Sunteți pe pagina 1din 16

Modulul I. Literatura comparata si imaginar cultural.

Circulatia
miturilor, sensurilor si simbolurilor in imaginarul antic

1. Ce este imaginarul?

“Imaginarul” functioneaza ca un cuvant sincretic, avand legatura cu tot


ceea ce este proces de reprezentare simbolica, cu procesele de naratiune mitica,
cu mitul in care individul sau indivizii capata sens, de la credintele religioase,
filosofice la creatia artistica; gandirea umana neputand sa modeleze totul in
abstract, trebuie sa treaca prin naratiuni, prin simbolizari.

Ce sunt arhetipurile?

Arhetipurile par a fi imagini, motive, simboluri. Insa, ca urmare a criticilor


celor care au respins ideea de arhetip ca fiind complet falsa, in „Analiza viselor”,
Jung corecteaza ideea ca arhetipurile ar fi imaginile in sine: „Arhetipurile rezida in
tendinta de a reprezenta asemenea motive, reprezentare care poate varia
considerabil in detalii, fara a-si pierde schema fundamentala. Exista, de pilda,
multe reprezentari ale motivului fratilor dusmani, dar motivul insusi ramane
acelasi.” Totusi nu pare ca ar contrazice ideea de arhetip ca imagine, ci a afirma
faptul ca este o schema foarte generala care se imbraca cu detalii in functie de
individ.

Jung considera ca alaturi de constiinta, care are ca apendice inconstietul


personal, mai exista si cel de-al doilea sistem psihic, al carui natura este
colectiva, nonpersonala. Arhetipurile nu se formeaza in timpul vietii, ci sunt
forme preexistente, mostenite ereditar, reprezinta „imagini primordiale”,
„reprezentari colective”, „reziduri arhaice”, zestrea culturala innascuta a
omenirii, avand caracter universal, fiind prezent la toti oamenii.

Care sunt textele antice si care sunt principalele lor simboluri


arhetipale ?

Se suprapun imagini simbolice ca : magicianul, batranul intelept, maestrul,


Hermes, Orfeu, Zarathustra, care ar functiona in vise si fantasme reprezentand
« arhetipul spiritului », nascut pe vestigii ale arhetipurilor transformarii
compensatorii a unor lipsuri sufletesti

Romanele Mesei Rotunde – structura tematica ce va traversa literatura


lumii, atat cea sacra, cat si cea profana, maestrul si discipolul. Eroul Ghilgames
alaturi de Utnapistim. Ulise alaturi de orbul Tiresias. Orice structura arhetipal-
simbolica contine o valoare existentiala, adica vizeaza o realitate sau o situatie
care angajeaza existenta umana.

1
Poemul lui Etana, din corpusul literar asiro-babilonian, isi pune eroul
mitic (Etana) in situatia de a obtine raspunsul la intrebarea sa vizand posibilitatea
nemuririi(prin urmasi).

Textele vedice, in care zeitatile Siva (furtunosul) si Visnu (echilibrul) nu


sunt individualitati separate, dupa cum in brahmanism intelepciune textelor
upanisadice echivaleaza sinele uman si cel divin.

Cartea Tibetana a Mortilor proiecteaza vedeniile inspaimantatoare ale


mortii cu plasmuiri ale constiintei care pot fi depasite.

Rig-Veda – contine rituri si simboluri ale nemuririi: fuziuni de principii sun


semnul unei zeitati supreme, care domina in eternitate ritmurile lumii. Roata, ca
simbol al eternitatii, carul ca imaginea lumii.

Calul indic, ca si taurul sumerian, reprezinta cosmosul, pana la a deveni


sinonim cu creatorul lumii (Rama, din epopeea Ramayana se naste simbolic din
sacrificul calului, ca avatar al lui Visnu).

Calul soare are ca metamorfoza vulturul pe spinarea caruia este


reprezentat Visnu-soarele.

Epopeea lui Ghilgames – model exemplar al cautarii umane

Drumul pe care porneste un erou aflat la inceputurile cautarilor de sens din


istoria culturii, Ghilgames, este o metafora a nelinistii nascute din teama de
moarte, demon interior care ii apare neimblanzitului erou odata cu moartea
prietenului sau Enkidu ; incercarile de tip eroic la care este supus eroul, calator
prin tunelul intunecos pazit de oamenii scorpioni, timp de douasprezece trepte de
intuneric, ispitirea zeitei Siduri cu tentatiile si bucuriile lumii terestre, traversarea
apelor mortii, ilustreaza conditia umana dramatica, definita prin esecul in fata
eternitatii. Acest sens global dat drumului parcurs de eroul sumerian este fixat pe
un arhetip central, care va avea o larga circulatie : « somnul ». Ajuns in bratele
terifiantelor spaime ale mortii, dupa ce refuza hierogamia propusa de zeita Istar,
Ghilgames are ca tinta a drumului domeniul lui Utnapistim, care poate sa-i
dezvaluiasca lucrul ascuns muritorilor : « taina mortii » . A invinge somnul
inseamna a ramane treaz, o proba spirituala de concentrare, caci vointa eterna
nu cunoaste somnul. Adormind, eroul se pregateste de moarte, care-l urmareste
cu esecuri existentiale succesive, prezente in text prin constelatii de imagini
simbolice : rataceste in pustiu si pierde floarea vietii eterne, nestapanindu-si
dorinta de a intra in apa racoritoare a izvorului (o apa oglinda, a trecerii) ; nu
descifreaza sensul gestului violent cu care taie copacul, episod organizat in trei
trepte simbolice : un sarpe la radacina (animalul sacru, initiat, prin excelenta), un
vultur in varf (semn al sacrului transcendent, al zborului), o cucuvea in scorbura
(semn al vederii interioare). Distrugerea copacului – axis mundi, corespunde
condamnarii eroului la « casa pulberii », in care se afla toti cei care au existat
inaintea lui.

