Sunteți pe pagina 1din 14

Modulul I. Literatura comparata si imaginar cultural.

Circulatia miturilor, sensurilor si


simbolurilor in imaginarul antic

1. Ce este imaginarul?

“Imaginarul” functioneaza ca un cuvant sincretic, avand legatura cu tot ceea ce este proces
de reprezentare simbolica, cu procesele de naratiune mitica, cu mitul in care individul sau indivizii
capata sens, de la credintele religioase, filosofice la creatia artistica; gandirea umana neputand sa
modeleze totul in abstract, trebuie sa treaca prin naratiuni, prin simbolizari.

Ce sunt arhetipurile?

Arhetipurile par a fi imagini, motive, simboluri. Insa, ca urmare a criticilor celor care au
respins ideea de arhetip ca fiind complet falsa, in „Analiza viselor”, Jung corecteaza ideea ca
arhetipurile ar fi imaginile in sine: „Arhetipurile rezida in tendinta de a reprezenta asemenea motive,
reprezentare care poate varia considerabil in detalii, fara a-si pierde schema fundamentala. Exista, de
pilda, multe reprezentari ale motivului fratilor dusmani, dar motivul insusi ramane acelasi.” Totusi nu
pare ca ar contrazice ideea de arhetip ca imagine, ci a afirma faptul ca este o schema foarte generala
care se imbraca cu detalii in functie de individ.

Jung considera ca alaturi de constiinta, care are ca apendice inconstietul personal, mai exista
si cel de-al doilea sistem psihic, al carui natura este colectiva, nonpersonala. Arhetipurile nu se
formeaza in timpul vietii, ci sunt forme preexistente, mostenite ereditar, reprezinta „imagini
primordiale”, „reprezentari colective”, „reziduri arhaice”, zestrea culturala innascuta a omenirii,
avand caracter universal, fiind prezent la toti oamenii.

Care sunt textele antice si care sunt principalele lor simboluri arhetipale ?

Se suprapun imagini simbolice ca : magicianul, batranul intelept, maestrul, Hermes, Orfeu,
Zarathustra, care ar functiona in vise si fantasme reprezentand « arhetipul spiritului », nascut pe
vestigii ale arhetipurilor transformarii compensatorii a unor lipsuri sufletesti

Romanele Mesei Rotunde – structura tematica ce va traversa literatura lumii, atat cea sacra,
cat si cea profana, maestrul si discipolul. Eroul Ghilgames alaturi de Utnapistim. Ulise alaturi de orbul
Tiresias. Orice structura arhetipal-simbolica contine o valoare existentiala, adica vizeaza o realitate
sau o situatie care angajeaza existenta umana.

Poemul lui Etana, din corpusul literar asiro-babilonian, isi pune eroul mitic (Etana) in situatia
de a obtine raspunsul la intrebarea sa vizand posibilitatea nemuririi(prin urmasi).

1
Textele vedice, in care zeitatile Siva (furtunosul) si Visnu (echilibrul) nu sunt individualitati
separate, dupa cum in brahmanism intelepciune textelor upanisadice echivaleaza sinele uman si cel
divin.

Cartea Tibetana a Mortilor proiecteaza vedeniile inspaimantatoare ale mortii cu plasmuiri


ale constiintei care pot fi depasite.

Rig-Veda – contine rituri si simboluri ale nemuririi: fuziuni de principii sun semnul unei zeitati
supreme, care domina in eternitate ritmurile lumii. Roata, ca simbol al eternitatii, carul ca imaginea
lumii.

Calul indic, ca si taurul sumerian, reprezinta cosmosul, pana la a deveni sinonim cu creatorul
lumii (Rama, din epopeea Ramayana se naste simbolic din sacrificul calului, ca avatar al lui Visnu).

Calul soare are ca metamorfoza vulturul pe spinarea caruia este reprezentat Visnu-soarele.

Epopeea lui Ghilgames – model exemplar al cautarii umane

Drumul pe care porneste un erou aflat la inceputurile cautarilor de sens din istoria culturii,
Ghilgames, este o metafora a nelinistii nascute din teama de moarte, demon interior care ii apare
neimblanzitului erou odata cu moartea prietenului sau Enkidu ; incercarile de tip eroic la care este
supus eroul, calator prin tunelul intunecos pazit de oamenii scorpioni, timp de douasprezece trepte
de intuneric, ispitirea zeitei Siduri cu tentatiile si bucuriile lumii terestre, traversarea apelor mortii,
ilustreaza conditia umana dramatica, definita prin esecul in fata eternitatii. Acest sens global dat
drumului parcurs de eroul sumerian este fixat pe un arhetip central, care va avea o larga circulatie  :
« somnul ». Ajuns in bratele terifiantelor spaime ale mortii, dupa ce refuza hierogamia propusa de
zeita Istar, Ghilgames are ca tinta a drumului domeniul lui Utnapistim, care poate sa-i dezvaluiasca
lucrul ascuns muritorilor : « taina mortii » . A invinge somnul inseamna a ramane treaz, o proba
spirituala de concentrare, caci vointa eterna nu cunoaste somnul. Adormind, eroul se pregateste de
moarte, care-l urmareste cu esecuri existentiale succesive, prezente in text prin constelatii de imagini
simbolice : rataceste in pustiu si pierde floarea vietii eterne, nestapanindu-si dorinta de a intra in apa
racoritoare a izvorului (o apa oglinda, a trecerii) ; nu descifreaza sensul gestului violent cu care taie
copacul, episod organizat in trei trepte simbolice : un sarpe la radacina (animalul sacru, initiat, prin
excelenta), un vultur in varf (semn al sacrului transcendent, al zborului), o cucuvea in scorbura (semn
al vederii interioare). Distrugerea copacului – axis mundi, corespunde condamnarii eroului la « casa
pulberii », in care se afla toti cei care au existat inaintea lui.

