P. 1
Suport Curs Drept Procesual Civil

Suport Curs Drept Procesual Civil

|Views: 5,700|Likes:
Published by laviniacostica

More info:

Published by: laviniacostica on Feb 08, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/12/2013

pdf

text

original

INSTITUTŢII DE DREPT PROCESUAL CIVIL Curs universitar (Sinteze-I.D.

)

Capitolul I. Competenţa instanţelor judecătoreşti
1. Conceptul de competenţă Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a determina instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă, problema determinării competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe, astfel că, în această materie, doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost de orice greşeală. Codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Proiectul viitorului nostru cod de procedură civilă va trebui să urmeze aceeaşi tendinţă . Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti. 2. Formele competenţei O problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa teritorială. În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită în competenţă absolută şi competenţă relativă. Această clasificare, bogată în semnificaţii procedurale, este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive. Analiza concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti ne obligă la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor

judecătoreşti. Dispoziţiile legale privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul de procedură civilă. Cap. II. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pe care-l comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege în competenţa altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o competenţă de fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A doua categorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege „autorităţilor administraţiei publice” sau altor „organe”. Categoria de excepţii la care ne referim nu este prevăzută în mod expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text care atribuie judecătoriilor competenţa de a soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate...”. Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o competenţă de fond, care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. În paginile anterioare au fost indicate, cu titlu exemplificativ, organele care realizează jurisdicţii speciale şi cărora legea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale. Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi „plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii procedurale impun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare a textului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obştească ce se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm că legea se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legale cuprinse în art. 1 pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte, termenul de „plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include în conţinutul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte realizarea unui control judecătoresc, exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că în legislaţia noastră diferite dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid calea controlului judecătoresc şi prin mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea, termenul de hotărâre, folosit în acelaşi text, trebuie interpretat şi el într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa (decizie, dispoziţie etc.). Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocăm câteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.: contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listele electorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.3132 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului

judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000]. Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar în temeiul unor dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că atare dispoziţiuni se regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unele reglementări speciale. Doar cu titlu de exemplu indicăm unele situaţii expres consacrate în Codul de procedură civilă şi care atrag competenţa judecătoriilor în temeiul textului menţionat: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc. civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281 C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art. 319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri [art. 323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit legii, aceasta este instanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în cazurile în care judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.]. Menţionăm, cu titlu exemplificativ, şi unele dispoziţii din legi speciale şi care conferă judecătoriilor competenţa de a soluţiona următoarele cereri sau litigii: soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale (art. 11 din Legea nr. 36/1995); soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor judecătoreşti (art. 11 din Legea nr. 188/2000); litigiile prevăzute în legea locuinţei (art. 61 din Legea nr. 114/1996, republicată); cererile privitoare la anularea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (art. 57 din Legea nr. 119/1996); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea asociaţiilor şi fundaţiilor; cererile de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru (art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003). Competenţa tribunalelor. Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au o competenţă de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă diversă. Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prisma tuturor atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită în concret, regula enunţată comportă însă şi unele circumstanţieri şi precizări extrem de importante şi aceasta mai cu seamă după adoptarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa tribunalelor intră însă şi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial. Dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă şi unele soluţii diferite, ceea ce a determinat şi intervenţia instanţei supreme printr-o decizie pronunţată în interesul legii. Totuşi chiar şi în perioada imediat următoare modificării Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a decis că tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având

competenţa de a soluţiona atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necontencioase - cum sunt autorizarea funcţionării societăţilor comerciale sau în procedura contencioasă - cum ar fi excluderea unor asociaţi, dizolvarea societăţii, declararea falimentului, - cât şi procesele patrimoniale având ca obiect o valoare de până la 10 milioane lei. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa tribunalelor şi în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 de lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această excepţie, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar. Drept urmare, în lumina actualei reglementări, toate cererile de împărţeală judiciară, cele în materie succesorală şi a fondului funciar, indiferent de plafonul lor valoric, sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriilor. Unele din aceste excepţii exced raţiunile pentru care, în considerarea criteriului valoric, se stabileşte, adeseori, de legiuitorul român, şi nu numai, o competenţă de fond în favoarea unei instanţe superioare. Cel puţin din acest punct de vedere excepţia ni se pare mai puţin justificată. Într-adevăr, împărţelile judiciare şi procesele succesorale sunt adeseori acelea în cadrul cărora se induc valori patrimoniale importante (îndeosebi atunci când masa partajabilă este formată din bunuri imobile) şi a căror valoare depăşeşte plafonul valoric de 100.000 de lei. Dacă ar fi totuşi să căutăm o legitimare a excepţiilor la care ne referim ea constă, după părerea noastră, în imperativul descongestionării instanţei supreme de recursurile ce s-ar putea promova în această materie. Excepţiile menţionate mai sus sunt importante şi relativ extinse. Pe de altă parte, remarcăm că în competenţa judecătoriilor intră şi toate litigiile neevaluabile în bani. În aceste condiţii, constatarea ce se impune din nou este aceea că judecătoriile se înfăţişează în lumina actualei reglementări ca instanţe de drept comun în materie civilă. Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă. Soluţia legii se întemeiază îndeosebi pe necesitatea formării de secţii specializate în cadrul tribunalelor, în scopul soluţionării acestei categorii de litigii. Este ceea ce rezultă fără putinţă de tăgadă, chiar din dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b ), text introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face îndoială şi ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă, plenitudinea de jurisdicţie este atribuită judecătoriilor. Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac a recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de principiu, la hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Prin urmare, sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este relativ restrânsă, astfel că şi competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una de excepţie. Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de competenţa tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ. Potrivit acestui text, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii. Există şi alte situaţii în care
1 1

calea de atac a apelului este suprimată, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare, cu excepţia celor pronunţate în temeiul art. 400 şi 401 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, pot fi atacate numai pe calea recursului hotărârile prin care instanţa ia act de renunţarea la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], prin care se constată învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.), precum şi ordonanţele preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.]. O altă categorie importantă de „hotărâri” ce pot fi cenzurate pe calea recursului de competenţa tribunalului se referă la încheierile pronunţate de judecătorii în diferite materii, cum sunt cele privitoare la: asigurarea dovezilor [art. 238 alin. (1) C. proc. civ.], suspendarea judecăţii (art. 244 C. proc. civ.) şi renunţarea la judecată [art. 246 alin. (2) C. proc. civ.]. În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C. proc. civ., şi o competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate. Menţionăm în acest sens competenţa tribunalelor de a soluţiona următoarele categorii de cauze: conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C. proc. civ.); cererile de recuzare atunci când din cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal pentru motive de rudenie sau de afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ]. Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii procedurale, competenţa de a soluţiona şi căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri: contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323 alin. (1) C. proc. civ.]. In finalul acestui comentariu trebuie să amintim că legea de organizare judiciară a preconizat şi infiinţarea unor tribunale specializate. Ele pot fiinţa doar în domeniile precizate de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii”. La rândul său, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune că: „În domeniile prevăzute de art. 36 alin. 3) se pot înfiinţa tribunale specializate”. În legătură cu aceste dispoziţii legale se impun unele precizări. Enumerarea făcută de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. nu are un caracter limitativ. Această împrejurare rezultă din faptul că însăşi partea finală a textului amintit se referă la posibilitatea înfiinţării de secţii specializate şi „pentru alte materii”. Pe de altă parte, este de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, şi secţiile administrativ-fiscale printre categoriile de secţii specializate. În realitate ele funcţionează, în prezent, la un număr important de tribunale, iar posibilitatea organizării unor tribunale specializate nu este exclusă în această materie. Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conţine prevederi speciale privitoare la competenţa tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că: „Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează”. Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art. 142 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).
1 1

Prin urmare dispoziţiile procedurale privitoare la competenţă se vor aplica în mod corespunzător şi tribunalelor specializate.

Competenţa curţilor de apel
Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă, curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de apel au o competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ. Plenitudinea de competenţă în materia contenciosului administrativ revine tribunalelor, curţile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanţe cu o competenţă limitată. Într-adevăr, în prezent, curţile de apel au numai competenţa de a soluţiona litigiile de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004 asimilează autorităţilor publice şi “persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”. Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza şi o diferenţiere de formulare şi de conţinut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”. Este însă de observat că plenitudinea de competenţă a curţilor de apel, în sensul precizat mai sus, vizează doar litigiile de contencios administrativ propriu-zise, nu şi pe cele cu caracter fiscal. În privinţa acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat o departajare de atribuţii ce nu ţine seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal parte în proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Sub plafonul valoric menţionat, competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii revine tribunalelor administrative şi fiscale. Menţionăm, însa că, potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor. Legea nr. 554/2004, prin art. 10, realizează o departajare de atribuţii între tribunalele administrativ-fiscale şi curţile de apel în materia contenciosului administrativ. Iar în acest scop, legiuitorul a recurs la criteriul valoric. Pe de altă partea, mai este de remarcat şi faptul că legea specială se referă, din nou, la competenţa de soluţionare a litigiilor privind „actele administrativ” ale

autorităţilor „publice centrale” (formulare ce se regăsea şi în art. 3 C. proc. civ., în redactarea anterioară adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000). Codul de procedură civilă le recunoaşte curţilor de apel şi o competenţă în materia controlului judiciar. Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel, curţile judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Din această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al competenţei curţilor de apel în materia la care ne referim, plenitudinea de competenţă revenind, aşa cum am remarcat deja, tribunalelor. Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”. Din aceste dispoziţii procedurale se pot desprinde câteva concluzii importante privitoare la competenţa curţilor de apel în materie de recurs. Simpla lectură a acestui text impune, mai întâi, concluzia potrivit căreia, în această materie, curţile de apel se înfăţişează ca instanţe cu plenitudine de jurisdicţie. O atare concluzie se întemeiază şi pe faptul că tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie de apel. În al doilea rând, curţile de apel judecă şi recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi care, potrivi legii, nu sunt susceptibile de apel. Numărul acestor hotărâri este relativ restrâns. Prin urmare, pentru determinarea în concret a competenţei de recurs a curţilor de apel va trebui să ţinem seama de toate acele situaţii în care, prin dispoziţiile Codului de procedură civilă sau a unor legi speciale, calea de atac a apelului a fost suprimată. Curţile de apel au şi o competenţă diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod expres art. 3 pct. 3 C. proc. civ. şi „în alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare se urmăreşte o bună administraţie a justiţiei. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la: - soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza aceleiaşi curţi de apel; - soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o judecătorie şi un tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel; - soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din raza aceleiaşi curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite; - soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate; De asemenea, curţile de apel au şi competenţa de a soluţiona căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestaţia în anulare şi revizuirea. Curţile de apel au competenţă şi în ceea ce priveşte contestaţiile la executare. În primul rând, curţile de apel au competenţa de a soluţiona contestaţiile la executare în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în acele cazuri în care ele au pronunţat hotărârea respectivă. În fine, curţile de apel îşi extind competenţa şi asupra altor cauze expres date prin lege în competenţa lor. Aşa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor tribunalelor de acordare sau neacordare a personalităţii juridice a uniunilor de sindicate [art. 45 din Legea nr. 54/2003]; recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006 (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea birourilor notariale din raza teritorială a curţilor respective [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]; sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunţate de

Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în condiţiile art. 14 şi 16 din Legea nr. 187/1999; contestaţiile promovate de asistenţii judiciari împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de ministrul justiţiei (art. 113 alin. 3 din Legea nr. 304/2004); recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Competenţa instanţei supreme este determinată de funcţiile speciale ale unei instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiţiei. Acest lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii. Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, confereau instanţei supreme plenitudine de jurisdicţie în materie de recurs. Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a revenit asupra acestei soluţii. Din acest punct de vedere, art. 4 pct. 1 C. proc. civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea recursurilor şi „în alte cauze prevăzute de lege”. Anterior, art. 299 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, prevedea că „recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În aceste condiţii, arătam în prima ediţie a acestor Comentarii că supraaglomerarea instanţei supreme va deveni inevitabilă şi aproape insurmontabilă. Dar consecinţele unei atare soluţii au fost reduse în mod semnificativ prin dispoziţiile Legii nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 şi a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Totuşi nu credem că problema supraaglomerării instanţei supreme a fost soluţionată în mod definitiv. Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie coroborate, în mod corespunzător, şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are plenitudine de jurisdicţie şi în materia căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii. Instanţa supremă nu mai are însă competenţa de a soluţiona şi calea de atac a recursului în anulare, art. 4 pct. 3 C. proc. civ. fiind abrogat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin prevederile art. 4 pct. 4 C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, instanţa supremă are competenţa de a soluţiona unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrări a justiţiei. În această categorie pot fi incluse următoarele categorii de cereri: - cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două curţi de apel;

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza teritorială a unor curţi de apel diferite; - cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre un tribunal şi o curte de apel, dintre o judecătorie şi o curte de apel; - cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din circumscripţia teritorială a unor tribunale şi curţi de apel diferite; - cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o curte de apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională; - cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă curte de apel, pentru motive de rudenie sau afinitate; - cererile de strămutare a procesului civil întemeiate pe motive de bănuială legitimă şi de siguranţă publică; - cererile pentru delegarea altei instanţe (art. 23 C. proc. civ.). Există şi alte dispoziţii procedurale care atribuie instanţei supreme competenţa de a soluţiona unele cereri sau căi de atac. Cu titlu exemplificativ enumerăm următoarele cauze: - cererile pentru îndreptarea propriilor hotărâri; - contestaţiile la titlu, adică cele în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută; - soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) exercitate împotriva propriilor lor hotărâri; -recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la deciziile Consiliului Concurenţei (art. 29 din Legea nr. 143/1999); -recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în temeiul art. 157 din Legea nr. 19/2000. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona unele cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect: „a) judecarea recursurilor în interesul legii; b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”.

Capitolul III. Nulitatea actelor de procedură
Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui capitol pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost promovată de legiuitor şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai în capitolul privitor la termenele de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în reglementare, s-ar impune, după părerea noastră, pentru viitorul Cod de procedură civilă. Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentăm aici, reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate; stabileşte concepţia generală a legiuitorului despre nulitate, determinându-i şi condiţiile de existenţă şi enunţă una din semnificaţiile nulităţii exprese. În continuare ne vom referi la toate aceste aspecte, de o importanţă procedurală deosebită, nu însă înainte de a formula câteva consideraţii generale asupra sancţiunii nulităţii.

Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost exprimate însă definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicaţia este simplă: împrumutarea unor definiţii din dreptul civil şi ignorarea, în unele cazuri, a specificului sistemului procesual. Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor şi ale altor participanţi procesuali, acte între care există o strânsă interdependenţă. O atare realitate se reflectă adeseori şi pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a unei atari constatări rezidă în faptul că nulitatea nu reprezintă o simplă consecinţă a ignorării unor condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare. Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă implicit din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la nulităţile exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate celelalte categorii de nulităţi. Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În toate cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie să se întemeieze pe criterii certe şi funcţionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor mai importante categorii de nulităţi. Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative. Este cea mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii practice sunt deosebite, căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza acestei distincţii vizează însă natura normelor procedurale încălcate. În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic al celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, deşi legiuitorul se referă în mod expres doar la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C. proc. civ. referindu-se la celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative. În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce stă la baza distincţiei dintre nulităţile absolute şi cele relative îl reprezintă natura normelor încălcate. Acest criteriu este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil. Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între cele două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este determinat tocmai de natura normelor procedurale încălcate. Cu alte cuvinte, un atare „criteriu” nu reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme procedurale imperative sau, după caz, dispozitive. O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale. Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele îşi au originea în vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu există nulităţi fără text (Pas de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se referă şi teza finală din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de texte care consacră în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru acele încălcări ale normelor procedurale care au un caracter esenţial (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument suplimentar care infirmă substanţa tezei „actelor procedurale inexistente”. Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea este incidentă, în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în cazul nesocotirii unor reguli de o importanţă mai redusă. Aceasta îndreptăţeşte concluzia că nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor reguli prin care se urmăreşte numai apărarea intereselor uneia dintre părţi. Prin urmare, nulitatea absolută şi nulitatea relativă se poate exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o nulitate virtuală. Marea majoritate a nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese reprezentând excepţia. Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile proprii şi cele derivate se poate regăsi chiar în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actului de procedură. Dimpotrivă, nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanţa superioară etc. Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale şi a celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale se întemeiază pe întinderea efectelor distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îşi are justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost nesocotite. În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat. Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii cererii de revizuire instanţa „... va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. În dreptul procesual civil nulitatea are adeseori un caracter total, în sensul că ea se răsfrânge asupra întregului act de procedură. Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea

finală C. proc. civ. Exemplele prezentate justifică interesul distincţiei şi în materie procesuală între nulităţile totale şi nulităţile parţiale. În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi a fost tradiţională în secolul trecut, însă în ultimul timp valoarea unei atari clasificări s-a atenuat. Referirea la această distincţie ne este totuşi prilejuită de faptul că în Codul de procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele dispoziţii privitoare la nulităţile de drept. Un exemplu este edificator în această privinţă. Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: „Va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului”. Textul avea totuşi în vedere un act de drept substanţial - înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem că semnificaţia dispoziţiei legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacra o nulitate absolută. În termeni apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la desfiinţarea de drept a actelor de procedură şi a hotărârii pronunţate. Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, ele trebuie să fie constatate pe cale judecătorească. Aceasta deoarece până în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute sau relative - este de natură să producă toate efectele sale. Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile generale ale nulităţii, anume: - nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil; - producerea unei vătămări; - vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate. Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două ipoteze vizate de textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că prima ipoteză constituie genul, iar cea de-a doua specia. Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” sa urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, că: „Prin forme de procedură trebuie înţelese toate dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiţiei, tot ce legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce poate avea legătură directă cu funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”. Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil. Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. Într-o viitoare reglementare apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din urmă caz de nulitate; o precizare generală privitoare la neobservarea condiţiilor privitoare la actele de procedură ar reprezenta o condiţie suficientă.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari la care se referă, respectiv dacă legea are în vedere numai funcţionarii încadraţi la instanţă sau şi alţi funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, că legea are în vedere funcţionarii care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori judecătoreşti etc.). Referirea generică a legii îndreptăţeşte totuşi concluzia că legiuitorul a avut în vedere şi situaţiile în care actul de procedură este întocmit de o persoană care funcţionează pe lângă un alt organ de stat. Într-adevăr, ar fi greu de admis că legiuitorul a urmărit să lase fără sancţiune actele de procedură îndeplinite de alţi funcţionari decât cei încadraţi la instanţă. Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra ineficienţei actelor de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin înlăturarea oricărui formalism inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice. Expresie a unei asemenea concepţii, nulitatea actului juridic, în general, operează doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienţă a operaţiei încheiate nu constituie şi nu trebuie să constituie un scop în sine. Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai întâi semnificaţiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la cauzarea unei vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la producerea unei daune materiale. Uneori în doctrină cei doi termeni - vătămarea şi paguba materială - sunt consideraţi sinonimi. Cu toate acestea, este neîndoielnic, în opinia noastră, că legiuitorul are în vedere o vătămare de natură procesuală. Totuşi trebuie să recunoaştem că referirea generică a legii la producerea unei vătămări ar putea fi interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează doar o atingere adusă drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că nulitatea este incidentă doar dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”. Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în considerarea ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În primul caz, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută totuşi în art. 160 C. proc. civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”. Prin urmare, acest text consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură. Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile derivate ce sunt determinate de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pildă, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale pot fi evitate prin ratificarea lor de partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea pe cale de excepţie a acesteia şi prin conexarea cauzelor. Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză anularea actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate de a înlătura efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de câte ori există posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea actului, se va recurge la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un

ultim remediu decurg consecinţe importante atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa de judecată. Astfel, părţile sunt datoare să stăruie, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru înlăturarea nulităţii prin alte mijloace.

Capitolul IV- PROCEDURA ÎNAINTEA PRIMEI INSTANŢE
Titlul III din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă este consacrat procedurii în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond. Este partea din legislaţia noastră procesuală care cuprinde cele mai importante principii şi instituţii ce se aplică în faţa instanţei de fond. Iar aceste principii şi instituţii trebuie să fie observate, în mare măsură, şi în cazul judecăţii în cadrul controlului judiciar, precum şi în cazul unor proceduri judiciare speciale. De aceea, Codul de procedură civilă îi consacră acestei materii şi un număr relative mare de articole, respectiv art. 109-281. Procesul civil parcurge două faze importante: judecata şi executarea silită. La rândul său judecata se poate realiza în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţelor de control judiciar. Judecata în faţa instanţei de fond se realizează potrivit unor reguli riguros şi expres determinate de lege. Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar. Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres această realitate. Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316 C. proc. civ. cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs. De aceea, judecata în faţa primei instanţe prezintă o importanţă cu totul particulară, fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi aprofundării instituţiilor din această fază a procesului civil. Judecata în faţa instanţei de fond se subdivide, la rândul său, în unele etape procedurale importante: etapa scrisă pregătitoare, etapa dezbaterii cauzei în şedinţă publică, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Etapele menţionate reflectă modul general de realizare a procedurii în faţa instanţelor de fond. Iar în principiu, toate aceste etape sunt obligatorii pentru a obţine o hotărâre care să statueze asupra fondului pretenţiilor deduse în justiţie. Spunem în principiu întrucât uneori activitatea în faţa primei instanţe se poate finaliza şi ca urmare a survenirii unor incidente procedurale. Pe de altă parte, este necesar să subliniem că etapele de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor de fond cuprind, fiecare, unele momente procedurale caracteristice şi deosebit de importante pentru justa soluţionare a cauzelor. În acest context remarcăm, în prima etapă a procedurii în faţa primei instanţe, redactarea şi depunerea de către părţi a cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării; în cea de-a doua etapă menţionăm momentele procesuale privitoare la prima zi de înfăţişare şi la administrarea dovezilor, iar în ultima etapă evocăm momentul procesual al deliberării. Cap. V. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională Întâmpinarea Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale. Ea face parte,

alături de cererea de chemare în judecată şi acţiunea reconvenţională, din categoria actelor procedurale ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil. În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situaţia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel instanţa este pusă în situaţia de a lua cunoştinţă, chiar din faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor, de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor. Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului. Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepţiile de fond, cum sunt prescripţia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat. În mod firesc în faza iniţială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare. Neregularităţile ivite ulterior primei zile de înfăţişare se pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei. b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată. Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea ca răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare. c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său. Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin urmare, dacă se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate elementele de identificare a acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor alătura în copie la întâmpinare. d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării. Potrivit art. 114 alin. (3) C. proc. civ. întâmpinarea se depune de către pârât cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit de instanţă pentru înfăţişarea părţilor. În sistemul procesual anterior apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 întâmpinarea nu era obligatorie. Această soluţie era enunţată în mod expres de art. 118 C. proc. civ. În condiţiile legislaţiei anterioare se susţinea însă că

întâmpinarea era obligatorie totuşi în faza apelului. Mai mult, în opinia unor autori, întâmpinarea era obligatorie atât în apel, cât şi în recurs. Depunerea întâmpinării este deosebit de utilă, întrucât face posibilă cunoaşterea reciprocă a poziţiei părţilor încă din faza pregătitoare a judecăţii. Or, în atare condiţii se creează, în general, premisele unei judecăţii optime şi rapide, ceea ce corespunde atât interesului părţilor, cât şi interesului general de consolidare a prestigiului justiţiei într-o societate democratică. Sunt raţiunile pentru care, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 118 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat în sensul că: „Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”. Dacă pârâtul nu depune întâmpinare el îşi va putea arăta poziţia sa pe cale orală în faţa instanţei de judecată. În acest sens art. 118 alin. (3) C. proc. civ. precizează că în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Textul citat reprezintă o expresie a rolului activ al judecătorului şi este de natură să garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declanşat ca urmare a iniţiativei reclamantului. În actuala reglementare acest rol activ al judecătorului se realizează numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat. Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată. Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel, pârâtul nu va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afara unor situaţii de excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea, pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale care au un caracter relativ. Excepţiile de procedură care au un caracter absolut vor putea fi invocate însă în orice fază a procesului civil. O subliniere aparte trebuie totuşi făcută în cazul în care pârâtul nu depune întâmpinare deşi a fost asistat sau reprezentat de către avocat. Într-o asemenea împrejurare sancţiunea decăderii operează cu mare rigoare, respectiv prin simpla nedepunere a întâmpinării în termenul prevăzut de art. 114 alin. (2) C. proc. civ., adică cu „cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată”. Socotim că sancţiunea, în această ipoteză, este prea severă şi produce consecinţe iremediabile. Pe de altă parte, este de observat că ne aflăm în prezenţa unei ipoteze puţin îndepărtate de ceea ce se întâmplă în practică. Avem în vedere faptul că reprezentarea pârâtului de avocat se realizează cel mai adesea de-abia de la prima zi de înfăţişare. Iar acest lucru este valabil, cu deosebire, în privinţa asistării pârâtului de către avocat. Această realitate va produce dificultăţi, în practică, tocmai în legătură cu aplicarea sancţiunii decăderii.
1

Cererea reconvenţională

Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat: „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională”. În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată. Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigură soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive. Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul că poate conduce la întârzierea judecăţii şi la soluţionarea ei de către o instanţă care nu ar fi competentă din punct de vedere teritorial. Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o face prin întâmpinare sau oral în faţa instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este mai mult decât o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un „contraatac” sau o „contra-ofensivă”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu faţă de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept propriu cererea reconvenţională trebuie considerată ca o veritabilă acţiune civilă. Caracterul de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din condiţiile prevăzute de lege pentru cererea reconvenţională. Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate cerinţele unei acţiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost deja cercetate, astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de vedere al formei cererea reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată. În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”. În baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost promovată în mod frecvent în jurisprudenţă în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori cererea reconvenţională este utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în acţiunile reale imobiliare şi chiar în litigiile comerciale. Legea admite folosirea cererii reconvenţionale şi în cadrul acţiunii de divorţ, dar numai pentru fapte, şi numai în condiţiile expres precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ. Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pildă, al acţiunii pentru executarea unui contract, ipoteză în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii reconvenţionale, anularea sau rezoluţiunea convenţiei. Alteori pârâtul urmăreşte să obţină, prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între

pretenţiile invocate de reclamant şi propriile sale pretenţii. Pe calea cererii reconvenţionale nu poate fi opusă însă compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi obţinută pe cale de simplă apărare în proces. Într-adevăr, compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea, jurisprudenţa a statuat că atunci când creanţa invocată de pârât este mai mare decât cea pretinsă de către reclamant singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre cele două creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia se întemeiază pe faptul că, potrivit legii, compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale instanţa nici nu poate statua asupra diferenţei dintre cele două creanţe în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a statuat constant şi de jurisprudenţa noastră, instanţa de judecată nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei cereri reconvenţionale. Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiţie decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale. Existenţa unei asemenea legături urmează să fie dedusă de către instanţa de judecată din chiar scopul urmărit de pârât prin cererea reconvenţională. Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să derive din acelaşi raport juridic; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze diferite - ex dispari causa. Cererea reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea principală. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima parte a acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă. Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la termenul ce se va acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea principală. Cu toate acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea principală dacă reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. fiind întru totul aplicabile. O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Într-adevăr, potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie, astfel cum am arătat mai sus, până la prima zi de înfăţişare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute ulterior acestei date pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului. Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Din acest punct de vedere, observăm că dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter derogatoriu de la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care se poate depune acţiunea reconvenţională. Mai precizăm că în materie de divorţ, reconvenţionala trebuie să vizeze însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte cuvinte, în această materie nu se pot formula cereri reconvenţionale având o altă natură. Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat, procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării,

situaţie în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie să rezulte cu claritate elementele esenţiale ale acţiunii reconvenţionale. Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are un caracter de principiu. Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu, de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare convergentă a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit şi un corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă „numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”. Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală. Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia legii are raţiuni depline, iar norma înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una imperativă. Într-adevăr, în cazul despărţeniei atât cererea principală, cât şi acţiunea reconvenţională sunt de competenţa uneia şi aceleiaşi instanţe: instanţa de la ultimul domiciliu comun al soţilor. Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema transgresării unor norme de competenţă. Pe de altă parte, o bună administraţie a justiţiei impune soluţionarea în acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect identic, în special a acelora prin care se urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat desfacerea căsătoriei). Asupra acţiunii principale şi asupra cererii reconvenţionale formulate de pârât instanţa trebuie să se pronunţe printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii cu privire la toate pretenţiile. Capitolul VI. Şedinţele şi poliţia lor Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă una din cele mai importante etape ale procesului civil. Calitatea actului de justiţie depinde în cea mai mare măsură de modul de realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii. Lupta judiciară se realizează în cadrul dezbaterilor publice şi pe baza probelor înfăţişate sau a apărărilor de fond ori de procedură invocate de părţi. Majoritatea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil se afirmă în această etapă procedurală (publicitatea, oralitatea, dreptul la apărare, contradictorialitatea etc.). Dezbaterea cauzei are ca scop stabilirea faptelor cauzei şi a normelor juridice aplicabile. Activitatea judiciară are un caracter complex şi impune îndeplinirea unei multitudini de acte procedurale. O atare activitate se realizează în condiţiile strict determinate de lege. Pe de altă parte, activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă publică parcurge unele momente procesuale deosebit de importante, începând cu activitatea de pregătire a şedinţei de judecată, cu încercarea de conciliere a părţilor, administrarea probelor, rezolvarea excepţiilor de procedură şi până la dezbaterea cauzei în fond. În continuare vom analiza problematica privitoare la conducerea şedinţei de judecată şi principalele momente procesuale ce survin în această etapă a procesului civil.