2
3. Ce inseamna transpunere alegorica a raporturilor sacrului cu
profanul ?

Vorbim despre simbol in sensul transpunerii alegorice sau metaforice a


raporturilor profanului cu sacrul (reprezentarea mitica a « oului primordial » ca
mod simbolic al genezei cosmosului), depasind astfel realitatea concreta si
sugerand fondul sacru al lumii. Intr-un fel, asa functioneaza si creatia poetica,
depasind metaforic jocul primar al lumii, incifrand metaforic imaginile despre
lume si despre individ.

4. Identificati urmatoarele arhetipuri si plasati-le in textele in care


functioneaza semnificatiile lor :

a) Creatia cosmogonica

b) Timp sacru/timp profan

c) Calatoria si treptele ei

d) Raportul etern/trecator

e) Moarte/depasirea ei

Cosmogoniile proiecteaza creatia pe fragmentarea unei unitati primordiale


si de aici tehnicile mistice de unire a contrariilor dupa modelul mitic al
androginului sau al sacrificiului. Sacrificiul vazut ca modalitate superioara de
circulatie a energiei sacre in univers (sacrificiul lui Osiris, sacrificiul Ifigeniei,
sacrificiul fiului lui Avraam, sacrificiul christic), are in centru moartea violenta prin
care se opereaza un urias transfer : viata concentrata intr-o persoana depaseste
aceasta persoana si se manifesta la scara cosmica si colectiva . O singura fiinta
se transforma in Cosmos sau renaste multiplicata ; este aici schema arhetipala a
totalitatii primordiale distruse si fragmentate prin actul creatiei (de aici structuri
mitice avand in comun moartea cruda careia ii cad prada tinerii :Tammuz, iubitul
zeitei Istar, Osiris, sotul zeitei Isis).

Mircea Eliade apreciaza ca modelele umane sunt nascute din aceea ca


omul imita gesturile paradigmatice ale zeilor, le repata actiunile, existand o
continuitate lineara intre imaginarul religiilor arhaice si al crestinismului,
islamismului sau budismului, prin imitatio dei. Analogia om-cosmos, om-univers,
sta la baza constructiei simbolice, care actioneaza in egala masura asupra
relatiilor omului cu sine, cat si cu transcendenta cosmica, dupa modelul in care
complexul simbolic al ascensiunii ritualice (muntele) ori al zborului magic
cuprinde in semnificatii relatia om-cer. Omul este prizonierul propriei finitudini,
dar simbolurile sugereaza vointa transcenderii(depasirea conditiei). Aceasta
nostalgie dupa unitatea primordiala (sacru-profan, etern-trecator) se simte in
simbolurile religiozitatii textelor vedice, in care zeitatile Siva si Visnu nu sunt
individualitati separate.

3
In Antichitate se credea ca mai toti filozofii greci au calatorit in Orient, au
fost initiati in mistere, depasind contingentul, trupescul, care impiedica sufletul
sa cunoasca Adevarul suprem din care provine. Tehnicile Yoga, ca si tehnicile
extazului oriental, vorbesc despre o moarte pentru aceasta viata si o renastere in
alta ordine.

Aflat in centrul universului, omul poate dialoga cu puterile ceresti.


Simboluri ale drumului spiritual plin de greutati si obstacole, scara si puntea
sugereaza un pelerinaj orizontal, pentru omul european si ascendent, dupa
modelul scarii rasaritene a sfantului Ioan Scararul, care descrie drumul spiritual al
monahului ca o ascensiune pe treptele unei scari, in numar de treizeci : fiecare
treapta semnifica un pacat ce trebuie infrant. Pe aceasta logica a simbolismului
ascensiunii, toate mitologiile au un munte sacru, care este locul din care a
inceput creatia, in care se manifesta sacrul si care permite trecerile de nivel
(modelul muntelui sacru dezvolta simbolismul constructiilor de mediere de tip
zigurat, templu, piramida, obelisc, biserica).

In acelasi sens opereaza ceremoniile rituale de tip mistere in care initierea


orientala presupune o moarte rituala si o renastere, dupa modelul miturilor care
personifica alegoric moartea si invierea vegetatiei (apar modele arhetipale ale
celor « nascuti a doua oara » : Osiris este taiat in 14 bucati, moare si invie,
Dyonisos este nascut a doua oara, misterele orfice). Toate povestirile arhaice
care includ rituri ale mortii si reinvierii, presupun ca arhetip focalizator, teama de
moarte si eliberarea de ea, vazuta ca o victorie asupra mortii. Cartea Tibetana
a Mortilor proiecteaza chiar vedeniile inspaimantatoare ale mortii ca plasmuiri
ale constiintei care pot fi depasite.