3. Ce inseamna transpunere alegorica a raporturilor sacrului cu profanul ?

Vorbim despre simbol in sensul transpunerii alegorice sau metaforice a raporturilor


profanului cu sacrul (reprezentarea mitica a « oului primordial » ca mod simbolic al genezei
cosmosului), depasind astfel realitatea concreta si sugerand fondul sacru al lumii. Intr-un fel, asa
functioneaza si creatia poetica, depasind metaforic jocul primar al lumii, incifrand metaforic imaginile
despre lume si despre individ.

2
4. Identificati urmatoarele arhetipuri si plasati-le in textele in care functioneaza
semnificatiile lor :

a) Creatia cosmogonica

b) Timp sacru/timp profan

c) Calatoria si treptele ei

d) Raportul etern/trecator

e) Moarte/depasirea ei

Cosmogoniile proiecteaza creatia pe fragmentarea unei unitati primordiale si de aici tehnicile


mistice de unire a contrariilor dupa modelul mitic al androginului sau al sacrificiului. Sacrificiul vazut
ca modalitate superioara de circulatie a energiei sacre in univers (sacrificiul lui Osiris, sacrificiul
Ifigeniei, sacrificiul fiului lui Avraam, sacrificiul christic), are in centru moartea violenta prin care se
opereaza un urias transfer : viata concentrata intr-o persoana depaseste aceasta persoana si se
manifesta la scara cosmica si colectiva . O singura fiinta se transforma in Cosmos sau renaste
multiplicata ; este aici schema arhetipala a totalitatii primordiale distruse si fragmentate prin actul
creatiei (de aici structuri mitice avand in comun moartea cruda careia ii cad prada tinerii :Tammuz,
iubitul zeitei Istar, Osiris, sotul zeitei Isis).

Mircea Eliade apreciaza ca modelele umane sunt nascute din aceea ca omul imita gesturile
paradigmatice ale zeilor, le repata actiunile, existand o continuitate lineara intre imaginarul religiilor
arhaice si al crestinismului, islamismului sau budismului, prin imitatio dei. Analogia om-cosmos, om-
univers, sta la baza constructiei simbolice, care actioneaza in egala masura asupra relatiilor omului cu
sine, cat si cu transcendenta cosmica, dupa modelul in care complexul simbolic al ascensiunii ritualice
(muntele) ori al zborului magic cuprinde in semnificatii relatia om-cer. Omul este prizonierul propriei
finitudini, dar simbolurile sugereaza vointa transcenderii(depasirea conditiei). Aceasta nostalgie dupa
unitatea primordiala (sacru-profan, etern-trecator) se simte in simbolurile religiozitatii textelor
vedice, in care zeitatile Siva si Visnu nu sunt individualitati separate.

In Antichitate se credea ca mai toti filozofii greci au calatorit in Orient, au fost initiati in
mistere, depasind contingentul, trupescul, care impiedica sufletul sa cunoasca Adevarul suprem din
care provine. Tehnicile Yoga, ca si tehnicile extazului oriental, vorbesc despre o moarte pentru
aceasta viata si o renastere in alta ordine.

Aflat in centrul universului, omul poate dialoga cu puterile ceresti. Simboluri ale drumului
spiritual plin de greutati si obstacole, scara si puntea sugereaza un pelerinaj orizontal, pentru omul
european si ascendent, dupa modelul scarii rasaritene a sfantului Ioan Scararul, care descrie drumul
spiritual al monahului ca o ascensiune pe treptele unei scari, in numar de treizeci  : fiecare treapta
semnifica un pacat ce trebuie infrant. Pe aceasta logica a simbolismului ascensiunii, toate mitologiile
au un munte sacru, care este locul din care a inceput creatia, in care se manifesta sacrul si care

3
permite trecerile de nivel (modelul muntelui sacru dezvolta simbolismul constructiilor de mediere de
tip zigurat, templu, piramida, obelisc, biserica).

In acelasi sens opereaza ceremoniile rituale de tip mistere in care initierea orientala
presupune o moarte rituala si o renastere, dupa modelul miturilor care personifica alegoric moartea
si invierea vegetatiei (apar modele arhetipale ale celor « nascuti a doua oara » : Osiris este taiat in 14
bucati, moare si invie, Dyonisos este nascut a doua oara, misterele orfice). Toate povestirile arhaice
care includ rituri ale mortii si reinvierii, presupun ca arhetip focalizator, teama de moarte si
eliberarea de ea, vazuta ca o victorie asupra mortii. Cartea Tibetana a Mortilor proiecteaza chiar
vedeniile inspaimantatoare ale mortii ca plasmuiri ale constiintei care pot fi depasite.