Mai întâi trebuie să precizăm că şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice şi contradictorii. În dreptul modern, dezbaterile se realizează în faţa unei instanţe colegiale. Legislaţia noastră procesuală promovează, în prezent, un sistem mixt, respectiv soluţionarea cauzelor în primă instanţă de un singur judecător, iar în apel şi recurs de un complet de judecători. În cazul judecătorului unic toate atribuţiile privitoare la conducerea şedinţei de judecată revin acestuia. Codul de procedură civilă determină şi modul de realizare a conducerii şedinţei de judecată în cazurile în care completul de judecată este format din doi sau mai mulţi judecători. De asemenea, Codul de procedură civilă consacră şi unele atribuţii specifice privitoare la exercitarea „poliţiei” şedinţei de judecată. Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul din membrii acestuia [art. 55 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară]. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată sunt prezidate prin rotaţie de judecătorii de la secţiile respective. Preşedintele instanţei supreme prezidează Secţiile Unite, Completul de 9 judecători, iar în cadrul secţiilor orice complet, când participă la judecată. În lipsa preşedintelui, şedinţele la care acesta trebuie să participe vor fi prezidate de vicepreşedintele instanţei supreme sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ). Potrivit art. 122 alin. (1) C. proc. civ. preşedintele exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinei şi bunei-cuviinţe. Dispoziţia comentată este deosebit de importantă, întrucât îi conferă preşedintelui puteri adecvate în vederea realizării în bune condiţii a actului de justiţie. Codul de procedură civilă, în acelaşi text, consacră şi alte reguli privitoare la conducerea şedinţei de judecată de preşedinte şi la măsurile pe care acesta le poate dispune. Astfel, în sala de şedinţe nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme, afară numai dacă le poartă în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa instanţei. Dacă locurile din sală sunt insuficiente preşedintele are dreptul de a dispune înlăturarea celor ce depăşesc numărul locurilor sau care ar veni mai târziu. De asemenea, persoanele care se află în sală sunt obligate să aibă o purtare cuviincioasă. Remarcăm că sintagma folosită de legiuitor - purtare cuviincioasă este de o mare generalitate. Deşi legea nu o spune în mod expres această formulă trebuie interpretată nu doar în sensul că se referă la un comportament civic obişnuit, ci şi la o atitudine de respect faţă de organele de justiţie. De aceea, astfel cum se prevede şi în alte legislaţii, o atare obligaţie ar trebui circumstanţiată în mod expres la păstrarea respectului cuvenit demnităţii justiţiei. În acest context, apreciem că unele atitudini de aprobare sau dezaprobare a măsurilor adoptate de instanţă trebuie reputate ca fiind contrare prestigiului justiţiei. Cei care se adresează instanţei trebuie să stea în picioare. Preşedintele poate încuviinţa excepţii de la această regulă (de pildă, în cazul persoanelor în vârstă sau bolnave etc.). Potrivit aceloraşi dispoziţii procedurale pot fi îndepărtaţi din sală cei nevârstnici şi cei care se înfăţişează într-o ţinută necuviincioasă. În fine, preşedintele poate chema la ordine orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor şi poate obliga pe tulburător să părăsească sala. Pentru realizarea disciplinei necesare activităţii de înfăptuire a justiţiei instanţele dispun, conform art. 130 din Constituţie, şi de poliţie pusă în serviciul lor. Adeseori însă este necesară nu numai aducerea la îndeplinire a unor măsuri dispuse de instanţă, prin forţă publică (cum ar fi cazul îndepărtării din sala de şedinţă a unei persoane care tulbură mersul dezbaterilor), ci şi adoptarea unor sancţiuni mai energice care să impună, la nevoie, respect faţă de organele de justiţie. Din acest punct de vedere constatăm că legislaţia noastră nu consacră posibilitatea aplicării unor sancţiuni procesuale mai energice faţă de părţile sau persoanele care prin atitudinea lor

dăunează prestigiului justiţiei. Or, în asemenea împrejurări s-ar impune aplicarea unor sancţiuni pecuniare substanţiale faţă de părţi sau faţă de orice alte persoane care tulbură mersul dezbaterilor, astfel cum asemenea sancţiuni sunt consacrate şi în alte legislaţii. Disciplina procesuală necesară unei administrări optime a justiţiei nu poate fi menţinută numai prin impunerea unor obligaţii şi sancţiuni faţă de persoanele care asistă la dezbateri. Într-un stat de drept trebuie să se manifeste aceeaşi exigenţă şi faţă de conduita părţilor litigante şi a magistraţilor. Nici părţile şi nici judecătorii nu pot abuza de drepturile ce le sunt recunoscute de legislaţia în vigoare. De aceea, astfel cum s-a remarcat deja, chiar şi în lipsa unor reguli procedurale explicite cu privire la conduita judecătorilor, toţi cei chemaţi să exercite puterea de a face dreptate trebuie să acţioneze cu mult tact, răbdare şi respect faţă de participanţii la opera de înfăptuire a justiţiei. Puterea este recunoscută judecătorului pentru a înfăptui justiţia, iar aceasta implică prin definiţie exercitarea unei activităţi imparţiale, străine de orice interese politice sau de ordin personal. Fără asemenea exigenţe balanţa justiţiei se poate frânge cu uşurinţă, iar de aici până la anarhie socială nu există decât un pas. Iată de ce un număr însemnat de legislaţii se ocupă şi de obligaţiile procedurale ale judecătorului şi de răspunderea juridică a acestuia. În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment esenţial al dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare. La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele elemente de bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi poate modifica acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi în legătură cu schimbarea obiectului sau a cauzei. Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum rezultă, în mod implicit din textul comentat, noul termen se acordă de către instanţă la cererea reclamantului. Termenul se acordă în scopul întregirii sau modificării cererii. Prin urmare, legea distinge între două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. Distincţia dintre cele două categorii de cereri este evidentă şi uşor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu are însă un caracter imperativ, căci prevederile pe care le conţine sunt statornicite în interesul pârâtului. Drept urmare, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare. Cu toate acestea, art. 132 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în situaţiile vizate de acest text, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă. Soluţia enunţată se întemeiază pe faptul că în cele patru situaţii determinate de lege substanţa apărării rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară acordarea unui nou termen. De aceea, cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pot fi formulate în tot cursul judecăţii până la închiderea dezbaterilor asupra fondului fără ca pentru aceasta să fie nevoie de consimţământul pârâtului.

În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor cuprinse în art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al aceluiaşi text. Şi într-adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere adeseori situaţii imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât. Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin precizările făcute de reclamant în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de aceea s-a mai statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu mai multe decenii, că dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va dispune amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă în care s-au trecut precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul apărării pârâtului impune aceasta. Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu. Astfel, la prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în raport cu cererea modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea solicita un termen pentru a propune dovezile în apărare. Prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii. Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată. Primul termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată pune concluzii. Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, la prima zi de înfăţişare se conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se afirmă în limbajul practicienilor, „se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui să manifeste chiar din acest moment un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor. Capitolul VII. Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat Codul de procedură civilă reglementează în mod expres unele excepţii de procedură. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea excepţiei. În această secţiune Codul de procedură civilă reglementează câteva din cele mai importante excepţii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat excepţiei de necompetenţă. Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Cel mai adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din oficiu. Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura normelor de competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenţă absolută atrage după sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea normelor dispozitive privitoare la competenţă generează numai o necompetenţă relativă. Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”.

Instanţa trebuie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de procedură. Problema ordinii în care trebuie să fie soluţionate excepţiile de procedură a fost examinată deja pe larg într-o altă parte a lucrării. Totuşi se cuvine să arătăm, în acest context, că instanţa este obligată să pună în discuţia prealabilă a părţilor excepţia de necompetenţă. Numai în acest fel se pot ocroti şi garanta drepturile procedurale recunoscute părţilor. În caz contrar, hotărârea pronunţată poate fi cenzurată prin intermediul căilor de atac şi poate conduce la casarea soluţiei adoptate în aceste condiţii. Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă, respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pronunţarea unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a apelului şi recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată numai odată cu fondul cauzei. Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. în scopul de a evita tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a căii ordinare de atac. Dar, o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond partea interesată va putea invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură cu modul de rezolvare a excepţiei de necompetenţă. În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de declinare a competenţei. Hotărârea de declinare a competenţei are drept efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. De la această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ. trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a obţinut declararea necompetenţei. O excepţie a căror justificări nici nu mai trebuie demonstrate în mod deosebit. Ea este întemeiată pe necesitatea continuării cursului judecăţii în acele situaţii în care calea de atac a fost exercitată tocmai de partea căreia i s-a admis excepţia de necompetenţă şi care prin această atitudine dovedeşte o evidentă rea-credinţă. Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dar din acest punct de vedere - al exercitării căilor de atac legislaţia noastră procesuală nu conţine derogări deosebite de la dreptul comun în materie. Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a instanţei sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ cu atribuţii jurisdicţionale. Efectul de dezînvestire are un caracter general, în sensul că el se produce în toate cazurile în care instanţa admite excepţia de necompetenţă. Învestirea unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul este de competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Această soluţie rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile cuprinse în art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care impune instanţei sesizate „să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, instanţa care se declară necompetentă trebuie să trimită dosarul „instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent ...”. Prin urmare,

dacă litigiul este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale instanţa nu poate dispune declinarea competenţei. Într-o asemenea situaţie soluţia care se impune, aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, este respingerea acţiunii ca greşit îndreptată. O altă excepţie importantă este litispendenţa. Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea reprezintă o împrejurare anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului firesc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa anticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că litispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat. Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia securităţii şi stabilităţii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele două instituţii nu pot fi confundate. Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deosebirile dintre cele două instituţii vor fi puse în evidenţă şi pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare. Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ: a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele două acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu poate determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile, obiectul şi cauza sunt elementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă. Ele au fost studiate deja. Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări suplimentare. Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul altei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni. Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche, cât şi de doctrină. b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente. Litispendenţa se poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă; într-o asemenea împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă care primează faţă de aceea de litispendenţă. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate ivi numai în cazul competenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute. Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe cereri să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în

situaţia în care una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se întemeiază, în opinia noastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele trebuie să respingă acţiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de o altă jurisdicţie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor. Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe rolul instanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează. În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 163 C. proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor instanţe diferite. Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nu funcţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această situaţie nu este firească şi ea trebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin „reunirea” cauzelor la secţia competentă potrivit legii. c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond. Această cerinţă nu este prevăzută în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totuşi ea a fost desprinsă de doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se află în faţa instanţei de fond, iar alta în faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului judecat. În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza judecăţii în fond, iar cealaltă în apel. Soluţia este firească întrucât apelul este o cale de atac devolutivă. Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o mai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră trebuie considerate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a considerat de către unii autori că litispendenţa este o instituţie de interes privat. În prezent, în raport de dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi caracterizată decât ca o instituţie de ordine publică. Natura litispendenţei va rezulta cu evidenţă şi din consideraţiile procedurale privitoare la modul de invocare şi la efectele litispendenţei. Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ., litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. Observăm că deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi invocată numai în faţa instanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile importante ale excepţiei de litispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute. Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor de fond, dar numai in limine litis. În ceea ce ne priveşte considerăm nefondată o atare susţinere. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”, soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o susţinem este conformă şi cu finalitatea instituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei. În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în situaţia de

litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori în practică. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea trebuie acordată instanţei „mai înaintată în actele de procedură”. Opinăm şi noi că soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta. În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad. Hotărârea privitoare la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită are efecte asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu. Soluţia se întemeiază pe constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei determină dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad, este obligatorie. Litispendenţa presupune însă ca ambele instanţe să fie deopotrivă competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate excepţia de necompetenţă. Prin urmare, noi apreciem că un examen sumar al competenţei instanţelor se impune din partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de litispendenţă. De aceea, în cazul când se constată că instanţa mai întâi învestită nu este competentă în mod absolut excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă. Hotărârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este şi nici nu poate fi obligatorie pentru instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece fiecare instanţă este suverană în a statua asupra propriei sale competenţe. Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun. În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei. O altă excepţie importantă este aceea de conexitate. Ea reprezintă o instituţie destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toate asemănările şi finalităţile comune a celor două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea implică existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi nota distinctivă a conexităţii în raport cu situaţia de litispendenţă. Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în cazul litispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dublă judecată în una şi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şi condiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la: a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În legătură cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi aspectul subiectiv al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie

comună în cele două sau mai multe acţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti. Cerinţa enunţată este statornicită printr-o exprimare neechivocă a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi”. Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt proces conexitatea este inoperantă. b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni nu este cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul litispendenţei sau al autorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin conexare acţiunile îşi păstrează întreaga lor individualitate şi nu se realizează o contopire a acestora într-un singur proces. Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte, doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă. Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic sau numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză. Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni pentru executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui accident de circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea promovată de unii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două sau mai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impună spre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de cheltuieli. Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicat excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să aprecieze dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare a justiţiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat. O primă limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate opera împotriva regulilor imperative privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi nici între organe de jurisdicţie care fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri în care între obiectul şi cauza celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem şi instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni. Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu se înfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce considerăm că dreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv a acelor cauze între care nu există strânsa legătură de obiect şi cauză la care se referă art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii de procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să precizăm că normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este dedusă de doctrină şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un drept de apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile absolute. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că instituţia

conexităţii a fost reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin aceste trăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-se mai degrabă pe terenul intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative. O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însă nu se ridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l oferă chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi de instanţă din oficiu. Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de această situaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă în mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocată cu succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond, iar alta formează obiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa noastră, este posibilă conexarea a două apeluri sau recursuri. O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până la care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-o părere exprimată în doctrina antebelică s-a susţinut că excepţia de conexitate poate fi invocată numai în faza preliminară a procesului. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de conexitate nu îndreptăţesc însă o atare concluzie. Într-adevăr, o atare interpretare restrictivă nu poate fi desprinsă din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, excepţia de litispendenţă poate fi invocată în tot cursul dezbaterilor în faţa primei instanţe. Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează practic o prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu este ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia asupra oportunităţii joncţiunii cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competenţă. De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite la instanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc. civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu este totuşi posibilă, astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când „una din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura”. Pentru o asemenea ipoteză joncţiunea cauzelor se va face la instanţa competentă în mod absolut. Aceste dispoziţii procedurale confirmă şi ele teza inadmisibilităţii de prorogare de competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingerii excepţiei de conexitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a cauzei. Puterea lucrului judecat Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante excepţii de procedură. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ. Dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201. Potrivit

acestui text: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text este situat în Capitolul IX intitulat „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii” (secţiunea a III-a intitulată „Despre prezumţii”) din Titlul III al celei de-a III-a Cărţii a Codului civil. Observăm că în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - res judicata pro veritate habetur. La rândul său, Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului judecat ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o consecinţă a concepţiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului civil, concepţie preluată şi de legislaţia noastră. Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la tripla identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa). Semnificaţia elementelor de identificare ale acţiunii civile, elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscută. De aceea, în continuare nu vom reveni asupra semnificaţiei noţionale a termenilor cu care operăm şi în acest context. Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de cauză. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic, astfel cum susţin şi alţi autori în „situaţia de fapt calificată juridic”. Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Astfel cum a arătat şi P. Vasilescu „această raţiune constă dintr-un fapt juridic, care formează baza dreptului cerut. Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară”. În doctrină s-a mai subliniat şi necesitatea deosebirii dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia. Acelaşi autor ieşean remarca în această privinţă că în timp ce „cauza este temeiul de drept al pretenţiei”, „mijloacele de susţinere sunt pricina cauzei cu înfăţişările ei deosebite, care lămureşte cauza, o dovedeşte Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi părţi, făcute de ele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic şi moral. Este vorba aici de aplicaţiunea principiului relativităţii lucrului judecat. Acest principiu reprezintă o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil şi în conformitate cu care convenţiile n-au efect decât între părţile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel şi în materie procesuală este logic şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora. Mai întâi este necesar să precizăm că legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însă prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru aceasta este însă necesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă efectiv posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre pronunţată în lipsă are din punct de vedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea

pronunţată în contradictoriu, cu condiţia evidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absentează de la judecată este prezentă din punct de vedere juridic, dacă a fost legal citată sau se înfăţişează printr-un reprezentant; dar acesta din urmă deşi este prezent fizic în instanţă, totuşi nu devine parte în proces, exceptând situaţia când participă la activitatea judiciară într-o dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar. Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se ataşează hotărârii judecătoreşti. Doctrina şi jurisprudenţa au precizat însă categoriile de hotărâri judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. În general, se consideră că pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: a) să fie pronunţată de o instanţă română; b) să fie pronunţată în materie contencioasă; c) să dezlege fondul cauzei. Puterea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât şi cele de respingere ale acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi cu privire la cererile incidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în garanţie, cereri reconvenţionale etc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi hotărârilor parţiale, precum şi hotărârilor provizorii. Acestea din urmă reprezintă o categorii aparte de hotărâri judecătoreşti, în sensul că ele îşi păstrează întreaga eficienţă juridică atâta timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea măsurilor respective (regulă materializată şi în adagiul rebus sic stantibus). Aşa este cazul hotărârilor privitoare la plata pensiilor de întreţinere, încredinţarea copiilor sau la plata unor despăgubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vătămarea corporală a victimei. O dată însă ce faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au suferit modificări hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod corespunzător.

Capitolul VI. Administrarea probelor de către avocaţi
Materia ce formează obiectul prezentei sinteze este reglementată în art. 2411-22 C. proc. civ. Administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată. Dispoziţiile procedurale consacrate în art. 2411-22 C. proc. civ. au prilejuit şi exprimarea punctului de vedere potrivit căruia procedura pe care o instituie nu poate fi utilizată în cadrul căii ordinare de atac a apelului. Noi remarcăm că o atare interdicţie nu există, iar potrivit art. 298 C. proc. civ. dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt potrivnice normelor statuate în materie de apel. În exprimarea opiniei contrare se porneşte de la afirmarea unei prezumţii conform căreia din moment ce părţile au fost nemulţumite de modul în care s-au administrat dovezile în primă instanţă, reluarea procedurii de administrare a probelor prin avocaţi ar fi inutilă. Totuşi, de la o simplă constatare practică, ce poate avea adeseori un suport în realitatea procesuală, nu se poate ajunge la promovarea unei reguli interpretative absolute. Părţile sunt singurele în drept să hotărască dacă este sau nu cazul să recurgă la procedura instituită de art. 241 C. proc. civ. În fine, după părerea noastră nu se poate ignora nici faptul că pot interveni situaţii în care necesitatea administrării unor probe să rezulte tocmai din
1-22

dezbaterile ulterioare. De altfel, art. 292 alin. 1 C. proc. civ. îi conferă instanţei de apel dreptul de a „încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de către avocaţi se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura judiciară. De aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un caracter facultativ1. Consimţământul o dată acordat nu mai poate fi revocat de către părţi. Aceste principii sunt raţionale, ţinând seama de faptul că părţile au dreptul să fie judecate de către judecătorii lor fireşti, astfel că orice abatere de la o asemenea regulă trebuie consimţită de ele. Pe de altă parte, administrarea probelor de către avocaţi corespunde şi unui interes general, legat de celeritatea dezbaterilor, astfel că ne apare raţional ca părţile să nu poată reveni asupra consimţământului dat. Legea determină şi modul de acordare a consimţământului [alin. (2)]. Din acest punct de vedere este de remarcat considerarea consimţământului dat, în condiţiile acestui text, ca un act de dispoziţie şi care, drept urmare, nu poate fi dat decât de către părţi personal sau prin mandatar cu procură specială. Consimţământul se poate da direct în faţa instanţei, ipoteză în care se va lua act de acesta prin încheiere, sau prin înscris întocmit în faţa avocatului, care este obligat să certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o asistă sau o reprezintă. Consimţământul trebuie dat de fiecare parte în mod separat. De asemenea, pentru realizarea acestei proceduri mai este obligatorie şi alegerea de domiciliu la avocatul care reprezintă partea. Legea permite ca, în cadrul acestei proceduri, şedinţele de judecată să se desfăşoare în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a avocaţilor. De asemenea, textul comentat permite şi participarea părţilor, iar, când este cazul, a mandatarilor lor. Textul aici comentat are o importanţă deosebită, întrucât stabileşte obligaţiile instanţei în legătură cu soluţionarea unor însemnate probleme procedurale, de îndată ce s-a constatat valabilitatea consimţământului dat de părţi. Din simpla lectură a textului rezultă că instanţa are obligaţia de a soluţiona unele din problemele ce se ridică sau se pot invoca în faza iniţială a procesului, cum este cazul excepţiilor de procedură, cererilor de intervenţie, încuviinţarea probelor etc. Unele precizări, în pofida clarităţii textului, se cuvin totuşi să fie făcute. În privinţa excepţiilor ce se invocă sau se ridică din oficiu, este firesc ca acestea să fie soluţionate de instanţă în această fază anterioară administrării probelor. Textul nu trebuie însă interpretat şi ca o derogare de la dreptul comun în materie, în sensul că, după termenul menţionat, părţile n-ar putea invoca ulterior, respectiv după administrarea probelor, unele excepţii absolute, cum sunt prescripţia, necompetenţa absolută a instanţei, puterea lucrului judecat etc. Instanţa urmează să hotărască şi asupra cererilor de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane. Prin urmare, unele din cererile de participare a terţelor persoane în procesul civil vor putea fi formulate, potrivit regulilor de drept comun, şi în cursul judecăţii. Soluţia este confirmată şi de dispoziţiile art. 2417 C. proc. civ. Textul comentat mai enunţă şi regula potrivit căreia instanţa „va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a explicaţiilor avocaţilor”. Redactarea textului poate crea anumite
A se vedea pentru amănunte: V. M. Ciobanu, F. Baias, Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 28.48 ; F. Măgureanu, Consideraţii privind administrarea probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 46-50; M. Fodor, Cercetarea procesului în cazul administrarii probelor de către avocaţi, în C. J. nr. 9/2005, p. 122-130.
1