5. Ce este hierogamia ? Care este semnificatia conceptului in


miturile asiro-babiloniene ?

Zeite ale fecunditatii telurice domina civilizatiile agrare (Istar – sumeriana ;


vaca Hathor – egipteana, Demetra la greci), dar semnificatiile globale ale
perfectiunii unitatii din illo tempore (acele timpuri indepartate) nu se actualizeaza
decat fie sacrifcial indirect (moartea partenerului si cautarea lui in lumile
subterane), fie prin multiplicarea hierogamiilor (a nuntilor cosmice). De aici locul
acrodat eroticii mistice in lumea hindusa : impreunarea (vegetala, animala,
umana) este imaginea care trimite la unirea sufletului individual cu cel universal,
o proiectie la nivel cosmic : o hierogamie. In cazul zeitei egiptene Hathor este
interesant de subliniat modul simbolic de constructie a semnificatiilor : ea
patroneaza minele din care se extrag pietrele de turcoaz (a caror culoare
reprezinta celestul, dupa modelul analogic sumerian in care lapis-lazuli reprezinta
cerul instelat), o fuziune deci la nivelul analizei (o hierogamie) a teluricului cu
celestul.

4
6. Ce semnificatii si reprezentari are lumina in orientul antic ?

In opozitie cu întunericul, lumina este un principiu al binelui. Ea este


expresia fortelor uraniene fecundante, asociată căldurii care dă viată. Este
produs al focului, ea se degajă din foc si de aceea este legată de nasterea vietii.
Multe mituri cosmogonice pun la originea ivirii lumii principiul: Fiat luxl Va
succede întunericului care simbolizează haosul (post tenebros lux). La chinezi
lumina e un principiu ceresc si masculin (yang), iar întunericul e htonian si
feminin (yin). Cele două principii se întregesc, sunt complementare, alcătuind
perechea originară, din care, prin filiatie, derivă toate făpturile. Aproape în toate
religiile lumii divinitătile sunt luminoase

7. Ce sunt misterele orientale ? Ce loc ocupa metafora semintei in


aceste mistere ?

Putem spune ca mitul semintei, care ingropata, dupa proceduri violente de


prelucrare a spicului, da nastere unei noi holde, reprezinta acel arhetip de larga
circulatie. Il regasim prelucrat si cizelat in Evanghelia dupa Ioan. Ca si in cazul
androginului, sacrificiul presupune recuperarea unei energii dinainte de creatie,
avand un caracter unificator, reconstituind totalitatea (cer/pamant ; spirit/trup)

8. Ce reprezinta axis mundi ? Care sunt imaginile reprezentative


ale acestui arhetip ?

Axis-mundi, o scara-punte care permite atingerea lumii ceresti sau alte


arhetipuri din simbolismul ascensiunii, cum ar fi « mandala » indica, care este o
intersectie intre viata vosmica si cea mentala, pornind de la simbolismul
centrului : ca aspect este o constructie geometrica alcatuita dintro serie de
cercuri concentrice (intrun patrat sau nu), alcatuind o imago mundi, un posibil
labirint, propriu unui ceremonial de initiere (care-l apara si-l ajuta sa se
concentreze pe initiat), o constructie pur mentala care serveste ca support
meditatiei, dar elementul central este o identificare a mandalei in interiorul
propriului trup.

Modulul II.

Modelul grec/Dialogul civilizatiei romane si a literaturii latine cu modelul


grec

5
1. Care sunt toposurile reprezentative ale modelului grec ?

Grecii gasesc toposuri pentru a da expresie reflectiilor lor asupra lumii :


vechi legende sunt scoase la lumina si devin motive emblematice asemenea celui
al lui Oedip, al lanei de aur, al lui Prometeu ; personaje istorice patrund in
literatura si capata dimensiuni legendare : Socrate, Pericle, Alexandru Macedon ;
altele sunt produsul imaginatiei : Dafnis si Chloe.

2. Care este legatura intre alegoriile mitice antice si toposurile


lumii grecesti ?

Aceasta lume de contraste, ascunsa in inima Greciei senine, este evidenta


in mitul « Vesnicei reintoarceri » (personificat de pasarea Phoenix) : fiinta
absoluta si principiul nefiintei si al materiei stau fata in fata : sufletul
reintorcandu-se la spiritul pur, la divinitate ; spiritul supravietuieste dar fara a
mai pastra memorie si constiinta.

3. Ce este orfismul ? Care e legatura cu misterele orientale ?

Orfismul este o doctrină de mistere provenită din Tracia care s-a răspandit
probabil in Grecia secolului al V-lea i.Hr., ai cărei adepţi se considerau urmaşii lui
Orfeu.

Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi
anterioare operei lui Homer.

Misterele orfice constau iniţial in comemorarea teo- şi cosmogoniei trace,


reprezentată prin treptele iniţierii. Numele greceşti se datorează izvoarelor.
Primele patru trepte, tetrada, semnifică şi cele patru ipostaze ale Zeiţei Mamă in
conformitate cu elementele pămant, aer, apă, foc: 1. Inainte de venirea Zeiţei
Mame, adică inaintea existenţei cosmosului, domnea liniştea.