5. Ce este hierogamia ? Care este semnificatia conceptului in miturile asiro-babiloniene ?

Zeite ale fecunditatii telurice domina civilizatiile agrare (Istar – sumeriana ; vaca Hathor –
egipteana, Demetra la greci), dar semnificatiile globale ale perfectiunii unitatii din illo tempore (acele
timpuri indepartate) nu se actualizeaza decat fie sacrifcial indirect (moartea partenerului si cautarea
lui in lumile subterane), fie prin multiplicarea hierogamiilor (a nuntilor cosmice). De aici locul acrodat
eroticii mistice in lumea hindusa : impreunarea (vegetala, animala, umana) este imaginea care trimite
la unirea sufletului individual cu cel universal, o proiectie la nivel cosmic : o hierogamie. In cazul zeitei
egiptene Hathor este interesant de subliniat modul simbolic de constructie a semnificatiilor  : ea
patroneaza minele din care se extrag pietrele de turcoaz (a caror culoare reprezinta celestul, dupa
modelul analogic sumerian in care lapis-lazuli reprezinta cerul instelat), o fuziune deci la nivelul
analizei (o hierogamie) a teluricului cu celestul.

6. Ce semnificatii si reprezentari are lumina in orientul antic ?

In opozitie cu întunericul, lumina este un principiu al binelui. Ea este expresia fortelor


uraniene fecundante, asociată căldurii care dă viată. Este produs al focului, ea se degajă din foc si de
aceea este legată de nasterea vietii. Multe mituri cosmogonice pun la originea ivirii lumii principiul:
Fiat luxl Va succede întunericului care simbolizează haosul (post tenebros lux). La chinezi lumina e un
principiu ceresc si masculin (yang), iar întunericul e htonian si feminin (yin). Cele dou ă principii se
întregesc, sunt complementare, alcătuind perechea originară, din care, prin filiatie, derivă toate
făpturile. Aproape în toate religiile lumii divinitătile sunt luminoase

7. Ce sunt misterele orientale ? Ce loc ocupa metafora semintei in aceste mistere ?

4
Putem spune ca mitul semintei, care ingropata, dupa proceduri violente de prelucrare a
spicului, da nastere unei noi holde, reprezinta acel arhetip de larga circulatie. Il regasim prelucrat si
cizelat in Evanghelia dupa Ioan. Ca si in cazul androginului, sacrificiul presupune recuperarea unei
energii dinainte de creatie, avand un caracter unificator, reconstituind totalitatea (cer/pamant ;
spirit/trup)

8. Ce reprezinta axis mundi ? Care sunt imaginile reprezentative ale acestui arhetip ?

Axis-mundi, o scara-punte care permite atingerea lumii ceresti sau alte arhetipuri din
simbolismul ascensiunii, cum ar fi « mandala » indica, care este o intersectie intre viata vosmica si
cea mentala, pornind de la simbolismul centrului : ca aspect este o constructie geometrica alcatuita
dintro serie de cercuri concentrice (intrun patrat sau nu), alcatuind o imago mundi, un posibil labirint,
propriu unui ceremonial de initiere (care-l apara si-l ajuta sa se concentreze pe initiat), o constructie
pur mentala care serveste ca support meditatiei, dar elementul central este o identificare a mandalei
in interiorul propriului trup.

Modulul II.

Modelul grec/Dialogul civilizatiei romane si a literaturii latine cu modelul grec

1. Care sunt toposurile reprezentative ale modelului grec ?

Grecii gasesc toposuri pentru a da expresie reflectiilor lor asupra lumii : vechi legende sunt
scoase la lumina si devin motive emblematice asemenea celui al lui Oedip, al lanei de aur, al lui
Prometeu ; personaje istorice patrund in literatura si capata dimensiuni legendare : Socrate, Pericle,
Alexandru Macedon ; altele sunt produsul imaginatiei : Dafnis si Chloe.

2. Care este legatura intre alegoriile mitice antice si toposurile lumii grecesti ?

Aceasta lume de contraste, ascunsa in inima Greciei senine, este evidenta in mitul « Vesnicei
reintoarceri » (personificat de pasarea Phoenix) : fiinta absoluta si principiul nefiintei si al materiei
stau fata in fata : sufletul reintorcandu-se la spiritul pur, la divinitate ; spiritul supravietuieste dar fara
a mai pastra memorie si constiinta.

3. Ce este orfismul ? Care e legatura cu misterele orientale ?

5
Orfismul este o doctrină de mistere provenită din Tracia care s-a răspandit probabil in Grecia
secolului al V-lea i.Hr., ai cărei adepţi se considerau urmaşii lui Orfeu.

Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi anterioare operei lui
Homer.

Misterele orfice constau iniţial in comemorarea teo- şi cosmogoniei trace, reprezentată prin
treptele iniţierii. Numele greceşti se datorează izvoarelor. Primele patru trepte, tetrada, semnifică şi
cele patru ipostaze ale Zeiţei Mamă in conformitate cu elementele pămant, aer, apă, foc: 1. Inainte
de venirea Zeiţei Mame, adică inaintea existenţei cosmosului, domnea liniştea.