semne de întrebare. De aceea este necesar să precizăm că este vorba de o «examinare» preliminară, pe care judecătorul o face în mod obişnuit la prima zi de înfăţişare pentru a determina cadrul judecăţii cu privire la pretenţiile şi apărările părţilor. Prin urmare, nu trebuie avută în vedere o examinare pe fond a pretenţiilor şi o statuare corespunzătoare, întrucât aceasta se poate face numai după administrarea dovezilor. Instanţa mai are obligaţia de a stabili care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate. Aceasta nu înseamnă însă că una din părţi n-ar putea recunoaşte pretenţiile părţii adverse şi ulterior. Afirmaţia este valabilă, deopotrivă, şi în privinţa actelor de renunţare, achiesare şi a tranzacţiei. La acelaşi termen instanţa poate dispune şi luarea unor măsuri asigurătorii, a unor măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei stări de fapt. Deosebit de importante sunt şi prevederile legale care impun instanţei să se pronunţe asupra probelor solicitate de părţi şi să dispună şi cu privire la cele pe care din oficiu le consideră necesare pentru judecarea procesului. Doar în aceste condiţii se pot trasa limitele în care vor trebui să acţioneze avocaţii în cadrul procedurii de administrare a dovezilor. De remarcat faptul că partea care lipseşte nejustificat la termenul de încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra orice dovadă, cu excepţia celei cu înscrisuri. Ea va putea doar participa la administrarea dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi. Totuşi, este de observat că partea ar putea solicita dovezi doar în condiţiile prevăzute de art. 138 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. (când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea, precum şi atunci când administrarea ei nu determină amânarea judecăţii). Remarcăm şi existenţa unei dispoziţii procedurale extrem de importante şi care ar putea genera interpretări diferite în viitor. Este vorba de prevederile cuprinse în alin. (2) al textului comentat. Potrivit acestui text, când, potrivit legii, cererile arătate la alin. (1) pot fi formulate şi ulterior primei zile de înfăţişare, instanţa poate acorda în acest scop un termen scurt dat în cunoştinţa părţilor reprezentate prin avocat. Nu rezultă cu claritate dacă acest termen – scurt – poate fi acordat numai în ziua în care sa luat act de consimţământul părţilor sau şi ulterior. Dispoziţiile art. 2427 înclină însă înspre soluţia potrivit căreia o atare măsură poate fi dispusă şi ulterior, în condiţiile acestui text. În fine, mai remarcăm că în această fază procesuală sunt aplicabile şi prevederile art. 131 C. proc. civ., privitoare la încercarea de conciliere a părţilor. Normele procedurale comentate determină posibilitatea instanţei de judecată de a stabili un termen de maxim 6 luni în cadrul căruia trebuie realizată procedura de administrare a probelor de către avocaţi. În acest scop, legea instituie un termen cu o durată maximă de 6 luni, instanţa urmând să aprecieze în concret asupra duratei acestuia, în funcţie de „volumul şi complexitatea” probelor. Termenul statornicit de instanţă poate fi prelungit numai în cazurile expres determinate de alin. (2) din textul comentat. Prin urmare, în orice alte situaţii prelungirea termenului nu poate fi obţinută. Legea determină şi durata prelungirii termenului stabilit de textul menţionat. Astfel, în cazul în care se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe, termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau incidentului. În cazul încetării contractului de asistenţă a uneia dintre părţi cu avocatul său, termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea unui avocat. În cazul decesului uneia dintre părţi, termenul se prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 sau cu termenul acordat părţii interesate pentru introducerea în proces a

moştenitorilor. De asemenea, în cazul celorlalte cazuri de suspendare a procesului, termenul se prelungeşte cu perioada suspendării. Dispoziţiile procedurale consacrate în textul comentat vizează obligativitatea întocmirii unui program de administrare a probelor şi determină locul de realizare a procedurii de administrare a dovezilor. Potrivit primului alineat al textului ce-l comentăm, avocaţii părţilor au obligaţia de a prezenta instanţei programul de administrare a probelor în cel mult 15 zile de la data încuviinţării lor. Programul trebuie să cuprindă precizări cu privire la locul şi data administrării fiecărei probe. El trebuie semnat de avocaţi. Remarcăm şi precizarea legislativă potrivit căreia programul se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor. În cazul în care procurorul pune concluzii în procesul civil, programul încuviinţat va fi comunicat de îndată procurorului, în condiţiile art. 24117. Nerespectarea nejustificată a progrmului prevăzut la alin. (1) atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra proba respectivă. Este ceea ce dispune, în mod expres şi neechivoc, ultimul alineat al textului comentat. De notat totuşi că numai nerespectarea nejustificată a programului de administrare a probelor poate conduce la o asemenea sancţiune procedurală. Imposibilitatea administrării unei probe, din motive de forţă majoră sau din alte cauze obiective, poate conduce la administrarea ulterioară a acesteia. Probele se administrează în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Mai menţionăm şi obligaţia părţilor de a-şi comunica, prin avocaţi, înscrisurile şi orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură. Art. 24110-24112 indică modul în care urmează să se realizeze administrarea probei cu martori de către avocaţi. Textul pe care-l analizăm, în acest context, consacră doar unele reguli privitoare la locul unde şi modul în care se administrează acest mijloc de dovadă. În primul rând, textul enunţă regula potrivit căreia martorii vor fi ascultaţi la locul şi data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă. Audierea se face de către avocaţii părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 192 şi art. 196 C. proc. civ. Legea consacră şi regula, firească pentru această procedură lipsită de imperium, potrivit căreia martorii se ascultă fără prestare de jurământ. Martorilor li se va pune totuşi în vedere că, în cazul în care nu vor spune adevărul, săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă. De notat şi o ultimă regulă, anume aceea potrivit căreia martorii prevăzuţi la art. 195 C. proc. civ. – minorii sub 14 ani şi cei care din pricina debilităţii mintale sau în mod vremelnic sunt lipsiţi de discernământ – pot fi ascultaţi numai de către instanţa de judecată. Legea consacră, în textul comentat, regulile ce trebuie să fie respectate în legătură cu procedura de consemnare a declaraţiilor de martor. Aceste reguli nu diferă, în mod esenţial, de cele din dreptul comun. Astfel, de pildă, declaraţiile de martori se semnează, pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de cel ce a consemnat-o şi de martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprinsul consemnării. De asemenea, orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate prin semnătura celor arătaţi anterior, sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă. Textul comentat mai stabileşte şi regula potrivit căreia, dacă mărturia a fost stenodactilografiată, aceasta va fi transcrisă; atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor fi semnate potrivit alin. (1) şi depuse la dosar.

În fine, ca o notă particulară semnalăm faptul că mărturia „se va consemna întocmai de către o persoană convenită de părţi”. Textul nu conţine limitări în această privinţă, astfel că poate fi numit atât un lucrător administrativ din cadrul unui birou avocaţial, cât şi o persoană străină, fiind recomandabil însă ca aceasta să nu fie interesată în cauză. Textul comentat este novator, în sensul că permite ca declaraţiile martorilor să fie consemnate şi autentificate de un notar public. Astfel, cum rezultă din textul menţionat, activitatea notarului este limitată doar la consemnarea declaraţiei martorului şi la autentificarea ei. Drept urmare, declaraţia de martor urmează să fie luată şi în acest caz de către avocaţi, dispoziţiile art. 24110 fiind aplicabile. Legea noastră procesuală stabileşte şi câteva reguli particulare privitoare la administrarea expertizei. Această probă trebuie încuviinţată şi ea de instanţă în condiţiile deja arătate. De remarcat însă faptul că părţile au posibilitatea de a alege nu numai expertul, ci şi consilierii care urmează să participe la expertiză. Dacă părţile nu convin asupra persoanei expertului se va proceda potrivit art. 202 C. proc. civ., respectiv acesta va fi numit de către instanţă prin tragere la sorţi. Expertul este obligat să efectueze expertiza şi să o predea avocaţilor părţilor, sub semnătură de primire, cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanţă potrivit art. 2415 C. poc. civ. Cercetarea la faţa locului se face, în mod firesc, de către instanţa de judecată, legea nepermiţând, în această privinţă, o abatere de la principiul nemijlocirii. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului se va întocmi în atâtea exemplare câte părţi sunt şi va fi înmânat avocaţilor acestora în cel mult 5 zile de la efectuarea cercetării. Luarea interogatoriului se poate face, de asemenea, numai de către instanţă. În acest scop, instanţa va cita părţile, la termenul stabilit, în camera de consiliu. Ca o particularitate importantă semnalăm faptul că, în cadrul procedurii analizate, luarea interogatoriului se face în camera de consiliu, iar nu în şedinţă publică. Copii de pe interogatoriul luat şi de pe cel dispus în condiţiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ. – luat Statului, persoanelor juridice de drept public şi de drept privat - vor fi înmânate de îndată avocaţilor părţilor. După administrarea tuturor probelor urmează pregătirea judecăţii în faţa instanţei de judecată. Legea determină obligaţiile pe care le au părţile în această etapă procesuală. Textul comentat se referă doar la câteva din aceste obligaţii. În primul rând, legea îi impune reclamantului obligaţia de a redacta concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public. O a doua obligaţie la care se referă textul vizează redactarea concluziilor celorlalte părţi. O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte unui dosar pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină. La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 24118 C. proc. civ. Drept urmare, instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă acesta este prezentat de avocaţii implicaţi în procedura de administrare a probelor. După primirea dosarului, instanţa va fixa termenul de judecată pe care-l va da în

cunoştinţă părţilor. Legea dispune că acest termen nu va fi mai lung de o lună de la data primirii dosarului. Nerespectarea termenului de către instanţă nu poate afecta situaţia juridică a părţilor. Din acest punct de vedere socotim că ne aflăm în prezenţa unui termen de recomandare. Nerespectarea lui poate atrage însă sancţiuni disciplinare pentru judecătorul vinovat. La termenul astfel stabilit, instanţa poate proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat. În ceea ce ne priveşte, având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin această procedură, principiul trebuie să fie cel enunţat, adică soluţionarea în fond a cauzei la termenul menţionat. Excepţiile de la această regulă sunt de altfel enunţate în textul pe care-l vom comenta în continuare. Textul comentat consacră posibilitatea readministrării tuturor probelor sau numai a unora dintre ele direct în fata instanţei de judecată. Este un corectiv important pe care legea îl aduce în cazul administrării probelor de către avocaţi, procedură ce constituie o abatere importantă de la principiul nemijlocirii. Instanţa are o mare posibilitate de apreciere în această privinţă, legea neinstituind restricţii sau limitări. În acest sens instanţa urmează să dispună, ori de câte ori consideră necesar, prin încheiere. Într-o asemenea împrejurare martorii vor fi citaţi în termen scurt, cauzele fiind considerate urgente. În acest caz se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen. Legea noastră procesuală consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor, în condiţiile analizate mai sus, se poate realiza şi prin intermediul consilierilor juridici, care, potrivit legii, reprezintă partea.

Capitolul VII Căile legale de atac
Consideraţii generale asupra căilor legale de atac 1.Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac. Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi în final remedierea erorilor săvârşite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greşeli de judecată sau de ordin strict procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanţa cuvenită reglementării detaliate a modului de exercitare a căilor legale de atac. Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice. În momentele iniţiale ale evoluţiei dreptului, existenţa unor remedii procesuale pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută. Aşa s-a întâmplat în perioadele istorice în care justiţia avea un caracter accentuat religios. Aceasta deoarece în acele vremuri justiţia era considerată ca o expresie a divinităţii, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca fiind infailibile. Odată ce justiţia a devenit laică au fost create şi mijloacele procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greşite. În procedura romană, la început, căile de atac se înfăţişau mai degrabă ca veritabile acţiuni în anulare, întrucât în acea epocă nu exista o ierarhizare a instanţelor judecătoreşti. Doar în epoca procedurii extraordinare se realizează o veritabilă

ierarhizare a organelor de justiţie cu consecinţe favorabile şi asupra modului de reglementare a căilor de atac. Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de organizare a căilor legale de atac. O atare diversitate se regăseşte şi în legislaţiile care se întemeiază pe acelaşi sistem de drept. Ca atare o priv ire comparativă este adeseori dificilă în domeniul căilor legale de atac. Această împrejurare l-a determinat pe proceduristul uruguayan Eduardo J. Couture să aprecieze că „recursurile sunt de o atât de mare vastitate şi varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice sistematizare”. Iar o atare aserţiune se potriveşte în mare măsură şi dreptului european. O trăsătură comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, el neavând caracterul unui „recurs circular”. Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. De asemenea, existenţa căilor legale de atac este de natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitatea lor. 2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc În dreptul modern instanţele judecătoreşti sunt organizate, astfel cum am arătat deja, într-un sistem piramidal, iar acţiunea civilă se exercită adeseori în faţa unor instanţe superioare. Cu alte cuvinte, procesul civil poate accede şi într-o fază a judecăţii în faţa instanţelor de control judiciar. La aceasta se ajunge ori de câte ori părţile sau procurorul consideră că o hotărâre judecătorească este nelegală sau netemeinică. Căile de atac reprezintă tocmai acele mijloace procedurale care fac posibilă exercitarea controlului judiciar. Adeseori, în trecut, conceptul de control judiciar era folosit într-o accepţiune nejustificat extensivă, respectiv în sensul de a include în conţinutul său şi acel control ce poate fi exercitat de instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor sau actelor pronunţate de organele administrative. De aceea doctrina românească, în contextul reglementărilor din ultimele decenii, a căutat să distingă în mod clar controlul judiciar de controlul judecătoresc. Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare şi lipsită de orice echivoc, de prof. I. Stoenescu şi S. Zilberstein ca fiind „dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice”. Într-o formulă de sinteză, conchid aceiaşi autori, controlul judiciar este „controlul exercitat de instanţele superioare asupra actelor de jurisdicţie ale instanţelor inferioare”. Din această definiţie se poate desprinde o concluzie importantă, anume aceea că în cazul controlului judiciar acesta are ca obiect hotărâri pronunţate de organe care fac parte din acelaşi sistem de autorităţi publice. Ne aflăm cu alte cuvinte în prezenţa unui control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului judecătoresc.

Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti. Concluzia care se desprinde, din precizările făcute de doctrină, este aceea a necesităţii unei distincţii categorice între controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există şi o strânsă legătură. Ea rezidă în realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege. O atare procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare. În acelaşi timp trebuie să subliniem că în toate cazurile se exercită un control asupra legalităţii hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori şi asupra temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai puternice şi ele au fost evidenţiate în doctrina noastră mai recentă în mod detaliat. O primă deosebire esenţială a fost deja subliniată şi ea vizează caracterul omogen al controlului judiciar faţă de controlul judecătoresc, acesta din urmă având un caracter eterogen. A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se declanşează controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute în Codul de procedură civilă: apelul şi recursul. În schimb, controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestaţia şi plângerea, iar în unele cazuri acţiunea. De asemenea, de notat faptul că mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri determinate de lege. Cu titlu de exemplu menţionăm acţiunea în anularea actelor notariale [art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text care reglementează distinct, în alineatele următoare, şi calea procedurală a plângerii] şi acţiunea în anularea hotărârii arbitrale (art. 364 C. proc. civ.). 3. Clasificarea căilor legale de atac 3.1. Precizări prealabile Am arătat că există o mare diversitate de soluţii, în dreptul comparat, în legătură cu numărul şi natura căilor de atac. O atare aserţiune este valabilă şi în dreptul nostru. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în urma reformei întreprinse prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus în legislaţia noastră apelul. Această diversitate impune şi necesitatea unei sistematizări şi clasificări a căilor legale de atac. Tendinţa modernă este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac. În acest sens unul dintre proceduriştii latino-americani, la care am mai avut prilejul să ne referim, preciza că: „Tendinţa timpurilor noastre este aceea de a spori puterile judecătorului, şi de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiţii prompte şi ferme asupra necesităţii de a avea o justiţie bună dar lentă”. Evident, un punct de reflexie şi pentru legiuitorul român. Reflecţie care trebuie să poarte asupra echilibrului dintre necesitatea unei justiţii prompte şi indispensabilitatea căilor legale de atac, căci în dreptul modern fără existenţa acestora ideea de justiţie nici nu poate fi concepută. În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac. Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative. 3.2. Căi ordinare şi căi extraordinare de atac Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condiţiile de exercitare a căilor legale de atac. Această distincţie este considerată de către unii autori ca fiind fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte clasificări. Căile

ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părţi şi pentru orice motiv. Drept urmare, ideea de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăţi depline de exercitare a acesteia, fără nici un fel de condiţii restrictive. În această privinţă este de observat că Titlul IV al celei de a II-a Cărţi a Codului de procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul. Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a II-a căilor extraordinare de atac, categorie în care include recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condiţiile restrictive în care ele pot fi exercitate. În principiu, aceste condiţii se referă la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare de atac. Dar şi sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ., doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Între căile extraordinare de atac menţionate există şi deosebiri deosebit de semnificative şi care vizează subiectele care le pot exercita şi instanţele competente a le soluţiona. Dar chiar şi sub aspectul condiţiilor de exercitare vom nota unele aspecte particulare cu prilejul cercetării căilor extraordinare de atac. 3.3. Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare Această clasificare este importantă şi ea sub multiple aspecte. Doctrina foloseşte ca principal criteriu de distincţie instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac. Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de o instanţă superioară spre a declanşa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul şi recursul. În schimb, căile de retractare sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Fac parte din această din urmă categorie contestaţia în anulare şi revizuirea. 3.4. Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive Această clasificare are ca criteriu distinctiv întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se pronunţe asupra căilor de atac exercitate şi asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanţă, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept. În condiţiile art. 3041 C. proc. civ. şi recursul are un caracter devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această categorie se include îndeosebi recursul. Celelalte căi de atac nu se subsumează clasificării de faţă, căci astfel cum judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziţie specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond. 3.5. Căi de atac comune şi căi de atac speciale Criteriul acestei distincţii vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest drept aparţine părţilor sau procurorului ne aflăm în prezenţa unei căi de atac comune. Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale. Are acest caracter recursul în interesul legii. Menţionăm că recursul în interesul legii poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către colegiile de conducere ale curţilor de appel. 3.6. Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare Această distincţie se face în funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţilor de declanşare imediată a executării silite. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o cale suspensivă de executare. Recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare. Prin excepţie de la această regulă recursul se înfăţişează ca o cale de atac suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau lucrări având o aşezare fixă. În asemenea situaţii efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală în acest sens din partea recurentului [art. 300 alin. (1) C. proc. civ.]. Instanţa poate dispune motivat, cu acordarea unei cauţiuni, suspendarea executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea executării silite se poate dispune şi în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar numai sub condiţia luării unei cauţiuni (art. 325 C. proc. civ.). 4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac 4.1. Precizări prealabile În doctrina românească s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac. Cunoaşterea acestora este importantă în perspectiva consideraţiilor de faţă. Aplicarea lor va fi detaliată şi cu prilejul examinării căilor legale de atac. Vom examina în continuare doar cele mai semnificative reguli comune privitoare la exercitarea căilor legale de atac. 4.2. Legalitatea căilor de atac Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important şi a cărei aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se caracterizează prin reguli precise şi adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general şi ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Principiul enunţat decurge şi din prevederile înscrise în art. 128 din Constituţie. Acest text consacră dreptul părţilor şi al Ministerului Public de a folosi căile de atac, dar adaugă că ele se pot exercita „în condiţiile legii”. Menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate fi exercitată împotriva unei hotărârii nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac. Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunţării hotărârii. Modificarea dispoziţiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunţării hotărârii. De aceea, calea de atac a fost considerată de unii autori ca o calitate imanentă a hotărârii judecătoreşti. 4.3. Ierarhia căilor de atac Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a instanţelor judecătoreşti într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu,

nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac. Ordinea la care ne referim rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii. Astfel, de pildă, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile [art. 317 alin. (1) C. proc. civ.]. De asemenea, revizuirea poate fi exercitată potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ. şi împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel. Principiul ierarhiei căilor de atac funcţionează şi în raportul dintre apel şi recurs. În acest sens s-a decis în mod constant că recursul nu poate fi exercitat, în principiu omisso medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie calea ordinară de atac a apelului. În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare sau invers. 4.4. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează o dată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar, excepţia puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanţă din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunţată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri. Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul şi recursul, nu şi celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Astfel, de pildă, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Principial o a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert pentru o infracţiune în legătură cu pricina respectivă. Remarcăm că din acest punct de vedere dispoziţiile privitoare la revizuire nu cuprind restricţii exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi paralizată însă prin mecanismul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac. În schimb, contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii. În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 321 C. proc. civ. 4.5. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac Codul de procedură civilă nu a consacrat, în mod expres, aşa cum a făcut-o Codul de procedură penală [art. 372 alin. (1)], principiul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac - non reformatio in pejus. Cu toate acestea, doctrina şi practica judiciară au considerat în mod constant că acest principiu se aplică şi în materie civilă pentru identitate de raţiune. Iată cum justifica instanţa supremă aplicarea acestui principiu şi în materie civilă, prin una din deciziile sale: „deşi nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părţii nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuşi, în literatura juridică şi în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcţionează şi în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate şi umanism social”. În urma modificării şi completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate. Astfel, principiul non reformatio in pejus a primit o consacrare legală în art. 296 C.

proc. civ. Potrivit părţii finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Dar care este sfera de aplicare a acestui principiu în procesul civil? În primul rând, principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Într-o asemenea situaţie instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părţile, adeseori ar fi tentate să renunţe la exerciţiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situaţie mai grea în urma propriei lor „plângeri”. Situaţia este însă diferită în cazul exercitării căii de atac şi de partea adversă sau de procuror. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că principiul non reformatio in pejus este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării recursului şi de partea adversă, de procuror sau de terţele persoane îndreptăţite să exercite o cale de atac, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii în raport cu situaţia stabilită de prima instanţă. Această situaţie este justificată de prof. I. Deleanu şi V. Deleanu cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclud beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac. Dar, practic în situaţiile menţionate nu asistăm la o veritabilă înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situaţii, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanţa de control judiciar admiţând calea de atac exercitată de partea adversă. O situaţie specială este aceea a exercitării căii de atac de către Ministerul Public. Dacă acesta a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părţii situaţia ei nu va putea fi înrăutăţită, principiul non reformatio in pejus găsindu-şi aplicare plenară [în materie penală soluţia este prevăzută în mod expres de art. 372 alin. (2) C. proc. pen.]. În această privinţă s-a pronunţat şi fosta instanţă supremă printr-una din deciziile sale de îndrumare, soluţie care-şi găseşte deplină aplicaţiune, în opinia noastră, şi în prezent. Astfel s-a statuat că „În cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părţi, instanţa, admiţând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi”. Pentru determinarea sferei de aplicare a principiului non reformatio in pejus va trebui să se examineze, aşadar, conţinutul cererii de exercitare a căii de atac formulate de către procuror. Facem această precizare deoarece în practică se poate întâmpla ca apelul sau recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal şi expres declarată în favoarea sau defavoarea uneia dintre părţi. Pe de altă parte, adeseori Ministerul Public poate acţiona prin intermediul unei căi de atac şi pentru a solicita desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, (privitoare la compunerea instanţei, constituirea instanţei cu participarea Ministerului Public, la competenţă etc.).