2. Zagreus ia fiinţă prin partenogeneză.

3. Perioada cat Zeiţa Mamă il poartă pe Zagreus.

4. Naşterea lui Zagreus.

Această tetradă iniţială e urmată de o triadă:

5. Strălucirea fiului-soare, aflat in zenit, corespunzand crearii axei soare-foc


(pentada).

6. Mişcarea fiului intre emisfera de sus şi cea de jos, prin care e delimitat
universul şi spaţiul sacru (hexada).

6
7. Unirea fiului cu mama intr-o nuntă sfantă, hierogamia (heptada), seminificand
actul creaţiei. De aici provine denumirea Heptis dată zeiţei.

Această hierogamie de origine tracă a influenţat şi ritualul similar al misterelor


din Eleusis. Celebrarea se făcea prin sfaşierea unui taur, al cărui sange trebuia să
curgă pe un altar sau chiar pe ţărana simbolizand poala Zeiţei Mame. Conform
sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era cea roşie, a sangelui şi a vinului.
După inviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios, caracterizat de culoarea
albă.

Următoarele două trepte sunt:

8. Naşterea unui fiu sacerdot şi rege pe o a opta treaptă (octada).

9. Investirea acestuia cu oficiul sacral suprem şi puterea lumească se face prin


Zeiţa Mamă, in eneadă. Această treaptă e reprezentată uneori in artele plastice.

4. Care este semnificatia arhetipala a cuplului Apollo-Dyonissos?

Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Dionisos este
cel care a descoperit vita de vie si vinul. De aceea este considerat zeul betiei.
Domina tinutul Beotiei, tinut in care introduce sarbatorile numite Bacanale.
Acestea sunt renumitele festivitati in care toata populatia din acest tinut se lasa
prada delirului, betiei si orgiilor. Acesta contrasteaza prin excelenta cu fratele sau
– Apolo. Apolo este inalt, atletic si frumos, reprezentand calmul, mandria,
demnitatea, distantarea de lucrurile lumesti si efemere, lumina, gloria. Pe de alta
parte, Dionisos este vanjos si gras, iubeste viata si placerile pe care aceasta le
poate oferi, reprezinta nebunia, desfraul, noaptea, locurile intunecate. Chiar
acest izbitor contrast reflecta cele doua aspecte ale omului, cele doua laturi ale
sale- una rea si una buna. Dionisos, la fel ca si Apolo, este necesar acestei lumi
pentru pastrarea echilibrului necesar dintre Rau si Bine.

5. Care este semnificatia globala a epopeii Odiseea si cum se


organizeaza in trepte semnificatia intiatica din schema calatoriei?

Lumea Odiseei proiecteaza universul lumii de dincolo sub semnul esecului:


Ahile din Infern s-ar dori mai bine „argat in lumea celor vii, decat print intre
morti”. Ulise rataceste intro lume careia i se refuza statutul utopic (si totusi sunt
isule utopii virtuale): insulele Circei, a lui Calipso, lumea sirenelor, sau chiar utopii
negative – pestera lui Polifem, Scila si Caribda. Ithaca insasi nu este nici ea un
tarm al fericirii sau al salvarii, ci o lume a asteptarii tensionate, a macelului
sangeros, a razbunarii si a intoarcerii in nefiinta (si nu un pamant al fagaduintei,
proiectat in asteptarile mentalului colectiv). Lui Ahile, conditia eroicului nu-i
aduce echilibrul sau fericirea, este o alegere tragica.

7
6. Ce valori ale lumii antice si grecesti pun textele homerice in
evidenta? Modelele exemplare.

In miturile din poemele homerice, aventurile eroilor sunt aventurile


sufletului exilat in lumea sensibila, care vrea sa se intoarca in patria sa
adevarata. In acest sens, capcanele vrajitoarei Circe sunt legate de reincarnare,
de coborare din nou a sufletului in grota obscura a lumii. Proiectarea Iliadei si a
Odiseei ca „poeme mistice”, pune fata in fata (in imagini poetice, alegoric
descifrabile), si mitul materiei, al malului (troienii, exilul sufletului), cu nostalgia
culmilor spirituale (grecii), care nu se opresc la frumusestea sensibila. Pentru a
ilustra imaginea rasturnarii mitului grec, Ulise devine sufletul coborat prin nastere
pentru a se reincarna, insa chemat in patria sa cereasca, marea, spatiul
emblematic al lumii grecesti, devenind lumea materiei, prin care sufletul leganat
si agitat de pasiuni, ca de valuri, rataceste in exil (despuierea lui Ulise de hainele
de cersetor ar fi dezbracarea de pasiunile tradatoare, impuse, care-l tin prizonier
in trup). Valurile, lait-motiv al calatoriei lui Ulise, sunt asaltul lumii exterioare, iar
insula lui Calypso, trupul de care se izbesc valurile pasiunilor, valurile lumii
sensibile exterioare.

Pe aceeasi linie, Ahile care plange pe malul marii, Ahile care canta la
kithara, retras in cort, este sufletul care-si plange inlantuirea si-si cauta
eliberarea. Odiseea s-ar transforma din aceste perspective mistice in cautarea
obsesiva a drumui spre eternitate de catre sufletul pur.