2. Zagreus ia fiinţă prin partenogeneză.

3. Perioada cat Zeiţa Mamă il poartă pe Zagreus.

4. Naşterea lui Zagreus.

Această tetradă iniţială e urmată de o triadă:

5. Strălucirea fiului-soare, aflat in zenit, corespunzand crearii axei soare-foc (pentada).

6. Mişcarea fiului intre emisfera de sus şi cea de jos, prin care e delimitat universul şi spaţiul sacru
(hexada).

7. Unirea fiului cu mama intr-o nuntă sfantă, hierogamia (heptada), seminificand actul creaţiei. De
aici provine denumirea Heptis dată zeiţei.

Această hierogamie de origine tracă a influenţat şi ritualul similar al misterelor din Eleusis. Celebrarea
se făcea prin sfaşierea unui taur, al cărui sange trebuia să curgă pe un altar sau chiar pe ţărana
simbolizand poala Zeiţei Mame. Conform sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era cea roşie, a
sangelui şi a vinului. După inviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios, caracterizat de culoarea
albă.

Următoarele două trepte sunt:

8. Naşterea unui fiu sacerdot şi rege pe o a opta treaptă (octada).

9. Investirea acestuia cu oficiul sacral suprem şi puterea lumească se face prin Zeiţa Mamă, in
eneadă. Această treaptă e reprezentată uneori in artele plastice.

4. Care este semnificatia arhetipala a cuplului Apollo-Dyonissos?

Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Dionisos este cel care a
descoperit vita de vie si vinul. De aceea este considerat zeul betiei. Domina tinutul Beotiei, tinut in
care introduce sarbatorile numite Bacanale. Acestea sunt renumitele festivitati in care toata
populatia din acest tinut se lasa prada delirului, betiei si orgiilor. Acesta contrasteaza prin excelenta
cu fratele sau – Apolo. Apolo este inalt, atletic si frumos, reprezentand calmul, mandria, demnitatea,

6
distantarea de lucrurile lumesti si efemere, lumina, gloria. Pe de alta parte, Dionisos este vanjos si
gras, iubeste viata si placerile pe care aceasta le poate oferi, reprezinta nebunia, desfraul, noaptea,
locurile intunecate. Chiar acest izbitor contrast reflecta cele doua aspecte ale omului, cele doua laturi
ale sale- una rea si una buna. Dionisos, la fel ca si Apolo, este necesar acestei lumi pentru pastrarea
echilibrului necesar dintre Rau si Bine.

5. Care este semnificatia globala a epopeii Odiseea si cum se organizeaza in trepte


semnificatia intiatica din schema calatoriei?

Lumea Odiseei proiecteaza universul lumii de dincolo sub semnul esecului: Ahile din Infern s-
ar dori mai bine „argat in lumea celor vii, decat print intre morti”. Ulise rataceste intro lume careia i
se refuza statutul utopic (si totusi sunt isule utopii virtuale): insulele Circei, a lui Calipso, lumea
sirenelor, sau chiar utopii negative – pestera lui Polifem, Scila si Caribda. Ithaca insasi nu este nici ea
un tarm al fericirii sau al salvarii, ci o lume a asteptarii tensionate, a macelului sangeros, a razbunarii
si a intoarcerii in nefiinta (si nu un pamant al fagaduintei, proiectat in asteptarile mentalului colectiv).
Lui Ahile, conditia eroicului nu-i aduce echilibrul sau fericirea, este o alegere tragica.

6. Ce valori ale lumii antice si grecesti pun textele homerice in evidenta? Modelele
exemplare.

In miturile din poemele homerice, aventurile eroilor sunt aventurile sufletului exilat in lumea
sensibila, care vrea sa se intoarca in patria sa adevarata. In acest sens, capcanele vrajitoarei Circe
sunt legate de reincarnare, de coborare din nou a sufletului in grota obscura a lumii. Proiectarea
Iliadei si a Odiseei ca „poeme mistice”, pune fata in fata (in imagini poetice, alegoric descifrabile), si
mitul materiei, al malului (troienii, exilul sufletului), cu nostalgia culmilor spirituale (grecii), care nu se
opresc la frumusestea sensibila. Pentru a ilustra imaginea rasturnarii mitului grec, Ulise devine
sufletul coborat prin nastere pentru a se reincarna, insa chemat in patria sa cereasca, marea, spatiul
emblematic al lumii grecesti, devenind lumea materiei, prin care sufletul leganat si agitat de pasiuni,
ca de valuri, rataceste in exil (despuierea lui Ulise de hainele de cersetor ar fi dezbracarea de
pasiunile tradatoare, impuse, care-l tin prizonier in trup). Valurile, lait-motiv al calatoriei lui Ulise,
sunt asaltul lumii exterioare, iar insula lui Calypso, trupul de care se izbesc valurile pasiunilor, valurile
lumii sensibile exterioare.

Pe aceeasi linie, Ahile care plange pe malul marii, Ahile care canta la kithara, retras in cort,
este sufletul care-si plange inlantuirea si-si cauta eliberarea. Odiseea s-ar transforma din aceste
perspective mistice in cautarea obsesiva a drumui spre eternitate de catre sufletul pur.