Principiul non reformatio in pejus se poate însă răsfrânge şi asupra altor participanţi procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., situaţie în care se aplică principiul dependenţei procesuale a coparticipanţilor. În considerarea acestui principiu s-a statuat că în cazul „obligaţiilor solidare, precum şi al obligaţiilor indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluţionat în fond”. Principiul non reformatio in pejus îşi găseşte aplicaţiune în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părţi (apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire). Aceasta deoarece raţiunea ce justifică aplicarea principiului enunţat rămâne aceeaşi în cazul tuturor căilor de atac exercitate de părţi. Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel sunt determinate în mod explicit de art. 282 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului comentat, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Dispoziţiile textului citat au o dublă semnificaţie: determinarea obiectului apelului şi a instanţei competente a se pronunţa asupra căii de atac. Textul citat enunţă principiul potrivit căruia hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Dispoziţia introdusă în primul alineat al textului comentat respectă în mod riguros principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti. Soluţia actuală a legiuitorului este mai raţională nu numai pentru considerentul arătat mai sus, ce ţine de respectarea ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ci şi pentru faptul că dispoziţia procedurală anterioară impunea sarcini sporite justiţiabililor care erau nevoiţi să se deplaseze, chiar pentru cauze mărunte, la sediul curţilor de apel, aflate, de regulă, în localităţi mai îndepărtate de domiciliul lor. În privinţa hotărârilor ce pot forma obiect al apelului se constată că legea nu distinge între hotărârile prin care se soluţionează fondul şi cele care nu au acest caracter. De asemenea este irelevant faptul dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în executare. În mod evident, avem în vedere acele hotărâri care sunt executorii de drept sau cele date cu execuţie vremelnică, căci altminteri apelul are efect suspensiv de executare. Legea nu se referă în mod expres la categoria hotărârilor pronunţate „în ultimă instanţă” sau „în primă şi ultimă instanţă”. Prin urmare, aceste din urmă hotărâri nu sunt susceptibile de apel. Uneori legea declară, în mod expres, neapelabile anumite categorii de hotărâri. Astfel, de pildă, renunţarea la drept se constată printr-o hotărâre dată „fără drept de apel” [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.]. Tot astfel, se procedează şi în cazul hotărârilor care consfinţesc învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.) sau cele prin care se constată recunoaşterea pretenţiilor de către pârât. Alteori legea declară deschisă în mod expres calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate, ceea ce implică ideea de excludere a căii ordinare de atac a apelului. Cu titlu de exemplu doar indicăm hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C. proc. civ.) şi hotărârile pronunţate asupra perimării judecăţii [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.]. Există şi cazuri în care hotărârile judecătoreşti sunt sustrase oricărui control judiciar. În acest sens menţionăm hotărârile pronunţate asupra strămutării procesului civil [art. 40 alin. (4) C. proc. civ.]. Codul de procedură civilă se ocupă şi de posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare. Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. împotriva

încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Textul citat consacră, aşadar, regula inadmisibilităţii atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare. Din acest punct de vedere se impun totuşi câteva precizări. În primul rând, este de subliniat referirea generală a legii la încheierile premergătoare, adică la acele încheieri de şedinţă care sunt anterioare fondului cauzei. În această categorie se includ atât încheierile preparatorii, cât şi încheierile interlocutorii. Raţiunea acestei reguli este una foarte simplă. Într-un sistem procesual eficient atacarea fiecărui act procedural sau a fiecărei încheieri în mod distinct de hotărârea finală este de neconceput. O atare soluţie ar constitui sursa unor complicaţii inutile şi ar conduce la o tergiversare nejustificată a procesului. O subliniere particulară care se cuvine a fi făcută este aceea că regimul juridic al încheierilor, astfel cum acesta este determinat prin art. 282 C. proc. civ., vizează doar încheierile premergătoare pronunţate în cauzele susceptibile de apel. Cu alte cuvinte, dacă hotărârea finală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare. Cu toate acestea, art. 282 alin. (2) C. proc. civ. instituie şi o excepţie de la regula potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai o dată cu fondul cauzei. Este cazul încheierilor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii. În conformitate cu acest text împotriva unor asemenea încheieri apelul poate fi exercitat în mod separat de hotărârea finală. Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., text introdus prin actul normativ anterior menţionat, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală şi care sunt expres determinate chiar în primul alineat. De asemenea, alineatul al doilea al textului comentat mai precizează că: „Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”. Restrângerea exerciţiului dreptului la apel se justifică, în toate situaţiile prevăzute în art. 2821 C. proc. civ., prin interesul redus al litigiului sau prin caracterul provizoriu al unor măsuri ori chiar prin simplitatea unor procese. În fine, este de remarcat şi faptul că legiuitorul poate suprima calea de atac a apelului şi în alte cazuri. Am remarcat deja câteva din aceste situaţii. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 nu a adus modificări esenţiale dispoziţiilor legale privitoare la suprimarea apelului. Problema care se poate invoca este aceea de a cunoaşte dacă suprimarea căii de atac, în cazurile reglementate de textul comentat, mai este sau nu justificată. Constatăm, cu uşurinţă, că în toate situaţiile prevăzute de art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ. este vorba de cauze, în principiu, mai puţin complexe – pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, acţiuni posesorii etc. - cauze care, în prezent, pot fi soluţionate pe calea recursului, de instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Or, simplitatea unor asemenea cauze şi valoarea relativ redusă a obiectului litigiului trebuie să rămână, în continuare, criterii de bază ce pot conduce la suprimarea căii ordinare de atac a apelului. Situaţia este similară şi în alte situaţii în care legiuitorul a suprimat, printr-o dispoziţie procedurală expresă sau implicită, calea ordinară a apelului, cum este cazul hotărârilor prin care se constată renunţarea reclamantului la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ], hotărârilor de expedient (art. 273 C. proc. civ.), hotărârilor pronunţate

asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C. proc. civ.), hotărârilor pronunţate asupra perimării [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.], ordonanţelor preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.] etc. Codul de procedură civilă conţine prevederi sumare cu privire la subiectele apelului. În mod firesc, socotim că legea s-a referit doar la unele aspecte particulare în această materie. Aşa fiind, în privinţa subiectelor apelului sunt întru totul aplicabile dispoziţiile şi regulile de drept comun privitoare la exercitarea acţiunii civile. Totuşi se cuvine să facem unele precizări indispensabile în legătură cu subiectele apelului. Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor care au luat parte la judecată. Faţă de terţi hotărârea este un res inter alios judicata, ea nu poate dăuna acestora, căci nu le este opozabilă, dar nici nu-i poate prejudicia. Pornind de la această constatare se impune afirmarea principiului potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părţile din proces. Cu toate acestea, în anumite condiţii apelul poate fi exercitat şi de alte persoane care pot justifica un interes, precum şi de către procuror. Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată. Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de hotărârea pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţi se poate afla într-o asemenea situaţie, respectiv atât reclamantul cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. În ipoteza în care apelul este declarat de ambele părţi acestea vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat. Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei căi de atac. Astfel cum am arătat în prima parte a lucrării de faţă interesul reprezintă o condiţie generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural, deci şi pentru exercitarea apelului. Prin urmare, partea care a avut câştig de cauză în faţa instanţei de fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretenţiile nu îndeplineşte toate condiţiile pentru exercitarea apelului, fiind lipsită de interes. Soluţia trebuie să fie aceeaşi, pentru identitate de raţiune, astfel cum s-a decis şi în practica noastră mai veche, şi în acele situaţii în care partea a avut integral câştig de cauză, dar i s-au respins unele apărări sau excepţii. În schimb, dacă partea n-a avut câştig de cauză doar în privinţa unui capăt de cerere, indiferent de importanţa acestuia, ea justifică un interes pentru a se plânge pe calea apelului împotriva hotărârii pronunţate. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în proces din iniţiativa uneia dintre părţi, respectiv pe calea chemării în judecată a altei persoane, chemării în garanţie sau arătării titularului dreptului. Acelaşi drept este recunoscut şi terţilor care au intervenit în proces din proprie iniţiativă. În această privinţă o situaţie particulară o are intervenientul în interesul uneia dintre părţi. Apelul acestuia este condiţionat de exercitarea căii de atac şi de către partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie, astfel cum dispune în mod expres art. 56 C. proc. civ. În cazul coparticipării procesuale apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia este diferită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind şi asupra celorlalţi coparticipanţi. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi acelor persoane sau organe care pot exercita acţiunea civilă în baza unor dispoziţii exprese ale legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiţie (cazul legitimării

procesuale extraordinare). Aşa este cazul autorităţii tutelare, organ care poate exercita calea apelului atunci când ea însăşi a introdus şi cererea de chemare în judecată. Calea de atac a apelului nu poate fi însă exercitată în acele cazuri în care partea a renunţat în mod expres la această cale de atac. Observăm că legea acordă un asemenea efect numai renunţării exprese la calea de atac. Cu toate acestea, doctrina a atribuit acelaşi efect şi achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinţei părţii de a adera la hotărâre. Dreptul procurorului de a folosi căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art. 45 alin. (5) C. proc. civ. Nu vom insista în contextul de faţă asupra acestui drept al Ministerului Public. Dreptul acestui organ de a exercita căile legale de atac este consacrat chiar în legea fundamentală (art. 129 din Constituţie). Procurorul poate exercita calea apelului indiferent dacă a participat sau nu la judecata în primă instanţă şi chiar dacă acţiunea are un caracter strict personal. Această din urmă aserţiune nu trebuie să fie, după părerea noastră, absolutizată. În mod firesc exerciţiul dreptului de apel trebuie să fie limitat în timp. Soluţia contrară ar introduce o nesiguranţă inadmisibilă în raporturile juridice civile. Iată de ce, în general, căile legale de atac sunt ţărmurite în timp prin statornicirea unor termene imperative. Codul nostru de procedură se referă la termenul de apel în art. 284-286. Primul text, pe care-l şi comentăm în contextul de faţă, reglementează durata termenului de apel şi determină punctul de pornire al acestuia. Termenul de 15 zile, prevăzut de textul comentat, constituie dreptul comun în materie de apel. De la această regulă există şi excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de pornire al termenului de apel. Astfel, de pildă, termenul de apel împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile [art. 619 alin. (1) C. proc. civ.]. În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de apel art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu face decât o aplicare a principiului înscris în art. 102 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, „Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”. Astfel cum am arătat şi de la această regulă există unele excepţii expres prevăzute de lege. Astfel, cu titlu de exemplu menţionăm că în materie necontencioasă termenul de apel curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă (şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit). Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de apel, şi cu un act echivalent. Principiul echipolenţei este însă de strictă interpretare; el nu poate fi extins prin analogie la unele împrejurări asemănătoare. Principiul echipolenţei se aplică numai în trei situaţii anume determinate de Codul de procedură civilă. O primă situaţie este prevăzută de art. 284 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută o dată cu somaţia de executare. Drept urmare, dacă hotărârea nu a fost comunicată înainte de pornirea executării silite comunicarea făcută o dată cu somaţia va constitui punctul de plecare al termenului de apel. A doua situaţie vizează tocmai promovarea apelului înainte de comunicarea hotărârii. Într-o atare împrejurare hotărârea se consideră comunicată pe data depunerii cererii de apel. Soluţia se întemeiază pe faptul că dreptul de apel se naşte din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Datorită acestui fapt partea este îndreptăţită să exercite calea de atac şi înainte de comunicarea hotărârii. Legea a luat în considerare diligenţa părţii şi pentru ca ea să nu fie păgubită a precizat că termenul

curge de la data depunerii cererii. În acest mod partea are la dispoziţie un termen util, tot de 15 zile, pentru a introduce un nou apel, în vederea îndreptării eventualelor neregularităţi cuprinse în prima cerere. Ultimul caz de aplicare a echipolenţei este statornicit de dispoziţiile de principiu ale art. 102 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, deosebit de importante, „termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o”. Termenul de apel, fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de întrerupere şi suspendare. Această regulă cunoaşte totuşi unele excepţii pe care le vom prezenta, pe scurt, în continuare. În primul rând, termenul de apel se întrerupe, astfel cum dispune în mod expres art. 285 C. proc. civ., prin moartea părţii care are interes să facă apel. Într-o asemenea împrejurare se va face o nouă comunicare a hotărârii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data acestei comunicări. În cazul moştenitorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul persoanelor dispărute, precum şi în cazul succesiunilor vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu [art. 285 alin. (2) C. proc. civ.]. Elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de apel sunt statornicite în mod expres în art. 287 alin. (1) C. proc. civ. Într-o formulă imperativă, dar care nu se justifică pentru toate situaţiile pe care le consacră, textul menţionat precizează că cererea de appel va cuprinde: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar; 2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; 4. dovezile invocate în susţinerea apelului; 5. semnătura. În continuare vom analiza în mod distinct menţiunile arătate mai sus: 1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Elementele indicate mai sus reprezintă cerinţe necesare pentru corecta identificare a părţilor persoane fizice sau persoane juridic. Aceste cerinţe de formă nu au însă, în principiu, un caracter esenţial, întrucât ele sunt prevăzute şi în cererea de chemare în judecată, precum şi în alte acte aflate la dosar. De aceea, cerinţele de formă analizate nici nu sunt sancţionate de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea. Indicarea unor asemenea elemente, îndeosebi cele privitoare la domiciliul, reşedinţa părţilor, respectiv sediul acestora, este utilă în cazul survenirii unor modificări ulterioare cu privire la vreuna din situaţiile menţionate. Datorită acestui fapt sancţiunea nulităţii ar putea interveni, dar numai în condiţiile dreptului comun, respectiv în măsura în care partea interesată face dovada unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată într-un alt mod. 2. Arătarea hotărârii care se atacă Identificarea hotărârii care se atacă se face în mod obişnuit prin elementele sale caracteristice şi care o individualizează. Acestea se referă la arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărul sentinţei şi la data pronunţării. În acest fel se procedează în mod

constant în practică, identificându-se uneori şi dosarul în care hotărârea a fost pronunţată. Nearătarea hotărârii care se atacă este sancţionată în mod expres de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea. Sancţiunea nulităţii este operantă numai în cazul neindicării hotărârii, textul citat conţinând o referire generală în acest sens, nu şi în cazul nearătării unor elemente ca data pronunţării sau chiar numărul sentinţei; este suficient, prin urmare să se indice acele elemente din care să rezulte neîndoielnic hotărârea care formează obiectul apelului. 3. Motivele de fapt şi de drept Motivele de fapt şi de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel, pentru că numai în acest fel se realizează echilibrul dintre părţi, intimatul fiind în măsură să cunoască criticile aduse de apelant hotărârii atacate. Ele determină şi cadrul în care se va desfăşura activitatea procesuală în faţa instanţei de apel. Motivarea apelului este importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoştinţa instanţei motivele de nemulţumire ale apelantului faţă de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situaţia de a-şi putea formula în mod judicios şi din timp apărarea. Apelul are un caracter devolutiv, iar în temeiul acestei căi de atac instanţa superioară este îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat, astfel că partea care se declară nemulţumită de hotărâre trebuie să învedereze atât temeiurile de fapt cât şi cele de drept pe care-şi fundamentează criticile aduse hotărârii atacate. Prin urmare apelantul nu va putea formula şi susţine motive de apel decât în legătură cu problemele cu privire la care a formulat cererea de apel. Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă, respectiv de o atare manieră încât instanţa de apel să poată reţine cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulţumirii apelantului. Aceasta nu presupune anumite forme sacramentale nici în ceea ce priveşte motivele de fapt, şi nici în privinţa motivelor de drept. De aceea, indicarea greşită a unui text de lege nu poate atrage nulitatea apelului; o atare eroare poate fi rectificată şi oral în instanţă. Pe de altă parte, este de observat că legea se referă la motivarea în drept a apelului, împrejurare care nu implică necesitatea unei indicări exacte a textului de lege aplicabil, fiind suficientă doar arătarea principiilor de drept. De asemenea, simpla menţiune în cererea de declarare a căii de atac că apelantul îşi întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse în faţa instanţei de fond nu constituie o motivare în sensul legii. Instanţa de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant prin cererea sa; ea nu va putea refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că ele au fost analizate şi de prima instanţă, care le-a respins ca nefondate. Potrivit art. 292 C. proc. civ. „Părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Textul citat prezintă importanţă atât în ceea ce priveşte arătarea motivelor de apel, cât şi în privinţa determinării dovezilor ce pot fi folosite în instanţa de apel. Prin urmare, părţile pot folosi în instanţa de apel şi motivele invocate în faţa primei instanţe, împrejurare însă care nu-l scuteşte pe apelant de obligaţia de a face referire în cererea de apel şi la aceste motive. În aceste condiţii, apreciem că într-o asemenea împrejurare apelul nu poate fi respins ca nemotivat sau insuficient motivat, instanţa având obligaţia de a-l soluţiona examinând şi motivele invocate în faţa primei instanţe.

Menţionăm însă că în practică motivarea se realizează adeseori în două părţi: una enunţiativă, în care sunt indicate doar rezumativ faptele omise sau greşit interpretate ori principiul de drept sau textele de lege greşit aplicate. O asemenea rigoare nu este impusă totuşi în prezent de nici o dispoziţie procedurală. Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai invoca alte motive. Dar astfel cum am arătat apelantul se poate folosi totuşi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe. 4. Dovezile invocate în susţinerea apelului Desfăşurarea activităţii de control judiciar nu se poate desfăşura, în principiu, numai pe baza motivelor invocate de apelant. Mai este necesar ca apelantul, care critică hotărârea, să demonstreze şi exactitatea alegaţiilor sale. Arătarea dovezilor de care apelantul înţelege să se servească în susţinerea apelului are o temeinică justificare şi ea vizează apărarea intereselor legitime ale intimatului, căci dacă acestuia nu i s-ar aduce la cunoştinţă dovezile invocate de apelant el s-ar afla în imposibilitate de a-şi pregăti o apărare temeinică. Arătarea dovezilor de către apelant evită surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta judiciară să se poată continua de pe aceleaşi poziţii de egalitate caracteristice procesului civil. Cu toate acestea, mijloacele de dovadă invocate în faţa primei instanţe pot fi reiterate de apelant şi oral în faţa instanţei de apel, intimatul având cunoştinţă de atare dovezi încă de la prima instanţă. În acest sens art. 292 C. proc. civ., astfel cum s-a remarcat şi în jurisprudenţa noastră antebelică, face o distincţie foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă şi cele arătate în cererea de apel; această distincţie învederează din partea legiuitorului intenţia de a supune obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor dovezi de care partea înţelege să se servească direct în apel. Probele folosite în faţa primei instanţe sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind câştigate cauzei, „adversarul le cunoaşte, iar instanţa superioară - în baza principiului devoluţiunii apelului, este chemată şi autorizată să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului - cu toate că nu sunt în mod expres menţionate în petiţia de apel”. În privinţa folosirii mijloacelor de dovadă în faţa instanţei de apel sunt aplicabile şi unele dispoziţii de drept comun. În primul rând, remarcăm trimiterea art. 287 alin. (3) C. proc. civ. la dispoziţiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta înseamnă că apelantul va trebui să indice, în cererea de apel, dovezile pe care se sprijină fiecare motiv invocat de el. De asemenea, în sensul acestei dispoziţii procedurale apelantul trebuie să se conformeze şi celorlalte dispoziţii cuprinse în art. 287 alin. (3) C. proc. civ., atunci când înţelege să se servească de proba cu înscrisuri sau de proba cu martori. Astfel, de pildă, când apelantul înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri el va alătura la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris, precum şi o copie pentru instanţă. De asemenea, dacă apelantul se foloseşte de proba cu martori el va trebui să indice în cererea de apel şi elementele necesare pentru identificarea şi citarea acestora în instanţă. Asemenea exigenţe se impun să fie respectate numai în cazul în care dovezile respective nu au fost folosite şi în faţa instanţei de fond. 5. Semnătura apelantului Semnătura este un element esenţial al cererii de apel, fapt pentru care ea este sancţionată în mod expres cu nulitatea. Este firesc să fie aşa deoarece doar în măsura în care cererea de apel este semnată se poate deduce şi voinţa neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea şi de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil.

Lipsa semnăturii poate fi totuşi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii care sunt aplicabile şi în materie de apel. Aşa fiind, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă a fost prezent în instanţă în momentul invocării excepţiei de nulitate, în chiar acea şedinţă. În încheierea acestor considerente mai precizăm că păstrarea actualei reglementări este criticată în doctrină, fiind apreciată asincronică faţă de declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 302 alin. 1 C. proc. civ., text ce se referă la aceleaşi elemente. Ultimul alineat al textului comentat a fost introdus în Codul de procedură civilă, prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Norma înscrisă în acest text este întru totul raţională şi ea este similară celei cuprinse în art. 303 alin. (2) C. proc. civ., din materia recursului. Aşa fiind, în mod firesc, în situaţii identice, soluţiile trebuie să fie şi ele corespunzătoare. Intimatul este în drept să depună întâmpinare la cererea de apel. Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii particulare privitoare la cerinţele pe care trebuie să le întrunească întâmpinarea. În aceste condiţii, trebuie să recurgem la dispoziţiile de principiu ale art. 298 C. proc. civ. text care face trimitere la dispoziţiile dreptului comun. Prin urmare, în considerarea acestor norme şi ale celor de drept comun în materie, întâmpinarea va trebui să cuprindă precizări privitoare la: excepţiile de procedură pe care intimatul le invocă faţă de cererea de apel; răspunsul la toate motivele de fapt şi de drept ale apelului; dovezile pe care se întemeiază apărarea intimatului şi semnătura acestuia. Intimatul trebuie să se conformeze şi dispoziţiilor art. 116-117 C. proc. civ. Prin urmare, la întâmpinare se vor alătura atâtea copii câţi apelanţi sunt; în acelaşi mod se va proceda şi în privinţa înscrisurilor folosite de intimat. În cazul în care mai mulţi apelanţi au un singur reprezentant intimatul va depune la dosar pentru aceştia o singură întâmpinare. De asemenea, mai mulţi intimaţi pot răspunde la apel printr-o singură întâmpinare. Art. 291 alin. (1) C. proc. civ. reglementează o situaţie particulară, anume aceea a necomunicării motivelor de apel. Norma înscrisă în acest text nu este însă obligatorie pentru intimat. În consecinţă el va putea solicita la prima zi de înfăţişare, un termen pentru depunerea întâmpinării. Modul de redactare a textului nu face nici o îndoială în această privinţă. În ipoteza în care intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1141 alin. (3) sau (4) C. proc. civ., după caz. Nedepunerea întâmpinării îl expune pe intimat la unele consecinţe negative. Astfel, intimatul nu va mai putea invoca probele ce le-ar fi putut solicita în faza preliminară a judecăţii şi va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile relative. Judecata în faţa instanţei de apel se finalizează, în principiu, printr-o decizie [art. 255 alin. (1) C. proc. civ.]. În concret, asupra apelului instanţa se poate pronunţa printr-o decizie de admitere sau de respingere a căii de atac. Acestea sunt soluţiile principale ce se pot pronunţa în apel, deşi legislaţia noastră procesuală nu face în mod expres referire la ele. Totuşi Codul de procedură civilă, în art. 296-297, conţine dispoziţii concrete privitoare la unele din soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel ca urmare a admiterii sau respingerii acestei căi de atac. În acest sens, art. 296 C. proc. civ.
1

statuează, în prima sa parte, în termeni destul de lapidari, că instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Menţinerea sau „păstrarea” hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o consecinţă firească a respingerii apelului. Iar o atare soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate. Instanţa de apel este însă obligată, în prealabil, să analizeze toate motivele invocate de părţi. Hotărârea de respingere a apelului determină definitivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă. În cazul admiterii apelului instanţa poate dispune modificarea sau desfiinţarea hotărârii atacate. Legea se referă, in terminis, la posibilitatea instanţei de apel de a „schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”. La o asemenea soluţie se poate ajunge ca urmare a unei noi evaluări a probelor sau în cazul aplicării greşite a legii la starea de fapt stabilită de instanţă. Modificarea hotărârii atacate reprezintă regula, iar desfiinţarea acesteia excepţia. Cazurile în care instanţa de apel poate dispune desfiinţarea hotărârii atacate şi judecarea cauzei sunt strict determinate în art. 297 C. proc. civ. Menţionăm că legea nu mai foloseşte termenul de casare a hotărârii atacate, astfel cum se procedează în materia recursului (art. 311-315 C. proc. civ.). De aceea, doctrina evită, în general, folosirea în materia apelului a termenului de casare a hotărârii. În esenţă, soluţiile prevăzute în art. 297 C. proc. civ., înainte de modificarea şi completarea Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, erau asemănătoare cu cele prevăzute în materia recursului de art. 312 C. proc. civ. În prezent însă cele două texte cuprind soluţii, în mare măsură, diferite. Art. 297 C. proc. civ., structurat în două alineate distincte, pare a sugera mai multe situaţii particulare şi cu privire la care soluţia desfiinţării hotărârii se impune. Din punctul de vedere al soluţiilor ce trebuiesc pronunţate de instanţa de apel textul consacră doar două rezolvări distincte: desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; anularea procedurii, inclusiv a hotărârii, şi judecarea procesului de instanţa de apel. Actuala reglementare, dată prin Legea nr. 219/2005, revine la dispoziţiile anterioare privitoare la trimiterea spre judecare a cauzei la prima instanţă, în crcumstanţele determinate de primul alineat al art. 297. În prezent legea consacră trei cazuri în care litigiul se impune să fie trimis spre judecare la prima instanţă. Primul caz este acela în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. În acest caz se procedează la desfiinţarea hotărârii atacate şi la trimiterea cauzei spre judecare la prima instanţă. Legiuitorul a considerat să revină asupra soluţiei anterioare, spre a salvgarda principiul dublului grad de jurisdicţie. A doua ipoteză vizează situaţia în care judecata s-a făcut în lipsa părţii ce n-a fost legal citată. În ambele situaţii, trimiterea cauzei la prima instanţă se impune să fie făcută pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie. Un alt caz în care se impune trimiterea cauzei la prima instanţă este prevăzut în cel de-al doilea alineat al textului comentat. Este cazul anulării hotărârii atacate pentru necompetenţă. În acest caz instanţa de apel trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ jurisdicţional competent potrivit legii. De la această regulă există şi o excepţie firească, în materie de necompetenţă, şi care vizează chiar ipoteza în care instanţa de apel este competentă ea însăşi să judece litigiul. În acest din urmă caz, instanţa de apel va reţine cauza spre judecare. De remarcat doar faptul că vechea redactare a textului nu se referea şi la situaţia în care instanţa de apel constata că ea însăşi este competentă să soluţioneze cauza în fond.

Soluţia care s-a impus totuşi a fost aceea că într-o atare împrejurare, în virtutea atribuţiilor de control judiciar a instanţei de apel, desfiinţarea hotărârii atacate şi apoi soluţionarea în fond a cauzei reprezintă singura soluţie ce trebuie să prevaleze. Soluţionarea în fond a cauzei de către instanţa de apel este o exigenţă firească ce decurge din necesitatea respectării normelor de competenţă. În legătură cu judecarea cauzei de către instanţa de apel constatăm totuşi şi unele diferenţieri între situaţiile reglementate în cele două alineate ale art. 297 C. proc. civ. Într-adevăr, primul alineat al textului se referă la ipoteza în care prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale care au determinat pronunţarea unei soluţii fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existenţa puterii lucrului judecat ori pe baza altor excepţii peremptorii. În toate aceste cazuri, instanţa de apel nu va evoca ea însăşi fondul, astfel cum trebuia procedat anterior adoptării Legii nr. 219/2005, ci va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare primei instanţe. A doua ipoteză, prevăzută de art. 297 alin. (2) C. proc. civ., vizează toate acele situaţii în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, dar instanţa de apel a constatat că ea însăşi este competentă sau a anulat hotărârea atacată pe baza altui „motiv de nulitate”. Ipoteza la care ne referim aici este diferită de cea analizată anterior prin faptul că, de data aceasta, ne aflăm în prezenţa unei hotărâri de fond pronunţată de prima instanţă. Observăm însă şi în legătură cu această ipoteză că legea conţine tot o formulă largă care include în conţinutul său orice „motiv de nulitate”. Desfiinţarea procedurii va fi totală sau parţială, în funcţie de motivul de nulitate invocat şi găsit ca întemeiat. Astfel, dacă viciul procedural se referă chiar la hotărârea pronunţată anularea hotărârii se impune, nu însă a întregii procedurii. Situaţia este diferită în cazul unor nulităţi care se referă chiar la cererea de chemare în judecată. Remarcăm faptul că în ipoteza mai sus discutată legea se referă la anularea hotărârii atacate, iar nu la desfiinţarea ei, ultima formulă fiind folosită, astfel cum am arătat, în primul alineat al art. 297 C. proc. civ. S-a observat însă că efectele ce se produc în situaţiile la care ne-am referit sunt identice, astfel că distincţia între « desfiinţarea » şi « anularea » hotărârii atacate nu este întru totul justificată. În acelaşi text, legea include şi o altă ipoteză: anularea în tot sau în parte a procedurii urmate şi reţinerea cauzei spre judecare. Legea are în vedere două situaţii distincte ce pot surveni: situaţia în care prima instanţă s-a considerat în mod greşit competentă, iar instanţa de apel constată propria sa competentă; constatarea oricărui alt motiv de nulitate. În toate aceste situaţii, hotărârea pronunţată de instanţa de apel poate fi atacată cu apel sau recurs, după cum instanţa de casare s-a pronunţat asupra fondului sau în apel.