7. Ce este „hybrisul”? Cum configureaza el universul tragic grec?


Concepte si modele tematice in tragedii.

Hybris-ul, sentimentul tragic al lipsei de masura care-i da omului dorinta de


a deveni egalul zeilor conditioneaza la infinit tragicul. Oedip este pe de o parte
mostenitorul unor acte de hybris (parintii sai, iocasta si Laios vor sa incalce
destinul anuntat de oracol si abandoneaza copilul pe munte spre a fi sfasiat de
fiarele salbatice, ca odinioara Paris din istoria nefericita a Troiei, abandonat de
Priam si Hecuba care-l visase ca torta distrugatoare a cetatii), iar pe de alta parte
creatorul in lant a altor greseli tragice: paraseste cetatea Corint si pe parintii
adoptivi, vrand sa dejoace planurile destinului si ale zeilor, isi ucide tatal intrun
gest de mandrie violenta, se casatoreste cu mama locasta (hybris si hamartie in
acelasi timp). Uneori hybrisul este generat de starea limita, dilematica a eroului
tragic, ceea ce nu inseamna mai putin o condamnare a conditiei moritoare a
eroului: Antigona incalca legile cetatii, isi ingroapa ritual fratele, linistindu-i
umbra, dar se sinucide. Oreste isi ucide mama, dar aduce liniste, prin razbunarea
crimei umbrei nelinistite si insangerate a lui Agamemnon, acelasi Agamemnon
care-si sacrificase fiica, pe Ifigenia, pe malul marii, pentru a imbuna zeitatile si a
permite corabiilor grecesti traversarea marii spre Troia.

8
8. Mituri in dialogurile platonice.

Socrate, Platon, Aristotel – i gasim dialogand in textele lui Platon, intro


formula care impleteste filozofia, cautarea adevarurilor eterne si cautarea de
sine. Daca in „teoria ideilor” adevarul este singur in masura sa confere existentei
o demnitate superioara, educatia bunului cetatean trebuie sa porneasca de la
„adevar”. Dupa Platon, cunoasterea lumii sensibile este una a parerilor nesigure
si nestatornice, pe cand cunoasterea lumii ideilor are un caracter cert. Mitul
„anamneziei”argumenteaza exitenta reprezentarilor inconstiente care se afla in
suflet de la nastere si caracterul nemuritor al acestuia, fapt esential de sustinere
a lumii ideilor. „Ideea” platoniciana exista in sine si prin sine, este eterna,
absoluta si imuabila. Ideea este, la Platon, masura universala si absoluta a valorii.
Sufletul, aflat deasupra lumii sensibile, este raportat la ideal si perfectiune si pus
in legatura nemijlocita cu ideea. Erosul platonician (Banchetu;) urmareste
transcenderea simturilor si curatirea sufletului de toate impuritatile implicate de
simturi. El il aduce pe om mai aproape de adevarata sa natura spirituala,
inseamna inaltare in lumea intelgibila, ii reda omului acea libertate pentru care
sufletul sau este destinat inca de la nastere, prin originea sa divina si caracterul
sau nemuritor.

Platon isi defineste lumea conceptuala in „dialogul”dintre aparatorii unui


punct de vedere sau al altuia, dar mai ales prin functionarea argumentatiei pe
fondul unui mod mitico-narativ, ilustrativ: mitul pesterii din Republica care
sugereaza ca omul traitor in lumea senzoriala este la fel cu prizonierul din
pestera, care nu vede decat umbrele lucrurilor pe peretii grotei si, pentru ca nu
vede decat umbrele, are pornirea de a le considera adevarata existenta. Numai
filozoful care a reusit sa se elibereze din pestera senzorialului si sa participe la
lumea ideilor intelege sensul cunoasterii si contemplarii lumii eterne a „ideilor”.

Teoria lui Platon despre mit o intalnim in mai multe dialoguri (Republica,
Legile) care urmaresc educatia oamenilor ideali ai cetatii sale ideale, prin forma
mai explicita, in trepte, a povestirii mitice: mitul androginului, al nasterii lui Eros,
al reamintirii expuse in Banchetul, acelasi mit al „reamintirii” prezentat in
Menom, lasa sa se vada influenta orfico-pitagoreica, prin ideea cunoasterii ca
reamintire a sufletului dintro existenta anterioara.

9. Dialogul civilizatiei romane si a literaturii latine cu modelul


grec

Spiritualitatea greaca, parte a Bibliotecii ideale din care s-au hranit toate
marile spirite europene. Thoman Mann construieste in Moarte la Venetia o
mareiubire pentru echilibrul seninatatii artei grecesti care se impleteste cu
intensitatea sentimentelor, a trairilor, in figura tanarului adolescent asimilat
perfectiunii corpului statuilor grecesti. Frumusetea lumii decurge pentru greci din

9
nobile canoane in care spiritul isi impune materiei propria lege; versurile celebre
ale lui Horatius „Grecia cucerita l-a cucerit pe salbaticul invingator si a introdus
artele in inca rusticul Latium”, afirma ca literatura greaca a determinat geneza
literaturii latine, dar si ca, intrun sens mai larg, arta greaca structureaza
spiritualitatea europeana prin forme artistice in care puterea spirituala acumulata
de civilizatia greaca stapaneste materia prin impunerea viziunii grecesti asupra
omului in univers.