7. Ce este „hybrisul”? Cum configureaza el universul tragic grec? Concepte si modele


tematice in tragedii.

7
Hybris-ul, sentimentul tragic al lipsei de masura care-i da omului dorinta de a deveni egalul
zeilor conditioneaza la infinit tragicul. Oedip este pe de o parte mostenitorul unor acte de hybris
(parintii sai, iocasta si Laios vor sa incalce destinul anuntat de oracol si abandoneaza copilul pe munte
spre a fi sfasiat de fiarele salbatice, ca odinioara Paris din istoria nefericita a Troiei, abandonat de
Priam si Hecuba care-l visase ca torta distrugatoare a cetatii), iar pe de alta parte creatorul in lant a
altor greseli tragice: paraseste cetatea Corint si pe parintii adoptivi, vrand sa dejoace planurile
destinului si ale zeilor, isi ucide tatal intrun gest de mandrie violenta, se casatoreste cu mama locasta
(hybris si hamartie in acelasi timp). Uneori hybrisul este generat de starea limita, dilematica a eroului
tragic, ceea ce nu inseamna mai putin o condamnare a conditiei moritoare a eroului: Antigona incalca
legile cetatii, isi ingroapa ritual fratele, linistindu-i umbra, dar se sinucide. Oreste isi ucide mama, dar
aduce liniste, prin razbunarea crimei umbrei nelinistite si insangerate a lui Agamemnon, acelasi
Agamemnon care-si sacrificase fiica, pe Ifigenia, pe malul marii, pentru a imbuna zeitatile si a permite
corabiilor grecesti traversarea marii spre Troia.

8. Mituri in dialogurile platonice.

Socrate, Platon, Aristotel – i gasim dialogand in textele lui Platon, intro formula care
impleteste filozofia, cautarea adevarurilor eterne si cautarea de sine. Daca in „teoria ideilor” adevarul
este singur in masura sa confere existentei o demnitate superioara, educatia bunului cetatean
trebuie sa porneasca de la „adevar”. Dupa Platon, cunoasterea lumii sensibile este una a parerilor
nesigure si nestatornice, pe cand cunoasterea lumii ideilor are un caracter cert. Mitul
„anamneziei”argumenteaza exitenta reprezentarilor inconstiente care se afla in suflet de la nastere si
caracterul nemuritor al acestuia, fapt esential de sustinere a lumii ideilor. „Ideea” platoniciana exista
in sine si prin sine, este eterna, absoluta si imuabila. Ideea este, la Platon, masura universala si
absoluta a valorii. Sufletul, aflat deasupra lumii sensibile, este raportat la ideal si perfectiune si pus in
legatura nemijlocita cu ideea. Erosul platonician (Banchetu;) urmareste transcenderea simturilor si
curatirea sufletului de toate impuritatile implicate de simturi. El il aduce pe om mai aproape de
adevarata sa natura spirituala, inseamna inaltare in lumea intelgibila, ii reda omului acea libertate
pentru care sufletul sau este destinat inca de la nastere, prin originea sa divina si caracterul sau
nemuritor.

Platon isi defineste lumea conceptuala in „dialogul”dintre aparatorii unui punct de vedere
sau al altuia, dar mai ales prin functionarea argumentatiei pe fondul unui mod mitico-narativ,
ilustrativ: mitul pesterii din Republica care sugereaza ca omul traitor in lumea senzoriala este la fel cu
prizonierul din pestera, care nu vede decat umbrele lucrurilor pe peretii grotei si, pentru ca nu vede
decat umbrele, are pornirea de a le considera adevarata existenta. Numai filozoful care a reusit sa se
elibereze din pestera senzorialului si sa participe la lumea ideilor intelege sensul cunoasterii si
contemplarii lumii eterne a „ideilor”.

Teoria lui Platon despre mit o intalnim in mai multe dialoguri (Republica, Legile) care
urmaresc educatia oamenilor ideali ai cetatii sale ideale, prin forma mai explicita, in trepte, a
povestirii mitice: mitul androginului, al nasterii lui Eros, al reamintirii expuse in Banchetul, acelasi

8
mit al „reamintirii” prezentat in Menom, lasa sa se vada influenta orfico-pitagoreica, prin ideea
cunoasterii ca reamintire a sufletului dintro existenta anterioara.

9. Dialogul civilizatiei romane si a literaturii latine cu modelul grec

Spiritualitatea greaca, parte a Bibliotecii ideale din care s-au hranit toate marile spirite
europene. Thoman Mann construieste in Moarte la Venetia o mareiubire pentru echilibrul
seninatatii artei grecesti care se impleteste cu intensitatea sentimentelor, a trairilor, in figura
tanarului adolescent asimilat perfectiunii corpului statuilor grecesti. Frumusetea lumii decurge
pentru greci din nobile canoane in care spiritul isi impune materiei propria lege; versurile celebre ale
lui Horatius „Grecia cucerita l-a cucerit pe salbaticul invingator si a introdus artele in inca rusticul
Latium”, afirma ca literatura greaca a determinat geneza literaturii latine, dar si ca, intrun sens mai
larg, arta greaca structureaza spiritualitatea europeana prin forme artistice in care puterea spirituala
acumulata de civilizatia greaca stapaneste materia prin impunerea viziunii grecesti asupra omului in
univers.