Recursul
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională. În prezent recursul este reglementat în art. 299-316 C. proc. civ. Actuala reglementare a recursului diferă substanţial de cea realizată în trecut. În perioada antebelică recursul a fost reglementat atât în procedura ardeleană, cât şi în legislaţia

procesuală din Vechiul Regat. Înainte de război recursul nu a fost reglementat în Codul de procedură civilă, ci în Legea Curţii de Casaţie. Recursul prezintă câteva atribute importante care sunt de natură să-i configureze întreaga sa fizionomie, astfel cum ea a fost concepută de legiuitor, în forme şi modalităţi departe de a fi lipsite de critică. Vom înfăţişa pe scurt aceste caractere ale recursului. În mod incontestabil primul şi cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului ne este oferită chiar de Codul de procedură civilă prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat Căilor extraordinare de atac, al Cărţii a II-a. Numai că această calificare este, astfel cum bine s-a observat şi de alţi autori şi înainte de modificările şi completările aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, numai parţial corectă. Într-adevăr, în prezent, recursul corespunde, într-o anumită măsură, exigenţelor fireşti ale unei căi de atac extraordinare numai în ceea ce priveşte motivele de recurs. Altminteri, este de observat că recursul este pus la dispoziţia părţilor şi a Ministerului Public, atribute caracteristice unei căi ordinare de atac. La toate acestea se mai poate adăuga şi faptul că recursul nu este o cale suspensivă de executare, decât în unele cazuri de excepţie prevăzute de lege. Un alt atribut al recursului este acela că el constituie o cale de atac de reformare. Recursul se adresează unei instanţe superioare în scopul exercitării controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau netemeinice. Un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la această regulă există o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 3041 recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanţa având posibilitatea de a examina cauza „sub toate aspectele”. Prin urmare, în această din urmă ipoteză se poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului. Exerciţiul acţiunii civile se poate realiza, astfel cum am subliniat deja, şi în faţa instanţelor de control judiciar. Prin urmare, şi în cazul recursului părţile trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de fond ca şi cele necesare pentru exercitarea acţiunii civile. Legea determină categoriile de hotărâri ce pot forma obiect al recursului. În prima categorie a hotărârilor supuse recursului se încadrează acele sentinţe care au fost pronunţate fără drept de apel. Toate aceste hotărâri sunt susceptibile de recurs. Numărul acestor hotărâri este relativ redus. Aceasta deoarece regula o reprezintă posibilitatea exercitării libere a apelului şi recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi din anumite considerente, cum ar fi urgenţa soluţionării unor cauze, importanţa redusă a interesului în conflict sau din motive de ordin strict procedural, legiuitorul a înţeles să suprime calea ordinară de atac a apelului. Aşa este cazul hotărârii prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], al hotărârii de expedient (art. 273 C. proc. civ.), al hotărârilor prevăzute de art. 2821 C. proc. civ., la care ne-am referit deja etc. A doua şi principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunţate în apel. În legătură cu această categorie este necesar să reamintim totuşi că recursul nu poate fi exercitat omisso medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului. Soluţia se desprinde, astfel cum s-a arătat în mod judicios, şi din dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. text care declară irevocabile hotărârile pronunţate în primă instanţă şi care nu au fost

atacate cu apel. De asemenea, se cuvine să precizăm că recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter pur procedural. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat. Soluţia nu face nici o îndoială căci aceste hotărâri sunt doar definitive, nu şi irevocabile, astfel cum rezultă din art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Menţionăm deopotrivă şi existenţa unei categorii de încheieri care pot fi atacate cu recurs în temeiul unor norme procedurale speciale. Astfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în registrul comerţului sunt supuse numai recursului. Există însă şi unele încheieri care nu sunt susceptibile de exerciţiul vreunei căi de atac. Din această categorie face parte încheierea prin care instanţa a admis sau respins cererea de abţinere sau prin care a admis cererea de recuzare. Recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare. De la această regulă există însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute în mod expres de lege. În cazurile determinate de art. 300 alin. (1) C. proc. civ., legea recunoaşte recursului efect suspensiv în considerarea dificultăţilor ce ar putea fi create în repunerea părţilor în situaţia anterioară în acele împrejurări în care hotărârea instanţei de recurs ar determina anularea hotărârii atacate. De asemenea, există şi dispoziţii procedurale cuprinse în unele legi speciale şi care declară recursul ca fiind suspensiv de executare. Aşa este, de pildă cazul, recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra plângerilor îndreptate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor [art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001]. Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. constituie, astfel cum se poate desprinde cu uşurinţă din textul citat, termenul de drept comun în materie de recurs. Codul de procedură civilă instituie însă şi unele termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301. Exemplificativ menţionăm câteva situaţii care se încadrează în categoria termenelor amintite: termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de competenţă este de 5 zile [art. 22 alin. (5) C. proc. civ.]; termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile [art. 582 alin. (3) C. proc. civ.]; termenul de recurs în materia conflictelor de drepturi este de 10 zile (art. art. 80 din Legea nr. 168/1999); termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile (art. 619 C. proc. civ.). În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii. Şi sub acest aspect constatăm existenţa unor norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale curge de la pronunţarea hotărârii, atunci când ea s-a dat cu citarea părţilor. Codul de procedură civilă face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de procedură şi în materia termenului de recurs. Cazurile de echipolenţă au fost analizate cu prilejul cercetării termenului de apel. Totuşi precizăm că art. 301 C. proc. civ. face trimitere în termeni neechivoci la dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Prin urmare, principiul echipolenţei îşi găseşte aplicare în următoarele situaţii: în cazul în care hotărârea a fost comunicată părţii o dată cu somaţia de executare [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.], ipoteză în care termenul de recurs va începe să curgă de la data acestei comunicări; când partea face recurs înainte de comunicarea hotărârii, ipoteză

în care hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de recurs [art. 284 alin. (3) C. proc. civ.]. În materia recursului se consideră că termenul pentru exercitarea căii de atac începe să curgă, în condiţiile art. 102 C. proc. civ., împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data când a cerut-o. Raţiunea acestui text, cât şi a celorlalte cazuri de aplicare a principiului echipolenţei, au fost prezentate, astfel cum am arătat, cu prilejul cercetării termenului de apel. Ne mărginim aici să subliniem că principiul echipolenţei se aplică şi în cazul prevăzut de art. 102 C. proc. civ., deşi art. 301 C. proc. civ. nu trimite în mod expres şi la acest text. Pentru procuror termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dar el curge de la comunicare sau de la pronunţare după cum a participat sau nu la judecată. În această privinţă art. 301 C. proc. civ. face trimitere în mod expres la dispoziţiile art. 284 alin. (4) C. proc. civ. text care reglementează termenul de apel pentru procuror. Termenul de recurs este un termen imperativ şi el curge, în principiu, continuu fără posibilitate de întrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se consideră că şi în materia recursului sunt aplicabile dispoziţiile art. 285-286 C. proc. civ. care consacră posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre părţi sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de recurs se întrerupe şi în cazul în care partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să exercite calea de atac în termenul statornicit de lege. Soluţia se impune în baza dispoziţiilor de principiu ale art. 316 C. proc. civ. care permit aplicarea regulilor privind judecata în apel şi în faţa instanţei de recurs, dar şi pentru identitate de raţiune juridică. Elementele cererii de recurs sunt prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. Ele sunt în mare măsură corespondente cu cele statuate, în materia apelului, de art. 287 C. proc. civ. De aceea, chiar în lipsa noilor dispoziţii procedurale, prevederile art. 287 C. proc. civ. erau aplicabile în baza normei de principiu prevăzute de art. 316 C. proc. civ. Totuşi semnalăm şi existenţa unor elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea codului unic de înregistrare al persoanei juridice şi arătarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul. Reamintim că în materia apelului art. 287 C. proc. civ. enunţă atât „motivele de fapt” cât „şi de drept pe care se întemeiază apelul”. O atare distincţie reprezintă o consecinţă a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care trebuie să aibă ca obiect elementele de drept ale judecăţii, iar nu şi cele de fapt. Art. 3021 C. proc. civ. nu se referă şi la dovezile invocate în susţinerea recursului. În schimb, o atare precizare este făcută de art. 287 C. proc. civ. Cu toate acestea, o menţiune corespunzătoare se impunea şi în materia recursului, ţinând totuşi seama că, în condiţiile legislaţiei actuale, art. 305 C. proc. civ. admite folosirea în instanţa de recurs a înscrisurilor. Pe de altă parte, precizăm că şi art. 312 alin. (3), astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, se referă la posibilitatea administrării de „probe noi”. Prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, s-a precizat că elementele cererii de recurs sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Legea nu face însă distincţie între nulitatea absolută sau relativă ce ar putea interveni în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de textul comentat. Cu toate acestea, o atare distincţie se impune să fie făcută, căci importanţa procedurală a unor menţiuni este fundamental diferită. Oricum ne aflăm în prezenţa unei noi nulităţi exprese a cărei semnificaţie juridică este aceea că în cazul lor vătămarea se presupune până la proba contrară. Pe de altă parte, lipsa unor elemente esenţiale, cum sunt neindicarea numelui recurentului, a hotărârii care se atacă, precum şi lipsa semnăturii

determină nulitatea absolută a cererii de recurs. În privinţa motivelor de recurs va trebui să ţinem seama şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. Termenul de recurs este şi in această materie de 15 zile. Codul de procedură civilă reglementează şi o altă situaţie în legătură cu durata termenului de recurs. Potrivit art. 303 alin. (5) C. proc. civ. „Preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile”. Aceste dispoziţii procedurale au şi ele un caracter particular, fapt pentru care se impun câteva clarificări suplimentare. Dispoziţiile art. 303 alin. (5) C. proc. civ. îi conferă preşedintelui instanţei, care primeşte cererea de recurs, să dispună prelungirea termenului de recurs cu încă 5 zile. Deşi textul citat se referă la posibilitatea de prelungire a termenului de recurs în realitate nu este vorba de o veritabilă modificare a acestuia şi nici de o repunere în termen. Aceasta din urmă operează în condiţii deosebite şi în special doar în cazul survenirii unor împrejurări mai presus de voinţa părţii. Or, în cazul analizat nu este vorba de asemenea împrejurări. „Prelungirea” termenului de recurs, în condiţiile textului analizat, poate fi dispusă doar în cazul în care cererea de recurs „nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege”. În mod evident, legiuitorul nu are în vedere condiţia privitoare la termenul de exercitare a recursului, ci la acele cerinţe formale, cum sunt neindicarea unor elemente de identificare a părţilor, a martorilor propuşi, lipsa semnăturii etc. Că este aşa rezultă şi din faptul că cererea se restituie părţii „pentru a fi refăcută”. Cu alte cuvinte, legea nu are în vedere acele condiţii care se referă la exerciţiul recursului, ci la partea formală a acestuia. După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul, împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii. Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Acest text consacră, în prezent, 9 motive de casare. Prin Legea nr. 59/1993, au fost reintroduse în Codul de procedură civilă, în forme apropiate, motivele de recurs existente la data modificării acestuia în anul 1948. Precizăm că anterior modificării legislative aduse prin Legea nr. 59/1993 art. 304 C. proc. civ. cuprindea doar 5 motive de recurs, iar prin actul normativ la care ne referim au fost consacrate 11 motive. Ultimele două motive de casare au fost suprimate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi respectiv prin Legea nr. 219/2005. În sistemul legislaţiei procesuale în vigoare există unele situaţii în care recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. proc. civ. Asemenea situaţii sunt vizate de art. 3041 C. proc. civ., text ce are ca obiect recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel. În acest caz, astfel cum dispune acelaşi text, recursul „nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”. În continuare vom analiza distinct motivele de recurs în ordinea în care ele sunt consacrate de art. 304 C. proc. civ. Primul motiv de recurs: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Acest prim motiv de casare - prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a instanţei. Este un motiv de recurs care vizează în mod evident doar nelegalitatea

hotărârii atacate. Faţă de formularea generală a textului privitoare la alcătuirea instanţei trebuie să apreciem, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant de doctrină, că legea vizează mai multe ipoteze, toate însă legate de modul de alcătuire a instanţei de judecată. O primă ipoteză care se încadrează în acest prim motiv de recurs vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judecătorească. Prin urmare, spre a decide dacă hotărârea este casabilă în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ., va trebui să ne raportăm la dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În conformitate cu aceste dispoziţii legale cauzele civile se judecă, de regulă, în primă instanţă în complet format din doi judecători, iar apelurile şi recursurile se judecă în complet format din trei judecători. De asemenea, cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se judecă în primă instanţă de către un complet format din doi judecători şi doi asistenţi judiciari. Nerespectarea dispoziţiilor menţionate constituie un motiv de nelegalitate şi determină casarea hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Precizăm că reprezintă un motiv de recurs atât compunerea completului de judecată cu un număr mai mare de judecători, cât şi cu un număr mai mic de judecători, decât cel prevăzut de lege. A doua ipoteză care se integrează în contextul primului motiv de recurs vizează situaţia în care la soluţionarea cauzei a participat şi un judecător incompatibil. Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii. În primul motiv de recurs se integrează şi nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare. Constituie însă un motiv de recurs numai situaţia în care partea interesată a formulat cererea de recuzare în termenul legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei. O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa era obligatorie potrivit legii. Situaţiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează nesocotirea unor norme de natură imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de recurent, ci şi de intimat, chiar după expirarea termenului pentru depunerea motivelor de recurs, de procuror şi de instanţă din oficiu. Prin excepţie de la această regulă, recuzarea reprezintă o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată, iar normele care o reglementează au o natură dispozitivă, astfel că nerespectarea legii constituie un motiv de recurs ce trebuie formulat în termenul prevăzut pentru depunerea motivelor de recurs. Al doilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii. Cel de-al doilea motiv de casare este prevăzut de lege în scopul respectării principiului continuităţii dezbaterilor. Astfel cum am precizat deja în prima parte a lucrării continuitatea implică în prezent o singură condiţie, anume aceea ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage după sine casarea hotărârii atacate. Nulitatea hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu prilejul pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior. Precizăm că cerinţa enunţată nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de

judecată, cu singura condiţie ca judecătorii care au soluţionat fondul să pronunţe şi hotărârea. Acest al doilea motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti este de ordine publică, astfel că poate fi invocat de către oricare dintre părţi, de procuror şi chiar de instanţă din oficiu. Al treilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe. Cel de-al treilea motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. s-a observat în doctrină că textul nu distinge între competenţa absolută şi competenţa relativă, părţile având posibilitatea de a se plânge pe calea recursului atât în cazul nesocotirii normelor de competenţă generală, cât şi a celor de competenţă jurisdicţională. În ceea ce priveşte condiţiile de invocare ale necompetenţei, pe calea procedurală a recursului, va trebui să se ţină seama de regulile imperative şi dispozitive privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Reamintim aici doar faptul că necompetenţa poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu în tot timpul judecăţii în faţa instanţei de recurs. Necompetenţa relativă are, astfel cum se cunoaşte deja, un regim juridic cu totul diferit, normele care o consacră fiind stabilite exclusiv în interesul părţii acţionate în justiţie. Drept urmare, necompetenţa relativă va putea fi invocată pe calea procedurală a recursului doar dacă excepţia destinată a o servi a fost invocată în faţa primei instanţe in limine litis, iar aceasta a respins-o, excepţia fiind reiterată şi în apel fără succes. Al patrulea motiv de recurs: depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” reprezintă o situaţie gravă de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public. De aceea, determinarea conţinutului sintagmei la care ne referim prezintă o importanţă cardinală, iar doctrina mai veche şi mai nouă a jalonat în termeni semnificativi sfera de aplicaţiune a art. 304 pct. 4 C. proc. civ. În doctrină un prestigios autor a considerat, pe bună dreptate, că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată „în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică” ea „săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească”. În termeni la fel de semnificativi alţi autori remarcau că „excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale”. În încheierea acestor consideraţii privitoare la cel de-al patrulea motiv de casare este necesar să atragem atenţia că el nu poate fi confundat cu cel privitor la încălcarea competenţei unei alte instanţe. Deosebirea dintre cele două motive este fundamentală: cel de-al treilea motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de procedură privitoare la atribuţiile judecătoreşti din cadrul aceluiaşi sistem sau în raport cu alte organe având sarcini jurisdicţionale; în schimb, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competenţe constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor statale şi implicit salvgardarea principiului separaţiei ramurilor puterilor în stat. Al cincilea motiv de recurs: nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Reamintim aici că art. 105 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent. O asemenea neregularitate procedurală se subsumează celui de-al treilea motiv de casare: încălcarea competenţei altei instanţe. Toate celelalte neregularităţi procedurale au fost integrate într-un singur motiv de casare: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. Textul menţionat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include cele mai varii neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. includ în conţinutul său atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părţi. De aceea, casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate. Nulitatea absolută poate fi valorificată, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de fiecare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, chiar dacă viciul procedural nu a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse în termen. Cu toate acestea, în doctrină s-a susţinut că nulitatea absolută nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs dacă pentru dovedirea ei este nevoie de administrarea altor dovezi decât cele aflate la dosar sau a înscrisurilor noi admisibile în această fază a judecăţii; în asemenea împrejurări partea interesată va trebui să recurgă la invocarea neregularităţii procedurale respective, în condiţiile prevăzute de lege, pe calea contestaţiei în anulare. Cu toate acestea, constatăm că nulităţile de ordine publică rezultă cel mai adesea din actele de la dosar, astfel că doar arareori se pot ivi dificultăţi de natură probatorie. În ceea ce priveşte nulităţile relative acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai în anumite condiţii. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta să o fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra ei; deopotrivă este necesar ca neregularitatea procedurală respectivă să fi fost reiterată fără succes în faţa instanţei de apel. Există totuşi şi unele excepţii relative care pot fi invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs. Este vorba doar de acele excepţii pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularităţile procedurale care vizează însăşi hotărârea pronunţată în instanţa de apel. Al şaselea motiv de recurs: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Astfel cum am arătat deja cel de-al şaselea motiv de recurs este şi un temei pentru ca partea interesată să solicite revizuirea hotărârii. De aceea, astfel cum remarca un reputat procedurist consacrarea lui în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este surprinzătoare şi în acelaşi timp total nejustificată într-o bună tehnică legislativă, astfel că într-o viitoare reglementare procesuală ar trebui să fie menţinut doar ca un

motiv de revizuire. În condiţiile actuale consecinţa acestei duale reglementări este aceea că partea are dreptul de a opta între revizuire şi recurs. Cel de-al şaselea motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant); şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa a acordat şi daune interese într-o acţiune reală deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant). Înainte de modificarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, acest motiv de recurs cuprindea şi un caz de minus petita, respectiv cazul când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere (partea a solicitat, de exemplu, revendicarea imobilului şi plata despăgubirilor pentru daunele pricinuite acestuia, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra celui de-al doilea capăt de cerere). La acest din urmă motiv s-a renunţat, întrucât partea are posibilitatea de a solicita completarea hotărârii în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. Cazul de minus petita menţionat a fost însă păstrat ca un motiv de revizuire. Din prezentarea succintă a acestor ipoteze la care se referă art. 304 pct. 6 C. proc. civ. rezultă că cel de-al şaselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale. Al şaptelea motiv de recurs: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii judecătoreşti este din nou un element indispensabil al acestui important act procedural. În aceste condiţii, motivul de recurs pe care-l analizăm îşi dobândeşte din nou întreaga sa importanţă. Astfel cum rezultă din simpla lectură a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. La importanţa motivării unei hotărâri şi la cerinţele acesteia ne-am referit deja. În concepţia legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină „decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare. Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Tocmai de aceea doctrina apreciază, în mod judicios, că acest motiv „vizează mai mult netemeinicia, decât nelegalitatea hotărârii recurate”. Cu toate acestea, nemotivarea are şi conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege. Al optulea motiv de recurs: interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cel de-al optulea motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract,

stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie. Despre ce interpretare este vorba? Interpretarea la care se referă textul menţionat are în vedere actul juridic dedus în justiţie în întregime sau doar unele din clauzele acestuia? Spre a determina dacă s-a procedat la o interpretare greşită a actului juridic sau ale clauzelor stabilite în el trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de Codul civil. Drept urmare, instanţa de fond prin interpretarea regulilor prevăzute de lege nu poate trece peste voinţa clar exprimată a părţilor. De altfel unul din principiile esenţiale privitoare la interpretarea contractelor este acela statornicit de art. 977 C. civ. şi potrivit căruia interpretarea se face „după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Pe de altă parte, nu se poate ignora dreptul instanţei de fond de a interpreta termenii susceptibili de două înţelesuri sau clauzele obscure sau îndoielnice ale contractului. Dar o atare interpretare trebuie să se facă în mod evident cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ. Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Se consideră, în general, că ne aflăm în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa, de pildă contractul este calificat ca un contract de întreţinere în loc de un contract de rentă viageră etc. Asemenea interpretări nu-i sunt îngăduite judecătorului, iar un astfel de procedeu poate determina casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În legătură cu cel de-al optulea motiv de recurs se mai impun şi următoarele două precizări. Prima: se încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract ci a oricărui act juridic dedus în justiţie, deci chiar a unui act juridic unilateral. A doua precizare: cel de-al optulea motiv de casare vizează netemeinicia hotărârii atacate. Al nouălea motiv de recurs: pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Cel de-al nouălea motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal şi b) pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greşită a legii. De aceea, socotim necesar să subliniem distincţia categorică dintre cele două situaţii, care de altminteri în legislaţia mai veche se constituiau în motive distincte de recurs. Unul din aceste motive, şi care interesează ipoteza pe care o cercetăm, avea o formulare asemănătoare, anume viza situaţia când hotărârea era „lipsită de bază legală”. Chiar şi aceste considerente de ordin istoric ne pot conduce la o interpretare corectă a dispoziţiilor actualului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume aceea că legiuitorul a înţeles să se refere la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic. Astfel cum sugestiv remarcau unii autori „lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată”. Şi concluziile aceloraşi autori sunt

deosebit de pertinente în sensul unei corecte determinări a sintagmei folosite de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza întâi (hotărâre „lipsită de temei legal”). În acest sens se remarcă că în ipoteza analizată hotărârea nu este motivată în drept, şi adăugăm noi este vorba de o lipsă totală de motivare. Într-adevăr, în cazul unei motivări greşite în drept ne aflăm în prezenţa celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii. Situaţiile practice care se încadrează în această ipoteză sunt dintre cele mai variate, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză, aplicarea legii române, deşi raportul cu un element de extraneitate era cârmuit de o lege străină. Alături de alţi autori considerăm că acest motiv de recurs se referă la nesocotirea normelor de drept material. În fine, o ultimă precizare pe care voim a o face, şi ni se pare necesară, este aceea că legiuitorul foloseşte în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie să avem în vedere şi încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme juridice prevăzută într-o ordonanţă guvernamentală sau în orice alt act normativ. Probele în recurs În privinţa probelor este necesar să arătăm că există şi unele reguli particulare privind admisibilitatea lor. În această privinţă art. 305 C. proc. civ. consacră o regulă importantă, anume aceea a inadmisibilităţii probelor noi în recurs. Această regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că esenţialmente recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci un mijloc procedural prin intermediul căreia nu se rejudecă cauza, ci se realizează doar un examen al hotărârii atacate. Soluţia este cu atât mai firească azi când recursului i s-a conferit şi caracterul unei căi extraordinare de atac. Textul citat instituie şi o notabilă excepţie, deopotrivă de semnificativă, a căror raţiuni sunt simple. Într-adevăr, înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu uşurinţă şi în faţa instanţei de recurs, iar ele nu presupun, de regulă, amânarea succesivă a judecăţii, astfel cum se poate întâmpla în cazul producerii altor dovezi. De aceea, legea declară admisibile doar înscrisurile în recurs. Conceptul de înscris folosit în art. 305 C. proc. civ. nu are nici o semnificaţie particulară în materia recursului, astfel cum are, de pildă, în cazul revizuirii (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.). Doctrina şi jurisprudenţa au conturat de-a lungul timpului sfera de aplicare a regulii enunţate şi a excepţiei la care ne referim. Facem această precizare întrucât un text similar (art. 306 C. proc. civ.) celui actual exista şi în epoca anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. Tocmai de aceea soluţiile pronunţate anterior îşi păstrează întocmai actualitatea. Fosta instanţă supremă, printr-o importantă decizie de îndrumare, a statuat că prin înscrisuri în sensul dispoziţiilor legale ce le analizăm, se înţeleg „toate actele scrise - emanate de la părţile în proces sau de la un terţ - care ar fi putut înrâuri soluţia cauzei, dacă ar fi fost folosite la prima instanţă”. Au fost asimilate cu înscrisurile şi relaţiile scrise solicitate de instanţă de la diferite autorităţi publice. În schimb, nu pot fi considerate ca înscrisuri - admisibile în recurs - declaraţiile date de martori, chiar în formă autentică, după judecarea cauzei la instanţa de fond. De asemenea, nu poate avea caracterul unui înscris, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., nici un raport de expertiză. Înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părţi, respectiv atât în susţinerea cât şi în combaterea recursului. Legea nu a stabilit, până la aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, o limită de timp privind folosirea înscrisurilor în faţa instanţei de recurs. Aşa fiind, s-a admis de doctrină că înscrisurile pot fi depuse în tot cursul judecării recursului. Prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004, legiuitorul a adus şi cuvenita precizare în această privinţă, anume în sensul că înscrisurile se pot depune în instanţa de recurs „până la închiderea dezbaterilor”. Este posibil ca înscrisurile depuse de către una dintre părţi să fie contestate de către partea adversă. Se ridică problema dacă instanţa de recurs poate proceda ea însăşi la verificarea de scripte sau poate declanşa procedura falsului. Într-o opinie se susţine că răspunsul ar trebui să fie negativ întrucât asemenea procedee presupun verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului. Cu toate acestea, verificarea de scripte şi procedura falsului nu sunt decât incidente în soluţionarea normală a recursului, iar acestea nu pot fi sustrase din competenţa instanţei sesizate cu cererea principală. Pe de altă parte, dacă nu s-ar admite verificarea de scripte şi declanşarea procedurii falsului, folosirea înscrisurilor în recurs ar fi restricţionată în mod nejustificat şi în lipsa oricărei dispoziţii a legii. În ipoteza casării hotărârii atacate, instanţa de recurs poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului să se facă de instanţa care rejudecă fondul. Procedura recursului Preşedintele instanţei de recurs va verifica dacă procedura de comunicare a fost îndeplinită în mod corect, după care va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs. Stabilirea termenului de judecare a recursului trebuie să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 114 C. proc. civ. După comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Consecinţele nedepunerii întâmpinării sunt aceleaşi cu cele arătate în legătură cu neformularea ei în faţa instanţei de fond, adică decăderea intimatului din dreptul de a mai invoca anumite apărări şi excepţii de procedură. Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi de intimat. Recurentul este persoana care solicită exercitarea controlului judiciar ordinar pe calea recursului. Intimatul este persoana împotriva căreia se exercită calea de atac. Oricare dintre părţi poate dobândi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de poziţia procesuală pe care a avut-o în faţa instanţelor de fond: reclamant, pârât, apelant, intervenient principal etc. Pentru exercitarea recursului părţile trebuie să îndeplinească şi condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile. Aceste condiţii au fost analizate astfel că nu mai revenim asupra lor. Recursul poate fi exercitat şi de către terţele persoane introduse în proces pe calea intervenţiei voluntare sau a intervenţiei forţate. Din acest punct de vedere terţele persoane menţionate pot exercita calea recursului în condiţiile arătate deja cu prilejul analizării dreptului de exercitare a apelului. O poziţie aparte o ocupă intervenientul accesoriu, întrucât recursul acestuia este condiţionat de atacarea hotărârii şi de partea în favoarea căruia acesta a intervenit. În caz contrar, recursul intervenientului se consideră neavenit astfel cum precizează în mod expres art. 56 C. proc. civ. Dreptul de a exercita căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art. 45 C. proc. civ. şi procurorului. Procurorul poate exercita calea de atac a recursului indiferent dacă acesta a participat sau nu la soluţionarea cauzei în faţa instanţelor de fond.