Modulul III. Configuratii arhetipale si forme literare in Evul Mediu

1. Identificati formele literare specifice Evului Mediu.


Particularitati.

Cronicarii isi incep povestirea faptelor contemporane cu povestea crearii


lumii, incluzand si razboiul Troiei, teatrul religios reprezinta patimile christice
dincolo de frontierele limbilor. Evul Mediu s-a construit putin cate putin pe ruinele
lumii antice, devendind trasatura de unire dintre lumea antica si noile civilizatii
romano-germanice. Continuitatea europeana a fost legata de circulatia
cunostintelor „genetice” prin formulele literare, vazute in sens larg, incluzand
traducatori, poeti, parinti ai crestinismului, cronicari, veniti din vechile spatii ale
traditiei culturale, situate oarecum in afara „centrului”european.

2. Identificati elementele de continuitate in atmosfera


epocii/dialogul cu valorile crestinismului.

De-a lungul Evului Mediu, calugarii vor copia in „scriptoria”manastirilor


operelor anticilor, contribuind la impunerea [restigiului restaurat al limbii latine
care va fi purtatoarea culturii antice, sinteza a Orientului si a Occidentului.
Aceasta miscare a Evului Mediu de integrare a traditiei antice apare in bilantul
epocii, pe care il facea in secolul al XIV-lea Petrarca, care marturisea atasamentul
din copilarie de sonoritatile scrierilor lui Cicero, ramas pentru el maestrul de
neimitat al elocintei, sar si mai tarziu modelul latin al Confesiunilor Sfantului
Augustin, despre care se afirma ca au fost pentru el poarta de intrare in toata
literatura sacra.

Este insa gresit sa credem ca Evul Mediu s-ar putea defini doar ca o
perioada d asimilare intelectuala a capitalului Antichitatii, desi nu se poate
concepe filozofia medievala fara gandirea greaca venind de la Platon, Aristotel, si
neoplatonicieni, ale caror texte traduse echivalau cu descoperirea unei lumi noi.
Dar de la originile patristice (unele opere au drept autori dintre cei convertiti la
crestinism tarziu, dupa ce primisera o educatie filozofica greceasca), si pana la
sfasitul secolului al XIV-lea, istoria gandirii crestine se organizeaza pe doua teme,
credinta si ratiune: rationalismul restrans al unui Albert cel Mare sau al lui toma
d’Aquino, pe care se va aseza scholastica, tinand de limitarea folosirii ratiunii in
materie de teologie (interdictia de demonstra Treimii, dupa modelul aristotelic
din Metafizica).

10
3. Ce scheme alegorice dominante sunr caracteristice Evului
Mediu? Gasiti in textele romanului cavaleresc elementele care permit
explicarea motivului Graalului.

Povestirile de tipul „Oueste du Graal” , prin folosirea unor figuri


cliseizate, permit recuperarea literaturii arthuriene pe doua paliere: cavalerie
terestra si celesta.

Dincolo de discursul alegoric, care canalizeaza sensul si impune regulile de


codaj si de descifrare, progresia materiala si spirituala, obiectul insusi al cautarii
pastreaza o latura misterioasa, un fel de indeterminare, libera fata de
constrangerile alegoriei. Tentatia de a vedea peste tot manifestarea unei
„mentalitati simbolice” este generata de faptul ca romanele arthuriene, de
exemplu, au fost decupate pentru a identifica nume, numere, culori, ale caror
semnificatii sunt pline de coduri subterane (descifrabile printr-o paleta larga de
mijloace, de la ironie, antifraza, eufemism etc.).

Graalul, în legendele mistice ale evului mediu, era un vas în care Iosif din
Arimateea ar fi strâns sângele lui Iisus. Se credea că acest vas ar fi fost făcut
dintr-o singură piatră preţioasă şi că ar fi fost înzestrat cu puteri miraculoase. În
literatura cavalerească a evului mediu, povestirea aventurilor imaginare ale
cavalerilor plecaţi în căutarea "Sfântului Graal" reprezintă un ciclu foarte întins.
Legenda a fost reluată de Richard Wagner în opera sa Parsifal.

Diversele romane cavalereşti ale Graalului îl prezintă pe acesta sub forma


unor diferite obiecte: o cupă sau un potir, o relicvă a Preţiosului Sânge al lui
Hristos, un ceaun al belşugului, o tipsie de argint, o piatră căzută din Ceruri, un
vas, o sabie, o suliţă, un peşte, o porumbiţă purtând în cioc o ostie pentru sfânta
cuminecătură, o lance albă însângerată, o carte sau o evanghelie secretă, mană
cerească, o lumină orbitoare, un cap tăiat, o masă şi multe altele. Adevărul
despre Graal este că ia diferite forme.

În Le Conte du Graal, a lui Chrétien de Troyes, Graalul este o tavă pe care


se află o singură anafură pentru sfânta cuminecătură.

În povestirea lui Robert de Boron, un poet burgund care a scris în perioada


1191 – 1200 romanul cavalersc Joseph d'Arimathie (Iosif din Arimatea) Graalul
este prezentat ca fiind potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină.

