lor interioara. Intre perceptie si notiune exista o stransa legatura ; perceptia constitue
baza de plecare pentru insusirea notiunilor. Dar pe masura ce notiunile isi imbogatesc
continutul prin intermediul actiunii, rolul perceptiei este diminuat. Are loc, dupa cum
se vede, o negare a perceptiei de catre notiune, accentul cazand pe actiune.
Procesul de invatare trebuie sa insemne pentru elev mai intai efectuarea unor actiuni
concrete, care se structureaza si se interiorizeaza, devenind operativ logice, abstracte.
Acest proces de interiorizare a actiunilor se realizeaza printr-o succesiune de
transformari, care presupun trecerea prin anumite stadii ( etape ).
Astfel, de exemplu, 'schema operatorie' de adunare ( operatie aritmetica ) nu rezulta
dintr-o simpla percepere a unor obiecte ; ea nu este inscrisa in obiecte concrete ca atare
( betisoare, bile etc ), ci in actiunea cu aceste obiecte. Prin urmare nu fotografierea
acestor obiecte furnizeaza operatia adunarii, ci activitatea copilului cu ele.
Ca si J.Piaget, psihologul P.I.Galperin considera notiunile drept rezultat al cristalizarii,
al formarii actiunilor mintale. El a elaborat teoria formarii actiunilor mintale in trei
etape.
Care sunt acestea ?
1. In formarea notiunilor se porneste de la actiunea externa ( materiala), care consta in
operarea cu materiale concrete ( prima etapa);
2. In etapa a doua are loc actiunea verbala, adica transpunerea actiunii materiale in plan
verbal, altfel spus, reproducerea ei cu ajutorul limbajului extern, oral cu voce tare ;
3. In cea de a treia etapa are loc actiunea mintala care este, in esenta, o actiune
generalizata, intelectuala ;
Deci, in cele trei etape se constata tot atatea feluri de actiuni : materiala, verbala,
mintala.

Pentru ilustrarea celor mai de sus, ne vom referi la etapele parcurse in formarea unei
operatii mintale de calcul aritmetic : 4 + 3 = 7. Atunci cand operatia mintala este
formata, ea apare ca o asociatie care functioneaza automat ; ea este un act mintal
'prescurtat' care functioneaza ca o simpla asociatie. Procesul de formare a unei
asemenea operatii se prezinta astfel :
+ Actiunea exterioara, materiala, se desfasoara cu obiecte concrete. Copilul grupeaza si
adauga in mod real un grup de obiecte ( 4 ) la un altul ( 3 ), dupa care le considera
impreuna.Deci formeaza mai intai o multime de 4 elemente (betisoare, bile buline etc.),
apoi o alta de 3 elemente ; in continuare reuneste cele doua multimi. Se poate repeta cu
obiecte diferite.
+ Actiunea se petrece in planul limbajului.Procesul isi pierde treptat caracterul de
actiune externa cu obiectele si se desfasoara prin intermediul limbajului, sub forma
dialogului profesor- elev, dar reproduce actiunea materiala.
+ Actiunea se desfasoara in planul limbajului intern, adica in plan mintal propriu-zis.Ea
se detaseaza de conditiile concrete, neesentiale (bile, betisoare etc.) si dobandeste un
caracter generalizat.Dar si pe aceasta, la inceput copilul este legat de forma 'unitatii' de
fiecare unitate in parte. Treptat, procesul mintal se prescurteaza ; la inceput adauga la
primul termen pe al doilea, luat pe unitati,apoi ajunge sa asocieze ambii termeni in
totalitate.
Astfel, cuvantul incepe sa inlesneasca interiorizarea actiunii si detasarea de conditiile
concrete, neesentiale. In felul acesta se produce schematizarea actiunii, prescurtarea ei ;
operatia este - deci - insusita.
Interiorizarea nu este o simpla repetare a actiunii in planul gandirii, ci implica o
generalizare, o eliminare a elementelor neesentiale. Ceea ce isi insuseste elevul este
schema de actiune, independent de obiectele cu care actioneaza. Aceasta schema
reflecta relatia cantitativa intre obiecte.
Formarea de operatii mintale este proprie nu doar matematicii, ci tuturor disciplinelor
scolare.