Modulul III. Configuratii arhetipale si forme literare in Evul Mediu

1. Identificati formele literare specifice Evului Mediu. Particularitati.

Cronicarii isi incep povestirea faptelor contemporane cu povestea crearii lumii, incluzand si
razboiul Troiei, teatrul religios reprezinta patimile christice dincolo de frontierele limbilor. Evul Mediu
s-a construit putin cate putin pe ruinele lumii antice, devendind trasatura de unire dintre lumea
antica si noile civilizatii romano-germanice. Continuitatea europeana a fost legata de circulatia
cunostintelor „genetice” prin formulele literare, vazute in sens larg, incluzand traducatori, poeti,
parinti ai crestinismului, cronicari, veniti din vechile spatii ale traditiei culturale, situate oarecum in
afara „centrului”european.

2. Identificati elementele de continuitate in atmosfera epocii/dialogul cu valorile


crestinismului.

De-a lungul Evului Mediu, calugarii vor copia in „scriptoria”manastirilor operelor anticilor,
contribuind la impunerea [restigiului restaurat al limbii latine care va fi purtatoarea culturii antice,
sinteza a Orientului si a Occidentului. Aceasta miscare a Evului Mediu de integrare a traditiei antice
apare in bilantul epocii, pe care il facea in secolul al XIV-lea Petrarca, care marturisea atasamentul din
copilarie de sonoritatile scrierilor lui Cicero, ramas pentru el maestrul de neimitat al elocintei, sar si
mai tarziu modelul latin al Confesiunilor Sfantului Augustin, despre care se afirma ca au fost pentru el
poarta de intrare in toata literatura sacra.

Este insa gresit sa credem ca Evul Mediu s-ar putea defini doar ca o perioada d asimilare
intelectuala a capitalului Antichitatii, desi nu se poate concepe filozofia medievala fara gandirea

9
greaca venind de la Platon, Aristotel, si neoplatonicieni, ale caror texte traduse echivalau cu
descoperirea unei lumi noi. Dar de la originile patristice (unele opere au drept autori dintre cei
convertiti la crestinism tarziu, dupa ce primisera o educatie filozofica greceasca), si pana la sfasitul
secolului al XIV-lea, istoria gandirii crestine se organizeaza pe doua teme, credinta si ratiune:
rationalismul restrans al unui Albert cel Mare sau al lui toma d’Aquino, pe care se va aseza
scholastica, tinand de limitarea folosirii ratiunii in materie de teologie (interdictia de demonstra
Treimii, dupa modelul aristotelic din Metafizica).

3. Ce scheme alegorice dominante sunr caracteristice Evului Mediu? Gasiti in textele


romanului cavaleresc elementele care permit explicarea motivului Graalului.

Povestirile de tipul „Oueste du Graal” , prin folosirea unor figuri cliseizate, permit
recuperarea literaturii arthuriene pe doua paliere: cavalerie terestra si celesta.

Dincolo de discursul alegoric, care canalizeaza sensul si impune regulile de codaj si de


descifrare, progresia materiala si spirituala, obiectul insusi al cautarii pastreaza o latura misterioasa,
un fel de indeterminare, libera fata de constrangerile alegoriei. Tentatia de a vedea peste tot
manifestarea unei „mentalitati simbolice” este generata de faptul ca romanele arthuriene, de
exemplu, au fost decupate pentru a identifica nume, numere, culori, ale caror semnificatii sunt pline
de coduri subterane (descifrabile printr-o paleta larga de mijloace, de la ironie, antifraza, eufemism
etc.).

Graalul, în legendele mistice ale evului mediu, era un vas în care Iosif din Arimateea ar fi
strâns sângele lui Iisus. Se credea că acest vas ar fi fost făcut dintr-o singură piatră preţioasă şi că ar fi
fost înzestrat cu puteri miraculoase. În literatura cavalerească a evului mediu, povestirea aventurilor
imaginare ale cavalerilor plecaţi în căutarea "Sfântului Graal" reprezintă un ciclu foarte întins.
Legenda a fost reluată de Richard Wagner în opera sa Parsifal.

Diversele romane cavalereşti ale Graalului îl prezintă pe acesta sub forma unor diferite
obiecte: o cupă sau un potir, o relicvă a Preţiosului Sânge al lui Hristos, un ceaun al belşugului, o
tipsie de argint, o piatră căzută din Ceruri, un vas, o sabie, o suliţă, un peşte, o porumbiţă purtând în
cioc o ostie pentru sfânta cuminecătură, o lance albă însângerată, o carte sau o evanghelie secretă,
mană cerească, o lumină orbitoare, un cap tăiat, o masă şi multe altele. Adevărul despre Graal este
că ia diferite forme.

În Le Conte du Graal, a lui Chrétien de Troyes, Graalul este o tavă pe care se află o singură
anafură pentru sfânta cuminecătură.

În povestirea lui Robert de Boron, un poet burgund care a scris în perioada 1191 – 1200
romanul cavalersc Joseph d'Arimathie (Iosif din Arimatea) Graalul este prezentat ca fiind potirul
folosit de Iisus la Cina cea de Taină.