În Queste del Saint Graal, scrisă în 1215 de un călugăr cistercian, este


farfuria din care Iisus a mâncat mielul pascal şi în care acum se găseşte anafură
pentru sfânta cuminecătură.

În lucrarea Parzival, scrisă de Wolfram von Eschenbach între 1197 şi 1210,


Graalul este o piatră pură şi luminoasă, căzută din cer.

11
În romanul cavaleresc anonim Perlesvaus, el este descris ca cinci lucruri
diferite.

Nu există o singură poveste a Graalului şi nici măcar un singur Graal.


Graalul i se poate arăta altfel fiecăruia care îl caută. Poate fi un obiect
pământesc, care poate fi, sau nu, dotat cu sacralitate; poate fi şi, pur şi simplu,
obiectivul unei căutări spirituale.

4. Cavalerii Mesei Rotunde: Principalele arhetipuri si alegorii


(Masa Rotunda, Graalul, calatoria, sabia, padurea, puntea, etc.).

Scriitura mistica trece in fabula literara pastrand schema constructiva de


origine, ca in modelul din Romanele Mesei Rotunde, in care Lancelot coboara
in cripta staretului mort, petrece noaptea alaturi de trupul fara viata, si iese in
zori din cripta, transformat iluminat. Simbolic vorbind, apa, setea, ca si itinerariile
calatoriilor exprima dorinta de infinit, insatisfactia creaturii in fata
necunoscutului val al tenebrelor. De la surse, parabolele christice indemnau la
cautarea unui sens ascuns, secund, metoda exegetica a patristicii indemnau la
detasarea celor patru sensuri din orice text al Bibliei: literal (istoric), alegoric
(spiritual), tropologic (moral) si anagogic (eschatologic).

Alegorizarea poetica ajunge la apogeu, acolo unde „Lumina si iubirea-n


cerc il prinde”, o lumina circulara ca miezul galben al unui trandafir alb „candida
roza”, reprezentand preafericitii si sfintii, atingatorii iubirii divine, proiectati intro
minunata gradina de lumina.

Simbolul se metamorfozeaza, pastrand insa schema generatoare de sens,


„padurea” traversata de toate drumurile romanelor cavaleresti este reproiectata
prin demersul alegoric si analogic dantesc: „selva oscura” terestra, semn al
ratacirilor umane, al abaterilor sufletesti si spirituale de la calea cea dreapta,
padurea uscata si noduroasa, din proiectia infernala a sinucigasilor, devine
padurea divina, paradisiaca, spatiu al procesiunilor alegorice de pe varful
muntelui Purgatoriului.

5. Ce este cavalerul-calugar din perspectiva legaturii cu


arhetipurile antichitatii?

12
In acest drum alegoric si poetic se recunosc atat simpla aventura a
cavalerului din romanele medievale, care devenea aventura umana arhetipala,
dupa modelul eroului crestin, cavaler al lui Hristosla care cautarea cavalereasca
si cultul pentru iubirea femeii se transforma in viata contemplativa a sfantului
(prin analogia simbolica), cat si experienta moral-sentimentala a indragostitului
din planul laic, reproiectata in Roman de la Rosem intro traversare a viciilor si
virtutilor in drum spre iubire (gradina simbolica era insasi lumea spre centrul
careia se indrepta eroul), respectand coerenta alegoriei.

Evolutia spirituala a eroului, constient de destinul sau mistic apare in


proiectie lirica in poemele mariei de france sau romanele lui Chretien de Troyes,
pe o schema simbolic-alegorica valabila inca cateva secole, pana la Cervantes.
Tipul de erou crestinh medieval e indreptat in principal, daca nu exclusiv, spre
formarea omului „interior”, care se construieste printr-un proces continuu, de-a
lungul intregii existente, parcurgand caile vietii si ale lumii (intrun traseu
labirintic) ale caror semne le integreaza constiintei sale.

6. Care sunt alegoriile care trimit la: esoterism-initiere-confrerie


religioasa in Evul Mediu?

Scenariile pe care se organizeaza epicul mitologiilor cavaleresti tin de


logica miturilor concentrice ale „expeditiei” din proiectul eroului mesianic, un mit
al Apocalipsei si al Genezei, in care apare Leviathanul – moartea – si eroul trebuie
sa intre in trupul mortii si sa renasca (Perceval petrece o noapte intro capela
langa un cavaler mort – proba de intrare intro confrerie secreta, o regula de
admitere transformata in veghea nocturna initiatica); un mit al exodului si al
lumii de apoi, in care eroul rataceste in labirintul istoriei umane, un spatiu
conflictual, fixat in cautarea Graalului (in care feciorul neprihanit Galahad
reuseste acolo unde Lancelot cel vinovat da gres). Eroul traverseaza probe
simbolice devenite stereotipii, cum ar fi acelea legate de traversarea unui pod
sau de intrarea intrun castel, vegheata de lei, monstri, demoni, capcane, scenarii
ce amintesc de trecerea in lumea cealalta, de coborarile primejdioase in infern,
care intreprinse de fiinte vii, fac parte dintro initiere.

7. Care este rolul simbolisticii crestine in configurarea


imaginarului artistic al Evului mediu?