In procesul de invatamant are loc si o invatare senzoriomotorie, care duce la formarea

deprinderilor. Scrisul, cititul, desenatul s.a. presupun transpunerea unui model perceptiv
intr-o realizare motrica. Exista deprinderi legate de munca intelectuala, ca cele de mai sus
s.a., precum si deprinderi de munca in general inclusiv practice.
Calea generala de formare a notiunilor se particularizeaza in raport cu specificul fiecarei
discipline scolare.
c). EVALUAREA, actiune fundamentala a procesului invatarii
Evaluarea reprezinta o activitate complexa prin care sunt colectate, prelucrate si
interpretate informatiile privind potentialul de functionare, starea si functionarea unui
sistem, rezultatele acestora. Informatiile obtinute permit aprecierea in baza unor criterii
prestabilite si fundamentarea deciziilor ce urmeaza a fi adoptate in scopul imbunatatirii
rezultatelor si functionarii sistemului.
Scopul major al evaluarii consta in oferirea unor informatii care permit adoptarea
celor mai pertinente (dupa anumite criterii) decizii educationale.
Analiza procesului de evaluare face posibila evidentierea, in fiecare act de
evaluare, a urmatoarelor elemente:
- subiectul evaluarii, evaluatorul (cel ce evalueaza);
- obiectul evaluarii (ce evaluam)',
- baza evaluarii (criteriul de evaluare);
- scopul evaluarii (de ce evaluam);
- instrumentul de evaluare (cu ce evaluam);
- determinarea valorilor actuale ale parametrilor obiectului evaluarii (masurarea);
- compararea valorilor actuale ale parametrilor cu baza evaluarii (interpretarea);

- aprecierea rezultatelor evaluarii in forma unei judecati valorice (diagnoza).

Subiectul evaluarii este persoana ce realizeaza evaluarea. In cadrul scolii acesta,
de obicei, este profesorul care isi evalueaza propriile actiuni in procesul predarii,
activitatea de invatare a elevilor si rezultatele acesteia; elevul care in procesul instruirii
produce nenumarate evaluari si autoevaluari; reprezentantii organelor de conducere ale
sistemului de invatamint, care apreciaza eficienta functionarii acestuia; cercetatorii ce
evalueaza calitatea curriculumului, un grup de experti sau chiar un program de calculator
(in care este obiectivata experienta de evaluare a autorului etc.).
De fapt, nu sint evaluate persoanele, obiectele sau evenimentele, ci caracteristicile
lor. Obiectul evaluarii il constituie deci anume aceste caracteristici. Baza evaluarii o
reprezinta constructia, numita in literatura de specialitate in mod diferit: etalon, standard,
criteriu, scala personala, normativ s. a.
Cazul in care un grup de elevi participa impreuna cu profesorul la evaluarea
rezultatelor scolare ale colegilor de clasa reprezinta situatia de coevaluare.
Daca elevul (profesorul) este subiectul propriei evaluari, atunci ne referim la o
situatie de autoevaluare.
Dezvoltarea la elevi a unor capacitati autoevalua-tive prin asocierea acestora la
propria formare este considerata drept una din functiile principale ale evaluarii [ l ].
Asemenea capacitati pot fi dezvoltate prin evaluarea obiectiva si transparenta a elevului;
implicarea lui in coevaluarile colegilor; promovarea unei relatii profesor-elev bazate pe
incredere reciproca si conlucrare; formarea unei culturi a evaluarii.
Din definitia notiunii de evaluare rezulta ca actul evaluativ poate fi realizat prin
trei operatii de baza: masurare, apreciere, decizie.
Din perspectiva abordarii curriculare, evaluarea este integrata structural,
concomitent cu predarea si invatarea in activitatea didactica/educativa, corelata functional
cu acestea si poate fi caracterizata ca:

- actiune subordonata activitatii didactice/educative, factor de reglare-autoreglare

a acestei activitati;
- interactiune intre educator si cel educat, resursa de activizare a procesului de
invatamint;
- modalitate de perfectionare a comunicarii profesor-elev, realizata prin circuite
de conexiune inversa (feedback), externa (initiata de profesor) si interna (elaborata de
elev);
- mijloc de intarire a rezultatelor activitatii didactice/educative [2].