În Queste del Saint Graal, scrisă în 1215 de un călugăr cistercian, este farfuria din care Iisus a
mâncat mielul pascal şi în care acum se găseşte anafură pentru sfânta cuminecătură.

10
În lucrarea Parzival, scrisă de Wolfram von Eschenbach între 1197 şi 1210, Graalul este o
piatră pură şi luminoasă, căzută din cer.

În romanul cavaleresc anonim Perlesvaus, el este descris ca cinci lucruri diferite.

Nu există o singură poveste a Graalului şi nici măcar un singur Graal. Graalul i se poate arăta
altfel fiecăruia care îl caută. Poate fi un obiect pământesc, care poate fi, sau nu, dotat cu sacralitate;
poate fi şi, pur şi simplu, obiectivul unei căutări spirituale.

4. Cavalerii Mesei Rotunde: Principalele arhetipuri si alegorii (Masa Rotunda, Graalul,


calatoria, sabia, padurea, puntea, etc.).

Scriitura mistica trece in fabula literara pastrand schema constructiva de origine, ca in


modelul din Romanele Mesei Rotunde, in care Lancelot coboara in cripta staretului mort, petrece
noaptea alaturi de trupul fara viata, si iese in zori din cripta, transformat iluminat. Simbolic vorbind,
apa, setea, ca si itinerariile calatoriilor exprima dorinta de infinit, insatisfactia creaturii in fata
necunoscutului val al tenebrelor. De la surse, parabolele christice indemnau la cautarea unui sens
ascuns, secund, metoda exegetica a patristicii indemnau la detasarea celor patru sensuri din orice
text al Bibliei: literal (istoric), alegoric (spiritual), tropologic (moral) si anagogic (eschatologic).

Alegorizarea poetica ajunge la apogeu, acolo unde „Lumina si iubirea-n cerc il prinde”, o
lumina circulara ca miezul galben al unui trandafir alb „candida roza”, reprezentand preafericitii si
sfintii, atingatorii iubirii divine, proiectati intro minunata gradina de lumina.

Simbolul se metamorfozeaza, pastrand insa schema generatoare de sens, „padurea”


traversata de toate drumurile romanelor cavaleresti este reproiectata prin demersul alegoric si
analogic dantesc: „selva oscura” terestra, semn al ratacirilor umane, al abaterilor sufletesti si
spirituale de la calea cea dreapta, padurea uscata si noduroasa, din proiectia infernala a sinucigasilor,
devine padurea divina, paradisiaca, spatiu al procesiunilor alegorice de pe varful muntelui
Purgatoriului.

5. Ce este cavalerul-calugar din perspectiva legaturii cu arhetipurile antichitatii?

In acest drum alegoric si poetic se recunosc atat simpla aventura a cavalerului din romanele
medievale, care devenea aventura umana arhetipala, dupa modelul eroului crestin, cavaler al lui
Hristosla care cautarea cavalereasca si cultul pentru iubirea femeii se transforma in viata

11
contemplativa a sfantului (prin analogia simbolica), cat si experienta moral-sentimentala a
indragostitului din planul laic, reproiectata in Roman de la Rosem intro traversare a viciilor si
virtutilor in drum spre iubire (gradina simbolica era insasi lumea spre centrul careia se indrepta
eroul), respectand coerenta alegoriei.

Evolutia spirituala a eroului, constient de destinul sau mistic apare in proiectie lirica in
poemele mariei de france sau romanele lui Chretien de Troyes, pe o schema simbolic-alegorica
valabila inca cateva secole, pana la Cervantes. Tipul de erou crestinh medieval e indreptat in
principal, daca nu exclusiv, spre formarea omului „interior”, care se construieste printr-un proces
continuu, de-a lungul intregii existente, parcurgand caile vietii si ale lumii (intrun traseu labirintic) ale
caror semne le integreaza constiintei sale.

6. Care sunt alegoriile care trimit la: esoterism-initiere-confrerie religioasa in Evul Mediu?

Scenariile pe care se organizeaza epicul mitologiilor cavaleresti tin de logica miturilor


concentrice ale „expeditiei” din proiectul eroului mesianic, un mit al Apocalipsei si al Genezei, in care
apare Leviathanul – moartea – si eroul trebuie sa intre in trupul mortii si sa renasca (Perceval petrece
o noapte intro capela langa un cavaler mort – proba de intrare intro confrerie secreta, o regula de
admitere transformata in veghea nocturna initiatica); un mit al exodului si al lumii de apoi, in care
eroul rataceste in labirintul istoriei umane, un spatiu conflictual, fixat in cautarea Graalului (in care
feciorul neprihanit Galahad reuseste acolo unde Lancelot cel vinovat da gres). Eroul traverseaza
probe simbolice devenite stereotipii, cum ar fi acelea legate de traversarea unui pod sau de intrarea
intrun castel, vegheata de lei, monstri, demoni, capcane, scenarii ce amintesc de trecerea in lumea
cealalta, de coborarile primejdioase in infern, care intreprinse de fiinte vii, fac parte dintro initiere.