Textul poetic medieval functioneaza analogic arhitecturii catedralelor,


presupunand atat codul simbolic respectat, cat si aspectul formal, de constructie
(inclusiv o organizare interna, baza pe simbolismul numerelor), prin care codul
poetic se adapteaza culturii domineante orale, presupunand audiere si vizionare:

13
o viziune sincretica in care textul recitat este dublat de cantec sau de modulatii
ale glasului, de gestica si de limbaj al trupului.

8. Care sunt institutiile Evului Mediu care influenteaza geneza


imaginarului?

Universitatea din Paris, Universitatea din Toulouse, Universitatea din


Oxford, Scoala dominicana (cu sfantul Toma in frunte, va pune bazele Tomisului),
Universitatea din Bologna.

9. Autori in finalul Evului Mediu: Giobanni Boccaccio-decameronul;


Dante Alighieri-Divina Comedie

Decameronul cuprinde o sută de povestiri, cîte zece rostite pe durata a


zece zile, de către zece personaje, şapte doamne şi trei tineri. (Simbolistica
cifrelor rotunde este o constantă a literaturii medievale. Dante însuşi îşi
structurase Comedia pe o sută de cînturi, împărţite în trei mari unităţi.)

Deşi au fost identificate ca surse de inspiraţie ale Decameronului


numeroasele aventuri galante medievale şi fabliaux-urile literaturii franceze a
vremii, modelul evident se regăseşte în poveştile celor O mie şi una de nopţi .
Aceeaşi tehnică a “povestirilor în ramă” (contes à tiroirs) vine să configureze
întregul material. Aceeaşi complexitate diegetică, prin metoda “păpuşilor
ruseşti”, a nivelelor narative suprapuse şi care se deschid unul din celălalt,
subliniază meşteşugul artistic al autorului. Iată, spre exemplu, aventura lui
Bergamino (Decameron, I, 7). Naratorul ne povesteşte (nivelul 1) că
personajul Filostrato spune o poveste (nivelul 2) despre Bergamino, care,
pentru a înfrînge zgîrcenia lui messer Cane della Scala, îi spune o poveste
(nivelul 3) despre Primasso, care are de înfruntat zgîrcenia unui abate.
Înţelegînd încotro bate morala fabulei, messer Cane îşi regretă propriul defect
şi îşi îndreaptă greşeala. Deznodămîntul poveştii de la nivelul 3 influenţează
asupra finalului poveştii anterioare, de la nivelul 2, iar concluzia morală
(anume faptul că trebuie să ne ferim de viciul zgîrceniei) se întoarce, pînă la
urmă, la nivelul 1, de suprafaţă.

În Decameronul avem de-a face în mod esenţial cu două registre de


exprimare, tragic şi comic, dintre care cel de-al doilea dobîndeşte o
preponderenţă semnificativă. Totuşi, între ele nu există o demarcaţie tranşantă
şi, mai ales, ele nu sînt destinate să reflecte anumite clase sociale2. Există
personaje de extracţie inferioară care dovedesc o înălţătoare nobleţe a trăirilor,
precum şi numeroşi nobili care ştiu să aprecieze forţa caustică a cuvîntului de
spirit.

14
Pot fi remarcate şi deosebiri esenţiale între Divina Comedie şi
Decameronul. În primul rînd, avem în vedere perspectiva auctorială radical
diferită. Lumea dantescă este structurată în jurul unei puteri supreme, care
decide asupra evoluţiei fiecărui individ în parte; universul dotat cu un singur
centru de autoritate este marcat de o pregnantă componentă raţională; toate
aventurile, evenimentele, suferinţele şi destinele îşi au un rost predeterminat,
ţinut sub control. Hazardul are un rol marginal, aproape inexistent. Omul, după
ce a beneficiat spre dauna sau folosul lui de liberul arbitru, este acum obiectul
pasiv al pedepsei sau al recompensei. Universul boccaccesc este, dimpotrivă,
policentric, aparent destructurat; întîlnim aici cîteva teme recurente, care cunosc
însă o admirabilă varietate imprevizibilă de exprimare; lipseşte influenţa decisivă
a vreunei autorităţi transcendente; omul, prin intermediul inteligenţei, devine
subiectul activ al propriei sale vieţi.

Dacă poezia lui Dante tinde să traseze canoane existenţiale, stabilind


pedepse şi recompense şi oferind un model comportamental, proza lui Boccaccio
are în primul rînd rolul de a distra, de a stîrni ilaritatea, atunci cînd pune în
lumină colţurile îndeobşte ascunse ale activităţii umane. Dante, prin intermediul
numeroaselor episoade prezentate, pare totuşi că are în vedere o descriere mai
amplă, de natură categorială, a păcatelor şi a virtuţilor. Boccaccio, avînd de prea
puţine ori pretenţii de generalizare, insistă tocmai asupra unor cazuri specifice,
asupra concretizării parţiale a unor componente general-umane (erosul,
inteligenţa).

Dante Alighieri

Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie


şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu
puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul
"divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare
pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno",
"Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei
compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu
personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este
reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind
simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi
întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu
de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o
- fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo
unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre
stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un
cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale


artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale
profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia"

15
este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune
şi dragoste.

Stud. Cătălin Păvălache


Limba şi literatura română-Limba şi literatura franceză, Anul 2,
Grupa 1

16