Evaluarea este ultima etapa, activitate fundamentala a procesului de invatamant, care

este un proces de autoreglare. Cu evaluarea se incheie circuitul predare - invatare. Prin
evaluare profesorul obtine informatiile strict necesare privitoare la rezultatele activitatii
de invatare ( cunostinte, priceperi, desprinderi, capacitati s.a.) si ca urmare, regleaza
activitatea urmatoare in vederea obtinerii unor performante superioare. Cunoasterea
performantelor obtinute la un moment dat, a eventualelor lacune, a cauzelor acestora
constitue indicatorii care stau la baza aprecierii profesorului.
In acelasi timp, prin evaluare (masurare ) profesorul are posibilitatea sa cunoasca
masura in care elevii si-au insusit materialul predat coform obiectivelor prestabilite.
Atat succesele inregistrate de elevi, cat si eventualele lacune in pregatirea lor permit
profesorului sa-si autoaprecieze propria sa activitate in toate fazele (etapele) pregatirii
si desfasurarii procesului didactic.
Toate acestea ii vor permite sa ia masuri de ameliorare a propriei sale activitati,
valoroase, cat si prin remedierea carentelor care au determinat unele lacune in
asimilarea de catre elevi.
Evaluarea, privita in acest sens, este o componenta deosebita, absolut necesara, a
procesului de invatamant. Desi tratata de obicei ca o etapa care incheie procesul de

predare - invatare, ea este prezenta, totusi, in fiecare din momentele acestui proces. In
acelasi timp, rezultatele scolare sunt dependente de celelalte componente ale procesului
de invatamant constituite intr-un sistem unitar.
Evaluarea trebuie privita si ca un moment aplicativ al invatarii. De altfel, cunostintele
se insusesc cu adevarat, in mod temeinic, in procesul aplicarii lor. In acest sens se poate
spune ca aplicarea informatiilor constitue un moment important al invatarii.
Instruirea elevilor este in esenta un act de informare.
Dar informarea nu constitue un scop in sine; ea vizeaza formarea personalitatii elevilor,
producerea unor modificari valorice pozitive in personalitatea lor, obiectivul
fundamental fiind formarea omului dezvoltat multilateral integral.
In epoca 'exploziei' de informatii fundamentale, pe cele cu valente formative mai
bogate, pe formarea capacitatii elevilor de a descoperi si utiliza informatiile in mod
creator.
Teza potrivit careia este necesar sa se mute accentul de pe latura informativa pe cea
formativa nu trebuie inteleasa in sensul diminuarii informativului. Informarea si
formarea constitue o unitate dialectica. Nu se poate realiza formarea in mod
independent de informare. Pentru a exersa gandirea, in vederea formarii unor
capacitati, ea trebuie sa opereze asupra unui material. Notiunile deci informatiile ,
constitue continutul operatoriu al gandirii ; prin modul in care elevii opereaza cu ele,
informatiile dobandesc functionalitate, integrandu-se si structurandu-se in sistem de
cunostinte, conducand la producerea unor modificari corespunzatoare in
comportamentul lor. De aceea, este fireasca grija care trebuie manifestata pentru
sporirea eficientei formative a procesului de invatamant ; investirea si innobilarea
informatiilor cu cat mai bogate valente formative.

Aceasta depinde in cea mai mare masura de nivelul conducerii stiintifice a procesului de
invatamant adica de activitatea profesorului prin asigurarea calitatii cunostintelor si prin

dirijarea activitatii de invatare, astfel incat elevul sa fie angajat cat mai integral in acest
proces. concrete se 'interiorizeaza', transformandu-se in operatii, abstracte ( mintale ).
2.FUNCTIILE EVALUARII
Evaluarea realizeaza urmatoarele functii:
a) Functia educativa. Este functia cea mai specifica si mai importanta a evaluarii, care
urmareste stimularea (dinamizarea) obtinerii de performante in pregatirea elevilor, ca
urmare a influentelor psihomotivationale si sociale ale rezultatelor ce le obtin prin
evaluare. Indeplinirea functiei educative necesita constientizarea rezultatelor evaluarii
in situatiile succesului, insuccesului si mediocritatii scolare; este cunoscut ca succesul
scolar bucura, ofera satisfactie, sporind rezultatele la invatatura; de asemenea,
insuccesul scolar supara, determina insatisfactie, dar daca este constientizat ca fiind
corect si obiectiv si acesta poate dinamiza inlaturarea nereusitei la invatatura.
Valorificarea/ascultarea ritmica face pe elev sa invete cu regularitate, intre frecventa
ascultarii la lectie si reusita scolara exista o corelatie directa: "Ar fi cu totul nerealist -;
scrie D. Ausubel (1982) -; sa ne asteptam ca elevii sa invete cu regularitate, sistematic si
constiincios in absenta unor examinari periodice'.
Evaluarea are o valoare motivationala: dorinta de succes, respectiv teama de esec sunt
imbolduri importante in invatare. Succesul sistematic inscrie motivatia invatarii pe o
spirala ascendenta, in timp ce esecul poate duce la "demotivare'.
Aprecierea obtinuta in scoala este asimilata, interiorizata de elev, devenind reper in
autoapreciere, in formarea imaginii de sine. Notele scolare reprezinta, de regula, si note
de inteligenta; disocierea dintre acestea in ochii elevilor se produce abia in clasele mari.
Pe de alta parte, aprecierea profesorului este insusita de grupul-clasa, se rasfrange in sfera
relatiilor interpersonale, in statutul sociometric al elevului.
b)Functia selectiva.
Aceasta este functia de competitie care asigura