Preşedintele este obligat să acorde cuvântul părţilor. În mod firesc, mai întâi se va da cuvântul recurentului, iar apoi intimatului. De asemenea, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ. procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent. Regulile enunţate nu diferă esenţialmente de principiile dreptului comun în materie. Prin urmare, mai întâi va pune concluzii recurentul, apoi intimatul, iar mai la urmă procurorul, cu excepţia cazului când procurorul este recurent. Se va proceda în continuare la soluţionarea eventualelor excepţii de procedură, respectiv mai întâi a acelora care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a recursului. Recurentul va dezvolta oral motivele de casare depuse înăuntrul termenului de recurs. Intimatul va răspunde la fiecare motiv de recurs formulat de recurent. Motivele de ordine publică invocate din oficiu de instanţă vor fi puse în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor. Instanţa de recurs este, în principiu, datoare să examineze toate motivele de recurs invocate prin cererea de recurs. Soluţia se impune cu necesitate mai cu seamă în acele împrejurări în care ar urma să se respingă sau să se admită doar în parte recursul. Hotărârea instanţei de recurs este destinată să tranşeze orice contestaţie asupra cauzei deduse în justiţie. Ea are un scop precis, acela de a se pronunţa asupra motivelor de recurs invocate de partea interesată şi de a realiza un control judiciar eficient spre a evita trecerea în puterea lucrului judecat a unei hotărâri nelegale. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs nu diferă esenţial de cel al unei hotărâri în primă instanţă sau în apel. Motivarea ei este însă cantonată cu predilecţie la temeiurile de casare invocate de părţi sau ridicate de instanţă din oficiu. Hotărârea instanţei de recurs produce efecte procedurale importante. În cazul soluţiei de respingere a recursului nu se ridică probleme deosebite. Astfel cum am văzut o atare hotărâre este irevocabilă. Dar soluţia de respingere a recursului face ca hotărârea atacată să-şi menţină întreaga sa autoritate, puterea de lucru judecat a acesteia consolidându-se în mod definitiv. Codul de procedură civilă determină în mod expres efectele hotărârii atacate şi desfiinţate ca urmare a admiterii recursului. Art. 311 C. proc. civ. este fundamental în această privinţă. Dispoziţiile procedurale menţionate necesită totuşi unele explicaţii suplimentare. Observăm mai întâi că primul alineat al textului statuează în termeni imperativi că hotărârea casată nu are nici o putere. Prin urmare, o interpretare strict literală ar conduce la concluzia desfiinţării totale a hotărârii atacate. Totuşi nu aceasta este soluţia corectă, căci aşa cum s-a remarcat, trebuie să se ţină seama şi de marile principii care stau la baza procedurii judiciare, cum sunt relativitatea lucrului judecat, disponibilitatea procesuală şi de însăşi prevederile clare ale art. 312 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, în cercetarea întinderii casării nu poate fi ignorat nici principiul non reformatio in pejus, aplicabil şi în recurs [art. 315 alin. (4) şi art. 296 C. proc. civ.]. Prin urmare, distincţia dintre casarea totală şi parţială, la care ne-am referit deja, trebuie avută în vedere în determinarea efectelor hotărârii de casare. Astfel, în cazul în care s-a dispus casarea totală a hotărârii, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat în privinţa problemelor dezlegate prin hotărârea atacată. Dimpotrivă, dacă casarea este doar parţială hotărârea atacată îşi va menţine toate efectele sale în privinţa chestiunilor litigioase ce au fost

soluţionate de instanţa de fond, dar care n-au format obiectul recursului. Soluţia este aceeaşi şi în privinţa chestiunilor litigioase ce au format obiectul recursului şi cu privire la care motivele de recurs au fost respinse. Dar chiar şi în privinţa unei casări totale trebuie subliniat că ceea ce se desfiinţează este numai hotărârea, iar nu toate actele de procedură sau probele administrate în cauză. Acestea rămân, în principiu, valabile, cu excepţia cazului în care instanţa de recurs a dispus desfiinţarea şi refacerea lor. Această soluţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 311 alin. (2) C. proc. civ., text care declară desfiinţate de drept numai actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate. Efectele casării se răsfrâng, în principiu, numai asupra părţilor care s-au judecat în recurs. Această regulă constituie şi ea o aplicare a principiului relativităţii lucrului judecat. De la această regulă există şi excepţii. O primă excepţie se referă la proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Într-o asemenea împrejurare recursul declarat numai de către unul dintre soţi profită şi celuilalt, întrucât se prezumă că recurentul a lucrat în baza mandatului tacit reciproc consacrat de art. 35 C. fam. A doua excepţie se referă la coparticiparea procesuală obligatorie. Principiul coparticipării procesuale obligatorii este enunţat în art. 48 alin. (2) C. proc. civ. şi el se concretizează în răsfrângerea efectelor favorabile ale actelor de procedură cu privire la toţi reclamanţii şi pârâţii. O aplicaţie a acestui principiu poate fi întâlnită în cazul obligaţiilor indivizibile şi solidare. În materia recursului, calea de atac declarată de oricare dintre creditorii sau debitorii solidari va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele casării se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs. De asemenea, pentru identitate de raţiune, efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care au exercitat calea de atac, iar recursul acestora a fost respins fără a fi soluţionat în fond, ca tardiv, neregulat introdus, anulat ca netimbrat etc. O ultimă excepţie vizează modul de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie. În cazul cererilor de chemare în garanţie admiterea recursului declarat de reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins acţiunea, şi pe cale de consecinţă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, repune în discuţie cererea de chemare în garanţie. Situaţia este similară şi în ipoteza admiterii recursului terţului chemat în garanţie. De data aceasta se va impune rediscutarea raporturilor din cadrul acţiunii principale, căci numai în acest fel se poate proceda la o soluţionare unitară a litigiului dintre toate părţile. Soluţiile instanţei de recurs Actuala reglementare precizează cu mult mai multă rigoare soluţiile ce pot fi pronunţate de către instanţa de recurs. Într-adevăr, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii: admiterea recursului, respingerea recursului, anularea sau perimarea lui. Aceste soluţii erau incidente şi anterior modificării legislative la care ne referim, deşi nici o dispoziţie expresă a legii nu le-a conferit o consacrare corespunzătoare. În principiu soluţia respingerii recursului este una care nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă în toate acele cazuri în care instanţa de recurs găseşte hotărârea atacată ca fiind legală. În acest caz hotărârea atacată devine irevocabilă. O atare soluţie este rezultatul examinării hotărârii atacate în raport cu motivele de recurs invocate de recurent sau în raport de cele ridicate de instanţă din oficiu. De aceea, în practică în asemenea împrejurări instanţa dispune respingerea recursului ca nefondat.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că la soluţia respingerii trebuie să se oprească instanţa de recurs şi atunci când constată că hotărârea nu este motivată sau motivarea este necorespunzătoare, dacă decizia încorporată în dispozitivul hotărârii este legală. În acest caz instanţa va menţine hotărârea atacată dar va proceda la motivarea soluţiei sau la substituirea acesteia cu propria sa motivare. Există însă şi alte cazuri în care se poate dispune respingerea recursului fără să se fi procedat la o prealabilă examinare în fond a acestuia. Astfel, recursul poate fi respins ca tardiv introdus sau ca inadmisibil (când a fost exercitat, de pildă, omisso medio). Un caz special de respingere a recursului este prevăzut de lege în materia divorţului. Astfel, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. De asemenea, recursul în interesul uneia dintre părţi se respinge ca neavenit dacă această cale de atac nu a fost exercitată şi de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie (art. 56 C. proc. civ.). De asemenea, există şi unele situaţii în care se dispune anularea recursului, soluţie cu efecte similare cu aceea a respingerii acestuia. Astfel, de pildă, recursul poate fi anulat ca netimbrat (art. 20 din Legea nr. 146/1997). Admiterea recursului se poate pronunţa atunci când instanţa găseşte întemeiate motivele de casare invocate sau ridicate din oficiu. Soluţia se poate pronunţa şi în cazul în care instanţa a constatat că numai unul dintre motivele de recurs este întemeiat. Admiterea recursului poate determina modificarea sau casarea hotărârii atacate, respectiv desfiinţarea acesteia. Sunt soluţii expres precizate de art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Actuala reglementare este clarificatoare şi sub aspectul determinării cazurilor în care se pronunţă modificarea şi a celor în care se pronunţă casarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., iar casarea pentru cele statornicite în art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Este posibil însă ca recursul să fie admis pentru mai multe temeiuri, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea hotărârii atacate. În mod evident, în asemenea situaţii nu se pot pronunţa ambele soluţii, căci ele se exclud în mod logic. De aceea, pentru o atare ipoteză art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a prevăzut soluţia casării în întregime a hotărârii atacate, spre a se „asigura o judecată unitară”. Dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. au primit însă o nouă redactare în urma intervenţiilor legislative realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Inovaţiile legiuitorului vizează enunţarea a încă două cazuri de casare: când instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi ipoteza în care modificarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară administrarea de probe noi. Prima ipoteză este firească şi ea se raportează la toate acele împrejurări în care instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a soluţionat procesul pe baza unor excepţii peremptorii, care au făcut astfel inutilă cercetarea fondului. Al doilea caz nu se încadrează, după părerea noastră, în motivele clasice de casare, ceea ce de fapt rezultă chiar şi din formularea textului, care precizează că soluţia casării se pronunţă (în locul modificării n. a.) doar în cazul în care este necesară administrarea de probe noi.

La casarea hotărârii atacate se referă în mod expres, astfel cum am văzut, şi art. 311 C. proc. civ. Formularea din primul alineat al textului are un caracter foarte general care lasă să se înţeleagă, în mod inexact, după părerea noastră, că în toate cazurile casarea are un caracter integral. Oricum casarea este un moment important în soluţionarea recursului, dar nu şi momentul final, căci ea determină rejudecarea litigiului. Astfel cum vom vedea rejudecarea poate fi făcută de instanţa de recurs sau de o altă instanţă. Revenind însă la casarea hotărârii atacate se impun totuşi câteva precizări privitoare la formele acesteia. Vechea reglementare procesuală - anterioară anului 1993 - sugera distincţia dintre casarea totală sau parţială a hotărârii. În acest sens fostul art. 312 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacra soluţia casării hotărârii atacate „în întregul ei sau în parte”. Aceste dispoziţii procedurale nu au mai fost reproduse cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. O atare împrejurare a prilejuit exprimarea opiniei potrivit căreia distincţia dintre casarea totală şi cea parţială este discutabilă. Această lacună a fost complinită prin dispoziţiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat recent prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Prin urmare, în concepţia actualei reglementări, casarea hotărârii poate fi totală sau parţială. Cu toate acestea, în opinia noastră, o atare distincţie se impunea în continuare chiar şi în lipsa unor dispoziţii procedurale exprese. Principiile procedurale privitoare la întinderea autorităţii lucrului judecat şi la nulitatea actelor de procedură ne obligau, şi în trecut, în mod incontestabil la o atare distincţie. Într-adevăr, autoritatea lucrului judecat se răsfrânge, în principiu, asupra problemelor care nu au format obiectul recursului, dar şi asupra persoanelor care s-au abţinut de la exercitarea acestei căi ordinare de atac. Pe de altă parte, în dreptul modern principiul îl reprezintă nulitatea parţială a actului juridic, iar nu nulitatea totală, iar această regulă trebuie să-şi găsească aplicaţie şi în materie procedurală. De altminteri, casarea poate fi totală şi din punct de vedere al părţilor litigante. Aşa fiind, deosebirea dintre casarea totală şi cea parţială se impunea a fi făcută în continuare şi în domeniul nulităţii hotărârilor judecătoreşti. Distincţia dintre casarea totală şi casarea parţială prezintă interes practic pentru a se determina limitele în care urmează să se facă rejudecarea cauzei. În unele cazuri decizia de casare explicitează în termeni neechivoci limitele în care s-a dispus casarea, respectiv dacă casarea este totală sau numai parţială. Dar chiar şi în lipsa unor atare precizări - în practică adeseori nu se explicitează limitele casării - instanţa de rejudecare va putea stabili cu multă uşurinţă dacă în cauză s-a dispus o casare totală sau una parţială. O atare determinare se poate face prin raportarea deciziei de casare la limitele învestirii instanţei de recurs şi la părţile care au exercitat calea ordinară de atac a recursului. Ori de câte ori criticile aduse prin recurs vizează numai unele aspecte ale cauzei sau numai raporturile dintre unele dintre părţile litigante casarea va fi parţială. Dar această regulă nu are un caracter absolut, căci hotărârea poate fi criticată pentru un singur motiv, iar dacă acesta este de ordine publică poate determina nulitatea absolută şi totală a hotărârii judecătoreşti. Pe de altă parte, asemenea motive de ordine publică pot fi ridicate şi de instanţă din oficiu, iar dacă sunt reţinute ca întemeiate provoacă aceeaşi consecinţă procedurală. Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu constituie o ultima ratio, căci finalitatea trebuie să fie pronunţarea unei soluţii legale, lucru ce se realizează prin rejudecarea cauzei în fond. În acest sens art. 312 alin. (4) C. proc. civ. precizează neechivoc că în caz de casare curţile de apel şi tribunalele „vor judeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie

la un alt termen stabilit în acest scop”. Textul este lămuritor şi în privinţa hotărârilor pe care le pronunţă instanţa de recurs. Astfel, în cazul în care cauza se judecă în fond chiar la termenul la care s-a dispus admiterea recursului instanţa pronunţă o singură decizie. Legea prevede însă posibilitatea ca instanţa să acorde un termen în vederea soluţionării cauzei în fond. În acest caz, deşi textul nu o spune în mod expres, instanţa va pronunţa două decizii, una prin care se pronunţă asupra recursului şi alta prin care soluţionează fondul după casare. Art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. se referă la posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la o altă instanţă. Prin urmare, din punctul de vedere al instanţei căreia îi revine sarcina de a rejudeca cauza trebuie să facem distincţie între casarea cu reţinere şi casarea cu trimitere. În sistemul procesual în vigoare, ca şi în cel anterior de altfel, regula o reprezintă casarea cu reţinere. Regula casării cu reţinere se aplică însă numai în cazul recursurilor soluţionate de curţile de apel sau de tribunale. Ideea rezultă în mod clar din chiar dispoziţiile art. 312 alin. (4) C. proc. civ. Casarea cu trimitere poate fi dispusă numai în cazurile strict determinate de art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. Doctrina şi jurisprudenţa au cantonat câmpul de aplicare a excepţiilor consacrate în art. 312 C. proc. civ., constatându-se uneori chiar o tendinţă de extindere a acestuia. În mod evident, problema este aceea de a stabili semnificaţia excepţiilor prevăzute de lege ţinând seama de raţiunea acestora spre a nu extinde aplicarea lor la situaţii neavute în vedere de legiuitor. De aceea, o scurtă analiză a dispoziţiilor citate se impune în continuare. Prima excepţie vizează situaţia în care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul „fără a intra în cercetarea fondului”. Necercetarea fondului reprezintă o situaţie anormală în procesul de administrare a justiţiei. O atare situaţie este de natură să priveze părţile de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. Ea se poate produce în cele mai varii situaţii. Obligaţia judecătorului este în mod firesc aceea de a soluţiona cauza în fondul său şi a pronunţa o soluţie justă. În primul rând, în situaţia necercetării fondului cauzei se poate ajunge în toate acele situaţii în care instanţa a soluţionat cauza pe baza unei excepţii peremptorii, fie ea de fond, fie de procedură. Aşa este cazul respingerii acţiunii pe motiv că acţiunea este prescrisă, pe motiv de putere de lucru judecat, lipsă de calitate procesuală, pentru inadmisibilitatea sau prematuritatea acţiunii ori pentru lipsă de interes. Fosta instanţă supremă, într-o decizie de îndrumare, s-a referit însă doar la situaţia în care necercetarea fondului s-a datorat admiterii greşite a excepţiei puterii lucrului judecat şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Aceeaşi raţiune subzistă în cazul oricăror alte excepţii, de formă sau de fond, ce au determinat necercetarea fondului cauzei. Casarea cu trimitere a hotărârii se dispune în mod evident numai în acele cazuri în care se constată că instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat în mod greşit cauza pe baza unor asemenea excepţii. Cu o necercetare a fondului cauzei echivalează practic şi acele situaţii în care instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a luat act în mod greşit de renunţarea reclamantului la judecată sau la dreptul pretins. În prima ipoteză pe care o analizăm - necercetarea fondului - trebuie integrate şi situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată nu a examinat toate capetele de cerere ale acţiunii sau acelea pe care instanţa trebuia să le examineze din oficiu. Aceste soluţii jurisprudenţiale sunt perfect justificate, căci în asemenea împrejurări instanţa nu a cercetat întreg fondul procesului, ci numai o parte din el.

Cu toate acestea casarea cu trimitere, nu se poate dispune în acele cazuri în care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a omis să cerceteze unele pretenţii privitoare la cheltuieli de judecată, dobânzi la suma solicitată, majorări legale sau penalităţi. Soluţia a fost justificată de fosta instanţă supremă prin aceea că soluţionarea cererilor accesorii menţionate sunt doar o consecinţă a rezolvării problemelor de fond, fapt pentru care „nu se poate pretinde că părţile sunt lipsite de dreptul pe care-l au la cele două grade de jurisdicţie”. A doua excepţie: judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului. Casarea cu trimitere se impune şi în acest caz pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie. Necitarea regulată a părţilor la unul din momentele procesuale vizate de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. este de natură să nesocotească principiul contradictorialităţii şi al dreptului de apărare. Observăm însă că legea impune o dublă condiţie, anume aceea ca partea să nu fi fost legal citată la administrarea probelor şi la dezbaterea cauzei în fond. De lege lata o altă interpretare nu este posibilă după părerea noastră, soluţie ce se impune faţă de claritatea incontestabilă a textului la care ne referim. Prin urmare, dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost prezentă decât la administrarea probelor nu se va dispune casarea cu trimitere, ci doar casarea cu reţinere a hotărârii atacate. În acelaşi timp, astfel cum rezultă din art. 312 alin. (5) C. proc. civ., simpla necitare a părţii nu conduce la casarea cu trimitere a hotărârii atacate. Mai este necesar ca judecata să se fi făcut la termenele menţionate de textul la care ne referim în lipsa părţii. Aceasta deoarece, în caz contrar, viciul procedural al necitării părţii se acoperă, împrejurare în care nu se poate invoca nici producerea unei vătămări. Soluţia casării cu trimitere se poate pronunţa însă numai în acele cazuri în care una din părţi nu a fost legal citată la termenele prevăzute în art. 312 alin. (5) C. proc. civ. O atare soluţie nu se poate pronunţa atunci când un organ trebuie citat spre a fi audiat sau consultat doar asupra unei anumite probleme ce formează obiectul judecăţii. În acest sens s-a decis că necitarea autorităţii tutelare spre a fi ascultată în procesul de divorţ determină casarea cu reţinere a hotărârii, iar nu cu trimitere. A treia excepţie: lipsa de competenţă. Casarea pentru lipsă de competenţă nu ridică în practică probleme deosebite. În acest caz ceea ce se urmăreşte prin casarea hotărârii este ca părţile să fie judecate de către judecătorii lor fireşti. Prin urmare, orice nesocotire a normelor de competenţă va conduce la casarea cu trimitere, indiferent deci dacă este vorba de transgresarea regulilor competenţei generale sau ale competenţei jurisdicţionale. În cazul necompetenţei jurisdicţionale cauza se va trimite la instanţa competentă potrivit legii. Dacă au fost însă nesocotite regulile competenţei generale cauza se va trimite la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Soluţia este însă diferită în cazul în care se constată că soluţionarea cauzei a fost de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale sau a unei jurisdicţii străine. Într-o atare împrejurare soluţia care se impune este aceea a casării hotărârii pronunţate cu nesocotirea normelor de competenţă generală sau internaţională şi respingerea acţiunii. În cazul în care cauza este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale respingerea acţiunii ca inadmisibilă reprezintă unica soluţie, căci textul permite trimiterea cauzei numai unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Reamintim că în cazul necompetenţei jurisdicţiei române soluţia respingerii acţiunii este prevăzută în mod expres de lege (art. 157 din Legea nr. 105/1992).