7. Care este rolul simbolisticii crestine in configurarea imaginarului artistic al Evului mediu?

Textul poetic medieval functioneaza analogic arhitecturii catedralelor, presupunand atat


codul simbolic respectat, cat si aspectul formal, de constructie (inclusiv o organizare interna, baza pe
simbolismul numerelor), prin care codul poetic se adapteaza culturii domineante orale, presupunand
audiere si vizionare: o viziune sincretica in care textul recitat este dublat de cantec sau de modulatii
ale glasului, de gestica si de limbaj al trupului.

8. Care sunt institutiile Evului Mediu care influenteaza geneza imaginarului?

12
Universitatea din Paris, Universitatea din Toulouse, Universitatea din Oxford, Scoala
dominicana (cu sfantul Toma in frunte, va pune bazele Tomisului), Universitatea din Bologna.

9. Autori in finalul Evului Mediu: Giobanni Boccaccio-decameronul; Dante Alighieri-Divina


Comedie

Decameronul cuprinde o sută de povestiri, cîte zece rostite pe durata a zece zile, de către
zece personaje, şapte doamne şi trei tineri. (Simbolistica cifrelor rotunde este o constantă a literaturii
medievale. Dante însuşi îşi structurase Comedia pe o sută de cînturi, împărţite în trei mari unităţi.)

Deşi au fost identificate ca surse de inspiraţie ale Decameronului numeroasele aventuri


galante medievale şi fabliaux-urile literaturii franceze a vremii, modelul evident se regăseşte în
poveştile celor O mie şi una de nopţi . Aceeaşi tehnică a “povestirilor în ramă” (contes à tiroirs)
vine să configureze întregul material. Aceeaşi complexitate diegetică, prin metoda “păpuşilor
ruseşti”, a nivelelor narative suprapuse şi care se deschid unul din celălalt, subliniază meşteşugul
artistic al autorului. Iată, spre exemplu, aventura lui Bergamino (Decameron, I, 7). Naratorul ne
povesteşte (nivelul 1) că personajul Filostrato spune o poveste (nivelul 2) despre Bergamino,
care, pentru a înfrînge zgîrcenia lui messer Cane della Scala, îi spune o poveste (nivelul 3) despre
Primasso, care are de înfruntat zgîrcenia unui abate. Înţelegînd încotro bate morala fabulei,
messer Cane îşi regretă propriul defect şi îşi îndreaptă greşeala. Deznodămîntul poveştii de la
nivelul 3 influenţează asupra finalului poveştii anterioare, de la nivelul 2, iar concluzia morală
(anume faptul că trebuie să ne ferim de viciul zgîrceniei) se întoarce, pînă la urmă, la nivelul 1, de
suprafaţă.

În Decameronul avem de-a face în mod esenţial cu două registre de exprimare, tragic şi
comic, dintre care cel de-al doilea dobîndeşte o preponderenţă semnificativă. Totuşi, între ele nu
există o demarcaţie tranşantă şi, mai ales, ele nu sînt destinate să reflecte anumite clase sociale 2.
Există personaje de extracţie inferioară care dovedesc o înălţătoare nobleţe a trăirilor, precum şi
numeroşi nobili care ştiu să aprecieze forţa caustică a cuvîntului de spirit.

Pot fi remarcate şi deosebiri esenţiale între Divina Comedie şi Decameronul. În primul rînd,
avem în vedere perspectiva auctorială radical diferită. Lumea dantescă este structurată în jurul unei
puteri supreme, care decide asupra evoluţiei fiecărui individ în parte; universul dotat cu un singur
centru de autoritate este marcat de o pregnantă componentă raţională; toate aventurile,
evenimentele, suferinţele şi destinele îşi au un rost predeterminat, ţinut sub control. Hazardul are un
rol marginal, aproape inexistent. Omul, după ce a beneficiat spre dauna sau folosul lui de liberul
arbitru, este acum obiectul pasiv al pedepsei sau al recompensei. Universul boccaccesc este,
dimpotrivă, policentric, aparent destructurat; întîlnim aici cîteva teme recurente, care cunosc însă o
admirabilă varietate imprevizibilă de exprimare; lipseşte influenţa decisivă a vreunei autorităţi
transcendente; omul, prin intermediul inteligenţei, devine subiectul activ al propriei sale vieţi.

Dacă poezia lui Dante tinde să traseze canoane existenţiale, stabilind pedepse şi recompense
şi oferind un model comportamental, proza lui Boccaccio are în primul rînd rolul de a distra, de a

13
stîrni ilaritatea, atunci cînd pune în lumină colţurile îndeobşte ascunse ale activităţii umane. Dante,
prin intermediul numeroaselor episoade prezentate, pare totuşi că are în vedere o descriere mai
amplă, de natură categorială, a păcatelor şi a virtuţilor. Boccaccio, avînd de prea puţine ori pretenţii
de generalizare, insistă tocmai asupra unor cazuri specifice, asupra concretizării parţiale a unor
componente general-umane (erosul, inteligenţa).

Dante Alighieri

Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică
deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial
dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude
di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno",
"Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale
lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau
comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una
din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi
întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul
Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl
ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che
muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un
cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate
literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei
creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei
interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Stud. Cătălin Păvălache


Limba şi literatura română-Limba şi literatura franceză, Anul 2, Grupa 1

14