ierarhizarea si clasificarea elevilor sub raport valoric si al performantelor in cadrul

grupului studios. Functia selectiva asigura satisfactia si recompensarea elevilor prin
obtinerea prin concurs a unui loc intr-un nou profil sau grad superior de invatamint, prin
cistigarea prin concurs a unui loc de munca, pe baza de competitie profesionala.
c)Functiile: diagnostica si pronostica. Functia diagnosica pe baza de testare, evidentiaza
valoarea, nivelul si performantele pregatirii elevului la un moment dat - trimestru
(semestru), an scolar, terminarea unui ciclu de studii etc.
Functia pronostica - pe baza analizei datelor oferite de diagnoza, in comparatie cu
obiectivele si cerintele documentelor scolare (plan de invatamint, programa analitica,
manual, predarea profesorului etc.), prevede probabilistic, valoarea nivelul si
performantele ce ar putea sa le obtina elevul in etapa urmatoare de pregatire.
d)Functia cibernetica sau de feed-back (de reglaj sau autoreglaj). Analizind finalitatile
invatamintului - rezultatele pregatirii elevului, evidentiate de apreciere si notare, deci a
iesirilor, din care se stabileste marimea de corectare a intrarilor, se stipuleaza optimizarea
procesului de predare - invatare, aplicindu-se principiul feed-back-ului. Procesul de
invatamant integreaza doua activitati: actul transmiterii sau comunicarii de informatie,
actul receptarii si insusirii acesteia. Profesorul trebuie sa-si dea seama despre rezultatele
activitatii de predare, sa obtina informatii despre modul de receptare a datelor oferite,
despre dificultati si lacune in asimilare. O asemenea informatie feed-back trebuie sa aiba
un caracter sistematic si continuu pentru a inchide ciclul predarii si al invatarii.
Pe de alta parte, elevul are nevoie de validarea corectitudinii notiunilor si rationamentelor
insusite, de corectarea greselilor.
Notam de asemenea ca exercitiu, repetitia fara cunoasterea rezultatelor, fara un moment
de verificare si evaluare, nu asigura progresia invatarii. Repetitia lipsita de indici de
performanta poate valida erori instalate inca la inceputul secventei de invatare. Reglarea
procesului de instruire presupune functionarea continua a "conexiunii inverse'.
e)Functia social-economica. Aceasta functie se refera si evidentiaza eficienta
invatamintului in planul macro-socio-economic, care influenteaza hotaririle factorilor de

decizie privind dezvoltarea si perfectionarea invatamintului in functie de valoarea si

calitatea "produsului" scolii - "omul pregatit prin studii, care asigura asezarea "omului
pregatit la locul potrivit" pe baza de concurs.
Echivalenta evaluare - masurare pune in lumina o functie importanta a verificarii si
notarii, masurarea randamentului scolar, a progresului realizat de elevi pentru a sti cat
mai corect unde se situeaza acestia pe firul obiectivelor instruirii. Cerinte de ordin
practic, social extind nevoia masurarii de la marimile fizice spre sfera psihologica.
Ceea ce face obiectul evaluarii sunt rezultate, prestatii, performante produse ale activitatii
etc., din care se deduc capacitati, interese, atitudini. Datele verificarii si evaluarii
constituie un factor de reglare a activitatii de predare-invatare:
-; pentru profesor: cum sa-si dozeze materialul, ce trebuie reluat in pasi mai mici,
evidenta surselor de eroare etc.;
-; pentru elevi: indiciu in reglarea efortului de invatare (un reper in dozarea investitiei de
timp in viitor, "semnal de alarma" pentru promovare etc.); gratie evaluarii, elevul ia act
de cerintele societatii fata de pregatirea sa si isi contureaza aspiratiile proprii;
-; pentru parinti: o baza de predictie sau garantie a reusitei in viitor, indiciu pentru
acordarea de sprijin. Presiunea familiei impinge uneori la supramotivare, in timp ce
teama de esec a copilului il face sa aspire la "mai putin', deci presiunea spre "mai mult"
poate avea drept efect aspiratia spre "mai putin', pentru a evita deceptia (I. Radu, 1985).