În cazul în care, cu prilejul soluţionării cauzei, instanţa de recurs constată că ea însăşi este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale. Observăm că în cazul casării pentru necompetenţă legea nu prevede, astfel cum o face în mod expres pentru primele două ipoteze ce au fost deja analizate, şi posibilitatea trimiterii cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad. Menţionăm că trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţă de acelaşi grad, în cazul primelor două excepţii, este prevăzută de lege spre a se evita dificultăţile (completul nu s-ar mai putea constitui din cauza recuzării sau a incompatibilităţii judecătorilor) ce ar putea apărea uneori în legătură cu formarea completelor de judecată la instanţele de rejudecare. În cazul casării pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti soluţia finală pe care o impune art. 312 alin. (6) C. proc. civ. este respingerea cererii ca inadmisibilă. După părerea noastră, în acest caz, instanţa va pronunţa o singură hotărâre, prin care se admite recursul, se casează hotărârea atacată şi se respinge cererea ca inadmisibilă. Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă ultima etapă a procesului civil, ci ea determină cu necesitate rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri. Astfel cum am arătat casarea se poate face cu reţinere sau cu trimitere la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, la o altă instanţă de acelaşi grad sau, după caz, la instanţa competentă potrivit legii. Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere se face prin aplicarea regulilor procedurale prevăzute de lege pentru judecata în faţa primei instanţe sau în instanţa de apel. În cazul rejudecării cauzei de către instanţa de recurs aceasta pronunţă o decizie irevocabilă. Situaţia este diferită în cazul casării cu trimitere, întrucât instanţa de recurs poate trimite cauza spre rejudecare fie primei instanţe, fie instanţei de apel, în funcţie de viciile procedurale ce au determinat desfiinţarea hotărârii atacate. În cazul trimiterii cauzei la prima instanţă aceasta după rejudecare va pronunţa o sentinţă susceptibilă de a fi controlată pe calea apelului, sau după caz, numai a recursului. Dacă rejudecarea se face de instanţa de apel aceasta va pronunţa o decizie susceptibilă de recurs. Reamintim că în cazul casării cu trimitere, la rejudecare nu pot participa acei judecători care s-au pronunţat în cauză. Incompatibilitatea funcţionează numai în măsura în care judecătorii au pronunţat o hotărâre de fond în cauză, iar nu şi în cazul în care au pronunţat numai încheieri preparatorii. Temeiurile de recuzare sunt strict determinate de lege, astfel că ele nu pot fi extinse şi la ipoteza casării cu reţinere. Prin urmare, judecătorii care au pronunţat decizia de casare nu devin incompatibili să judece aceeaşi cauză în caz de casare cu reţinere. De asemenea, incompatibilitatea nu este operantă nici în cazul judecării unui al doilea recurs, în aceeaşi cauză, îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere. O problemă deosebită în privinţa rejudecării cauzei după casare este aceea a limitelor în care aceasta se poate realiza. În acest sens art. 315 C. proc. civ. conţine unele elemente de natură a cantona limitele rejudecării. Textul nu acoperă însă toate situaţiile ce se pot produce în practică, dar el enunţă incontestabil principiile ce trebuiesc urmate de instanţa de rejudecare. Prima regulă enunţată în această materie vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care le face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant şi de jurisprudenţa noastră.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar. Existenţa unui control judiciar eficient nici nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare. Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. limitează însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului. Prin urmare, instanţa chemată a rejudeca cauza nu va putea refuza o atare interpretare sub pretext că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Mai mult, în opinia unor autori, „la speţa respectivă, hotărârea instanţei judecătoreşti asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar şi, oricum, legea este cea care prevede” regula ce se impune a fi aplicată. Prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. conduc şi la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor de fapt instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate ajunge la o altă soluţie decât cea pronunţată anterior sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare. Este adevărat că sunt obligatorii şi îndrumările privitoare la necesitatea administrării unor probe. Dar o atare obligaţie se circumscrie numai la obligaţia de administrare a dovezilor, nu şi la stabilirea stării de fapt pe baza probelor ce se vor administra. Această soluţie a fost promovată în mod constant în doctrina şi jurisprudenţa anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. Cu toate acestea, nu trebuie să se înţeleagă că în privinţa stării de fapt libertatea instanţei de fond este una absolută sau discreţionară, neexistând în acest sens nici o obligaţie de a se conforma dispoziţiilor adoptate de instanţa de recurs. Jurisprudenţa noastră a formulat însă unele concluzii interesante asupra obligativităţii instanţei de trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la necesitatea administrării unor probe şi examinarea unor apărări. După ce se subliniază independenţa instanţei de trimitere în stabilirea stării de fapt fostul Tribunal Suprem, prin mai multe decizii succesive, a statuat că instanţa care rejudecă cauza are totuşi „obligaţia să ia în cercetare faptele indicate în decizia instanţei superioare şi să administreze probele necesare, urmând să dea soluţia numai în raport de cercetarea aprofundată a tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei”. Mai semnificativă ni se pare însă o altă soluţie a fostei instanţe supreme şi prin care s-a precizat că „instanţa de trimitere mai este obligată să se conformeze şi îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, dispunând administrarea de probe şi examinând apărările părţilor, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului”. Ultima din soluţiile enunţate conţine şi argumente pertinente privitoare la necesitatea respectării de către instanţa de trimitere ale acelor îndrumări care se referă la stabilirea corectă a stării de fapt. O parte a doctrinei recente consideră totuşi nejustificată această soluţie a jurisprudenţei în condiţiile actualelor motive de casare. Limitele rejudecării sunt determinate de asemenea de împrejurările ce au determinat casarea. În paginile precedente ne-am referit la casarea totală şi parţială a hotărârii. Formele casării pot fi desprinse din chiar conţinutul deciziei pronunţate de instanţa de recurs. În acelaşi timp, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 315

alin. (2) C. proc. civ., text care precizează că după casarea hotărârii devin aplicabile dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. Contestaţia în anulare Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie. Acest mijloc procedural a fost consacrat pe cale jurisprudenţială, printr-o interpretare a fostului art. 735 C. proc. civ., care reglementa problema nulităţii actelor de procedură. Pentru prima dată contestaţia în anulare a fost reglementată cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948. Înainte de modificarea Codului de procedură civilă, ca urmare a reformei din anul 1948, art. 735 statornicea cazurile şi condiţiile de declarare a nulităţii actelor de procedură. Contestaţia în anulare şi-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condiţiilor restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părţilor un mijloc procedural eficient pentru a obţine o nouă judecată în cazul săvârşirii unor importante neregularităţi procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialităţii. Dispoziţiile cuprinse în art. 317-321 C. proc. civ. consacră două forme ale contestaţiei în anulare: contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare specială. Diferenţierea dintre cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şi motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă. Cele două forme ale contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şi limitativ prevăzute de lege. Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare sunt deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare. Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cazurile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este pusă la dispoziţia părţilor. Această concluzie rezultă din însăşi formularea art. 317 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la primul motiv de contestaţie în anulare, precum şi din condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei, condiţii evocate de art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, legea nu a rezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazul recursului în anulare şi al recursului în interesul legii. Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în contestaţie numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În acest înţeles, în mod evident, pot fi părţi şi terţele persoane care intervin în proces sau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 5966 C. proc. civ. De asemenea, pot fi părţi în contestaţie şi succesorii în drepturi ai părţilor principale.

În schimb, nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacă acestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate. Aceasta deoarece mijlocul procedural al contestaţiei nu poate fi exercitat decât de părţile care au participat la activitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele ele vor putea folosi calea contestaţiei la executare. Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiţie suficientă pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile. O atenţie aparte trebuie acordată şi condiţiei privitoare la justificarea unui interes, iar această cerinţă trebuie analizată în raport cu motivele contestaţiei în anulare obişnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuşi unele sublinieri particulare. Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în care partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Aşa fiind, în acest caz calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai de partea faţă de care s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu şi de către partea adversă. Cel deal doilea motiv de contestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la competenţă. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestaţiei în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părţi, iar nu numai de partea chemată în faţa unei instanţe necompetente în mod absolut. În fine, calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în condiţiile art. 45 C. proc. civ. Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile. Din dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, indiferent de ierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost date în primă instanţă sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere şi deciziile intermediare de casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi acestea se încadrează în categoria hotărârilor irevocabile. Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C. proc. civ. Înainte de a analiza cele două motive este necesar să subliniem caracterul lor limitativ şi de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudenţa noastră şi în materia la care ne referim. Aşa fiind, contestaţia în anulare obişnuită este admisibilă numai pentru neregularităţile procedurale vizate în mod expres de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., nu şi în cazul săvârşirii unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor. Primul motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de contestaţie se impun câteva precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat că textul are în vedere nesocotirea dispoziţiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în care legea impune soluţionarea cauzei cu citarea părţilor. Prin urmare, legea nu vizează acele situaţii în care, potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluţionează fără citarea părţilor. A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestaţie în anulare. În această privinţă se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general, ci numai nesocotirea dispoziţiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecat pricina”. În atare condiţii se ridică problema

de a determina semnificaţia sintagmei folosite de legiuitor în art. 317 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat pricina”. Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a părţii la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi se acoperă dacă nu au fost invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare şi înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă instanţa a invocat in limine litis asemenea neregularităţi procedurale, iar instanţa le-a respins, în mod greşit, partea interesată le poate reitera prin intermediul căilor ordinare de atac. Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. conţin o formulare generală privitoare la neîndeplinirea procedurii „de chemare a părţii”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivit cu cerinţele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi pot viza: neindicarea în cuprinsul citaţiei a tuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispoziţiilor privitoare la modul de înmânare a citaţiei, nerespectarea cerinţelor legale privitoare la termenul de înmânare a citaţiei sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia înfăţişarea părţii în instanţă acoperă orice vicii de procedură. În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deşi legea se referă la neregulata citare contestaţia în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1) C. proc. c civ., şi în acele situaţii în care litigiul s-a judecat în lipsa părţii care n-a fost citată deloc. Soluţia este întru totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o nesocotire deopotrivă de gravă a dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor şi ea trebuie să conducă la acelaşi remediu procesual. Al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”. În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită este de observat că legea a reţinut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea regulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor de competenţă materială sau de atribuţiune şi a regulilor de competenţă teritorială excepţională. Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită nu are o aplicaţie foarte frecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestaţiei ar trebui ca pârâtul să nu fi invocat necompetenţa în faţa instanţei de fond, ca instanţa să nu fi reţinut această excepţie din oficiu şi ca recursul părţii să nu fi ajuns a fi cercetat în fond. Prin urmare, dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată în faţa instanţei de fond, iar aceasta a respins-o, calea contestaţiei în anulare devine inadmisibilă. În sprijinul acestei soluţii se mai invocă şi faptul că în caz contrar aceiaşi instanţă - contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare - ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra propriei sale competenţe, implicit asupra soluţiei adoptate deja. Contestaţia în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cu motivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt” inadmisibile pe calea recursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire la cele două motive ale contestaţiei în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea situaţii ar putea fi totuşi identificate. Aşa este îndeobşte cazul primului motiv de

contestaţie în anulare: neregulata citare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, aşa este cazul citării cu rea-credinţă a părţii prin publicitate şi când în recurs recurentul pârât susţine că reclamantul cunoştea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci numai prin declaraţii testimoniale. Prin urmare, partea nu are opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Totuşi în doctrină s-a susţinut şi opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea procedurală a contestaţiei în anulare, iar dacă i se va opune excepţia de inadmisibilitate, ea va putea demonstra că motivul de contestaţie invocat impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs. Cu toate acestea, socotim şi noi că din dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. se desprinde concluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea recursului, iar instanţa să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt. A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în fond. In acest sens observăm că art. 317 alin. (2) C. proc. civ. conţine o formulare cu totul generală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, şi fără nici o consideraţie la împrejurarea care poate determina o atare situaţie. Pe de altă parte, termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C. proc. civ. este interpretat deopotrivă în sens larg, anume în sensul că include în conţinutul său şi cazurile de anulare a recursului sau de perimare a acestuia. Aşa fiind, s-ar putea susţine că întrucât legea nu distinge contestaţia în anulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci fără să fi fost judecat în fond. Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situaţia în care recursul a fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluţia contrară partea interesată ar obţine în mod direct o eludare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a remarcat că o atare distincţie se impune căci un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus. Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs. Această cale extraordinară de atac nu exclude însă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în anulare obişnuite. Cu alte cuvinte, împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs se pot exercita ambele forme ale contestaţiei în anulare. Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială. Contestaţia poate fi exercitată numai în condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Există însă unele particularităţi pe care le prezintă contestaţia în anulare, atât în raport cu părţile, cât şi cu obiectul contestaţiei în anulare speciale. Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă la dispoziţia părţilor care au participat la soluţionarea recursului. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare specială poate fi exercitată atât de recurent cât şi de intimat. Această împrejurare rezultă din dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestaţiei în anulare numai deciziile pronunţate de instanţele de recurs. Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare pentru promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie prezent şi în momentul exercitării contestaţiei în anulare speciale. Prin urmare, în cazul admiterii în întregime a recursului partea câştigătoare nu se va mai putea plânge pe calea contestaţiei în anulare pe motiv că instanţa de casare a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greşeli materiale. În mod obişnuit, interesul formulării contestaţiei în

anulare speciale este al recurentului. Iar această aserţiune este valabilă în special în ceea ce priveşte omisiunea de cercetare a unui motiv de casare. Contestaţia în anulare specială este deschisă şi Ministerului Public. Procurorul poate exercita această cale extraordinară de atac, în condiţiile art. 45 C. proc. civ., respectiv independent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului. Obiectul contestaţiei în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singură categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de recurs. Doctrina a interpretat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. în sensul că intră în această categorie numai deciziile pronunţate cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu şi cele date în fond după casare. Soluţia enunţată se impune şi ea poate fi desprinsă din însăşi motivele de contestaţie prevăzute de textul menţionat. Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Precizăm că şi de data aceasta contestaţia în anulare poate fi exercitată numai în condiţiile limitativ prevăzute de textul menţionat. Cu alte cuvinte, nici motivele de contestaţie în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de art. 318 C. proc. civ. Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. Acest motiv de contestaţie în anulare are ca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunţate de instanţele de recurs. Legea are în vedere tocmai acele greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului. Dar care este semnificaţia expresiei „greşeală materială” folosită în art. 318 C. proc. civ. Problema se ridică întrucât greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma şi obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C. proc. civ. Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma „greşeală materială” are un conţinut diferit în cele două situaţii menţionate. În primul rând, greşelile materiale vizate de art. 281 C. proc. civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părţilor sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greşelile vizate de art. 318 C. proc. civ. nu au un atare caracter. Acestea din urmă sunt greşeli evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C. proc. civ. are în vedere greşelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C. proc. civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului. Astfel, în jurisprudenţa noastră au fost considerate greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., respingerea greşită ca tardiv a unui recurs, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal. Contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural. Contestaţia în anulare se înfăţişează, în cazul analizat, ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale, iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond. În fine, în legătură cu acest prim motiv de contestaţie în anulare specială trebuie să precizăm că greşelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la

dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii. Aceasta deoarece numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei greşeli materiale. Dispoziţiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs. Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în care instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Contestaţia în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situaţia în care instanţa a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie se desprinde cu deosebită claritate chiar din dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. Drept urmare, atunci când casarea este totală partea nu are deschisă calea contestaţiei în anulare, căci ea poate repune în discuţia instanţei toate motivele invocate. De asemenea, calea contestaţiei în anulare, pentru temeiul care formează obiectul cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanţa a omis să examineze un motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu şi pentru motive de casare formulate tardiv. A decide altfel ar însemna să se permită părţii să invoce pentru prima dată un temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce desigur nu poate fi admis. Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul de soluţionare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor prevederi amănunţite trebuie să conchidem că normele speciale cuprinse în art. 319-321 C. proc. civ. se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun. Totuşi remarcăm că legislaţia noastră procesuală nu conţine o normă de trimitere la aplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunţat este general admis, întrucât legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinare de atac. Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele prevăzute de lege pentru judecata în faţa instanţei de fond sau pentru judecata în faţa instanţei de recurs. Soluţia este diferită în funcţie de obiectul contestaţiei în anulare. Astfel, în cazul contestaţiei în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute pentru judecata în faţa acestei instanţe, iar în ipoteza contestaţiei prevăzute de art. 318 C. proc. civ. se vor aplica regulile din materia recursului. Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei hotărâre se atacă. Principiul este enunţat în mod expres în art. 319 alin. (1) C. proc. civ. Această regulă este determinată de însăşi natura contestaţiei de a constitui o cale extraordinară de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestaţiei nu se realizează un control judiciar obişnuit, astfel că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu unei instanţe superioare. Faţă de formularea art. 319 alin. (1) C. proc. civ., dar şi faţă de finalitatea acestuia, considerăm că dispoziţiile de competenţă menţionate sunt de ordine publică. Respectarea dispoziţiilor procedurale privitoare la competenţă trebuie să fie promovate şi în acele cazuri în care partea interesată ar formula două sau mai multe motive, dar care atrag competenţa unor instanţe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul ar putea solicita retractarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la citare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.] şi retractarea hotărârii pronunţate de instanţa de casare datorată faptului că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale [art. 318 alin. (1) C.

proc. civ.]. Pentru o asemenea situaţie în doctrină s-a susţinut, opinie la care aderăm, că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale, dispoziţiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuşi, într-o asemenea împrejurare, instanţa de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestaţiei, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei în anulare obişnuite, promovate în faţa instanţei de fond. Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la conţinutul cererii de exercitare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor asemenea precizări se vor aplica dispoziţiile art. 82-84 C. proc. civ. şi ale art. 112 C. proc. civ. Drept urmare, cererea pentru exercitarea contestaţiei va trebui să cuprindă: toate elementele de identificare a părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor contestaţiei şi a semnăturii contestatorului. Legea consacră dispoziţii speciale şi cu privire la termenul de exercitare a contestaţiei în anulare. Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincţie între hotărârile susceptibile de executare silită şi cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire în acest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determina termenul de exercitare al contestaţiei în anulare. În acest sens, legiuitorul a recunoscut posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare înainte de începerea executării, în timpul executării şi până la împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) lit.b) sau c) C. proc. civ. În sistemul legislaţiei anterioare, această cale de atac putea fi exercitată pînă la pronunarea « ultimului act de executare ». Referirea legiuitorului la un asemenea act a constituit o gravă inadvertenţă, întrucât ultimele modificări legislative nu mai făceau nici o precizare asupra ultimului act de executare. Prin urmare, noile modificări ale Codului de procedură civilă au complinit lacuna semnalată şi de către noi în precedenta ediţie a Comentariilor. Observaţia a fost făcută deja şi de alţi autori. În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit două categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an, acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziţie introdusă în art. 320 alin. (2) C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Această dispoziţie este destinată să determine o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare. Judecata se va face întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică. Instanţa va lua toate măsurile şi pentru respectarea celorlalte principii şi a tuturor garanţiilor procesuale. Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă, în mod firesc, atunci când instanţa nu a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestaţie ar putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestaţii. Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea) hotărârii pronunţate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă soluţie. În practică însă adoptarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanţa competentă. În această privinţă trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.

În cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii instanţa va trebui să anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-a ridicat problema de a cunoaşte dacă instanţa trebuie să procedeze de îndată la rejudecarea cauzei sau ea este datoare să aştepte ca hotărârea de retractare să fi rămas definitivă. În doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite argumente. Totuşi trebuie să remarcăm mai întâi că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută obligativitatea soluţionării contestaţiei în anulare în două faze: admiterea cererii şi judecarea ei. În pofida acestei situaţii, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară a rejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susţinut că instanţa printr-o încheiere interlocutorie va admite contestaţia, după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însă a unei hotărâri judecătoreşti printr-o încheiere, fie ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluţie discutabilă. În schimb, socotim că instanţa ar trebui să procedeze deîndată la soluţionarea în fond a cauzei şi la pronunţarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluţii şi o argumentare dedusă din dispoziţiile art. 327 C. proc. civ. Or, potrivit acestui text dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Trebuie să recunoaştem că există o similitudine de situaţii în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, fapt pentru care soluţia menţionată credem că se impune a fi reţinută ca fiind cea corectă. Soluţia contrară şi care concepe pronunţarea unei hotărâri de admitere în principiu şi aşteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o tergiversare inutilă a judecăţii. Tergiversarea judecăţii în cazul analizat nu constituie, trebuie să recunoaştem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor reguli procedurale imperative conduce la situaţii identice. Numai că, astfel cum am arătat, nu există un text legal care să oblige instanţa să procedeze la o încuviinţare în principiu a contestaţiei. Pe de altă parte, identitatea de situaţii în cazul revizuirii şi al contestaţiei în anulare ne obligă totuşi la o soluţie corespunzătoare. În cazul admiterii contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă absolută se va anula hotărârea atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va face în acest caz, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ., dar numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri anularea hotărârii atacate şi declinarea competenţei - pot fi cuprinse în una şi aceeaşi hotărâre. Cum se procedează în cazul admiterii unei contestaţii în anulare speciale? În cazul admiterii contestaţiei pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale instanţa competentă va desfiinţa hotărârea pronunţată în recurs şi va proceda la rejudecarea acestei căi de atac. Observăm că şi în această situaţie se poate pune problema pronunţării a două hotărâri - una de retractare a deciziei atacate şi una asupra rejudecării recursului. În cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele de casare instanţa va proceda la anularea totală sau numai parţială a hotărârii atacate, în funcţie de natura casării. Astfel, în cazul unei casări totale hotărârea va fi retractată în întregime, iar în cazul unei casări parţiale se va proceda la anularea parţială a deciziei atacate, partea din hotărâre rămasă în fiinţă urmând a fi modificată în mod corespunzător. Consideraţiile privitoare la soluţiile ce urmează să fie pronunţate de instanţă demonstrează, în opinia noastră, şi necesitatea unei intervenţii legislative în sensul consacrării posibilităţii de soluţionare a contestaţiei în anulare în două etape: admiterea în principiu şi judecarea cererii. O asemenea soluţie ar fi utilă în toate

situaţiile şi pentru toate motivele de contestaţie reglementate de art. 317-318 C. proc. civ. Rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate situaţiile cu respectarea principiului non reformatio in pejus. Această regulă nu este prevăzută de lege în mod expres în materia contestaţiei în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant de echitate, de logică juridică şi de umanism social. Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare poate fi atacată în anumite condiţii. În acest sens art. 320 alin. (3) C. proc. civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedural legiuitorul i-a conferit contestaţiei în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata în fond sau cu judecata în recurs. Aşa fiind, hotărârile pronunţate asupra contestaţiei în anulare speciale sunt irevocabile şi nu mai pot forma obiect al recursului. În schimb, hotărârile pronunţate în contestaţiile în anulare obişnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă şi hotărârea atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac. Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie se va soluţiona potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exerciţiul acelei căi de atac. Această regulă se aplică şi în privinţa termenelor prevăzute de lege pentru exerciţiul căii de atac. Astfel chiar dacă s-a atacat cu contestaţie o hotărâre pentru care legea prevede un termen mai scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din urmă termen, termenul special fiind de strictă interpretare şi incident numai în materia pentru care a fost prevăzut. Hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare este susceptibilă de a fi retractată în urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestaţie, evident dacă sunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens. De asemenea, hotărârea pronunţată în contestaţie poate fi îndreptată şi prin intermediul procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Ea poate forma şi obiectul unei contestaţii la titlu în condiţiile art. 400 C. proc. civ. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi este reglementată în art. 322-328 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege. Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată şi în legislaţia noastră mai veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948 revizuirea a fost reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest cod. Motivele de revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C. proc. civ., iar majoritatea acestora se regăsesc şi în reglementarea actuală. În vechea reglementare procesuală din ţara noastră revizuirea se manifesta mai ales sub forma contestaţiei la executare silită şi purta denumirea de împiedicare nemijlocită; ea putea fi obţinută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiţiei. Această soluţie a fost inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe baza autorizării speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de requete civile. O atare formalitate a fost desfiinţată însă în Franţa printr-o lege din anul 1790. Menţionăm că în dreptul francez instituţia a fost preluată de celebra Ordonanţă din aprilie 1667 şi era denumită „requete civile”. Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după

pronunţarea acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea numai în cazurile strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa. În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. In acest context vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există şi unele reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac şi care evidenţiază deopotrivă locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural. Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile. Deşi face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este distinctă de contestaţia în anulare. Contestaţia în anulare şi revizuirea au o finalitate comună; retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi. Motivele care stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestaţia în anulare se întemeiază pe neregularităţi de ordin procedural, în timp ce revizuirea îşi are legitimarea în săvârşirea unor greşeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecăţii. Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o formă particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2) C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm în prezenţa unei retractări propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe decât cea care a judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate conchide că şi în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanţă superioară. Într-adevăr, şi în acest caz instanţa competentă procedează pur şi simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate. Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că retractarea unei hotărârii se poate obţine numai pentru greşeli involuntare săvârşite de instanţă în raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeaşi doctrină remarcă totuşi că ideea enunţată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă şi ea poate fi pusă în evidenţă şi prin existenţa unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijenţa sau reaua-credinţă a magistratului. Aşa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanţa a dispus ultra sau minus petita. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această trăsătură se regăseşte în marea majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge şi din faptul că majoritatea motivelor de revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunţării hotărârii sau pe împrejurări necunoscute de instanţă la data judecării cauzei. De aceea şi în doctrina occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea

câştigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuşi, astfel cum am arătat, în legislaţia noastră principiul enunţat nu poate fi absolutizat. Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul revizuirii părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire - şi de intimat - partea adversă. În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. cererea de revizuire poate fi formulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată. Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile primului alineat al art. 322. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”. Din dispoziţiile legale menţionate se poate trage concluzia că legea are în vedere două importante categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de hotărâri judecătoreşti ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătoreşti ce se pot integra în cele două ipoteze definitive în instanţa de apel sau prin neapelare - sunt susceptibile de revizuire. Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel” trebuie incluse hotărârile date în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive şi deci susceptibile de revizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat. Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel, această concepţie a fost promovată constant în doctrina şi jurisprudenţa noastră atât înainte, cât şi după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanţă cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudenţa noastră că nu sunt susceptibile de revizuire acele hotărâri prin care nu se soluţionează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de declinare a competenţei, ordonanţelor preşedinţiale sau hotărârilor de expedient. În sfera hotărârile rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii vizează hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiţia existenţei unei hotărâri de fond este prevăzută explicit de lege. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere. Revizuirea este admisibilă şi în cazul hotărârilor prin care instanţa supremă casând hotărârea atacată statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de art. 314 C. proc. civ. Hotărârile pronunţate de instanţa supremă, în condiţiile art. 314 C. proc. civ. - când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond. De aceea, considerăm că şi aceste hotărâri îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există şi unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C. proc. civ: „Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie procedurală se întemeiază pe dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorţului soţii s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această raţiune în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuşi revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluţionarea unor cereri accesorii. În cazul revizuirii legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja analizate, şi care vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea noastră procedurală nu impune condiţia din materia contestaţiei în anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului. Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi existenţa unui interes. Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C. proc. civ. O privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora. Într-adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi, survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt reţinută de instanţă nu mai corespunde realităţii. Aşa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilităţii procesuale: cazurile de extra sau ultra petita. Menţionăm deopotrivă şi existenţa unor motive de revizuire care se întemeiază pe săvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenţa unor hotărâri definitive potrivnice. Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru legiuitor un temei de reflecţie în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privinţa acelor împrejurări care sunt reţinute de actuala reglementare ca temei pentru exercitarea recursului şi a recursului în anulare. În continuare vom analiza motivele de revizuire în ordinea în care ele sunt reglementate de art. 322 C. proc. civ. Dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi potrivnice Potrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să cuprindă dispoziţii potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerinţe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii. Cu alte cuvinte, contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Soluţia este aceeaşi şi atunci când contradicţiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat deja mai este necesar ca dispoziţiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde dispoziţii ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de

exemplu menţionăm: respingerea acţiunii principale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; admiterea acţiunii principale şi a intervenţiei în interes propriu având acelaşi obiect; admiterea acţiunii în realizarea prestaţiei stipulate în contract, dar şi a acţiunii reconvenţionale prin care pârâtul a solicitat să se constate nulitatea convenţiei etc. Menţionăm de asemenea că revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situaţie părţile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 2811 C. proc. civ. şi a contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau a revizuirii (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.). Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu sau cerut. Pentru a se stabili dacă instanţa a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate cazurile la pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte cereri incidente, cum sunt intervenţiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori de chemare în garanţie. În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate dispune extra petita. Reţinem şi noi câteva exemple în această privinţă: instanţa dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, deşi reclamantul a solicitat numai revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata dobânzilor, deşi reclamantul a solicitat prin acţiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată, deşi acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i s-a admis acţiunea; acordarea unui termen de graţie sau a execuţiei vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate de partea interesată. Totuşi trebuie să remarcăm că instanţa nu poate fi criticată pe calea revizuirii pentru faptul de a se fi pronunţat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din oficiu asupra unor cereri. Aşa este cazul cererilor soluţionate de instanţă în temeiul art. 42 C. fam. Potrivit acestui text, o dată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să statueze şi asupra încredinţării copiilor minori, precum şi asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora. A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest caz principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunţe asupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie. Este vorba aici de situaţii diametral opuse celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanţa a dispus extra petita. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin acţiunea principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte cereri cu caracter incident. De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statua asupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.

Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează un caz de plus petita. Această ipoteză a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod justificat, deşi ne aflăm în prezenţa aceleiaşi nesocotiri a principiului disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, de data aceasta instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii formulate de parte şi nici nu a omis să soluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând cererea a acordat mai mult decât s-a cerut. Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariţia obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în prezenţa revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert şi determinat. Precizăm de asemenea că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părţii de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariţiei bunului în cursul judecăţii, iar nu după pronunţarea hotărârii. Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu şi-a modificat în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-şi valorifice pretenţiile printr-o acţiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu instituie nici o restricţie în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu distinge în mod expres între situaţia în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunţarea hotărârii. Doctrina doar evidenţiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunţarea hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile arătate deja. Totuşi dacă nu sa procedat în acest mod partea este îndreptăţită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare în judecată pronunţarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii acestuia. Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori sancţionarea disciplinară a unui judecător. Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu pricina. Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează existenţa unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului.

Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare cerinţă rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea judecătorului, martorului sau expertului. Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situaţii care să împiedice pornirea sau continuarea acţiunii penale, cum sunt decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc. Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaşte dacă partea interesată mai are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuşi în doctrina şi jurisprudenţa noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluţia contrară « ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, să rămână în fiinţă, ceea ce este de neconceput ». Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiţionată de o constatare prealabilă a săvârşirii unei infracţiunii în legătură cu pricina. În această privinţă doctrina şi jurisprudenţa mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale incidentă, chiar de către instanţa sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare s-a statuat că ordonanţa penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 art. 322 pct. 4 C. proc. civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus. Potrivit fostului art.322 pct. 4 C. proc. civ., teza finală, « În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. Textul era deosebit de clarificator în privinţa problemei analizate. Legea nr. 219/2005 a dat o nou redactare textului comentat, în care nu a mai reiterat cea de-a doua teză la care ne-am referit deja. În aceste circumstanţe se ridică problema de acunoaşte dacă noua redactare a textului a urmărit suprimarea soluţiei anterioare sau este vorba de o simplă inadvertenţă a legii. În ceea ce ne priveşte pledăm pentru soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale anterior semnalate, având convingerea că şi de data aceasta este vorba de o simplă eroare a legiuitorului. A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie. De aceea, în mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire. În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură cu pricina. Această condiţie a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct.4 C. proc. civ. Legea are în vedere orice infracţiune în legătură cu soluţionarea cauzei, cum ar fi săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerinţă nu este suficientă căci legea mai impune şi condiţia ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”. A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz dovada săvârşirii infracţiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia existenţei unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Din acest punct de vedere situaţia pe care o analizăm este diferită de cea prevăzută în

prima ipoteză reglementată de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Observăm deopotrivă că legea nu enunţă în mod expres nici condiţia săvârşirii unei infracţiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii „trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o infracţiune”. Totuşi noi considerăm că această soluţie devine discutabilă în condiţiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. A treia ipoteză vizată de text, astefl cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, pe care le infăţişăm în continuare : a)Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului trebuie concretizată într-o sancţiune disciplinară, aplicată de autorităţile competente, în condiţiile Legii nr. 303/2004. Oricare dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Legea nu instituie însă, în mod expres, şi o condiţie privitoare la rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii de condamnare disciplinară a magistratului. Menţionăm însă că potrivit art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate exercita calea de atac a recursului. Soluţionarea recursului este de competenţa completului de 9 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea pronunţată de instanţa supremă este irevocabilă. Noi considerăm, totuşi, că revizuirea poate fi obţinută doar dacă hotărârea a rămas irevocabilă, o atare cerinţă fiind, în mod logic, subînţeleasă. b)Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru exercitarea funcţiei cu « rea-credinţă » sau « gravă neglijenţă ». Drept consecinţă, revizuirea nu poate fi obţinută pentru orice atitudine culpabilă a magistratului, ci doar pentru cele două ipoteze determinate expres de lege: « reaua-credinţă » sau « grava neglijenţă ». Reaua–credinţă evidenţiază, pe plan subiectiv, intenţia unei persoane de a dăuna altuia, de a obţine un anumit rezultat negativ. De asemenea nu orice neglijenţă poate determina aplicarea textului comentat, ci doar aceea ce poate fi reputată ca fiind gravă. În această privinţă instanţa urmează să aprecieze în funcţie de toate circumstanţele concrete ale cauzei. c)Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă tocmai în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este o condiţie logică, întrucât în lipsa unui atare nex cauzal o revenire asupra unei decizii judiciare nu poate fi concepută. Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se întemeiază de asemenea pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanţa de judecată. Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire. Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea

unor condiţii cumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului anterior menţionat. În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie implică prin definiţie unele exigenţe ce se impun a fi enunţate în continuare. Observăm în această privinţă că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu şi declaraţiile de martori chiar luate în formă autentică, recunoaşterile părţilor sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii. Prin urmare, orice alte înscrisuri apărute după pronunţarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea prezentării acestora. Doctrina vorbeşte adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenţia de a sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanţa care a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au existat la data judecăţii, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în fond, iar instanţa le-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunţarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepţia cazului când se face şi dovada imposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilităţii de a fi prezentat înscrisul în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă. De aceea şi doctrina noastră se pronunţă în sensul că o atare condiţie este indispensabilă. O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată. O atare condiţie se verifică de instanţa competentă doar cu prilejul soluţionării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă preliminară de promovare a căii de atac. A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se referă la situaţia desfiinţării sau modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor exigenţe importante. Revizuirea se întemeiază şi în acest caz pe pierderea credibilităţii de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, de vreme ce hotărârea şi-a pierdut suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu. Dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. au fost modificate în mod substanţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la imperativele reclamate de exigenţele jurisprudenţiale. O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri care a fost ea însăşi desfiinţată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult

mai cuprinzătoare, întrucât se referă la desfiinţarea sau modificarea unei hotărâri. Dar şi anterior modificării art. 322 pct. 5 C. proc. civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obţine indiferent de modul - procedural - de desfiinţare a hotărârii civile sau administrative pe care ea s-a întemeiat. În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desfiinţată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii a cărei retractare se urmăreşte, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluţia rezultă, în mod neîndoielnic din chiar referirea legiuitorului la desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerinţă este necesară nu numai în cazul desfiinţării, ci şi în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluţia a cărei revizuire s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, anume în sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când aceasta s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuşi modificarea trebuie să fie importantă, adică de aşa natură încât să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere. O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod expres situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ individual ori al unui act normativ. Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere Dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. sunt deosebit de clare astfel că nu sunt necesare explicaţii deosebit de detaliate. Totuşi unele trăsături şi exigenţe ale acestui motiv de revizuire trebuie precizate. În primul rând, constatăm că textul se referă şi la situaţia celor puşi sub consiliu judiciar, instituţie care însă a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei. A doua constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ. peste limitele sale nu poate fi justificată. Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate: lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate. Prima ipoteză - lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul persoanelor fizice şi juridice determinate de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. În această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părţii nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părţile determinate au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită. Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluţie care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menţionat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudenţa noastră a mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat. A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ., este incidentă în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie, reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a

făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câştig de cauză în proces. Într-o asemenea situaţie revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluţia este aceeaşi şi în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. pentru identitate de situaţii. Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate Cel de-al şaptelea motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în opera de administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situaţii în care două sau mai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză. Înainte de a analiza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat. Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat (şi nici procurorul sau instanţa din oficiu) situaţia creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat”. Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Revizuirea poate fi exercitată numai cu condiţia ca hotărârile potrivnice să fie definitive şi ele să fie pronunţate de instanţe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu şi în cazul în care una dintre hotărâri a fost pronunţată de un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale. b) Hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnice trebuie să înţelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă şi în cazul în care prin una din hotărâri instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a respins acţiunea pe baza unei excepţii peremptorii. Totuşi în jurisprudenţa noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunţată în baza unei cereri de ordonanţă preşedinţială. Într-adevăr, ordonanţa preşedinţială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în acelaşi cadru procesual. În practică s-au ivit şi situaţii în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter parţial, în sensul că a avut ca obiect doar soluţiile pronunţate de instanţe asupra unui capăt de cerere. S-a considerat, soluţie pe care o apreciem judicioasă şi în concordanţă cu principiile procedurii judiciare din materia nulităţilor, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărârii trebuind să se pronunţe numai cu privire la capătul de cerere soluţionat cu nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunţate de instanţele de recurs. c) Existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţia enunţată este fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situaţia unor hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi la

cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”. Aşa fiind, formula generică menţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii sale şi a însăşi raţiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa consideră esenţială condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în care soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi. d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat, sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerinţă nu este enunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudenţa noastră. De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite că cererea de revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalităţii urmărite de lege. Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa Acest motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţia în care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe calea recursului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.]. Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze instanţa despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât înfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta. b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Împrejurarea care constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea este o chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei. Constatarea unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale Ultimul motiv de revizuire a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, iar această soluţie este o consecinţă firească a suprimării căii extraordinare de atac a recursului în anulare. Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs în anulare iar în prezent de revizuire, a fost necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în ţara noastră se putea constitui într-un obstacol major în calea reparaţiunii prejudiciului cauzat. Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare reglementat de fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. Într-adevăr, art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu mai impune cerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează însă condiţia fundamentală privitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti.

În legătură cu această primă condiţie se cuvine să arătăm că statuarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau a unei libertăţi, nu poate fi cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună dreptate, că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi rămas definitivă, altminteri procedurile interne de revizuire nu pot fi declanşate. Prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. instituie şi alte două condiţii importante. Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă. Formula folosită de legiuitor nu se bucură de o redactare ireproşabilă. Ce înseamnă „consecinţe grave” în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor de vreme ce orice nesocotire a acestora poate fi reputată gravă într-un stat democratic ? În aceste condiţii calificarea consecinţelor ca fiind grave sau mai puţin grave ni se pare practic irelevantă, mai cu seamă atunci când o asemenea încălcare se produce printr-o hotărâre judecătorească. A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o condiţie raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii ci şi de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori de câte ori daunele sau consecinţele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod. În privinţa termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm existenţa unui termen de drept comun în materie de revizuire şi care are o durată de o lună şi a trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ., de 3 luni, în cazul ultimului motiv de revizuire şi de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare al termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună acesta este determinat după cum urmează: – în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs termenul curge de la pronunţarea ultimei hotărâri; – în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la cel din urmă act de executare; – în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. termenul de revizuire curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul; în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge din momentul când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; – în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept

public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacităţii. O situaţie particulară priveşte ultimul motiv de revizuire, care a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Într-adevăr, pentru acest motiv de revizuire termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, este evident că momentul care marchează curgerea termenului de revizuire este data publicării deciziei anterior menţionate în Monitorul Oficial, Partea I. În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut pentru penultimul motiv de revizuire, acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării. Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente şi în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde dispoziţii derogatorii în această materie. Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiţii revizuientul va trebui să ţină seama de dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C. proc. civ. Prin urmare, în considerarea acestor condiţii legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare privitoare la: identificarea părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanţei competente şi la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor şi semnătura. O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 132 C. proc. civ. Aşa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiţia respectării termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai pot formula cereri accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acţiunii. De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire. În acest sens art. 326 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziţie binevenită şi care aduce mai multă precizie în legătură cu limitele revizuirii, soluţie ce este în concordanţă cu caracterul extraordinar al acestei căi de atac de retractare. În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluţionării cererii de revizuire în două etape: încuviinţarea în principiu şi judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri pronunţarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă, ci chiar necesară. Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.

Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire, ceea ce poate sugera totuşi şi admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă posibilitatea pronunţării a două soluţii: anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări particulare în funcţie de motivele de revizuire invocate. În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă şi în cazul nesocotirii principiului disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care instanţa a dispus extra sau plus petita. Şi în acest caz instanţa va putea pronunţa o singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de cerere omis şi se va pronunţa o nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie. Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă. În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. este adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în legătură cu pricina se va desfiinţa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunţa o soluţie nouă. Dacă însă instanţa nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe şi va pronunţa o nouă hotărâre. Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive de revizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenţei unor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu exercită atribuţii de control judiciar, ci constată îndeplinirea condiţiilor legale şi anulează pur şi simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.

Recursul în interesul legii
Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Această cale extraordinară de atac a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 şi este reglementată în prezent în art. 329. Astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. proc. civ. legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel. Dreptul de a exercita calea recursului în interesul legii trebuie recunoscut procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi celorlalţi procurori generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel. Soluţia a fost consacrată expres şi prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ. procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate acţiona din proprie iniţiativă, respectiv

„din oficiu” sau la „cererea ministrului justiţiei”. Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizat şi de ministrul justiţiei. Tocmai de aceea în doctrină s-a ridicat problema de a determina semnificaţia „cererii ministrului justiţiei”; este sau nu obligatorie o asemenea cerere pentru procurorul general ? Soluţia afirmativă ar putea fi susţinută în considerarea dispoziţiilor constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească. Într-adevăr, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. O dispoziţie importantă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor. Noua lege privind organizarea judiciară reglementează însă şi modul de exercitare, de către ministrul justiţiei, a controlului activităţii procurorilor, precum şi conţinutul unui asemenea control. Toate aceste dispoziţii legale ar mai putea contribui, într-o anumită măsură, la fundamentarea opiniei potrivit căreia „cererea ministrului justiţiei” de exercitare a recursului în interesul legii este obligatorie pentru procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, socotim şi noi alături de alţi autori, că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are obligaţia necondiţionată de a exercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a recursului în interesul legii. În cazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa unei situaţii diferite de aceea a „controlului” la care se referă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi pe care le poate da ministrul justiţiei. Într-adevăr, dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară limitează controlul menţionat la „verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor”. Pe de altă parte, prin voinţa legii legitimarea procesuală activă a fost acordată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Remarcăm însă că în materie procesual-penală situaţia este diferită, anume în sensul că recursul în interesul legii poate fi exercitat şi de ministrul justiţiei, dar numai prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 4142 C. proc. pen.). Această diferenţiere de reglementare relevă şi o soluţie distinctă în cazul recursului în interesul legii. Pe de altă parte, însăşi referirea art. 329 alin. (1) C. proc. civ. la „cererea ministrului justiţiei” evidenţiază o altă concepţie cu privire la legitimarea procesuală activă în cazul recursului în interesul legii în materie procesual civilă. Aşa fiind, noi socotim că în materie procesual civilă legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. „Cererea ministrului justiţiei” de promovare a recursului în interesul legii nu poate fi considerată ca fiind lipsită de orice semnificaţie juridică, dar ceea ce dorim să subliniem este faptul că ea se înscrie doar pe linia unei modalităţi de învestire a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este vorba însă de o învestire cu o cerere ale cărei greutate şi valoari juridice sunt considerabile, căci ministrul justiţiei reprezintă o autoritate care în urma controlului efectuat asupra activităţii instanţelor judecătoreşti poate depista cu mai multă uşurinţă existenţa unei jurisprudenţe neunitare.

Prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dreptul de exercitare a recursului în interesul lehii a fost conferit şi colegiilor de conducere ale curţilor de appel. Este o soluţie novatoare, ale cărei rezultate sunt însă greu de prevăzut. O atare soluţie poate fi totuşi extrem de eficientă, în măsura în care colegiile de conducere ale curţilor de appel vor acţiona în funcţie de nevoile jurisprudenţei şi fără a abuza de o atare prerogativă legală. Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul în interesul legii vizează „chestiunile de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. O dispoziţie importantă în materia cercetată este cuprinsă şi în ultimul alineat al textului menţionat. În acest sens, textul amintit precizează că soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra „hotărârilor judecătoreşti examinate”. Textele menţionate au conotaţii importante în privinţa determinării obiectului recursului în interesul legii. Iar o atare determinare se realizează sub un dublu aspect: al întinderii obiectului recursului în interesul legii şi al categoriilor de hotărâri judecătoreşti ce pot intra sub incidenţa acestei căi de atac. Din primul punct de vedere, recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Este semnificativă în această privinţă constatarea unor autori de prestigiu, anume în sensul că recursul în interesul legii se poate sprijini pe un singur motiv, anume „greşita interpretare şi aplicare a legii de către unele instanţe judecătoreşti”. O atare constatare rezultă însă chiar din scopul instituţiei, astfel cum acesta este exprimat fără putinţă de tăgadă de aceleaşi dispoziţii ale art. 329 alin. (1) C. proc. civ.: „interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Pe de altă parte, trebuie adăugat că recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi cele de drept procesual. Prin urmare, recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele a căror hotărâri sunt atacate prin intermediul recursului în interesul legii. De altfel, instanţa supremă nici nu are căderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de drept săvârşite de instanţele inferioare. Din al doilea punct de vedere problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de a determina sfera hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în interesul legii. Sub acest aspect, remarcăm referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti, fără nici o altă calificare sau delimitare. Această împrejurare a prilejuit susţinerea că intră sub incidenţa recursului în interesul legii atât hotărârile judecătoreşti definitive, cât şi cele rămase irevocabile. Referirea generală şi indistinctă a legii la hotărârile judecătoreşti justifică şi în opinia noastră concluzia potrivit căreia această cale de atac poate fi exercitată atât împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Opinăm că doar în acest mod se poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudenţe unitare. Recursul în interesul legii se poate introduce numai împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 329 C. proc. civ. Condiţiile recursului în interesul legii se referă, astfel cum am văzut, atât la legitimarea procesuală activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În afara acestor condiţii, din dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. se mai poate desprinde şi o condiţie particulară: existenţa unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Aceasta implică existenţa unor hotărâri

judecătoreşti care să fi statuat în mod definitiv sau irevocabil asupra unor probleme de drept. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiile de conducere ale curţilor de apel sunt îndreptăţite să aprecieze asupra necesităţii de exercitare a recursului în interesul legii. Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat în mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului în interesul legii. Şi aceasta mai ales atunci când jurisprudenţa instanţei supreme este constantă într-un anumit sens, dar în mod izolat o instanţă inferioară a statuat altfel într-o problemă de drept. Dispoziţiile privitoare la procedura de soluţionare a recursului în interesul legii sunt deosebit de sumare. Soluţia este firească având în vedere finalitatea acestei căi de atac şi faptul că prin intermediul ei nu se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea efectivă a hotărârilor judecătoreşti atacate, ci doar la reconsiderarea jurisprudenţei. Totuşi ne vom referi în continuare la câteva dintre regulile procedurale ce urmează să fie respectate în soluţionarea recursului în interesul legii. Cererea de învestire a instanţei competente a statua asupra recursului în interesul legii va trebui să cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează instanţelor judecătoreşti şi în mod special va trebui să determine hotărârile judecătoreşti care au prilejuit pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de drept dezlegate. Recursul în interesul legii se soluţionează în toate cazurile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum se precizează în mod expres în art. 4 pct. 2 C. proc. civ. şi în art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În concret, recursurile în interesul legii se judecă de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 329 alin. (2) C. proc. civ.]. Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură civilă nu cuprinde o normă expresă în această privinţă. Dispoziţii clarificatoare, în această privinţă, regăsim însă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie participă la şedinţele Înaltei Curţi în Secţii Unite, precum şi la orice complet al acesteia „când consideră necesar”. În virtutea acestor dispoziţii procedurale participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la activitatea Secţiilor Unite este facultativă, iar nu obligatorie. Remarcăm însă că în cazul imposibilităţii de participare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate delega pe primadjunctul sau pe adjunctul său ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul său, la şedinţele respective ale Secţiilor Unite [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară]. Din aceste dispoziţii legale rezultă fără echivoc că procurorul general, care este titularul recursului în interesul legii, este îndreptăţit să aprecieze asupra participării sale la soluţionarea acestei căi de atac. Importanţa problemelor de drept ce au prilejuit pronunţarea unor soluţii jurisprudenţiale diferite poate constitui un temei de apreciere asupra participării nemijlocite a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea recursului în interesul legii. Un atare drept de apreciere nu poate fi însă cenzurat, după părerea noastră, de către instanţa competentă a se pronunţa asupra recursului în interesul legii.

Procedura în faţa instanţei supreme este însă lipsită, după părerea noastră, de contradictorialitate, întrucât nu există părţi cu interese contrare. De altfel, în asemenea cauze, nici nu trebuie ca părţile să fie citate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa supremă are rolul de a stabili o jurisprudenţă constantă. Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziţie privitoare la termenul de exercitare a recursului în interesul legii. În mod evident, în lipsa unui termen expres prevăzut de lege, urmează că recursul în interesul legii poate fi introdus oricând. Socotim totuşi că în perspectiva unei viitoare legiferări în materie s-ar putea reflecta asupra utilităţii introducerii unui termen raţional care ar urma să fie, după părerea noastră, mult mai mare decât cel prevăzut pentru celelalte căi de atac şi aceasta ţinând seama tocmai de finalitatea instituţiei. Soluţia s-ar impune întrucât după trecerea unui timp foarte îndelungat unele soluţii jurisprudenţiale îşi pierd valoarea lor practică şi doctrinară spre a mai fi atacate cu un recurs în interesul legii. Dispoziţiile procedurale din materia recursului în interesul legii nu prevăd soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa supremă. În mod firesc, aceste soluţii pot fi de admitere sau de respingere a recursului în anulare, în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 329 C. proc. civ. De altfel, în mod corect s-a observat şi în doctrina recentă că posibilitatea respingerii unui recurs în interesul legii nu poate fi exclusă de plano. O altă soluţie nici nu ar putea fi concepută, căci ea ar conduce practic la substituirea procurorului general instanţei supreme, de vreme ce admiterea unor atare recursuri ar deveni practic obligatorie. Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter particular în raport cu toate celelalte sentinţe sau decizii judecătoreşti. Printr-o asemenea hotărâre nu se urmăreşte, astfel cum am arătat deja, retractarea, anularea sau reformarea unei decizii pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea hotărâre are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Este ceea ce rezultă în mod neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate”. Prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa supremă nu afectează în nici un mod deciziile examinate, acestea îşi păstrează întreaga lor autoritate şi forţă executorie. Soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu afectează nici situaţia juridică a părţilor din proces; acestea nu vor putea invoca în favoarea lor soluţia adoptată de instanţa supremă spre a nu se supune hotărârii prin care s-a dezlegat în mod definitiv şi irevocabil raporturile litigioase dintre ele. Această consecinţă era prevăzută în mod expres în reglementarea anterioară celei instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în redactarea conferită prin Legea nr. 219/2005, dispune din nou că « dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ». Anterior actualei modificări legislative s-a renunţat la o atare soluţie. De aceea, într-o interpretare a fostului art. 329 alin. 3 C. proc. civ. s-a considerat că soluţiile pronunţate asupra recursului în interesul legii nu sunt obligatorii. O atare susţinere se întemeia pe principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege. În considerarea caracterului lor obligatoriu, o parte a doctrinei noastre a remarcat însă, înaintea modificării art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, că deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiindu-se de actele normative, întrucât „au un caracter general - abstract şi un caracter de obligativitate”.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ. au fost supuse unei critici vehemente, ele fiind considerate neconstituţionale, motivându-se în esenţă că ele contravin principiului potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, precum şi principiului independenţei judecătorilor. Problema enunţată este de o reală complexitate, dar nu trebuie ignorat totuşi faptul că instanţa supremă, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., stabileşte numai forţa interpretării judecătoreşti pe care o dă unor texte legale. Rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în nici un sistem de drept. Jurisprudenţa creată de o instanţă supremă trebuie să constituie un ghid şi o călăuză pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual. Cum altfel s-ar putea crea într-un stat de drept o jurisprudenţă unitară ? Or, recursul în interesul legii este tocmai instrumentul cel mai eficace spre a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când unele instanţe se abat de la interpretarea corectă a normelor legale. De aceea, nu considerăm exagerată nici afirmaţia prof. univ. dr. V. M. Ciobanu potrivit căreia calea recursului în interesul legii „este singura care dă posibilitatea Curţii Supreme de Justiţie să realizeze obiectivul înscris în art. 1 alin. (2) din legea sa organică, Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele, din moment ce în materie civilă Curtea apare ca instanţă de recurs de excepţie”. În atare condiţii, actuala redactare a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 C. proc. civ. nu poate fi decât benefică, întrucât poate contribui la realizarea scopului urmărit prin exercitarea recursului în interesul legii. Revenirea la soluţia anterioară Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000 este singura în concordanţă cu imperativul realizării unei justiţii eficiente şi unitare pe întreg teritoriul naţional. Ea se impune azi cu atât mai mult cu cât justiţia românească este grav afectată de o certă şi evidentă criză de credibilitate. REPERE BIBLIOGRAFICE 1.I. Leş, Drept procesual civil. Curs, Editura All Beck, Bucureşti, 2005; 2.V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs pentru licenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2005; 3.M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I-II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005.

Obiective principale (întrebări) pentru examen: 1.Competenţa materială a judecătoriilor ; 2.Competenţa materială a tribunalelor; 3.Competenţa materială a curţilor de apel; 4.Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; 5.Calcularea termenelor de procedură; 6.Decăderea; 7.Cererea reconvenţională; 8.Întâmpinarea; 9.Administrarea probelor de către avocaţi;

10. Termenul de apel; 11. Motivele de apel; 12.Motivele de recurs; 13. Soluţiile pronunţate de instanţele de apel; 14.Soluţiile pronunţate de instanţele de recurs; 15.Decizia de casare; 16.Efectul devolutiv al apelului; 17.Obiectul apelului ; 18.Subiectele recursului ; 19.Puterea lucrului judecat ; 20.Excepţia de litispendenţă.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->